UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011

Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3

Psihologia dezvoltării

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII
Curs nr. 3

„EMBRIOGENEZA, NAŞTEREA ŞI PRIMUL AN DE VIAŢĂ”

Întotdeauna când se pune problema abordării studiului dezvoltării umane, ne întrebăm,

pe bună dreptate, de unde să începem acest demers,cu alte cuvinte ne întrebăm care este
momentul pe care trebuie să-l considerăm începutul vieţii umane. Să începem cu momentul
concepţiei, cu cel în care fătul îşi face simţită prezenţa prin manifestările lui motrice (când
mişcă) sau cu cel al naşterii?
Dacă până în urmă cu 20 – 30 de ani aproape toţi autorii din acest domeniu considerau
că viaţa omului debutează odată cu naşterea, în ultima perioadă se impune tot mai mult ideea şi
tendinţa de a începe analiza acestei aventuri umane încă din momentul concepţiei.
Viaţa, afirmau Papalia (1986), Shaffer (1993) şi alţii, începe cu 9 luni înainte de
naştere, odată cu fecundarea ovulului de către spermatozoid, moment în care cei 23 de
cromozomi paterni se combină cu cei 23 materni formând zestrea genetică a viitoarei fiinţe
umane. De acum şi până la naştere se produc transformări majore, complexe, rapide, uimitoare
în urma cărora se constituie organismul cu toate componentele lui ca şi cu structurile
fiziologice şi cele psihice bazale în cadrul a ceea ce numim embriogeneză sau, mai exact,
dezvoltare prenatală. Se acceptă existenţa a trei subetape ale acestei dezvoltări intrauterine,
fiecare din ele cu prefaceri distincte dar şi cu elemente de continuitate păstrate din etapele
anterioare, aşa cum vor fi prezentate în continuare.

Etapa embrionară cuprinzând schimbările din

primele trei luni de viaţă când, după diferenţierea celor trei
foiţe embrionare, endoderm, mezoderm şi ectoderm, pe baza
şi din substanţa acestora se formează ţesuturile şi organele
corpului după cum urmează:
♥ din endoderm se diferenţiază şi se formează
organele interne – aparatul digestiv cu anexele lui ficatul şi
pancreasul, plămânii, unele glande (timusul, tiroida şi
glandele salivare);
♥ din mezoderm se dezvoltă ţesuturile subcutanate,
cele musculare, sistemele circulator şi excretor;
♥ din ectoderm se formează ţesuturile cutanate
(pielea, părul, unghiile, mare parte din sistemul glandular şi
S.N.C. şi analizatorii.
Ritmul dezvoltării este extrem de rapid ţinând seama că viteza de multiplicare celulară
este foarte mare (ex. multiplicarea neuronilor se produce cu o viteză de 20.000/minut la
începutul perioadei, ajungând la 300.000/minut la sfârşitul perioadei). Multiplicarea celulară şi
dezvoltarea ţesuturilor se face într-un ritm diferit aşa încât la sfârşitul subperioadei predomină
ţesuturile sistemelor circulator şi nervos central (S.N.C.), mai slab reprezentate fiind cele
musculare şi osoase. Osificarea se află în stadiul incipient, de-abia conturându-se vertebrele,
oasele membrelor, craniului, coastelor, etc.

1
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

Etapa fetală precoce cuprinde evoluţia fătului în

următoarele 3 luni (a-IV-a, a-V-a şi a-VI-a), când se
finalizează geneza organismului – corpul fătului are toate
părţile componente. În această subetapă se dezvoltă mai ales:
♥ sistemul muscular şi capacitatea de mişcare
(motilitatea organelor interne ale fătului – bătăile inimii,
motilitatea tubului digestiv, dar şi mişcări ale membrelor şi
ale întregului corp);
♥ sistemul nervos în toate etajele şi componentele
lui: mielinizarea neuronilor cu axon lung din măduva spinală
şi alte căi de legătură între etajele şi segmentele sistemului
nervos.

Etapa fetală tardivă – cuprinzând dezvoltarea fătului

în ultimele trei luni de viaţă intrauterină, când se remarcă
următoarele aspecte mai importante:
- dezvoltarea şi consolidarea somatică sub toate
aspectele, mielinizarea masivă a structurilor cerebelului,
mezencefalului, etc., a căilor sensibilităţii proprioceptive şi
scoarţei cerebrale;
- dezvoltarea analizatorilor care devin apţi de recepţie;
- la sfârşitul perioadei fătul este pregătit pentru
momentul naşterii, dezvoltarea lui prenatală fiind încheiată.

În legătură cu această perioadă de dezvoltare (prenatală) se impune să facem câteva

precizări.
Astfel, ordinea apariţiei şi dezvoltării părţilor organismului este bine stabilită – apar
mai întâi organele vitale (cele care menţin viaţa) – inima, plămânii, tubul digestiv, pe urmă
sistemul nervos şi de-abia apoi celelalte.
Mediul intrauterin este un mediu protejat şi securizant pentru făt dar care prezintă unele
riscuri ce ţin de posibile infecţii, gripe, viroze, stări toxice, malnutriţia mamei sau carenţe în
mediul ei de viaţă: şocuri emoţionale, eforturi, atmosferă conflictuală.
Cu cât aceşti factori nocivi sunt mai puternici, acţionează mai timpuriu şi efectele lor
sunt mai grave.
De asemenea, în acest mediu de dezvoltare copilul este în foarte mare măsură
dependent de mamă privind asigurarea celor mai multe condiţii: de hrană, temperatură,
protecţie antitraumatică şi chiar antitoxică şi antivirotică într-o anumită măsură. Nutriţia, de
exemplu, se realizează în primele 2,5 luni în formă histotrofică, pe baza substanţelor nutritive
sacul vitelin şi din mucoasa uterină, timp în care se formează placenta şi cordonul ombilical. Pe
baza acestora se va trece, pentru restul perioadei de dezvoltare, la o nutriţie hematotrofică cu
ajutorul sângelui matern prin intermediul cordonului ombilical.
Pentru că acesta nu permite trecerea uşoară a oricăror substanţe de la mamă la făt şi
invers, fătul are şi o anumită independenţă în dezvoltare cum ar fi: chimism propriu, hormoni
de creştere proprii, ec.

2
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

Trebuie să mai amintim că dezvoltarea normală şi starea de sănătate a fătului sunt

semnalate de o serie de momente de referinţă în geneza părţilor organismului şi/sau de o serie
de manifestări comportamentale şi funcţionale ale acestuia. Astfel, bătăile inimii se aud la 10
săptămâni, zgomotele respiraţiei la 12, mişcările tubului digestiv la 16 iar mişcări ale
pleoapelor, buzelor şi picioruşelor la 17 – 20 de săptămâni. La 24 de săptămâni emite reacţii
vocale şi reacţionează adecvat la emisiunile vocale ale mamei. Se poate vorbi chiar de o formă
de psihism prenatal (greu de descris dar şi de ignorat).

Astfel, Graham (1918), Norman (1924) şi Rey (1932) susţin ideea existenţei unei
legături afective de natură mai specială între mamă şi făt încă înainte de naştere, legătură
probată prin reacţiile fătului observate în relaţie cu stările şi trăirile mamei, reacţii de liniştire
când mama este calmă sau de agitaţie (mişcări convulsive) când starea psihică a mamei este
una de alarmă. Autorii susţin chiar existenţa unor răspunsuri senzorial-motrice la stimulări de
acelaşi fel ale mamei sau chiar reacţii vocale, un fel de ţipete ale fătului.
În ceea ce ne priveşte această cercetare, din răspunsurile obţinute de la 50 de gravide
(cusarcina între lunile 5 - 9) la un chestionar de 10 întrebări, ne vom opri la cele date ultimelor
4 întrebări. Astfel, 88% din subiecţi răspund afimativ la întrebarea nr. 6 şi anume că au o
anumită trăire, o stare greu de descris faţă de ceea ce se plămădeşte în propriul pântec, numind-
o totuşi astfel: 52% - dragoste, iubire; 18% - comuniune, apartenenţă, uniune, iubire; 14% -
aşteptare plăcută dar neliniştită, “ceva ce nu se poate spune în cuvinte”; 8% - acceptare, teamă
difuză; 6% - nimic, eventual frică sau chiar rejecţie. La întrebarea nr. 7 avem, de asemenea,
răspunsuri diferite în sensul că 90% dintre gravide răspund afirmativ, adică tratează, consideră
fiinţa ce se dezvoltă “ca pe ceva viu, care trăieşte” şi cu care, deseori comunică adresându-i-se
“în gând sau chiar cu voce tare”. La întrebările 8 şi 9 peste 80% dintre gravide dau un răspuns
afirmativ în sensul că au impresia, deseori că fătul răspunde stimulărilor, mai ales celor
senzorio-morice (apăsări pe abdomen, apăsări repetate la care fătul răspunde fie prin acelaşi tip
de mişcări, fie prin liniştire, relaxare). Totuşi, 20% dintre subiecţi afirmă că la stimulări
asemănătoare celor prezentate mai sus fătul răspunde prin accentuarea mişcărilor, prin
precipitarea acestora, ceea ce ar denota, după expresia lor, “iritare”. La întrebarea nr. 10 avem
doar 52% răspunsuri pozitive, ceea ce s-ar putea explica fie prin subiectivismul crescut al
acestor viitoare mame, subiectivism ţinând în mare parte de stările emoţionale speciale amintite
mai sus şi mai ales de aceea de aşteptare, fie prin capacitatea scăzută de observaţie sau chiar de
interes din partea soţilor, aceştia fiind în afara acestei legături afective, la periferia ei.
Discuţiile cu gravidele, chiar mai mult decât datele statistice, ne permit să afirmăm că
este imposibil de a nega existenţa acestui tip de relaţie deşi, în aceeaşi măsură, nu avem prea
multe argumente clare care să o susţină. Această situaţie se datorează abordării sporadice a
acestui domeniu al cercetării, dificultăţii deosebite de a realiza asemenea studii şi aceasta în
primul rând din cauza situaţiei gravidei extrem de puternic încărcată emoţional, de suita de
trăiri şi stări, de gânduri şi dorinţe ale viitoare mame, aspecte ce se dezvoltă în măsura în care
fătul creşte, se dezvoltă, în măsura în care acesta semnalizează că există şi mai ales în măsura
în care el este tot mai mult inclus în această relaţie pe care am abordat-o aici. Credem că
această stare emoţională complexă, “iubire neclară încă, aşteptare plăcută, teamă difuză,
nelinişte legată mai ales de momentul naşterii“, se dezvoltă pregătind mama pentru momentul
naşterii şi mai ales pentru perioadele următoare, precedând şi făcând parte din acea trăire
deosebit de profundă şi intensă care este dragostea maternă şi care constituie fundalul de
căldură şi suport afectiv în care apare nou-născutul, căldură care atenuează într-o oarecare
măsură impactul noului mediu de viaţă în care trebuie să se adapteze acesta începând din
momentul naşterii.

3
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

Naşterea

Naşterea, expulzarea fătului din uter, pare a fi un adevărat şoc datorat avalanşei de
stimuli (şi forţei acestora) externi şi interni (noutăţii acestor stimuli pentru nou-născut).
Condiţiile de temperatură, lumină, zgomot ca şi stările interne (necesităţi fiziologice de
respiraţie, hrană, defecaţie, etc.) sunt la rândul lor stimuli cu care nou-născutul nu s-a mai
întâlnit şi care îl asaltează continuu.
Datorat expiraţiei ce urmează primei inspiraţii de aer (oxigen) imediat după expulzare,
ţipătul – prima manifestare marcantă a nou-născutului (atât de puternică – sub imperiul
senzaţiei neplăcute, neobişnuite pe de-o parte, şi datorită sensibilităţii foarte mari a tractului
respirator) a fost interpretat de scriitori şi filosofi mai degrabă ca reacţie de regret a acestuia
după mediul intrauterin, securizant sau/şi ca semn al destinului tragic şi plin de suferinţe al
omului. Cert este că, părăsind mediul de dezvoltare prenatală, nou-născutul trebuie să se
adapteze mediului extern, natural, ce oferă cu totul alte condiţii de viaţă, aşa cum se vede din
tabelul de mai jos
La naştere copii se pot afla (în diverse stări) la diferite niveluri de maturitate organică,
fiziologică şi adaptativă, funcţie de îndeplinirea unor criterii de greutate, înălţime (lungime)
sau durată a dezvoltării intrauterine şi chiar funcţie de aspectul de armonie sau de normalitate a
dezvoltării. Întâlnim astfel, următoarele categorii de nou-născuţi:
- eutrofici – dacă îndeplinesc toate condiţiile de normalitate:
♥ născuţi la temen la 9 luni,
♥ cu greutate în jur de 3500 gr. la băieţi şi 3.300 gr. la fetiţe,
♥ având înălţimea (lungimea) de 50 cm băieţi şi 49 cm fetiţele;
- distrofici - cei născuţi la 9 luni dar având o dezvoltare şi maturizare somatică sub
normele evidenţiate mai sus;
- prematuri – sunt cei născuţi înainte de termen (la 7 – 8 luni) cu o dezvoltare mai
precară datorită tocmai scurtării timpului dezvoltării intrauterine, dar care, de regulă
recuperează aceste întârzieri prin condiţii mai speciale, în primele două luni după naştere
(incubator)
- anormal dezvoltaţi – sunt copii născuţi la termen (sau nu) dar cu diverse malformaţii,
deficienţe organice sau neuropsihice.
- gemeni (doi sau chiar mai mulţi copii, tripleţi, etc., născuţi odată) şi
care pot fi:
♥ monozigoţi - rezultând din diviziunea unui singur ovul fecundat –
univitelini;
♥ dizigoţi (trizigoţi, etc.) – rezultând din fecundarea a două (trei)
ovule de către tot atâţia spermatozoizi – bivitelini, trivitelini, etc.

După momentul expulzării (după naştere) începe aventura dezvoltării copilului în

mediul natural social, dezvoltare bazată, ca forţă şi sursă de energie internă, pe motivaţia
bazală cu care acesta se naşte (trebuinţele biologice – de hrană, aer, căldură, odihnă) pe fondul
cărora se construiesc şi se întăresc sub aspect mobilizator trebuinţele secundare cum ar fi cele
de apărare, orientare, cunoaştere, investigare, relaţionare, comunicare, etc.

Imediat după naştere, această “forţă ca progresează”, această “mişcare înainte”, acest
“elan”, după expresia lui Chateau, nou-născutul dispune de o mulţime de potenţialităţi dar de
4
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

puţine mecanisme de adaptare. Sezorialitatea este aptă funcţional, dar senzaţiile nu au nici o
semnificaţie, “sunt suportate pasiv” (Golu, 1993) nu sunt coordonate, dar exerciţiul senzorial
este benefic, este absolut necesar.

Viaţa nou-născutului în primele zile este axată pe satisfacerea trebuinţelor, mai ales a
celor fiziologice: de hrană, căldură, curăţenie, mişcare, exerciţiul mişcării ca şi exerciţiul
senzorio-motric constituind punctul de pornire dar şi calea optimă de coordonare şi relaţionare
a senzorialităţii cu motricitatea. Dacă în prima lună după naştere predomină reflexele
necondiţionate, în următoarele trei luni se formează reflexe condiţionate, lanţuri de reflexe iar
procesul de relaţionare între senzorial şi motric, centrat pe propriul corp se manifestă mai întâi
ca exerciţiu ce produce satisfacerea trebuinţei de mişcare şi de stimulare senzorială. Această
exersare permite copilului, în jurul vârstei de 7 – 8 luni să-şi poată dirija oarecum percepţiile în
sensul şi în ideea de cunoaştere, de observare a lucrurilor din jur, a mediului în care trăieşte.

O condiţie absolut necesară a acestui proces şi acestei perioade este aceea a

stimulării cât mai intense senzoriale, motrice şi verbale. Îmbăierea, schimbatul scutecelor dar
mai ales alăptatul, realizate deseori ca veritabile ritualuri, sunt momente bogate în stimularea
tuturor palierelor amintite deja. În aceeaşi categorie putem include momentele de mângâiere,
de atingere specifice iubirii materne (şi în această perioadă, chiar şi celei paterne şi fraterne), în
cadrul acelui spaţiu psiho-afectiv intim, a acelei distanţe a iubirii dar şi a cunoaşterii, conform
teoriei organizării spaţiului a lui Hull. Atingerea sânului mamei, poziţionarea copilului la
pieptul acesteia foarte aproape de locul unde s-a dezvoltat timp de 9 luni înainte de naştere,
acea căldură fizică dar şi psihică dublate de plăcerea firească ce însoţeşte satisfacerea trebuinţei
alimentare, mângâierile, stimularea senzorială, stimularea plăcută produsă de apa caldă în
timpul îmbăierilor şi, nu în ultimul rând alintările permanente pe o tonalitate şi cu o
muzicalitate plăcute sunt reale momente de stimulare complexă; stimularea sonor-verbală,
chiar dacă este lipsită de mesaj semantic, la această vârstă se dovedeşte a fi deosebit de
eficientă. Astfel, în ţările nordice această modalitate de stimulare este folosită drept metodă
(verificată deja ca având rezultate deosebite) de recuperare a întârzierii în dezvoltarea psihică,
cu precădere în primii doi-trei ani de viaţă.

Prin urmare, putem considera primul an de viaţă ca fiind marcat de

următoarele aspecte mai importante:

a) motricitatea se dezvoltă pornind de la mişcări spasmodice,

necontrolate (întâlnite imediat după naştere, prin exersarea şi relaţionarea cu
senzorialul în sensul coordonării, aşa încât la 5 săptămâni, sugarul, poate
urmării stimulii în câmpul lui vizual, la 5 luni prinde şi apucă obiectele,
palpează, la 6 – 7 luni le manipulează, iar la 7 – 8 luni le ridică, iar la 9 – 10 luni se deplasează
târâş sau chiar merge în picioare.

5
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

b) cunoaşterea, predominant senzorială mai ales în primele 7 – 8 luni se realizează în

cadrul acţiunii cu obiectele, trecând prin mai multe faze (Piaget, 1965):
1) perioada de început – aceea a repetării mişcărilor pentru a obţine efectul
dorit (plăcerea), efect pe care l-a obţinut anterior de mai multe ori din
întâmplare;
2) momentul subordonării mişcării unui scop propus – ex. căutarea jucăriei;
3) faza executării nonreproductive a mişcării, ieşirea din tiparul strict al
reflexului condiţionat sau al lanţului de reflexe, acesta fiind de fapt momentul
în care copilul începe să se considere pe sine ca fiind izvorul mişcării;
4) momentul apariţiei conduitelor senzorio-motorii – forme primare ale
inteligenţei (vezi Piaget: “conduita suportului, conduita sforii, conduita
baston”).

Exersarea analizatorilor, deci a senzorialităţii, forţează organizarea percepţiei ca proces

de cunoaştere prin subordonarea motricităţii: “Percepţia se structurează sub forma a două
modele: unul perceptiv-contemplativ, prezent la două luni, iar altul perceptiv-acţional
evidenţiat încă de la 3 luni” (Verza, 1993). Astfel, către sfârşitul primului an de viaţă se
formează schemele de acţiune senzorio-motorii ce sunt de fapt reprezentări ale obiectelor
apropiate copilului şi ale acţiunilor cu acestea, reprezentări concrete, strâns legate de obiecte,
dar care, uneori pot fi aplicate (la început de manieră întâmplătoare) şi altora noi, constituindu-
se deci baza formării acţiunilor mintale.

Comunicarea este non-verbală în primele 6 – 7 luni (uneori şi mai mult) şi tinde să

devină încet, încet verbală, prin formarea limbajului. Întâlnim însă acum forme simple de
comunicare mimico-gestuale sau ţinând de alte aspecte ale expresivităţii limbajului cum ar fi
tonalitatea, muzicalitatea etc., aşa încât sugarul de 3 – 4 săptămâni răspunde surâzând mamei,
întinde mânuţele pentru a fi luat în braţe; la 2 – 3 luni este apt de a recepta şi exterioriza o serie
de stări emoţionale cum ar mânia, bucuria, etc. Această formă de comunicare capătă gradat
încărcătură intenţională prin exersare şi prin diversificarea situaţiilor şi stărilor copilului de
satisfacere a tot mai multor trebuinţe. Începând cu lalaţiunea şi gânguritul încă de pe la 4 – 5
luni vorbirea se dezvoltă aşa încât în jurul vârstei de 10 – 12 luni apar cuvintele-frază, apoi
propoziţii simple. În toată această perioadă limbajul pasiv (intern) este mai dezvoltat decât cel
activ (extern), copilul înţelegând mai mult decât poate să exprime. Vorbim aici de
“competenţă” - capacitatea copilului de înţelegere a limbajului adultului pe de o parte, iar pe de
altă parte de “performanţă” - capacitatea de a utiliza cuvântul ca mijloc de comunicare,
specificând că, după părerea lui Chomski (Verza, 1993) competenţa este întotdeauna mai
sensibilă şi mai avansată decât performanţa. Continuând ideea pe linia teoriei lui Vigotski am
putea spune că performanţa se înscrie la nivelul dezvoltării actuale a copilului, iar competenţa
la nivelul “proximei dezvoltări”. Pornind de la aceste legităţi ale psihologiei dezvoltării, şcoala
scandinavă privind psihopedagogia handicapaţilor a dezvoltat bazele teoretice, dar mai ales
demersurile practice ale unei metodologii recuperative predominant optimiste pornind tocmai
de la evaluarea performanţelor, deci a dezvoltării la un moment dat şi stabilirea competenţelor,
deci a zonei proxime dezvoltării (chiar dacă aceasta este cu atât mai restrânsă cu cât handicapul
este mai accentuat) şi a formelor, metodelor, dar mai ales a consistenţei şi consecvenţei
stimulărilor cât mai complexe pe linia acestor competenţe.

6
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2011
Facultatea de Medicină, secţia Asistenţă Medicală –an 3
Psihologia dezvoltării

c) afectivitatea reprezintă în primele luni o serie de trăiri şi stări primare, greu de definit, axate
mai ales pe plăcerea satisfacerii trebuinţelor primare, pe starea de confort asociată cu
stimularea senzorial-afectivă din partea mamei şi a altor persoane apropiate sau axate pe
nemulţumirea, starea de disconfort asociată cu nesatisfacerea acestor trebuinţe amintite mai
sus.

Toată această procesualitate are loc pe fundalul climatului afectiv-

emoţional din familie. Aproape nemodulate în primele zile după
naştere, aceste trăiri se dezvoltă, se complexează, capătă semnificaţie
în funcţie de situaţie, deci se modulează, ele constituind în primele
5–6 luni de viaţă principalele modalităţi de relaţionare (inclusiv
comunicare) dintre copil şi mamă, dintre copil şi mediul lui de viaţă.
Astfel, la 2 luni apare surâsul nediferenţiat, apoi la 5 luni diferenţiat
în funcţie de persoană, ceea ce denotă că “altul” începe să fie diferenţiat. Acestea sunt
momentele de început în socializarea afectivităţii.
Apar astfel şi se manifestă râsul la 6 luni, stări de anxietate, nelinişte, supărare, agitaţie,
etc., după această vârstă. Din momentul în care începe să diferenţieze pe altul şi să-şi moduleze
reacţiile emoţionale, din momentul în care realizează că izvorul acţiunii, al mişcării este
propriul lui corp şi să se diferenţieze de obiectele înconjurătoare, din acel moment începe
procesul dificil, complex şi îndelungat al identificării de sine.

Deşi în primul an viaţă copilul câştigă o serie de achiziţii aşa cum au fost cele amintite
mai sus, deşi autonomia deplasării creşte considerabil, deşi comportamentul începe să se
socializeze prin imitarea modelelor apropiate, deşi comunicarea verbal-simbolică ce începe să
fie folosită tot mai intens în joc şi în relaţiile cu ceilalţi îi permit o oarecare desprindere, copilul
rămâne încă, la sfârşitul primului an de viaţă, puternic legat de mamă, de familie, acest mediu
constituind pentru el un real suport afectiv-emoţional şi de siguranţă.