Curs1 teoretic pentru facultățile cu profil nesportiv

1
Prezentul curs este adaptat după:
Gh. Cârstea „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-DA, București 2000

1
 Noțiunile principale ale teoriei şi bazelor metodicii

educației fizice şi sportului:

(educția fizică, cultura fizică, dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, actul motric, acțiunea
motrică, activitatea motrică)

TEFS defineşte domeniile practice ale EF, pătrunde în intimitatea lor, descoperind domenii de
legătură, prin care actualele domenii se diferențiază şi intercondiționează dialectic. Pe baza lor
stabileşte noțiunile fundamentale cu care operează în limbajul terminologic şi de conținut,
caracteristic EFS, AS, capacităților motrice ca forme de manifestare ale activității. Noțiunile se
referă la principalele domenii:
1. Educația fizică
2. Sportul
3. Antrenamentul sportiv
4. Cultura fizică

Educația fizică (EF)

EF face parte din noțiunea generală de educație în accepțiunea largă a termenului. Astfel EF, la fel
ca şi educația în ansamblu reprezintă un proces de rezolvare a anumitor sarcini de educație şi
instruire, fie prin procesul pedagogic în general, fie prin autoeducație.

EF este actul care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice în scopul
măririi în special al potențialului biologic al omului, în raport cu cerințele sociale. Ea se constituie ca
o categorie de bază a domeniului, care valorifică extensiv exercițiile fizice, în accepțiunea lor cea mai
largă, în scopurile sociale propuse. In educația fizică se întrepătrund două aspecte fundamentale: a.
învățarea mişcărilor, b. educarea calităților fizice.

a. Invățarea mişcărilor, constituită din instruirea fizică, are drept scop dobândirea de priceperi,
deprinderi motrice şi cunoştiințe legate de acestea, necesare în viața de fiecare zi. O altă latură la
fel de esențială, o constituie stimularea şi reglarea dezvoltării însuşirilor naturale ale individului
(exerciții fizice). Esența instruirii fizice, după Leshaft (1837 – 1909), constă în a învăța “să izolezi
diferite mişcări şi să le compari între ele, să le dirijezi conştient şi să le adaptezi la obstacole,
depăşindu-le pe acestea din urmă cu cea mai mare îndemânare şi perseverența posibile, cu alte
cuvinte, să te obişnuieşti ca într-un interval de timp cât mai mic posibil şi cu un efort minim, să
îndeplineşti în mod conştient un volum cât mai mare de muncă fizică”.

b. Educarea calităților fizice are loc prin pregătire fizică. Pregătirea fizică exprimă nivelul calității, al
posibilităților motrice vizate în procesul repetării sistematice al exercițiilor fizice, pe baza cărora se
pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare. Prin pregătire fizică se realizează creşterea
capacității fizice pe fondul dezvoltării şi perfecționării calităților fizice de bază.
In zilele noastre, educația fizică este direcționată pe două planuri:

I. Cu scop curativ şi recuperator

II. Cu scop formativ
I. EF este folosită cu succes în domeniul ocrotirii sănătății, în combaterea şi
prevenirea sedentarismului, a supraalimentației, a stressului precum şi în
capacitatea organismului de a răspunde suprasolicitărilor. De asemenea, prin
EF se înlătură efectele nedorite ale unor accidente şi handicapuri fizice.
II. Scopul formativ al EF este în legătură directă cu procesul pedagogic adresându-
se unor grupuri sociale distincte: elevi, studenți, militari, categorii profesionale.

Noțiunea de EF este pusă în valoare într-o chintesență de exprimare de conf. univ. Petre Lazăr, care
înainte de cel de-al doilea război mondial spunea: “Prin EF înțelegem totalitatea mijloacelor fizice,
intelectuale şi morale care tind să înlesnească şi să asigure sănătatea fizică şi morală a individului,
printr-o dezvoltare normală a corpului.”

EF este un fenomen social care apare odată cu societatea şi se dezvoltă în conformitate cu legile
dezvoltării sociale. Noțiunea de sistem de EF reprezintă o anumită formă pe care o ia în practica
socială EF, într-o perioadă de timp determinată, adică totalitatea tipurilor ei fundamentale de
organizare, în strânsă condiționare cu comanda socială.

Sistemul de EF se caracterizează prin: baze ideologice, baze teoretice şi metodice, baze

programatice şi normative şi administrarea superioară realizată prin organizarea tuturor acestora.

Aşadar, EF are următoarele valențe:

o fiziologică – prin natura exercițiilor sale
o pedagogică – prin metoda folosită
o biologică – prin efectele sale asupra organismului
o socială – prin tipul de organizare;

EF este un proces instructiv – educativ care vizează creşterea, formarea şi cultivarea capacităților
fizice ale oamenilor. Ea este un proces deliberat, constituit şi desfăşurat în vederea perfecționării
deprinderilor, priceperilor şi calităților motrice ale indivizilor, în funcție de particularitățile de vârstă
şi de sex ale acestora, de cerințele de integrare şi de specificul unor profesii.

Obiectivele instructiv educative ale EF sunt generale şi specifice (ex.: EF a tinerei generații, EF
militară, EF în funcție de specificul unor profesii etc.)

3
Sportul
La sfârşitul mileniului II, în toate sistemele de EF, sportul ocupă un loc privilegiat, datorită eficacității
sale deosebite ca mijloc şi ca metodă a EF. Noțiunea reflectă o acțiune specifică de întrecere, care
valorifică intensiv formele de practicare a exercițiilor fizice în vederea obținerii de către individ a
perfecționării capacităților motrice şi psihice, concretizate printr-o performanță care îl detaşează
de parteneri sau de el însuşi, în scopul obținerii unui record. Esența sportului constă în chiar
activitatea competițională specifică. Competiția se construieşte în primul rând logic, ea având la
bază relații de rivalitate, un regulament clar aplicabil sportivilor, precum şi un ansamblu de acțiuni,
metode de apreciere a rezultatelor şi reguli prestabilite. Scopul activității competiționale este
reflectat în obținerea unui rezultat cât mai bun şi în manifestarea superiorității asupra adversarului,
reflectată în indici specifici, unanim acceptați.

Sportul este un domeniu care implantează un sistem de exerciții fizice diversificate constituite în
ramuri, discipline şi probe sportive, ordonate într-o structură națională şi internațională,
subordonată unor regulamente unice şi precise. El dispune de o bază materială proprie, cadre şi
specialişti, sisteme şi principii care îl particularizează de celelalte categorii de activitate.

Intre noțiunile de sport şi EF, sunt deosebiri şi în acelaşi timp conexiuni, care se interpătrund
datorită caracterului pe care îl primesc în activitățile respective.

Deosebirile se constituie datorită obiectivelor pe care şi le propun cele două domenii. In principal ele
se adresează elementelor de angajare, de conținut, de obiectivizare a randamentului şi cerințelor
de apreciere finală;
- EF este o activitate obligatorie în şcoală şi în Universitate, sistemul exercițiului este
deliberat, nivelul randamentului este mediu, iar cerințele de apreciere sunt
accesibile tuturor.
- sportul este o activitate facultativă, care depinde de voința individului şi de
accepțiunea familiei; individul trebuie să opteze pentru o anumită ramură sportivă
în funcție de calitățile sale şi de dorința sa; structura exercițiilor este proprie unor
tehnici, disciplinele sportive constituie obiect de specializare, cerințele şi exigențele
fiind direct proporționale cu capacitatea şi talentul fiecărui individ.

Conexiunile – constau în faptul că sportul utilizează elementele de conținut ale EF, referitoare la
capacitatea motrică şi psihică a individului şi în acelaşi timp EF preia elementele caracteristice
sportului (tehnica sportivă, întreceri individuale sau pe echipe, model sportiv – ex.: aruncarea de la
7 metri a lui Maricel Voinea) .

Sportul este eşalonat pe diferite nivele în funcție de obiectivele pe care şi le propune:

- sportul pentru toți (de masă), cuprinde practicanți ai unor ramuri sportive, antrenați
în concursuri locale, obiectivul lor nefiind creşterea performanței sportive; este

4
 organizat pe grupe şi echipe de copii, juniori şi seniori, practicanți într-o ramură
sportivă şi încadrați în muncă, şcoală, secție etc.; în ultimul timp acest eşalon sportiv
este contestat tot mai mult, tinzând către EF datorită lipsei obiectivului de
performanță sportivă.
- baza de masă a sportului de performanță, cuprinde echipe şi grupe de juniori
aparținând secțiilor pe ramură de sport şcolar, cluburi sportive şi şcolare, licee cu
program special de EF, asociații sportive şi care activează într-un sistem
competițional; are ca obiectiv pregătirea temeinică şi de perspectivă a elementelor
tinere pentru sportul de performanță, stimularea şi promovarea prin selecție a celor
mai buni în eşaloanele competiționale superioare.
- sportul de performanță, cuprinde sportivi aparținând celui mai înalt eşalon
competițional intern; are ca obiectiv menținerea la un nivel superior de pregătire a
fondului de sportivi valoroşi şi promovarea celor mai dotați în eşalonul superior.
- sportul de înaltă performanță, cuprinde sportivi din loturile naționale,
reprezentative, participanți la competiții internaționale; are obiective de
performanță şi anume: stabilirea recordurilor şi cucerirea de medalii.

Caracterul sportului derivă din competiție, care este trăsătura caracteristică esențială, el
valorificând prin sportivi, acumulările antrenorilor şi specialiştilor domeniului. Sportul are cu
precădere un caracter competitiv, existând şi preocupări de ordin formativ.

Funcțiile sportului

1. Sportul contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate (dacă antrenorii sunt
adevărați profesionişti, ei lucrează ştiințific şi nu vizează obținerea de performanțe cu orice
preț).
2. Sportul contribuie la dezvoltarea dorinței pentru mişcare, în cazul unor ramuri şi probe
sportive.
3. Sportul contribuie în mod eficient la integrarea socială a individului.

Clasificări

Nu există o ierarhizare unanim acceptată a criteriilor de clasificare în domeniul sportului. Iată câteva
exemple de clasificări:

1. Sporturi clasice şi sporturi moderne;

2. Sporturi individuale, pe echipe, mixte;
3. Sporturi de sezon şi sporturi desfăşurate pe tot parcursul anului calendaristic;
4. Sporturi specifice masculine, feminine şi mixte;
5. Sporturi olimpice şi neolimpice;
6. Sporturi cu specific național (oina, trânta) şi sporturi internaționale;

5
 7. Sporturi cu caracter motric şi nemotric (şah, aeromodelism etc.).

Odată cu începerea practicării specializate a sportului, procesul de EF începe să capete o serie de

particularități, care îl transformă, îl caracterizează ca antrenament sportiv.

Antrenamentul sportiv (AS)

AS este un proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu, gradat şi de adaptare a
organismului uman la eforturile fizice şi psihice intense, în scopul obținerii de rezultate sportive. Cu
alte cuvinte, este laboratorul de pregătire a acelor indivizi apți şi talentați pentru obținerea de
performanțe maxime în competiții.

Teoria AS este o parte a TEFS, care se ocupă cu generalizarea experienței înaintate, acumulată în
domeniul pregătirii sportivilor, pentru realizarea performanțelor şi totodată se ocupă cu observarea
orientării şi metodicii generale a instruirii actuale.

Caracteristicile antrenamentului sportiv

1. Este o activitate de tip social, componentă organică a sportului.

2. Este un proces complex, multifuncțional, în a cărui desfăşurare participă alături de sportivi
şi antrenorii, tehnicienii, oamenii de ştiință.
3. Are caracter de activitate organizată, planificată, condusă de legi, principii şi reguli specifice
laturilor biologice, psihice şi sociale care o compun, şi în acelaşi timp legi, principii şi reguli
de sistem complex.
4. Se adresează ființei umane în totalitatea ei, urmărind în mod deosebit dezvoltarea
aptitudinilor motrice, stimularea intelectuală şi afecțiunea.
5. Urmăreşte maximalizarea performanțelor sportive, iar când s-au atins limitele
adaptabilității, menținerea cât mai ridicată a nivelului atins.
6. Este o activitate de tip praxiologic, toate demersurile sportivilor, antrenorilor, fiind
îndreptate în scopul obținerii maximei eficiențe.
7. Este o activitate de tip pedagogic, instructiv educativă, de autoreglare, de autocontrol al
sportivului.
8. Este o activitate care se adresează indivizilor dotați din punct de vedere motric şi psihic.
9. Are niveluri separate în funcție de vârsta şi sexul sportivilor, dar şi în funcție de valoarea
performanței.
10. Antrenamentul sportiv trebuie să fie subordonat cerinței dezvoltării personalității umane,
în deplin acord cu societatea în care trăieşte.

Caracteristicile de mai sus au fost extrase din lucrarea “Modelarea conduitei sportive”.

6
Descrierea caracteristicilor esențiale ale antrenamentului sportiv ne permite să formulăm punctul
de vedere al teoriei generale a acțiunii şi a teoriei acțiunii eficiente, care implică fundamentarea
interdisciplinară a demersului practico-metodic.

Cu privire la antrenamentul sportiv, este de remarcat preocuparea continuă pentru revizuirea sa, a
programelor de antrenament care sunt într-o permanentă dezvoltare. In revista italiană de cultură
sportivă “SCOLLA DELLO SPORT” nr. 18/1980, apar două articole cu privire la problema ridicată de
Madneev şi Gambetta. Astfel, Madneev în lucrarea “Antrenamentul şi organizarea lui”, teoretizează
următoarele:
1. Principiul unității dintre pregătirea generală şi pregătirea specială a sportivului.
2. Dinamica efortului în antrenament.
3. Despre parametrii formei sportive şi structura macrociclurilor sportive.

Gambetta, în lucrarea “Noi tendințe ale antrenamentului sportiv”, expune următoarele tendințe:
1. Sinergia
2. Reevaluarea conceptului de periodizare
3. Validitatea conceptului Madneev
4. Efectele farmacologice
5. Antrenamentul la copii şi specializarea precoce
6. Programa pentru o carieră de lungă durată
7. Construirea modelelor şi cuantificarea antrenamentelor.

Cultura fizică
Cultura fizică constituie un domeniu al culturii universale, care sintetizează categoriile, legitățile,
instituțiile, bunurile materiale, în scopul perfecționării potențialului biologic şi spiritual al oamenilor.

Cultura include totalitatea cunoştințelor materiale şi spirituale, care contribuie la progresul

cunoaşterii şi dezvoltării societății. Elemetele de conținut ale EFS, prin care aceasta se integrează
în domeniul culturii, pot fi reflectate prin următoarele valori:
a. Ansamblul cunoştințelor ştiințifice concretizat în sistemul disciplinelor care studiază
fenomenul practicării exercițiilor fizice.
b. Idealul formulat de societate cu privire la perfecționarea dezvoltării fizice şi capacității
motrice a individului, în raport cu cerințele curente şi de perspectivă ale vieții sociale.
c. Nivelul dezvoltării fizice armonioase concretizată în indici morfologici proporționali, în valori
sporite de funcționalitate a sistemelor organismului.
d. Ansamblul creațiilor şi valorilor, care exprimă valențele estetice şi etice ale actelor motrice.
e. Sentimentele şi convingerile morale, estetice, ca însuşiri intelectuale ale individului.
f. Dimensiunea şi profunzimea cu care spectacolul sportiv, prin întreaga organizare şi
manifestare a concurenților, reuşeşte să insufle spectatorilor receptivitate față de estetica
şi etica gestului motric şi a întrecerii sportive.

7
In constituirea oricărui act cultural sunt prezente patru momente obligatorii (G. Cârstea, “TMEFS”,
1993):
1. momentul cognitiv – de cunoaştere temeinică a fenomenului, a realității
2. momentul axiologic – de raportare a rezultatelor cunoaşterii la necesitățile umane,
la nevoile individuale şi colective
3. momentul creator – de creație
4. momentul generalizator – de răspândire a celor create în rândul maselor.

Cultura fizică are sferă largă şi conținut complex. După G. Cârstea, în lucrarea “TMEFS”, putem să
desprindem următoarele categorii de valori materiale şi spirituale care aparțin culturii fizice:
1. Valori create de-a lungul evoluției istorice, în vederea organizării superioare a practicării
exercițiilor fizice (discipline ştiințifice din domeniu, performațele şi recordurile, măiestria
tehnică şi tactică);
2. Valori create în dezvoltarea filogenetică a omului (dezvoltare fizică armonioasă, idealul
corpului armonios dezvoltat, ambele reflectate şi în opere, îmbunătățirea capacității motrice,
reflectată în randamentul sporit în muncă);
3. Valori create în procesul direct de practicare a exercițiilor fizice (EF, AS); Acest proces se
desfăşoară în strânsă legătură cu muzica, dansul şi cântecul, cu formarea trăsăturilor de
caracter, cu stimularea creativității, a imaginației etc.;
4. Valori de natură materială, subordonate creşterii permanente a performanțelor sportive:
instalații şi materiale sportive, baze sportive în aer liber sau acoperite, aparatură modernă de
refacere a capacității de efort.
5. Valori realizate prin spectacolul sportiv: receptivitate față de etica şi estetica gestului motric
în competiție, dorința de autodepăşire, respectul reciproc, corectitudinea etc;

Putem afirma aşadar despre cultura fizică faptul că ea este un “depozit” pentru valorile materiale
sau spirituale, create de-a lungul evoluției istorice a domeniului.

Dezvoltarea fizică
Dezvoltarea fizică constituie o preocupare de bază a TEFS, ea definindu-se ca rezultatul şi/sau
acțiunea orientată în scopul influențării evoluției sănătoase, armonioase şi echilibrate a
organismului uman.

Dezvoltarea fizică poate fi verificată pe baza unor indici morfofuncționali, prin compararea acestora
cu valorile stabilite anterior pentru un organism sănătos în diferite etape ale ontogenezei.

Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul calitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al
factorilor ereditar, de mediu şi social, în care practicarea exercițiilor fizice are rolul de stimulare şi
complementare a acestor indici.

8
In dezvoltarea acestor indici morfofuncționali, mai bine zis ai calității lor, intervin trei factori de care
trebuie ținută seama:
o f. ereditar,
o f. mediului natural,
o f. social.

Dezvoltarea organismului uman poate fi influențată în sensul pozitiv, până la o anumită vârstă şi
prin practicarea exercițiilor fizice într-un proces condus ştiințific. In această direcție urmărim câteva
obiective de maximă importanță:
o dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici în raport cu cei funcționali;
o echilibrul de proporționalitate între indicii somatici;
o echilibrul de proporționalitate între indicii funcționali.

Al patrulea obiectiv ce rezultă în urma enumerării de mai sus, îl constituie mai buna funcționalitate
a organismului uman, sporirea zestrei calităților motrice ca urmare a realizării echilibrelor de
proporționalitate de mai sus.

Noțiunea are valabilitate în procesul educației fizice şcolare, ea referindu-se la influențele asupra
procesului biologic de creştere.

Capacitatea motrică

Noțiunea se referă la însuşirea ființei umane, dobândită şi înnăscută, de a reacționa cu aportul

aparatului locomotor, la stimuli externi şi interni sub forma unor mişcări. La baza motricității stau o
serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiționează deplasarea în spațiu a
corpului uman şi a segmentelor sale.

In “Terminologia EFS”, capacitatea motrică este definită ca “ansamblul posibilităților motrice

naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare”.

In “TMEFS”, G. Cârstea, consideră capacitatea motrică formată din deprinderi şi priceperi motrice
de bază şi utilitar aplicative, deprinderi şi priceperi motrice, specifice unor ramuri de sport şi calitățile
motrice.

Capacitatea motrică poate fi generală (formată din calitățile motrice de bază, din deprinderile şi
priceperile motrice de bază şi utilitar aplicative) şi specifică (formată din calități motrice şi
deprinderi, priceperi motrice, specifice unor ramuri sportive).

Actul motric

9
Actul motric reprezintă simplul fapt de comportament realizat prin muşchii scheletici, în vederea
obținerii unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei acțiuni motrice. Termenul poate
indica şi actele reflexe, instinctuale şi automatizate.

Acțiunea motrică

Acțiunea motrică reflectă ansamblul de acte motrice, astfel structurate, încât obține un tot unitar,
în scopul realizării unei sarcini imediate. Acest ansamblu de acte motrice poate fi izolat sau înglobat
în cadrul unei activități motrice.

Acțiunea motrică poate fi definită ca o “deprindere”, un mecanism de bază bine pus la punct, aşa
cum ar fi mersul, alergarea, săritura etc.
Acțiunile motrice se realizează în principal pe seama celor patru calități motrice de bază (viteză,
forță, rezistență, îndemânare), cu ansamblul formelor lor de manifestare.

Activitatea motrică

Activitatea motrică reprezintă ansamblul de acțiuni motrice cuprinse într-un sistem cu idei, reguli
şi forme de organizare proprii, având scopul de a obține un efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecționare a dinamicii acțiunilor.

Calitatea motrică

Calitatea motrică este aptitudinea individuală dobândită şi perfectibilă de a executa mişcări

exprimate în indici ai calităților motrice de bază. Nivelul calităților motrice se apreciază prin norme
şi probe (teste) de control.

Deprinderea motrică

Deprinderea motrică are înțelesul unei acțiuni motrice, ca rezultat al multiplelor forme de combinare
ale calităților motrice cu elementele de tehnică ale unui sport(iv).

Indemânarea motrică

Indemânarea motrică reprezintă capacitatea, abilitatea individului de a disponibiliza conştient, într-

o manieră personală, gestiunea motrică dobândită, în vederea efectuării unei acțiuni învățate sau a
unei noi acțiuni motrice. Calitatea îndemânării motrice este condiționată de coordonare, echilibru şi
ritm, toate acestea trei fiind subordonate gradului de inteligență al sportivului.

10
Pregătirea fizică

Pregătirea fizică exprimă nivelul calității şi al posibilităților motrice atinse în procesul repetării
sistematice a exercițiilor fizice, pe baza cărora se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare.
Creşterea capacității fizice se produce pe fondul dezvoltării şi perfecționării calităților fizice de bază.

Condiția fizică

Condiția fizică reprezintă nivelul superior al pregătirii fizice, indispensabil valorificării optime a
indicilor tehnico-tactici ai sportivilor în concurs şi/sau competiție.

Exercițiul fizic

Exercițiul fizic este actul motric repetat sistematic, care constituie mijlocul principal de bază pentru
realizarea sarcinilor şi obiectivelor educației fizice şi sportului.

11
 Bibliografie

1. Alexe N. – Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993

2. Cârstea Gh. – Teoria şi Metodica Educației Fizice şi Sportului, Editura Universul, Bucureşti,

1993

3. Chiriță Georgeta – Optimizarea lecției de Educație Fizică, Editura Stadion, Bucureşti, 1972

4. Diaconescu C. – Note de curs

5. Dicționarul Stiinței Sportului – Editura Karl Hofmann, 1992

6. Drăgan I. – Medicină sportivă aplicată, Editura pentru Tineret şi Sport, Bucureşti, 1994

7. Impactul Sportului asupra Sănătății – CCPS, Bucureşti, 1996

8. Impactul Sportului asupra Socializării – CCPS, Bucureşti, 1996

9. Kirițescu C. – Palestrica, Editura UCFS, Bucureşti, 1964

10. Matveev L.P., Novikov A.D. – Teoria şi Metodica Educației Fizice şi Sportului, Editura Sport-

Turism, Bucureşti, 1980

11. Ministerul Educației Naționale - Curriculum Național – Programe şcolare pentru

învățământul gimnazial, Bucureşti, 1999

12. Scarlat E. – Lecția de Educație Fizică, Metode şi Mijloace, Editura Sport-Turism, Bucureşti,

1981