UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS”, GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

PROPRIETATEA. NOȚIUNE ȘI CARACTERE JURIDICE

Profesor:

Asist.dr. Liliana Niculescu Student:

Cojocaru Nicoleta-Mihaela

Grupa 1, An 1.

Galați
2020

1
 CUPRINS

PROPRIETATEA………………………………………………………………….3
DREPTUL DE PROPRIETATE……………………………………………….…..4
CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE………….5
BIBLIOGRAFIE/SITEOGRAFIE…………………………………………………7

2
 PROPRIETATEA

Proprietatea desemnează acele lucruri care sunt recunoscute ca fiind în posesia unei

persoane sau a unui grup. Atunci când se vorbește despre conceptul de proprietate se face o
distincție între bunuri private și bunuri publice. Conceptul de proprietate descrie pe de o parte
relația dintre o persoană și un obiect, iar pe de altă parte reprezintă o relație socială între
persoane bazată pe mecanisme sociale de reglementare a drepturilor de proprietate.
Din punct de vedere al clasificării, avem următoarele criterii:
 Un prim criteriu ar fi acela al naturii obiectului deținut de proprietar. Astfel putem vorbi
despre un obiect propriu-zis; o resursă, o informație, o abilitate individuală. În studiul
sistemelor socio-economice elementul central este identificarea persoanelor care dețin
mijloacele de producție necesare pentru producerea de bunuri și servicii.
 Al doilea criteriu de clasificare privește titlul proprietarului. Proprietarul poate fi o
persoană fizică, o persoană juridică, sau o organizație, instituție de stat.
 Un alt criteriu este cel al drepturilor proprietarului asupra obiectului deținut:

-dreptul la venitul rezidual: proprietarul are dreptul de a beneficia de pe urma venitului generat
de proprietatea sa; există posibilitatea ca proprietarului sa îi fie impuse și unele responsabilități
sau obligații financiare ca urmare a faptului că beneficiază de acest venit; dreptul de a dispune de
venitul rezidual atrage o motivație spontană pentru proprietar: utilizarea bună a obiectului aflat în
proprietate va determina o maximizare a venitului rezidual produs care se află la dispoziția
proprietarului;

-dreptul de înstrăinare sau transferare: proprietarul are dreptul de a-și vinde proprieatea, de a o
înstrăina, de a o închiria, de a o face cadou sau de a o lăsa moștenire; acest tip de drept determină
o motivație spontană pentru proprietar: acesta are interesul de a spori valoarea proprietății sale,
fie că a obținut-o prin achiziție, fie că a primit-o moștenire;

-dreptul de control: proprietarul are dreptul de a lua decizii cu privire la activitatea productivă
propriu-zisă, și are dreptul de a delega aceste decizii altor persoane;

 Un al patrulea criteriu de clasificare este acela al deciziei asupra căror constrângeri

proprietarul trebuie să le facă față în exercitarea dreptului de proprietate.
 Ultimul criteriu este acela al distincției dintre drepturile nominale de proprietate
prevăzute în documentele legale și drepturile reale de proprietate.

3
 DREPTUL DE PROPRIETATE

Conform Codului Civil dreptul de propietate este dreptul unei persoane de a se bucura

și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

În funcție de titular și caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică.

Dreptul de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului
său atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra bunului apropriat în formă privată,
atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor
materiale și a limitelor juridice. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană
fizică, cât și o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri
de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în
proprietatea oricărei alte persoane.
Posesia este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar nu unul
de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosința cuprinde atât utilizarea bunului,
cât și culegerea fructelor acestuia. Dispoziția are două elemente: dispoziția materială asupra
bunului (în cazul bunurilor corporale) care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a
transforma, distruge sau consuma substanța acestuia și dispoziția juridică, care exprimă
posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate public
Dreptul de proprietate publică este dreptul
real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosință
și dispoziție asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin declarație a legii, este de uz sau de
utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu
respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice. Titularul dreptului de proprietatea publică
poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toți membrii comunității,
indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel de bunuri sunt: drumurile
naționale sau locale (în cadrul unor suprafețe mai mari de teren care sunt obiect al proprietății
private pot exista însă și drumuri private), bibliotecile publice naționale sau locale etc.
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deși nu sunt accesibile uzului public, sunt
afectate funcționării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor și altor instituții publice,
echipamente și instalații destinate apărării naționale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod
direct un interes național sau local (bogățiile subsolului, opere de artă etc.).
Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în următoarele modalități:

 drept de administrare;
 drept de concesiune;
 drept de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică.

4
 CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt cele care îl deosebesc de celelalte

drepturi reale. Ele sunt: caracterul absolut şi inviolabil; caracterul deplin şi exclusiv; caracterul
perpetuu şi transmisibil.

Caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate rezultă din chiar definiţia lui.
Prin cuprinderea acestui caracter în Codul Civil francez şi apoi în Codul Civil român, legiuitorul
a vrut să dea proprietăţii o altă organizare în comparaţie cu fizionomia sa anterioară, când ea era
încătuşată şi strivită sub povara sarcinilor şi obligaţiilor feudale senioriale. Însă caracterul
absolut al dreptului de proprietate trebuie evidenţiat şi în comparaţie cu celelalte drepturi reale.
El este singurul dintre acestea care conferă titularului său exerciţiul tuturor atributelor. În acelaşi
timp dreptul de proprietate este un drept absolut, în sensul opozabilităţii sale, toate celelalte
subiecte de drept sunt obligate să nu facă nimic de natură a-l încălca. În virtutea acestui drept, ori
de câte ori bunul s-ar afla în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la
acţiunea în revendicare, care poate fi introdusă împotriva oricărei persoane.
În present, caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate este definit
astfel: absolut, deoarece este recunoscut titularulu în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, aceştia
din urmă fiind obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca; şi inviolabil, înţeles în sensul că nu
poate fi încălcat de nimeni. Inviolabilitatea întăreşte caracterul absolut. Ea este prevăzută de art.
135 (6) din Constituţie şi se impune cu aceeaşi forţă şi statului.
Există două excepţii care operează aici:
 exproprierea pentru cauză de utilitate publică, când în condiţiile legii bunurile mobile
aflate în proprietate privată, pot fi expropiate. Ea este prevăzută de art. 41(3) din
Constituţie, art. 481 din Codul Civil şi Legea nr. 33/1994, care este lege organică şi
cuprinde cadrul general al exproprierii
 folosirea şi exploatarea subsolului oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes
general, conform art. 41 (4) din Constituţie.
De asemenea, art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
stabileşte norme juridice de protecţie a proprietăţii private: orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru
cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept
internaţional.
Cum normele de drept internaţional la care România este semnatară, în conformitate cu art. 11 şi
20 din Constituţie, fac parte intrinsecă din dreptul intern, mai mult chiar, se aplică cu prioritate
faţă de acesta. De aici rezultă că inviolabilitatea dreptului de proprietate este un caracter ridicat la
rang de principiu.
În cele două situaţii caracterul inviolabil face loc unor interese economice mai puternice cu care
este însă pus în concordanţă.

5
 Caracterul deplin şi exclusiv. Deplinătatea conferă titularului plena potestas, adică toate
cele trei atribute: posesia, folosinţa, dispoziţia.
Caracterul deplin deosebeşte dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi reale, care
sunt dezmembrăminte ale proprietăţii, care nu sunt depline atâta timp cât nu conferă decât parţial
exerciţiul acestor atribute. De exemplu în cazul uzufructuarului care are doar atributele posesiei
şi folosinţei.
Caracterul exclusiv presupune că titularul acestui drept îşi exercită prerogativele
excluzând orice altă persoană de la acest exerciţiu. Cu alte cuvinte este în acelaşi timp şi
exclusiv (alături de deplin) în sensul că sunt independente de orice puteri ale altei persoane
asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când se constituie dezmembrăminte. În doctrina
noastră veche caracterul exclusiv era disecat în două elemente principale: unul pozitiv şi unul
negativ. El poate să facă cu lucrul său tot ce nu este oprit şi să împiedice pe terţi de a se atinge de
dânsul; însă în exerciţiul acestui drept nu poate atinge sau îngrădi drepturile şi interesele altora.
Caracterul perpetuu şi transmisibil. Perpetuitatea dreptului de proprietate rezultă în
doctrina juridică franceză din însăşi definiţia acestuia.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este înţeles în sensul că durata sa nu are
limită în timp, el nu se pierde prin neîntrebuinţare sau prin moartea titularului. Aceasta nu
înseamnă că proprietatea este întotdeauna şi tot timpul a aceluiaşi titular; căci proprietarul poate
să moară şi să transmită atunci lucrul său moştenitorului; el îl poate înstrăina acel lucru unei alte
persoane. Prin aceasta dreptul însuşi nu este menit să se stingă; el se perpetuează, adică se
transmite.
Este posibil ca o persoană să devină proprietar temporar sau sub condiţie rezolutorie în baza unui
act juridic. Cum, tot aşa, este posibil ca şi în cadrul unor instituţii juridice dreptul de proprietate
să se transmită altui titular, cum este cazul uzucapiunii. Important este de reţinut că posibilitatea
transmiterii dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu, practic fiind chiar
corolarul său.
Transmisiunea operează prin acte între vii pe principiul consensualismului consacrat de art. 971
al Codului Civil şi pentru cauză de moarte când transmisiunea are loc ca urmare a decesului din
patrimoniul defunctului în cel al moştenitorilor săi. Atât transmisiunile prin acte între vii, cât şi
cele pe cale de succesiune sunt dintre cele mai frecvente moduri de dobândire a dreptului de
proprietate, care şi-au recăpătat importanţa lor practică prin deschiderea circuitului juridic civil
în societatea românească de după anul 1990.

6
 BIBLIOGRAFIE
 Codul Civil
 Constituția României

SITEOGRAFIE
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Proprietate
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_proprietate
 https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drepturi-reale/capitolul-ii-dreptul-de-
proprietate/
 https://www.scribd.com/doc/41988466/No%C5%A3iuni-generale-privind-proprietatea-
%C5%9Fi-caracterele-juridice-a-dreptului-de-proprietate