Sunteți pe pagina 1din 29

- CURS -

1. CARACTERISTICILE COMPORTAMENTALE ALE PACIENTILOR

Trei categorii de pacienti:

- pacientii buni, cu rezultate pozitive in psihoterapie, indiferent de psihoterapetul


lor
- pacientii rai, care nu obtin rezultate, indiferent de cat de experimentat este
terapeutul
- acei pacienti care raspund doar la anumite terapii si la anumiti terapeuti

Tipuri dificile de pacienti:

Pacientii dominatori

- increzatori in sine, dominanti si competitivi, “autoritar-despotici”


- prezinta trasaturi ale personalitatii narcisice si obsesiv-compulsive
- dovedesc lipsa de empatie manifestata intr-o varietate de contexte
- stil autoincrezator si coercitiv de interactiune cu ceilalti
- independenti, energici si atragatori
- terapeutul ar trebui sa- i trateze intr-o maniera curtenitoare si plina de respect, sa-i
asculte cu mare interes, sa-i sfatuiasca putin si sa respecte modul in care s-au
descurcat pana in momentul de fata
- trebuie sa li ofere mere oportunitatea de a face o alegere

Pacientii paranoizi

- reci, seriosi, critici, rezervati si defensivi


- prezinta trasaturi ale personalitatii paranoide si antisociale
- pentru ei, lumea apare ca fiind amenintatoare si ostila
- nu au incredere in altii pentru ca se tem de faptul ca informatiile pot fi folosite
impotriva lor
- hipervigilenti
- sinceritatea, loialitatea si fidelitatea celorlalti e pusa la indoiala
- dorinta excesiva de a fi indepedenti, mergand pana la culmea egocentrismului si a
importantei de sine exagerate
- trebuie sa fie antrenati in terapie cu mare grija
- terapeutul trebuie sa fie atent in alegerea cuvintelor, foarte clar in oferire
informatiilor, dar si tolerant, fara a adopta un comportament submisiv sau,
dimpotriva, autoritar

1
Pacientii obstructionisti

- ostili si neimplicati, rebeli- neincrezatori


- prezinta trasaturi ale urmatoarelor tulburari de personalitate: pasiv-agresiva,
antisociala, schizotipala
- au serioase probleme in conformarea la normele sociale si in indeplinirea
sarcinilor profesionale
- imprevizibili si explozivi
- creeaza o distanta fata de ceilalti, simtind o lipsa de apreciere din partea lor
- autostima redusa si atitudine cinica
- au nevoie de o abordare toleranta si plina de rabdare din partea terapeutului
- daca terapeutul este criticat de pacient, trebuie sa abordeze serios acest lucru,
exprimandu-si regretul, in loc sa ia o atitudine defensiva
- abordarea acestor pacienti nu trebuie sa fie coercitiva, ci trebuie sa li ofere
posibilitatea de a-si formula propriile lor opinii

Pacientii evitanti

- inhibati, nesiguri si submisivi


- prezinta trasaturi ale tulburarilor de personalitate evitante si obsesiv-compulsive
- rigizi, pasivi si egoisti
- considera ca au probleme adanci si conflicte serioase care nu pot fi rezolvate de
alte persoane
- nu sunt dispusi sa intre in relatii decat daca li se da garantia ferma de acceptare
necritica
- comportament stangaci, nesigur si nonasertiv
- luarea de decizii este amanata, tegiversata din cauza unei frici de a nu face vreo
eroare
- au o mare nevoie de a fi asertivi, dar ii impiedica inhibitiile si indoielile
- perfectionisti
- au tendinta de a se simti vinovati si de a se autopedepsi
- terapeutii pot deveni descurajati si iritati de pesimismul lor
- terapeutul trebuie sa manifeste rabdare, intelegere si interes fata de pacient
- terapeutul trebuie sa ramana empatic, prietenos si intelegator, sa se abtina sa
insufle prea multa speranta sau sa adopte un comportament mult prea directiv

2
Pacientii dependenti

- submisivi si pasivi
- prezinta trasaturi ale tulburarilor de personalitate dependente
- sunt intr-o continua cautare de suport afectiv, fiind dependenti de altii
- au putine ambitii si pretentii, putin entuziasm, tind sa supraaprecieze calitatile
altora
- stimuleaza hiperprotectie si dominare din partea celorlalti
- sunt usor de lezat prin critica sau dezaprobare
- au dificultati in a-si exprima punctul de vedere si de a fi asertivi
- incredere de sine scazuta
- dificultati in luarea deciziilor sau in asumarea responsabilitatilor
- pentru ca sunt anxiosi, acesti pacienti pot fi motivati in terapie prin oferirea unui
mediu cat mai cald si mai suportiv
- increderea de sine poate fi intarita prin cat mai multe feedback- uri pozitive oferite
de terapeut
- terapeutul ar trebui sa puncteze in permanenta aspectele care merg bine, dar si
circumstantele care au dus la esecuri

3
2. PUNCTE DE INTRARE IN DIVERSE TULBURARI

Exista doua categorii largi de pacienti:

1. de tip ceapa (intrapunitivi) – el insusi sufera


2. de tip usturoi (extrapunitivi) – ii fac pe ceilalti sa sufere

Prin analogie, daca mancam o ceapa, patimim din cauza gustului pe care il simtim la
fiecare inghititura. Daca mancam usturoi, nu mai suntem constienti de miros, dar toti cei
din apropierea noastra indura mirosul. In mod asemanator, exista pacienti care sufera (cei
de tip ceapa) si pacienti care ii fac pe ceilalti sa sufere (de tip usturoi).

Negarea sta la baza comportamentului de tip usturoi si nu poate sa fie ameliorat prin
terapie de tip ceapa, care se axeaza pe ameliorarea sentimentului de culpabilitate.
Diminuarea vinovatiei la un pacient de tip usturoi este asemanatoare cu a turna benzina
pe foc. Pacientii de tip usturoi pot simula vinovatia, ceea ce uneori apare ca sentiment de
vina este, de fapt, nemultumirea lor aparuta de la problemele cu care se confrunta.

In momentul in care terapeutul reduce anxietatea pacientilor de tip usturoi, ei isi pierd
motivatia pentru tratament si pleaca spunand “La revedere, nu am avut nevoie de tine de
la bun inceput!”

Cu pacientii de tip ceapa, este important sa- i eliberam de suferinta lor cat mai curand
posibil, acest demers oferindu-le speranta de a continua tratamentul, in timp ce pentru un
pacient usturoi, reducerea anxietatii duce la intreruperea prematura a tratamentului.

Pacientii ceapa – re ducerea vinovatiei


Pacientii usturoi – accentuarea anxietatii

Psihodinamica cepei si a usturoiului

Punct de intrare – deschidere terapeutica caracteristica pacientului, menita sa- l ghideze


pe terapeut in selectia si sincronizarea unei interventii specifice, astfel incat sa obt ina
beneficii maxime in terapie.

Fara un punct de intrare potrivit, unele terapii nu au succes sau pot fi chiar daunatoare, in
final, starea pacientului inrautatindu-se sau acesta renunta pur si simplu la terapie.

4
CONDITII ANALIZABILE DE CEAPA

Atacurile de panica si anxietatea

- pacientii cu anxietate severa sunt inaccesibili psihoterapiei


- nu se manifesta niciun mecanism de aparare impotriva anxietatii, pacientul pare a
fi inghitit de anxietate
- pentru ca un pacient sa devina accesibil terapiei, medicatia este necesara, dar daca
terapia trebuie sa aiba un impact asupra motivelor psihologice ale anxietat ii,
tratamentul anxiolitic nu trebuie sa fie o solutie permanenta
- medicatia ar trebui folosita pana cand anxietatea se mai domoleste, pana cand
pacientul devine accesibil, iar pe masura ce starea acestuia se imbunatateste, sa fie
dozata si apoi intrerupta.
- atacurile de panica pot parea similare cu atacurile de anxietate, dar ele difera prin
faptul ca frica este aceea de abandon
- o compulsie repetitiva este activata, facand pacientul sa raspunda cu panica la
situatii care ameninta cu singuratatea
- pacientul experimenteaza atacuri de panica de fiecare data cand survine o
amenintare cu abandonul: despartirea de partener, amenintare de divort, parasirea
casei parintesti
- punctul de intrare potrivit nu este acela de a aborda direct si frontal atacurile de
panica, mai degraba, pacientul trebuie sa fie ajutat sa-si creeze un repertoriu de
raspunsuri alternative la aceste amenintari

Agorafobia si fobiile multiple

- punctul de intrare initial este utilizarea tehnicii desensibilizarii sistematice,


folosindu-se pentru inceput stimuli cat mai putin anxiogeni
- cel de-al doilea punct de intrare este acela de a ne adresa relatiei ambivalente pe
care pacientul agorafobic o stabileste cu partenerul sau alta figura semnificativa
din viata sa
- principalul mecanism de aparare in cazul agorafobiei este deplasarea si
inabilitatea persoanei de a se confrunta cu propria sa furie fata de partener sau de
alta persoana semnificativa, de aici rezultand deplasarea furiei si transformarea ei
intr-o neputinta fobica
- furia este deplasata in interiorul fobiei
- doua elemente sunt necesare pentru a se naste o fobie: o relatie ambivalenta
inacceptabila si posibilitatea de a o deplasa
- o fobie poate fi transferata in orice situatie in care relatia ambivalenta incepe sa
iasa la suprafata

5
Depresia

- “guturaiul psihiatriei”: orice tristete care insoteste viata cotidiana are nevoie de un
antidepresiv, exact asa cum persoanele cu o simpla raceala le cer medicilor
antibiotice
- punctul de intrare cel mai potrivit pentru acesti pacienti este sa accepte cu
sinceritate ca depresia lor nu poate fi eliminata, dar ca pot invata sa traiasca vieti
frumoase, in ciuda ei, si odata acceptata aceasta perspectiva, se va porni o terapie
migaloasa si de lunga durata

Depresia reactiva:
- individul este prins intr-o capcana, este incapabil sa exprime ura fata de cineva
care a murit sau i-a cauzat un alt tip de pierdere, persoana redirectioneaza ura spre
interior, spre sine
- mecanismul de aparare este introiectia
- tratamentul consta in eliminarea introiectiei, directionand furia sp re exterior si
tratand-o intr-o maniera adecvata
- punctul de intrare cel mai potrivit presupune ca terapeutul sa nu-l confrunte pe
pacient direct cu furia sa internalizata

Depresia cronica:
- apare atunci cand are loc o pierdere majora, in special a unui parinte, intr-o etapa
critica din viata copilului
- copilul internalizeaza furia pentru pierderea respectiva
- depresia cronica devina atat de mult parte din personalitatea copilului, incat nu
mai este recunoscuta ca depresie, persoana respectiva putand fi considerata ca
avand un nivel scazut de energie, nu isi face prieteni cu usurinta, ii lipseste
entuziasmul si are dificultati de a stabili relatii bazate pe atasament
- depresia este atat de bine sadita in persoana respectiva, incat terapia cu greu o
scoate la suprafata

Reactiile conversive

- principalul mecanism de aparare intalnit in cazul isteriei si al isteriri de conversie


este reprimarea
- deoarece simbolismul sexual este atat de evident in simptomatologia pacientului,
terapeutii sunt tentati sa se grabeasca, punand in legatura simptomele conversive
cu simbolismul lor sexual
- acest punct de vedere este gresit, determinandu- l pe pacient sa fuga
- punctul de intrare cel mai potrivit este ca terapeutul sa ignore materialul sexual
reprimat si sa se concentreze pe mecanismele defensive utilizate de pacient,
intarindu- le suficient, pentru ca, in cele din urma, pacientul sa se poate confrunta
cu propriile sale sentimente

6
Tulburarea obsesiv-compulsiv

- obsesiile sunt ganduri repetitive, pe cand compulsiile sunt miscari repetitive, iar
mecanismul de aparare este intelectualizarea, respectiv separarea gandului de
emotie intr-o situatie dificila
- emotiile sunt constientizate mai tarziu si conectate la un eveniment neutru
- punctul de intrare cel mai potrivit in psihoterapie este conectarea gandului la
emotie, astfel incat ambele sa se produca in acelasi timp
- cand acest lucru se intampla, pacientul nu mai recurge la intelectualizare,
sentimentele si intelesul lor devin intense, iar pacientul devine accesibil
psihoterapiei
- un alt punct de intrare potrivit este sa se descopere ritualul magic al stilului de
viata pe care il are pacientul cu tulburare obsesiv-compulsiva, dar care, din
pacate, de cele mai multe ori trece neobservat

CONDITII ANALIZABILE DE USTUROI

Toate conditiile psihologice de tip usturoi folosesc mecanismul de aparare al negarii,


cu anumite variatii care sunt caracteristice fiecareia dintre ele

Dependentele

- au mai putin de a face cu ceea ce individul bea sau fumeaza, si mai mult cu o
intreaga constelatie de comportamente ce constituie un mod de viata
- alaturi de aceste comportamente, luam in discutie schimbarile celulare si chimice
ale corpului care insotesc ingestiile prelungite si repetate si care se alatura
aspectelor psihologice
- atata timp cat pacientul consuma, terapia este dificila, daca nu chiar inutila
- pacientii dependenti merg la centre de reabilitare, ei participa cu nerabdare la
programele de psihoterapie care le ofera promisiunea de a deveni un consumator
controlat
- intentia lor nerostita este aceea ca spitalizarea, reabilitarea si terapia vor face
posibila reluarea comportamentului anterior, dar, de data aceasta, cu posibilitatea
de a limita consumul
- punctul de intrare il constituie un angajament de abstinenta din partea pacientului,
care va trebui sadit de terapeut prin intermediul unei serii de provocari, prezentate
intr-o maniera subtila si abila
- odata de pacientul este treaz si curat, negarea este micsorata

7
Stilurile de personalitate

- sunt versiuni cu trasaturi de usturoi ale unor dintre conditiile discutate la


instantele cepei analizabile
- exista depresii de tip usturoi, anxietate si atacuri de panica de tip usturoi, fobii si
obsesii de tip usturoi si ele difera de corespondentele lor de tip ceapa prin faptul
ca folosesc aceste conditii psihologicii tocmai pentru a provoca disconfort si
suferinta celor din jur
- punctul de intrare cel mai potrivit este instituirea terapiei de tip usturoi si
nicidecum a cele de tip ceapa

Nevrozele impulsive

- este un termen impropriu sa numim pacientii impulsivi ca fiind compulsivi


- mecanismul de aparare este intelectualizarea
- in cazul nevrozelor impulsive discutam despre un numar de comportamente ce
raspund unui impuls care necesita satisfacere imediata
- anxietatea creste pana cand impulsul este satisfacut si se simte o usurare
- intre accesele de comportamente impulsive, aceste persoane pot parea normale si
chiar binevoitoare
- mecanismul lor defensiv este negarea si atunci cand au probleme insista ca acest
comportament este o intamplare unica sau rara in viata lor si ca nu se va mai
repeta
- punctul de intrare cel mai potrivit este sa provoci pacientul sa accepte faptul ca
acest comportament impulsiv repetitiv este interzis, prin urmare, anxietatea va
creste, deoarece eliberarea sa va fi blocata, iar pacientul, altfel inaccesibil, va avea
nevoie de terapie si se va angaja intr- un astfel de proces

Hipomania

- toate hipomaniile si maniile sunt de tip usturoi, cele din urma ducand la atacuri
imprevizibile asupra mediului, in situatia in care cererile lor nu sunt satisfacute
- pacientii maniacali sunt rar vazuti in cabinetul unui terapeut deoarece, de obicei,
sunt trimisi la camera de urgenta, unde sunt supusi tratamentului medicamentos
adecvat
- un pacient hipomaniacal ajunge deseori la terapie, acest parand volubil, afabil si
amuzant, dar atunci cand este contrazis, poate deveni brusc neplacut si abuziv
- mecanismul de aparare este negarea depresiei de baza
- punctul de intrare cel mai potrivit este medicatia
- acestia pacienti hipomaniacali sunt, de cele mai multe ori, pacienti cu tulburari
bipolare, care si-au intrerupt de la sine putere medicatia si curand vireaza spre
manie si vor cauta disperati ajutor psihoterapeutic

8
Personalitatea narcisica

- trasatura principala este un narcisism care trebuie hranit si protejat in mod


constant de lumea exterioara
- negarea este mecanismul de aparare utilizat
- singura problema a pacientului consta in incapacitatea celorlalti de a- i recunoaste
calitatile superioare, acest lucru facandu- l vulnerabil la adevaratele “trairi
narcisice”
- el trebuie sa fie cel care rupe o relatie si daca cealalta persoana il paraseste, va fi
inghitit de anxietate, coplesit, deseori aparandu-i eruptii si alte forme de
neurodermatita
- persoanele din jur sunt alese atata timp cat il venereaza si ii hranesc narcisismul
- cand o persoana nu- i mai este de folos, este data la o parte si va fi inlocuita de alta
- punctul de intrare cel mai potrivit este ca terapeutul sa perpetueze suficienta
anxietate unui asemenea pacient, pentru ca acesta sa-si dea seama ca are nevoie de
terapie
- atunci cand devin furiosi in timpul terapiei, il vor desconsidera pe terapeut, dar se
vor opri inainte de a- l detrona complet, pentru ca inca mai au nevoie de eroul lor
ca le hraneasca narcisismul, aceasta vulnerabilitate putand fi folosita ca aliat
terapeutic

Personalitatea de tip borde rline

- poate aluneca inauntru si in afara psihozei, aparent, la cerere


- un asemenea episod psihotic difera de adevarata psihoza si poate fi asemanat cu
scufundarea intr-o piscina: personalitatea de tip borderline va iesi la suprafata, dar
pacientul cu schizofrenie ramane scufundat
- multi pacienti de acest fel au invatat sa alunece in psihoza de fiecare data cand au
probleme (manipulare)
- mecanismele de aparare sunt scindarea si identificarea proiectiva, ambele fiind
variante ale negarii
- identificarea proiectiva atribuie mediului exterior sentimente ostile ale
pacientului, detronarea terapeutului devine un obiectiv primordial
- scindarea este capacitatea de a fascina o jumatate a mediului din care face parte,
in timp ce o infurie si o intoarce impotriva sa pe cealalta

Puncte de intrare necesitate de aceste mecanisme de aparare


- pentru a evita scindare, un astfel de pacient nu trebuie pus intr-un program de
terapie de grup care nu manifesta tulburare de tip borderline, el va dominca
grupul, scindandu-l
- rigoarea cadrului terapeutic trebuie subliniata, terapeutul trebuie sa ceara
pacientului participarea la toate sedintele programate si sa impuna restrictii
telefoanelor pe timp de noapte
- terapeutul nu trebuie sa se lase intimidat de amenintarile de suicid
- pacientului nu i se va permite sa staruie asupra istoriei lor, pentru ca aceasta
atitudine cultiva o atitudine de justificare

9
CONDITII NON-ANALIZABILE DE TIP CEAPA

Schizofrenia de tip ceapa

- pacientii cu schizofrenie de tip ceapa folosesc retragerea din mediu ca mecanism


de aparare, aceasta avand rol de protectie, fiind compusa din indiferenta afectiva,
restrictie in relatiile sociale si activitati exterioare si supunere pasiva in fata
evenimentelor
- putem delimita mai multe tipuri de schizofrenie

Schizofrenia latenta
- tulburare de gandire care nu este vizibila imediat
- acesti pacienti sunt vazuti ca singuratici si oarecum ciudati, dar nu deosebit de
speciali

Schizofrenia evidenta
- tulburarea de gandire este mult mai vizibila
- acesti pacienti pot fi vazuti ca niste excentrici
- sunt evitati in majoritatea cercurilor sociale, incearca sa se stabilizeze prin
alaturarea la culte pe care cea mai mare parte a societatii le-ar privi ca extremiste
- poate avea fantezii legate de reconstruirea sau salvarea lumii

Punctul de intrare pentru aceste doua tipuri de schizofrenie este recunoasterea de catre
terapeut a tulburarii de gandire si abtinerea de la developarea sentimentelor si a
evenimentelor din trecut ale pacientilor, ego- urile acestora trebuiesc intarite in
permanenta, deoarece tulburarea lor de gandire ameninta in mod constant sa- i absoarba,
rezultand o retragere totala a lor din lume.

Schizofrenia deplin dezvoltata


- pacientul manifesta delir si halucinatii totale, dar unele de tip ceapa, in care sufera
doar el, nu si cei din jur, el putand deseori fi stabilizat cu medicatie antipsihotica
- punctul de intrare este interesant: terapeutul poate avea un impact asupra delirului
pacientului, intrand in delirul acestuia si lipsindu- l de natura sa privata, intrucat in
delir nu e loc decat de o singura persoana, daca terapeutului ii este permis sa intre,
atunci acesta dispare

10
CONDITII NON-ANALIZABILE DE TIP USTUROI

Schizofrenia de tip usturoi

- avem in vedere aceleasi tipuri de schizofrenie latenta, evidenta si deplin


dezvoltata care isi folosesc, insa, propria tulburare de gandire atacand mediul
inconjurator
- atunci cand catatonicul de tip ceapa devine mut si imobil atunci cand ii dezarmezi
ostilitatea, catatonicul de tip usturoi isi elibereaza furia, facand victime
- altii sunt criminali in serie, a caror alegere ritualica a victimelor este deseori o
incercare zsadarnica de a-si controla si limita crimele
- nu exista niciun punct de intrare sau tratament de succes cunoscut pentru acest
timp de pacienti, inafara de scoaterea lor inafara societatii

11
3. REZISTENTELE PACIENTILOR

- pentru un terapeut epuizat care se lupta din rasputeri sa invinga rezistenta


pacientului la schimbare, ideea ca aceasta ar putea fi un aliat terapeutic util in
grabirea progresului ar putea sa para absurda la prima vedere
- indiferenta de metoda pacientului, rezistenta este privita ca un fenomen ce trebuie
nimicit intr-un mod sau altul
- pacientii se agata de comportamentele lor nedorite si indezirabile deoarece,
necunoscand alta cale, se simt ingroziti sa renunte la ele, ei isi imagineaza ca orice
schimbare poate fi si mai rea
- ca terapeuti, nu putem cere pacientului sa faca ceva ingrozitor pentru el, pana ce
nu demonstram ca acea schimbare este sigura si merita sa fie facuta
- sarcina noastra de a invinge rezistenta reprezinta de fapt invingerea temerii
pacientului nostru de a face respectiva schimbare
- rezistenta poate sa para manipulativa sau chiar prefacatorie, mai ales la pacientii
cu tulburari de tip borderline sau alte tulburari de personalitate
- terapeutul nu trebuie sa priveasca aceste manifestari cu superficialitate, mai
degraba, va trebui sa inteleaga frica pacientului de schimbare, luand rezistenta la
schimbare drept un posibil aliat
- in ecuatia rezistentei sunt sadite motivele reale pentru care pacientul vine la
cabinet, precum si asteptarile sale reale cu privire la psihoterapie
- pacientii doresc sa fie pacienti buni, spunand ceea ce ii pune in cea mai buna
lumina in fata terapeutului lor
- motivele explicite si declarate pentru care se prezinta la terapie nu trebuie sa fie
niciodata acceptate ca atare, mai degraba trebuie sa aflam adevaratele motive
pentru care vine acum si tocmai la cabinetul nostru

12
Strategii de negociere cu rezistenta

1. Sa nu tratam rezistenta cu violenta: introducere in psihojudo

- unele dintre principiile gasite in artele martiale japoneze judo se pot aplica si
terapiei
- artele martiale spun ca folosirea oponentei adversarului si transformarea acesteia
in impuls poate fi o metoda mai eficienta decat infruntarea directa a oponentului
- astfel un practicant de judo poate invinge un oponent mai mare si mai puternic
folosindu-se de avantul (impulsul) adversarului pentru a- l dezechilibra
- aplicand in terapie, principiile din judo sugereaza faptul ca un pacient este
indreptatit la rezistenta sa si ca incercarile de a forta depasirea acestei rezistente il
vor coplesi pe terapeut

2. Prescrierea re zistentei

- recomandarea rezistentei este o variatie de psihojudo


- indrumand pacientul sa-si continua comportamentul care pare antiterapeutic,
terapeutul ia prin surprindere modul de aparare al pacientului, implicandu- l intr-o
relatie pozitiva si de colaborare cu terapeutul sau

3. Umorul si rezistenta

- este foarte util in stabilirea relatiei terapeutice si in dezarmarea rezistentei


- este un instrument eficient atunci cand avem de-a face cu personalitati de tip
borderline
- trebuie utilizat cu abilitate, astfel incat pacientul sa nu se simte batjocorit sau
ridiculizat
- este mai folositor la adolescenti si la adultii care inca se comporta ca niste
adolescenti intarziati

4. Refuzul tratamentului

- daca o persoana ajunge la terapie avand alte scopuri decat cele terapeutice, cel
mai bun lucru pe care il poate face terapeutul este sa refuze tratamentul
- daca aceasta negare este facuta intr-o maniera abila, pacientul care se prezinta fara
nicio intentie de schimbare, se poate intoarce peste ceva timp, avand de data asta
scopuri precise
- negarea tratamentului poate deveni o forma utila de psihojudo

13
4. PACIENTUL SUICIDAR

- psihoterapeutul care se ocupa de un pacient suicidar nu beneficiaza luxul de a


elabora o alta interventie dupa ce prima esueaza
- e posibil sa nu poata sa reevalueze diagnosticul si planul de tratament, deoarece
nu exista o a doua sansa dupa sinuciderea unui pacient
- majoritatea terapeutilor care doresc sa trateze eficient pacientii suicidari au nevoie
de pregatire suplimentara, deoarece a incerca sa invete din incercare si eroare
poate fi daunator sau chiar letal pentru pacienti, pentru persoanele dragi din
anturajul pacientului si, fireste, pentru terapeut
- aceasta situatie genereaza o stare de neliniste si teama in cazul majoritatii
psihoterapeutilor care, la randul lor, deseori sfarsesc prin a-si gestiona gresit
pacientii suicidari, tocmai ca urmare a propriei lor nelinisti si anxietati

Conceptii eronate cu privire la pacientii suicidari

Conceptia eronata nr. 1 – toti cei care ameninta cu sinuciderea necesita spitalizare
psihiatrica

- in incercarea de a evita pierderea de vieti omenesti, multi terapeuti gresesc prin


faptul ca se bazeaza prea mult pe spitalizarea psihiatrica, aceasta fiind singura
interventie folosita
- multi terapeuti au spitalizat in mod inutil pacienti, tocmai pentru a-si ascunde
propria incompetenta si nesiguranta cu privire la gestionarea acestora, din cauza
propriei lor incapacitati de a diferentia pacientii suicidari care vor comite suicidul
de cei care nu- l vor comite
- ar trebui sa fie obligatia terapeutilor de a se specializa, astfel incat sa fim capabili
sa diferentiem pacientul suicidar care va comite fapta de cel care n-o va comite

Conceptia e ronata nr. 2 – spitalizarea inutila nu poate dauna, asa ca este mai bine sa
fim precauti

- spitalizarea inutila este extrem de ineficienta din punctul de vedere al costurilor


- spitalizarile inutile fac un mare deserviciu multor pacienti, in special dpdv
psihologic, de ex, ii face pe pacientii histrionici sa se gandeasca la ei insisi ca
fiind mult mai bolnavi decat sunt in realitate, fapt care poate sa creasca riscul de
suicid
- spitalizarea inutila a pacientilor cu borderline ii invata sa continue sa foloseasca
amenintarile si gesturile de suicid in scopul manipularii terapeutilor lor, acestia
dandu- le un as in maneca pacientilor cu care sa- i manipuleze pe terapeuti
- prin spitalizari repetate, acesti pacienti pot pierde motivatia de a invata cum sa
abordeze o situatie in afara spitalului
- spitalizarea inutila poate fi daunatoare tratamentului ulterior sau chiar sa
accentueze letalitatea in cazul pacientilor despre care se credea ca nu vor comite
suicidul

14
Conceptia e ronata nr. 3 – cea mai buna interventie este sa-ti asumi responsabilitatea
pentru viata pacientului suicidar

- majoritatea persoanelor care recurg la suicid fac acest gest pentru a pedepsi pe
cineva
- daca terapeutul isi asuma responsabilitatea pentru viata unui pacient suicidar,
acesta se ofera voluntar de a inlocui persoana pe care acestia vor s-o pedepseasca,
astfel pacientul poate pedepsi terapeutul prin gestul suicidar
- dupa Freud, suicidul constituie o crima la 180 de grade, acesta manifestand
rezerve asupra faptului ca ar putea exista suicid in afara dorintei precoce
reprimate de a omori pe cineva
- dupa Zilboorg, suicidarul prezinta o neobisnuita incapacitate de a iubi pe altii

Conceptia e ronata nr. 4 – medicatia antidepresiva diminueaza riscul de suicid si-l


tine pe pacient in siguranta

- este o presupunere gresita, deoarece medicatia antidepresiva poate sa creasca


riscul de suicid in unele cazuri
- pacientii cu schizofrenie carora li se prescrie medicamente antidepresive, fara
medicatie antipsihotica, pot deveni mai violenti si mai expusi riscului, atat de
omucidere cat si de suicid
- multi pacienti depresivi devin mai pasibili de a comite suicidul in timpul
tratamentului timpuriu cu medicatie antidepresiva, fenomenul explicandu-se prin
faptul ca pulsiunea suicidara presupune atat initiativa, cat si un anumit fundal
motivational pentru a duce planul la bun sfarsit
- multi terapeuti si psihiatri resufla usurati atunci cand un pacient este pus pe
medicatie antidepresiva si incepe sa arate imbunatatiri in semnele vegetative ale
depresiei – in loc sa devina mai vigilenti din cauza riscului crescut de suicid, ei
devin mai putin atenti, ca rezultat a opiniei eronate ca medicatia il va tine pe
pacient in siguranta
- terapeutii ar trebui sa detina urmatoarele cunostinte si abilitati: sa inteleaga
procesul suicidar in trei etape si sa recunoasca semnele de avertizare, sa stie cum
sa intervina si sa previna ceea ce in alte conditii ar insemna moartea iminenta a
pacientilor cu potential letal, sa fie adeptii dezvolta rii unor interventii
individualizate de tratament pentru pacientii cu potential letal

Procesul suicidar

- proces in trei etape, exceptia fiind pacientul paranoid


- pe durata procesului suicidar, persoanele decid daca sa-si sfarseasca sau nu viata,
aleg locul, momentul si modul in care s-o faca
- poate fi intrerupt sau abandonat in orice moment prin interventie terapeutica
- pe masura ce persoanele avanseaza in procesul suicidar, ele deseori afiseaza
urmatorii indicatori prodromali ai suicidului: verbali, non-verbali si tactili

15
Indicatorii verbali

- majoritatea persoanelor suicidare au tendinta de a fi mai deschise in a discuta


posibilitatea de suicid la inceputul procesului suicidar, ele se pot plange de
problemele de viata si isi pot exprima dorinta de moarte fata de oricine ii va
asculta
- persoanele suicidare de obicei vorbesc de moarte si suicid in general, dar nu le
spun intotdeauna cu usurinta celorlalti despre propriile lor ganduri sinucigase
- unii oameni comit suicidul fara sa fi discutat gandurile sau intentiile sinucigase cu
nimeni
- pe masura ce avanseaza in procesul suicidar, vorbesc deseori despre faptul ca sunt
coplesiti de sentimente si incapabili sa se concentreze
- pot sa para din ce in ce mai putin logici, dar mai afectivi si creativi, nu este
neobisnuit ca ei sa manifeste abilitati artistice pentru prima data in viata lor, pe
msaura ce avanseaza in procesul suicidar

Indicatorii nonverbali

- persoanele suicidare continua sa asculte sau sa interpreteze stilurile obisnuite de


muzica, pentru ca gusturile in materie de muzica rareori se modifica in mod
dramatic, dar cu toate acestea, deseori atentia lor se diminueaza, pana cand asculta
doar foarte putine cantece sau chiar doar unul singur cu un anumit inteles si care
va spune ceva despre sursa suferintei sau despre modificarea perceptiei lor cu
privire la moarte
- exprimarea artistica a persoanelor suicidare tinde sa se concentreze asupra temelor
de moarte, suicid

Indicatorii tactili

- desi nu toate persoanele suicidare manifesta indicatori tactili, acestia sunt destul
de vizibili atunci cand se manifesta, acestea pot sa ascunda indicatorii verbali si
nonverbali, insa au mai putina abilitate in a-si masca indicatorii tactili
- nu mai suporta atingerea si nu le mai permit altora sa stabileasca un contact fizic
direct
- evita sa se atinga pe sine, ceea ce este deseori evident prin neglijarea igienei
personale
- vor scoate sau vor acoperi oglinzilor din casele lor, pentru ca nu vor sa se mai
priveasca
- dau la o parte fotografiile lor si a membrilor familiei lor, desprinzandu-se de toti,
fiindu- i mai usor sa paraseasca viata
- dorm sau se odihnesc in pozitia fetala
- devin tot mai putin atente si mai predispuse la diverse accidentari, in unele cazuri
zona incheieturilor si a gatului devin puncte de iritare pentru ele, chiar daca nu iau
in considerare o modalitate de suicid care sa implice aceste zone

16
Procesul suicidare in trei etape

Etapa 1: Ideatia

- persoanele aflate in aceasta etapa considera suicidul o solutie posibila pentru


problemele lor si il vad ca pe o eliberare de durere
- se gandesc mult timp la moarte, dar in general sunt foarte speriate de sinucidere si
de propriile lor ganduri sinucigase
- le e greu sa-si planifice suicidul, desi se gandesc la numeroase metode
- deseori isi imagineaza ca mor datorita unor cauze naturale sau isi doresc sa fie
ucise intr-un accident, dar nu au un plan concret
- pacientii isi exprima propria ambivalenta cu privire la suicid, vorbind atat despre
dorinta de a muri, dar si despre frica de moarte
- terapeutul va observa ca, in aceasta etapa, frica de moarte cantareste cel mai mult
- indicatorii nonverbali incep sa-si faca usor simtita prezenta
- etapa aceasta nu este delimitata in timp, putand dura de la cateva luni la cativa
ani, unii oameni chiar petrecandu-si marea parte a vietii lor adulte cochetand cu
ideea de suicid
- pot sa avanseze sau nu la etapele ulterioare

Etapa 2: Planificarea

- ambivalenta ramane, atractia suicidului fiind totusi mai proeminenta decat frica de
moarte, dar aceste persoane inca nu s-au hotarat sa moara
- o persoana care se gandeste foarte serios la suicid va alege o metoda mortala, se
va gandi la un loc si un moment, astfel incat sa existe sanse minime ca cineva sa o
gaseasca, sa intervina si sa zadarniceasca planul, de cealalta parte, persoana al
carei plan include mijloace mai putin mortale si o probabilitate mai crescuta de a
fi salvate
- exceptia remarcabila de la aceasta regula o face personalitatea histrionica, care
uneori calculeaza gresit salvarea si moare accidental, ca urmare a ceea ce a fost
menit sa fie doar un gest
- apare o diminuare a indicatorilor verbali si o crestere a celor nonverbali si tactili
- in general, etapa 2 se intinde pe durata a cateva saptamani sau chiar cateva luni,
dar rareori dureaza mai mult de un an
- odata ce si-a facut planurile, persoana simte o presiune extraordinara de a lua o
decizie daca sa moara sau nu
- ambivalenta manifestata in etapa planificarii este atat de dureroasa, incat simte ca
trebuie sa ia o decizie

17
Etapa 3: Pilotul automat

- o persoana trece de la etapa planificarii la etapa pilotului automat exact in


momentul in care decide sa comita suicidul
- imediat ce aceasta decizie a fost luata, va fi expulzata in afara constiintei,
persoana trecand “pe pilot automat”
- persoanele care ajung in etapa 3 sunt pasibile de a comite suicidul, chiar daca nu
mai sunt constiente ca au luat decizia de a muri
- exista o absenta totala sau cel putin o descrestere semnificativa a indicatorilor,
persoana manifestand o crestere brusca a dispozitiei, odata cu atenuarea
simptomelor depresive
- simte o extraordinara usurare ca a luat decizia de a se sinucide, dureroasa
ambivalenta caracteristica etapei de planificare a fost rezolvata
- cu toate ca a luat decizia, va da cuiva un indiciu cu privire la faptul ca se va
sinucide, acest lucru facandu- l deseori terapeutului
- aceste indicii sunt rareori identificate de familia pacientului sau de persoanele
apropiate, acestia respirand usurati atunci cand vad diminuarea simptomelor
- etapa 3 rareori dureaza mai mult de 48h, odata ce decizia este luata, pacientul va
duce la bun sfarsit aceasta decizie, in mod rapid si decisiv

18
5. INTERVIUL MOTIVATIONAL (IM)

IM – o abordare directiva, orientata pe client, de crestere a motivatiei pentru schimbare,


prin explorarea si clarificarea ambivalentei

- este folosit ca o interventie de scurta durata care se desfasoara pe parcursul a 1-4


sedinte, la ora actuala existand variante cu o durata de la 5 la 15 minute, aplicabile
in mediul medical
- este folosit atat pentru a- i ajuta pe pacienti sa se implice in terapie si pentru a
produce schimbarea in contextul tratamentului, cat si ca o interventie de sine
statatoare
- evidentiaza autonomia pacientului si responsabilitatea acestuia de a decide, a se
implica si a urma programul terapeutic
- terapeutii faciliteaza procesul de schimbare a pacientului prin intermediul
ascultarii empatice si a acceptarii, combinate cu tehnici mai directive si mai bine
structurate
- in cadrul IM, pacientul este vazut ca fiind primul agent al generarii strategiilor de
schimbare, el dispunand de o serie de atribute si resurse ce pot fi folosite in
demersul sau pentru schimbare, cu un minim ajutor din partea terapeutului
- motivatia pacientului trebuie sa vina din interiorul sau
- terapeutul are un rol foarte important in identificarea si dezvoltare acestei
motivatii

IM pleaca de la urmatoarele presupozitii:

- pacientii sunt ambivalenti in privinta schimbarii comportamentului lor


- aceasta ambivalenta ii mentine intr-o stare imobila
- sarcina terapeutului este sa ajute pacientii sa inteleaga si sa rezolve aceasta
ambivalenta

Cele cinci principii de baza ale IM:

1. A fi e mpatic

- acceptarea perspectivei pacientului si folosirea ascultarii reflexive


- empatia implica normalizarea ambivalentei pacientului cu privire la schimbare
- pacientul este acceptat asa cum este in momentul respectiv si numai el poate
decide schimbarile dorite sau necesare si se recomanda ca terapeutul mai mult sa
asculte decat sa vorbeasca
- prin intermediul utilizarii metaforelor si al reflectarii emotiilor, terapeutul va
adanci experienta acestuia si- l va indruma in propriul proces de schimbare

19
2. Crearea diferentelor/discrepantelor

- terapeutul urmareste sa- i determine pe pacientii sai sa constientizeze deosebirile


dintre comportamentul lor actual si valorile si scopurile pe care si le-au propus
pentru un viitor apropiat
- motivatia de schimbare apare atunci cand oamenii percep o discrepanta intre ceea
ce sunt la momentul actual si ceea ce vor sa fie, IM focalizandu-se tocmai pe
aceasta discrepanta

3. Evitarea argumentarii

- atunci cand terapeutii aduc argumente si sustin cu orice pret schimbarea, pacientii
pot adopta o atitudine defensiva sau de opozitia
- in IM, rezistenta si controversele indica o necesitate a schimbarii strategiilor
- se recomanda evitarea etichetarilor si fortarea pacientului sa admita formulari
incomode pentru el
- “Vocea pacientului si nu cea a terapeutului aduce argumentele pentru schimbare”

4. Manipularea rezistentelor

- in IM, terapeutul nu se opune niciodata direct rezistentelor pacientului, din contra,


va incerca sa- l redirectioneze subtil sau sa- i atraga atentia intr-o alta directie decat
cea a rezistentei
- rezistentele sunt rezultatul unei interpretari gresite a terapeutului cu privire la
pregatirea pentru schimbare a pacientului sau

5. Incurajarea eficientei personale

- subliniaza importanta credintei pacientului in abilitatile personale de a finaliza cu


succes procesul schimbarii sale
- pentru a dezvolta aceasta incredere, terapeutul poate explora impreuna cu
pacientul momentul in care acesta se simtea mai bine sau atunci cand problema nu
era inca bine conturata si nu avea efectele de astazi (ex: “Cum era viata ta cand
aveai timp de exercitii fizice?”), poate sa investigheze schimbarile dificile pe care
pacientul le-a facut deja si punctele tale ale acestuia, sa evidentieze calitatile
individului aflat in terapie

20
6. TRAININGUL ABILITATILOR – ABORDAREA IM

- se iau in considerare principii si strategii specifice de construire a motivatiei


pacientului pentru schimbare
- perceptiile pacientului sunt reflectate si explorate de clinician, fara a le eticheta
sau corecta
- sunt identificate strategii posibile de schimbare care sa fie specifice pacientului si
persoanelor semnificative din jurul sau
- responsabilitatea alegerii metodelor de schimbare cade in sarcina pacientului, fara
training, modelare sau exercitii practice
- strategiile de rezolvare a problemelor sunt identificate din repetoriul pacientului si
al apropiatilor sau si nu impuse de terapeut

21
7. MODEL DE ANTRENAMENT PENTRU PSIHOLOGII CLINICIENI
DUPA ARTHUR CLARK

1. Etapa de stabilire a relatiei terapeutice

- se bazeaza pe 4 factori E: Empatie, Eficienta, Etica, Estetica


- sedinta de terapie este o opera de arta ce se bazeaza pe improvizatia pe diferite
teme propuse intre client si terapeut
- tehnica reflectarii: constientizarea intr-o maniera empatica a sentimentelor
explicite si implicite ale clientului, dpdv al empatiei, terapeutul poate face
paralele intre client si el cu o situatie similara din experienta sa de viata
- tehnica amintirilor timpurii: prin care accedem la experienta si credintele timpurii
ale clientului

2. Etapa de integrare

- confruntarea: folosita ca mijloc de sustinere pentru a releva discrepanta,


clinicianul este in pozitia de a empatiza cu ceea ce inseamna a fi o persoana
dificila, poate fi o confruntare obisnuita, in care observam ca pacientul are o
problema si are o stare de disconfort; confruntarea eroica: de ex la pacientii
consumatori de alcool, ii amenintam ca nu- i mai primim in terapie, daca nu
renunta la consum; sunt folosite mai rar
- tehnica restructurarii cognitive: restructurare constructiva, se centreaza pe
transformarea convingerilor clientului
- resemnificarea: tehnica ce presupune o perspectiva alterantiva prin restructurarea
perceptiilor unui pacient in privinta unui comportament sau situatie
- interpretarea (din psihanaliza): asigura accesul la cauzalitatea comportamentului
uman, cuprinde mecanisme de parare si semnificatii ascunse din inconstient

3. Etapa de realizare

- autosurprinderea: atunci cand un pacient se angajeaza in modificarea unui


comportament indezirabil, autosurprinderea este o tehnica care il avertizeaza pe
pacient asupra aparitiei unor mecanisme care declanseaza aparitia dorintei; ii
punem pe pacienti sa scrie biletele pe care sa noteze diferite fraze cu modalitati de
coping pe care sa le lipeasca in locuri in care sa le citeasca frecvent
- segmentarea: modalitatea de a segmenta problemele cu care vine pacientul,
trebuie sa luam lucrurile pas cu pas pentru a le observa cum evolueaza

22
- CARTE -

1. PARTENERII COMUNICARII TERAPEUTICE – PSIHOTERAPEUTUL


SI PACIENTUL

Psihoterapeutul – actor si regizor al relatiei cu pacientul

- profesia de terapeut poate fi definita ca reprezentand activitatea destinata


cunoasterii vietii psihice a unui individ aflat in dificultate si derularea unor tehnici
terapeutice specifice, in scopul restabilirii echilibrului psihic al pacientului
- in general, diagnosticul, obiectivele si planul de tratament servesc drept linii
directoare, dar nu sunt folosite intr-o maniera rigida, terapeutul neputand stabili
un plan de tratament detaliat pe care sa- l urmeze fara nicio abatere, mai degraba
elaboreaza un plan general, in timp ce isi mentine flexibilitatea si adaptabilitatea
- terapeutul poate varia ritmul tratamentului, ca raspuns la reactiile din partea
pacientului

ASCULTAREA – conditie prima a relatiei psihoterapeutice

- terapeutul ar trebui sa dispuna de aptitudinea de a- l asculta si a- l intelege pe


pacientul sau
- analizarea sub trei aspecte a ascultarii: ca solicitare a pacientului in nevoia lui
de relationare (are stransa legatura cu anamneza, cu cat este mai putin directiva,
cu atat se asigura pacientului o posibilitate mai mare de a fi ascultat), ca
disponibilitate fizica a clinicianului (limitarea timpului necesar ascultarii
determina aparitia unor prejudicii), ca aptitudine profesionala (act psihic cu un
caracter activ si presupune capacitatea de a-l intelege pe celalalt)
- calitatea angajamentului: trebuie sa fim prezenti la locul intregii secvente
descrise de pacient, a fi prezent insemnand nu doar sa fim atenti la situatia
descrisa, ci sa aducem cu noi intreaga experienta clinica acumulata, sa ne angajam
si sa fim prezenti in comunicarea terapeutica atat cu inima, cat si cu capul
- observatii clinice pe baza interviurilor: observatiile incep inca de cand dai
mana cu pacientul in camera de asteptare sau in cabinet (o palma umeda dezvaluie
nivelul de anxietate, modul in care pacientul intra si se asaza pe canapea etc),
odata ce terapeutul intampina un pacient, el va acorda o atentie amanuntita
modului initial in care acesta i se adreseaza – adevaratul inceput al procesului
terapeutic
- ascultand intr-un mod activ si reflexiv: un terapeut eficient ar trebui sa aduca cu
sine toate elementele terapiei centrate pe persoana – empatie, consideratie
pozitiva neconditionata si acceptare, ascultarea reflexiva presupune sa asculti cu
atentie continutul si semnificatia a ceea ce iti comunica pacientul, sa repeti
continutul, emotia si semnificatia celor spuse de pacient prin refrazari sau
parafrazari, sa reflectezi gandurile si sentimentele implic ite si neconstientizate ale
pacientului, prin reflectare terapeutul putand capta experienta interioara a
pacientului

23
EVALUAREA

- metodele de evaluare au potentialul de a oferi insight- uri cu privire la ceea ce este


individul, dintr-o perspectiva mai larga
- pot fi evaluati o gama larga de factori: depresia, anxietatea, abuzul de substante,
dereglarile alimentare, satisfactia maritala etc
- tehnicile proiective reprezinta o alta directie pe care clinicianul o ia in considerare
pentru a intelege mai bine problematica pacientului sau
- continua sa existe rezerve in ceea ce priveste tehnicile proiective ce se
caracterizeaza prin lipsa unor proceduri de scorare obiective
- tehnica amintirilor timpurii este o alta tehnica proiectiva care ofera o evaluare
participatorie si nonintruziva a functionarii personalitatii

FORMULAREA INTREBARILOR

- eficacitatea unei intrebari depinde de mai multi factori, cum ar fi tipul intrebarii si
frecventa intalnirilor
- scopul unei intrebari este aceea de a dezvolta sau a extinde cunostintele
clinicianului cu privire la pacientul sau
- terapeutul poate pune o intrebare pentru a castiga o perspectiva mai empatica, mai
profunda asupra problematicii pacientului, perceptiile sau reactiile acestuia putand
fi neclare sau confuze
- intrebarile circulare favorizeaza obtinerea unei intelegeri empatice a pacientului,
terapeutul folosindu- le intr-o maniera exploratorie, in scopul descifrarii fatetelor
multiple ale experientelor relatate de pacient
- utilizarea gresita a intrebarilor are loc atunci cand specialistul pune intrebari
pentru a-si satisface propria curiozitate
- intrebarile eficiente trebuie sa fie relevante, oportune, lipsite de elemente
acuzatoare si centrate pe nevoile si preocuparile pacientului

FACAND APEL LA ATINGERE

- contactul prin atingere este o forma de comunicare in cadrul procesului terapeutic


- atingerea pacientului pe umar sau pe mana poate exprima un sentiment de
sustinere si reasigurare in cadrul tratamentului
- contactul prin atingere poate avea si un potential daunator, indicand un esec
empatic sau o violare a increderii pacientului
- la nivel interpersonal, atingerea este mai probabil sa fie perceputa ca fiind
pozitiva atunci cand relatia terapeutica este suficient de bine stabilita si cand
terapeutul a obtinut o intelegere substantiala a problematicii pacientului

24
CONDUITA ETICA IN RELATIA PSIHOTERAPEUTICA

- probleme tehnice speciale cu implicatii etice apar atunci cand sunt stabilite
obiective terapeutice nerealiste, in nevoia de a insufla speranta pacientului
- necesitatea definirii obiectivelor terapiei are o mare importanta pragmatica din
doua motive: constituie un ghid pentru terapeut, oferind terapiei o directie
specifica, iar pentru pacient, constituie o sugestie pozitiva, iar discutia si acordul
cu privire la durata si obiective poate intari acceptul si angajarea pacientului in
producerea schimbarii sale
- este important ca terapeutul sa nu exercite presiune pe pacient si sa-i provoace
astfel anxietate, ci mai degraba sa- l angajeze intr- un proces de atingere graduala a
unor scopuri preliminare mai mici
- pot aparea dificultari atunci cand scopurile stabilite explicit sau implicit depasesc
capacitatile pacientului, sustinand o apreciere falsa a progresului care nu poate fi
realizat

CAPCANELE IN CARE POATE FI PRINS UN TERAPEUT

Capcana intrebarilor inchise


- terapeutul poate intra intr-un tipar interactional in care pune mai multe intrebari la
rand la care pacientul raspunde foarte vag, lacunar si foarte scurt
- aceasta situatie poate sa apara cand terapeutul are nevoie de multe informatii
preliminare care sa permita formularea cadrului problemei pacientului, si atunci
cand terapeutul simte nevoia de a controla sedinta iar pacientul se simte
inconfortabil in legatura cu anumite teme abordate
- este una problematica pentru ca ii atribuie pacientului un rol pasiv in terapie
- solutii pentru a o evita sunt completarea chestionarelor preliminare de catre
pacienti, folosirea intrebarilor cu raspuns deschis, utilizarea ascultarii reflexive
mai degraba decat a intrebarilor aditionale

Capcana “pacientul trebuie sa se schimbe”


- terapeutii inclina balanta in favoarea pacientilor care se implica in terapie, a celor
care sunt motivati pentru schimbare, complianti la realizarea temelor pentru acasa
si in defavoarea celor care nu manifesta asemenea caracteristici
- deseori pacientii manifesta ambivalenta in ceea ce priveste propria lor schimbare,
iar cand terapeutii o sustin cu vehementa, acestia vor raspunde prin a sustine
contrariul, solutia de a iesi din aceasta capcana fiind aceea de a formula intrebari
specifice, intrebari cu raspuns deschis, urmate de ascultare reflexiva

Capcana cantonarii rigide in teorie


- o greseala comuna a terapeutilor este aceea ca unii dintre ei se cantoneaza strict si
rigid in anumite proceduri terapeutice, desi nu exista nicio evidenta a faptului ca
se poate produce schimbarea
- de ex, terapeutii cognitivisti tind sa recurga la argumente, sa explice, sa
interpreteze sau sa recurga la resemnificare, ignorand orice alte strategii non-
cognitive

25
Capcana expe rtului
- terapeutii detin multe informatii despre comportamentele simptomatice si despre
procedurile menite sa duca la ameliorarea sau disparitia lor, de aceea este de la
sine inteles ca unii dintre ei pot avea credinta ca cel mai bun mod de a-si ajuta
pacientii este sa le ofere propriile lor opinii cu privire la simptom si sa le sugereze
cum sa faca schimbarea
- acest demers impiedica pacientii sa-si identifice in mod activ propria problema si
sa decida singuri cand va avea loc schimbarea

Capcana etichetarii
- terapeutii utilizeaza deseori etichete diagnostice atunci cand se refera la pacientii
lor sau la problemele lor comportamentale
- acceptarea etichetelor este un prim pas in directia producerii schimbarii
- cu toate acestea, pacientii se pot simti judecati sau stigmatizati de etichete sau pur
si simplu nu sunt pregatiti si nu-si doresc sa fie caracterizati in acest mod
- unii dintre ei pot avea reactii negative, pierzandu-se in cele din urma esenta
psihoterapiei

Capcana grabei in terapie


- tendinta terapeutului de a se grabi sa rezolve o problema specifica a pacientului,
distragandu-i atentia de la motivele reale pentru care a apelat la cabinetul sau
- rezultatul acestei capcane poate declansa rezistenta pacientului la terapie sau
poate aparea situatia in care se lucreaza asupra unor probleme clinice mai put in
relevante
- o greseala comuna din partea terapeutilor este aceea de a incerca din rasputeri sa
produca schimbarea, in dorinta de a-si demonstra cat de eficienti sunt

Capcana autodezvaluirii excesive


- unii terapeuti se lanseaza in lungi destainuiri cu privire la propriile lor limite si
deficiente
- aceasta procedura este utilizata pentru a demonta perfectionismul de care poate da
dovada un pacient, in acest mod aratandu- i-se ca toti suntem supusi greselilor si
ca e bine sa ne acceptam propriile greseli
- daca autodezvaluirea selectiva este deseori o strategie eficienta, este evident ca un
terapeut care face acest lucru vrea mai mult sa primeasca decat sa ofere terapie

Capcana de zaprobarii
- pacientii se simt de multe ori judecati si etichetati datorita problemelo r lor
comportamentale sau au credinta ca altii sunt de vina pentru ceea ce li se intampla
- terapeutii considera ca pacientii ar trebui sa-si asume responsabilitatea pentru
propriile lor probleme, de aceea acestia se pot simti dezaprobati si isi pot activa
rezistentele la terapie
- o terapie soldata cu esec este de cele mai multe ori pavata cu bune intentii dar este
condusa de practicieni mai putin antrenati
- ignoranta si incompetenta sunt mult mai putin nocive fata de sadismul,
narcisismul, ostilitatea si dorinta de exploatare a pacientului

26
Motivatiile alegerii profesiei de terapeut

- elementul esential in cazul acestei optiuni profesionale il reprezinta tendinta


terapeutului de a transcende realitatea, de a intra in intimitatea sufleteasca a fiintei
umane
- este remarcata existenta mai multor trasaturi particulare dintre care: curiozitate si
pasiune deosebit de dezvoltata pentru problemele vietii sufletesti, fenomenele
psihologice, dorinta de a intelege, explica si manipula procesele psihice, tendinta
de consacrare profesionala, dedicarea fata de problemele de studiu si stiintifice,
neglijarea propriilor interese

Cateva reguli de aplicat intr-o psihoterapie eficienta

Sa nu subestimam niciodata punctele forte ale pacientilor – puterea se afla in pacient,


nu schimbam pacientii in adevaratul sens la cuvantului, generam doar contexte in care ei
se pot schimba, asadar intarim punctele forte si abilitatile pacientului, nu slabiciunile si
lipsurile sale

Sa ajutam pacientii sa se mentina sanatosi – este important sa ajutam pacientii sa


achizitioneze noi deprinderi de viata, acestea putandu-se realiza prin anumite intarir de
natura interna sau externa

Sa stabilim o buna directionare pentru fiecare sedinta si pentru terapie in


ansamblul ei – daca avem prea multe informatii, nu ne indreptam in nicio directie, sa
luam in considerare de ce a venit acum pacientul in terapie si care este teoria lui cu
privire la comportamentul sau problematic

Sa-i simpatizam pe pacientii nostri – un aspect cunoscut in terapie este ca, daca nu-ti
plac pacientii, nu poti empatiza cu ei; empatia este o cale de cunoastere a pacientului,
simpatia este o cale de relatie, daca nu iti simpatizezi pacientul, acest lucru se va
impotrivi muncii tale si in mod clar va fi observat de catre acesta

Recunoasterea problemei duce la explicatii, experienta duce la schimbare –


intelegerea si insight- ul sunt rareori suficiente, ar trebui sa ajutam pacientul sa
experimenteze ceva nou, acest lucru putand fi realizat prin educatie, o interpretare
psihodinamica oportuna a transferului, reinterpretare, intrebari referitoare la exceptiile de
la comportament, tehnici de imagerie mentala, etc

Tratam o fiinta umana, nu un diagnostic – nu etichetele diagnostice construiesc


realitatea, desi acesta este important, este adeseori contraproductiv

Sa stim sa formulam intrebari bune – informatiile ar trebui obtinute intr-o maniera


subtila, indirecta si metaforica, iar atunci cand pacientul nu face progrese, sa luam in
considerare urmatoarele aspecte: stabilirea unui scop gresit, alia nta terapeutica precara,
diagnostic ratat

27
Cand ne impotmolim (si cu totii ne impotmolim), sa nu dam vina pe pacient – mai
intai trebuie sa vedem daca el are o idee referitoare la ce ar fi necesar pentru o mai buna
functionare a terapiei, sa incercam sa discutam problema cu un coleg terapeut, dar dintr-o
scoala diferita care adera la o teorie diferita si are o instruire diferita

Sa avem umor – umorul influenteaza dispozitia sau starea de spirit a persoanei


respective, in terapie este cel mai bine cand umorul iese la iveala in mod natural si nu ca
o tehnica, acesta putand asigura confort si relxare si poate ajuta la construirea unei bune
aliante terapeutice

2. CARACTERISTICILE COMPORTAMENTALE ALE


PSIHOTERAPEUTULUI – EVALUARILE PACIENTULUI CU PRIVIRE
LA STILUL TERAPEUTIC

- in general, personalitatea psihoterapeutului a fost acreditata in obtinerea


succesului psihoterapiei, dar totusi nu exista studii care sa coreleze caracteristicile
terapeutului si succesul terapiei
- luate separat, caracteristicile terapeutului explica doar o mica parte din varianta
succesului terapeutic, in schimb, interactiunea specifica din cadrul terapiei
coreleaza semnificativ cu rezultatele acesteia
- caracteristicile terapeutului pe care pacientul le percepe ca fiind important sunt
urmatoarele: sa fie o persoana cu care pacientul sa poata discuta problemele sale,
sa ofere caldura emotionala si intelegere, sa aiba capacitatea de a percepe
continuturi din discursul pacientului, sa ofere suport si confort psihologic, sa
manifeste un profund respect fata de pacient, sa fie fermecator, simpatic, sa nu
eticheteze pacientul, sa aiba simtul umorului, sa ofere sfaturi utile

28
3. SCOALA LUI MILTON H. ERIKSON

- lucrarile sale au avut o influenta considerabila asupra Scolii de la Palo Alto


- este considerat parintele terapiei familiale si al abordarilor paradoxale
- tehnica sa de inductie hipnotica, fondata in exclusivitate pe limbaj si pe
practicarea hipnozei in calitate de terapie scurta, a permis deschiderea unor noi cai
in domeniul psihoterapiei
- terapua strategica abordata de Erikson inlatura prejudecata cum ca hipnoza ar fi o
stare pasiva si regresiva aflata in controlul terapeutului
- in hipnoza eriksoniana, inconstientul are o alta semnificatie decat cea oferita in
psihanaliza, acesta reprezentand ansamblul tuturor mecanismelor care realizeaza
sinteza noastra personala
- terapia eriksoniana recunoaste faptul ca pacientul se vindeca singur, terapeutul nu
face decat sa- l indrume si sa- l directioneze
- principiile limbajului terapeutic eriksonian s-au nascut din metodele utilizate de
Erikson in inductia transei hipnotice; Erikson imita stilul perceptiv si
comunicational al pacientului, preluand gradat si usor control, pana cand pacientul
intra in transa hipnotica
- aceasta strategie a fost numita “tracing technique”
- la prima intalnire terapeutica, Erikson adopta stilul de limbaj si conceptele
personale cu privire la realitate utilizate de pacientul sau, el imita formele
comunicarii nonverbale ale pacientului, in scopul de a- l face pe acesta sa se simta
cat mai in largul sau
- in hipnoza eriksoniana, intrebarea fundamentala de la care se pleaca in demararea
terapiei este urmatoarea: Ce vrem sa comunicam pacientului pentru a accelera
schimbarea?
- stabilirea sarcinilor este o metoda excelenta de accelerare a procesului terapeutic
- in cazul hipnozei eriksoniene, se considera ca schimbarea terapeutica este un
proces care tine de reasocierea vietii interne a pacientului, resursele acestuia fiind
rearanjate
- ne intereseaza “strategiile” sociale si interpersonale pe care pacientul le utilizeaza
pentru a-si construi propria depresie, anxietate sau nesiguranta de sine
- un terapeut eriksonian poate crea o “harta” fenomenologica a modului in care
pacientul isi “construieste” propria depresie
- se pune accent pe intarirea autodeterminarii pacientului, scopul fiind de a
indeparta pacientul de terapie si de a- l intoarce la cursul normal al vietii
- hipnoza eriksoniana isi propune accesarea asociatiilor constructive existente in
cazul unui pacient, dar care momentan sunt inactive
- in momentul in care terapeutul intelege modul in care pacientul isi construieste
problema, poate sa delimiteze mai bine directiile de schimbare

29