1

CE CRED LA 21
Stefana Suciu

2
Nota autorului

Pentru a scrie această carte, m-am bazat pe jurnalele mele

personale, am cercetat faptele când am putut și m-am consultat cu
mai mulți oameni care apar în carte.
Mi-am amintit de aceste evenimente și de aceste momente din
viața mea. Am schimbat numele unora, dar menționez că nu tuturor,
iar în unele cazuri am modificat și detalii legate de identitate pentru a
păstra anonimatul.
Nu există caractere sau evenimente inventate în această carte, ci doar
povestite detaliat. Am renunțat ocazional la oameni și evenimente,
dar numai atunci când nu au avut niciun impact asupra substanței
povestirii.

„Avea o dorință nebună să vadă toată lumea, să călătorească cât

vede cu ochii pentru a se cunoaște pe ea”.

3
 PRIMA ZI DE CURS

Era 6 noiembrie 2017, ziua mea de naștere. Împlineam 19 de ani.

Tocmai fusesem admisă la cursurile de pregătire ca și stewardesă la
o companie aeriană din Germania, pe curse transoceanice.
Toată viața mi-am dorit să zbor. De mică eram interesată de
avioanele care brăzdau cerul pe deasupra Sibiului. De curând
urmasem, din dragoste pentru cer, cursuri de parașutism.
Voiam să plec, mă sufocam în micul oraș de la poalele Carpaților,
voiam să văd lumea. Voiam să evadez. Eram foarte fericită ca am
primit acest curs gratuit de la companie. Deși știam că va fi greu de
la un bun prieten de-al meu, care lucra deja ca însoțitor de zbor.
Totul era nou, familia era puțin îngrijorată de faptul ca o sa fiu mult
plecată de acasă.
Mereu am fost un spirit liber. Am fost crescută cu un grad mare de
libertate și am fost lăsată să risc. Am avut tot felul de experiențe
nebune și diferite, una dintre ele fiind jobul pe un vas de croazieră și
participarea la un show controversat de televiziune. Eram rebelă și
non-conformistă, poate chiar un pic inconștientă de ceea ce făceam.
Era o perioadă de căutări, o perioada de descoperire de sine. Citisem
deja cărți de dezvoltare personală și știam că viața presupune riscuri,
dar nu mă așteptăm ca totul să se schimbe atât de brusc. Eram
studentă la ASE București, la distanță. Nu aveam mulți bani la mine
și totul era nou. Mă simțeam ca și cum aș fi intrat la propriu și la
figurat în altă lume.

Totul era gri și rece… Ce început, asta da zi!

Nedumerită de ce se va întâmpla în ziua aceea, îmi puneam o
grămadă de întrebări în minte și îmi răspundeam singură la ele.
Era un monolog „Dacă nu o să mă placă?“
„Nu mă plac, asta e. Am mai trecut prin asta, nu e prima dată!“, îmi
răspundeam la propriul gând.
„Da, dar atunci erai acasă, acum ești departe, la 1671 de km de
casă și după ce pleacă Max, rămâi complet singură!“
Știu, nu eram prea optimistă. Iubesc schimbările, dar îmi este și frică
de ele.
Mi-am pregătit un mini-ghiozdan în care aveam pixuri, cărți și
mâncare.

4
– Te conduc până la sediul lor și după aceea mă întorc să plătesc la
recepție, zice Max, umplându-și încă o farfurie de mâncare.
– Mă descurc și singură, am zis, deși în sinea mea, nu voiam să mă
lase singură.
Tot timpul vreau să par puternică pe cont propriu, deși, de fapt, cred
cu tărie în proverbul african „Dacă vrei să ajungi repede,
mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergeți împreună”.
– Sper să fie ok, și sper să înțeleagă tot ce vorbesc. N-am mai vorbit
germană de aproape 4 ani, eram îngrijorată.
– O să fie mai mult decât ok, o să vezi zicea Max liniștit. El e mereu
cel optimist dintre noi doi.
În capul meu însă, nu știam ce se întâmpla. Era un amalgam de
emoții, entuziasm și frică.
– Mergem? Nu vreau să întârzii încă din prima zi.
Am plecat împreună către sediu, faptul că îl aveam pe el cu mine era
singurul lucru care mă liniștea, dar nu mai știu de ce nu-i ziceam
acest lucru.
– Știi care e dușmanul principal al creierului?, mă întreabă Max
– Nu, care?, eram curioasă de ce mai zice acum.
– Rutina, se uită el la mine.
– Da, rutina omoară prematur creierul, ne pierdem ideile și totodată
și pofta de aventură. Radiam, luminată de acest răspuns.
– Păi eu de asta am plecat de acasă, fiindcă îmi era frică de rutină,
voiam să am propria mea poveste, nu una care durează de la 9 la 5 în
fiecare zi, de luni până vineri.
– Atunci, azi începi un drum nou, spunea el.
– Vreau să mă trezesc în fiecare săptămână pe altă plajă, cu alți
oameni și să explorez neîncetat, spuneam eu.
– Înainte de a-ți începe călătoria, s-ar putea să nu vezi semnificația ei
spirituală, se poate să-ți fie frică de necunoscut și de ceea ce aduce
el. La urma urmei, o călătorie este o deturnare temporară. Deseori,
nu vezi destul de clar răsplata pe care o promite, continuă Max.
Zâmbeam în sinea mea și mă gândeam că în zbor nu sunt drumuri.
Asta mă ducea mai mult cu gândul la libertate și la tot ce-mi putea
aduce ea.
Voiam să înceapă, dar în același timp, să se termine, să pot prinde
aripi, și la propriu și la figurat. Nu aveam idee despre ce o să
însemne cele 2 luni pentru, dar voiam să aflu.

5
Eram cu telefonul în mână și mă orientam cu Google Maps unde
trebuia să ajung. Îmi înghețau mâinile pe telefon.
-Am ajuns, oare nu poți intra cu mine?, încercam să fiu drăgălașă,
știind deja că nu o să intrăm împreună.
– Ha-ha, din păcate nu. Dar fii liniștită, o să fie perfect, o să vezi,
zicea și el ca să-mi șteargă fața plouată. M-a pupat în fața ușii și a
plecat în timp ce îmi făcea cu mâna.
– Pusi, ne vedem la patru!, și am intrat în clădire.
Era o masă rotundă la care erau patru oameni ajunși deja acolo. Nu
știam de ce mă aflu acolo, fiindcă nu era clădirea unde se ținea
cursul, nu știam cine sunt oamenii care ajunseseră înaintea mea
acolo, dar am dat să mă apropii de ei.
– Pot să stau cu voi?, întrebam eu, cumva ezitând.
– Da, normal, stăm toți împreună, au răspuns câțiva, părând foarte
veseli.
Care toți, mă gândeam eu, câți suntem și cine mai vine?
În stânga mea era o tipă asiatică, cu pielea ciocolatie și corp ca de
clepsidră, puțin mai scundă, cu o energie de mai rar întâlnești. Fața ei
exprima bunătate. Anita.
În fața mea era o tipă de vreo 28 de ani, înaltă, blondă, lucrată bine la
sală, cu un chip de rusoaică, care semăna cu Cameron Diaz. Ea era
Beny.
În dreapta, un tip foarte interesant. Dacă ați văzut „Crazy rich
asians”, el părea tipul acela bogat, modest și cu multe gadgeturi la el.
Avea ultimul model de telefon și scria pe tabletă, nu ca noi pe foi sau
caiete. Era bine îmbrăcat la cămașă și sacou. În picioare avea
snackerși. Cel mai greu era să-i estimez vârsta. Tipul era Chan.
În ultimul moment, intră o tipă cu geantă LV, ochelari de soare
Gucci, machiaj impecabil și incredibil de frumoasă. Zâmbea larg, se
vedea că era foarte sigură pe ea. Părea genul ăla de tipă care are
părinți bogați, a muncit la viață ei, dar nu prea, caută un tip frumos,
de preferabil un doctor și weekendurile și le petrece prin Dubai.
Decha.
– Știți cumva, rămânem aici?, am întrebat, mai mult să mă bag în
seamă. Ei vorbeau atât de repede germană și aveau accente atât de
diferite, încât nu înțelegeam aproape nimic.
Ștefana, acum e-acum. Dacă așa vorbesc ei, nu-i înțelegi nici până
la Paștile Cailor.

6
Eram extrem de tăcută, fiindcă încercam să descifrez mai mult
despre ce vorbesc.
Am învățat germană la școală, dar nu era deloc asemănătoare cu ceea
ce vorbeau ei aici. Puneau altfel accentul, foloseau cuvinte de care
nu auzisem niciodată și viteza lor era mult mai mare decât cea cu
care eram eu obișnuită. și nu vă gândiți că-s ardeleancă și vorbesc
lent, pentru că nu e cazul. Dimpotrivă
Intrasem de 15 minute în încăpere și observasem că aveau două
cuvinte pe care le foloseau excesiv. Când era ceva rău, ziceau
‘krass’, când era ceva de bine, ziceau ‘geil’. În capul meu, krass =
nasol, geil= super.
– 'Hai că nu e așa rău Ștefana, în 2 luni te înțelegi și tu cu ei, mă
gândeam.
– De unde ești?, întreabă Beny. În germană, desigur.
Niciun răspuns. Mintea îmi era în ală parte.
– Hei, de unde vii?!, repetă Beny pe un ton mai ridicat.
– Scuze, din România, răspund eu, amețită.
– Nu, de unde vii din Germania, nu unde te-ai născut., mă întrebă din
nou, ca și când nu aș fi înțeles întrebarea.
– Păi, vin din România, nu vin din Germania!, am răspuns
încrezătoare.
– Stai să înțeleg, nu locuiești aici?, întrebă din nou, ca și când aș fi
venit de pe alt continent.
– Nu, am venit pentru cursul acesta special în Germania, dar nu am
locuit niciodată aici. Când am terminat propoziția mi-am dat seama
că fețele lor se schimbaseră.
– Foarte tare, și unde ai învățat germană? Păreau toți surprinși de
povestea mea și voiau să afle mai multe.
– La școală, dar după cum observați nu vorbesc la fel ca voi,
continuam eu.
– Vorbești foarte bine, bravo! Nu știam că acolo învățați germană la
școală, spune Beny.
Când am văzut că mă laudă, am prins mai multă încredere în mine.

Cumva cred că atunci când ceva e scris să ți se întâmple, se întâmplă.

Nu ai cum să schimbi asta. Știam că la prânz am să primesc ecusonul
„Ștefana Suciu – însoțitor de bord” și lângă nume va fi data de azi, 6
noiembrie 2018. Doamne, cât de frumos, și cât de real. Eram la un
pas distanță. Ok, un pas și încă 2 luni, dar totuși…

7
Dacă acesta nu este un semn, atunci chiar nu știu ce altceva ar putea
fi.

– Hei, azi e ziua mea și am adus ciocolată, dacă vreți vă rog să vă

serviți! Am luat 2 cutii de ciocolată din ghiozdan, le-am deschis și le-
am pus pe masă. Mereu aduceam ciocolată când era ziua mea. La
școală, oriunde. Așa zicea mama că e frumos. Și avea și dreptate: să
fim serioși, cine refuză ciocolată?!
– Ăsta e semn bun, în prima zi de curs să fie ziua ta, spuse o tipă
care tocmai intrase în cameră. Nici n-o observasem, era în spatele
meu. Eu avusesem impresia că suntem mult mai puțini în sală, dar
aceasta aproape că se umpluse între timp.
– La mulți ani!, spuneau câțiva.
– Geil, Schokolade!, exclamau alții.
Mă mai liniștisem, așa că am încercat să intru mai mult în discuție cu
ei. Nu voiam ca limba să fie un obstacol.
– Tu eșți profesoara noastră de la primul curs?, întreb eu către Beny.
Câțiva au început să râdă
– Nu, sunt și eu la curs, la fel că tine, răspunde ea.
– Aaa, păreai atât de matură, am crezut… și am lăsat o pauză lungă,
speram să schimbe cineva subiectul.
– Următoarea!, se aude o voce din cealaltă cameră.
– Tu ești, Ștefi! Te cheamă să intri la probă, zice Anita către mine.
Acum înțelesesem de ce suntem aici. Trebuia să probăm uniformele.
– Au înnebunit? Ne dau uniformele din prima zi?!,vorbesc eu singură
în timp ce mă îndreptam spre camera de lângă.
Mă sufoca gândul acesta. De ce ne dau uniformele din prima zi, ca să
ajung la hotel și să stau să mă gândesc că dacă nu trec toate
examenele, toate probele din simulator și testul din apă, atunci va
trebui să returnez tot? Pe bune?
Am intrat în încăpere și o doamna serioasă la vreo 38 de ani mă
întrebă:
– Bună, ce mărime porți? M-a luat tare din prima.
– Bună ziua, mărimea 34 sau 36, depinde!
– Probează cămașa asta și după aceea hotărăște-te ce doreșți!, a zis
ea, arătând cu degetul către un dulap fără să se obosească să-și ridice
capul din laptop.
M-am dus, am probat și am ales mărimea potrivită.

8
– M-am hotărât, vreau cămașă mărimea 34, tip body, cu mânecă
lungă, vă rog!, încercam să fiu drăguță, îi zâmbeam, părea puțin
iritată.
– Câte vrei?! Două, șase, n-ai citit că-ți poți alege?, deja ridicase
tonul.
– Trei cu mânecă lungă, trei cu mânecă scurtă, habar nu aveam de ce
am cerut așa, doar că părea nervoasă și nu voiam să o deranjez mai
tare.
Cred că era rutină la ea, exact ce spunea Max astăzi. Nu cred că era
fericită, nu cred că făcea asta cu plăcere, dar era într-o rutină
continuă și cred că a deranjat-o simplul fapt că am scos-o din zona ei
de confort cu întrebările pe care i le-am pus sau poate doar cu
simplul fapt că am intrat în cameră.
Am dat comandă pentru toată uniforma. Cămăși scurte, lungi,
pantaloni, fuste, mănuși, sacouri și multe altele. Singura grijă pe care
o aveam era să nu trebuiască să le trimit înapoi, dacă nu trec toate
testele.
După aceea, am mers către clădirea în care urma să avem cursurile în
săptămânile ce aveau să vină.
Am intrat și am văzut că mesele din sală erau aranjate în formă de U.
Pe ele erau în total vreo 19 ecusoane. Patru dintre nume le
cunoșteam deja, la probă. Pe ceilalți eram curioasă să-i cunosc, eram
curioasă să le știu povestea.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să spunem pe rând câteva

cuvinte despre noi înșine. Îmi părea că suntem toți atât de diferiți!
– Am terminat informatică, dar mi-am dat seama că nu pot sta în fața
unui calculator 8 ore pe zi, așa că vreau să zbor.
– Am fost asistent medical în armată și am vrut să fac altceva. Dacă
o să mai fie nevoie să fiu asistent, vreau să ajut în zbor, nu pe
pământ.
– Am 54 de ani și după ce fiicele mele s-au căsătorit, am spus că nu
mă mai leagă nimic să stau acasă. Am decis așadar să plec să-mi
îndeplinesc visul, a spus o doamnă hotărâtă.
– Am lucrat ca însoțitor de tren în Germania doi ani și m-am gândit
să trec de pe șine, în nori, a spus alt tip râzând.
„Vin dintr-un orășel mic din România, pasiunea mea este călătoritul
și fiindcă nu aveam bani să călătoresc, m-am gândit să vin aici”,
gândeam eu, dar m-am prezentat altfel.

9
Toți veneam cu un pachet, cu povestea noastră, cu visele noastre.
Niciun pachet nu semăna cu celălalt. În școală nu e așa. Toți suntem
împreună, dar aspirăm către lucruri diferite. Aici, toți eram împreună
și aspiram către același lucru, asta ne unea. Când mai mulți oameni
luptă și muncesc pentru același lucru se creează o echipă, o familie.
Toți eram atât de diferiți, dar eram acolo fiindcă aveam același scop
– să călătorim. Să descoperim lumea, în timp ce ne descoperim pe
noi.
După ce ne-am prezentat toți, a venit o doamnă în vârstă, dar cochetă
și a vorbit despre firmă. Ne-a prezentat apoi clădirea și cam atât. Mă
uitam la ceas, era imediat ora patru și de abia așteptam să ne spună
că suntem liberi. Voiam să fug și să-i povestesc totul lui Max. Se
întâmplaseră așa de multe în doar șase ore. Imediat ce am putut pleca
acasă, m-am dus spre hotelul unde eram cazați. Toți cei care nu
locuiau în Köln stăteam împreună în același hotel. Am intrat val-
vârtej în cameră, eram nerăbdătoare să povestesc tot.
– A fost super, oamenii sunt de treabă, mi-au spus că vorbesc bine
germană, am probat uniforma, am povestit mult și lumea mi-a urat la
mulți ani. Mâine mergem de la 9.00 și stăm tot până pe la 4.00. Cam
acesta o să fie programul, așa au zis, trăncăneam eu în timp ce mă
dezbrăcam.
Se uita la mine, încântat de ce auzea.
– Știam că așa va fi, mereu îți faci griji din nimic.
– Poate, fiindcă mă implic mult și pun suflet în orice, răspund eu.
– Știi în ce aș pune eu acum suflet?. Aștepta să răspund eu.
– În ce? eram prea obosită să ghicesc.
– Într-un sushi! Mergem să mâncăm la cel mai bun restaurant din
Köln, am făcut rezervare.
Era tot ce voiam să aud. Pe lângă faptul că muream de foame, toată
ziua stătusem înăuntru, așa că propunerea lui venise tocmai la fix.
– Te iubesc atât de mult. Mulțumesc că ai grijă de mine!, am
continuat eu.
– și eu te iubesc. Acum îmbracă-te la loc, plecăm!, a răspuns.

Nu știam cât putea Max să rămână cu mine, dar știam că îmi face
viața mai ușoară cât îmi este aproape. Când începi ceva nou, de mult
ori trebuie să renunți la altceva. Eu nu voiam să renunț la el, dar
știam că distanța ar putea fi fi dușmanul nostru.

10
Cam asta s-a întâmplat în prima zi, mai aveam 39 de zile de curs.
Așa începuse un nou capitol în viața mea. Un capitol la care acum
câteva luni nici nu aveam curajul să visez. Eu, o fată simplă din
Sibiu, să plec în altă țară și să-mi găsesc curajul de a nu mă mai uita
în spate. Asta da provocare pentru mine. Înainte, drumurile lungi le
făceam prin țară, iar acum o să le fac trecând oceane? Voiam mai
mult și știam că nu o să găsesc nimic nou la mine acasă, așa că am
plecat în căutare de aventură, de nou și, în principal, am plecat să mă
descopăr pe mine.
Cine crede că la 19 ani ai putea să ai viața pusă la punct, visează. Eu
nu știam la 19 ani dacă trebuia să fiu stewardesă sau manager sau
organizator de evenimente. Nu știam care este vocația mea și încotro
să mă îndrept. Tot ce puteam face era să experimentez în continuare,
și asta făceam. Am încercat chiar și să aplic pentru un job la birou,
dar după ce am fost refuzată la 2 din 3 companii din cauză că nu
știam destul de bine germană, am decis să plec. Bănuiesc că vezi
ironia… Să pleci din țara ta, fiindcă nu știi destul de bine germană și
să te angajezi în Germania. Dar acela a fost momentul meu de
„AHA!” sau „Evrica!”, depinde cum vrei să-l numești. Sunt sigură
că mulți dintre cei care vor mai mult de la viață, pleacă din orașele
lor ca să iasă din zona de confort, să dea tot ce pot, să își depășească
condiția și să caute aventura. Aventura poate fi orice te face să
zâmbești - pe termen scurt sau lung (poate că nu vei zâmbi acum, dar
dacă vei supraviețui, o vei face!). Eu caut adrenalina, tot ce este mai
nebun și mă face să simt că trăiesc.
Chiar dacă prietenii mei erau siguri în ce domeniu vor să studieze,
acest lucru nu era și cazul meu, eu nu eram persoana care să dea la
medicină sau inginerie. Nu mă înțelege greșit, am un respect foarte
mare pentru cei care pot face aceste meserii, doar că știam că nu
acolo îmi este locul. Voiam să mă joc cu creativitatea mea și să
evadez din locul acela. Zona aceea de confort în care mă aflam mă
ducea la stagnare. Acesta era începutul vieții mele, acesta era
începutul aventurii care va urma.

DUPĂ 2 SĂPTĂMÂNI DE CURS

11
Trecuseră deja 2 săptămâni. Programul era același. Mic dejun la 7,
drumul până la sediu, orele de curs până la 4, drumul înapoi la hotel,
învățat, somn. De fel, sunt relativ dezorganizată (și, ca să fiu sinceră,
și dezordonată) și nimerisem chiar într-un mediu german, recunoscut
pentru rigurozitate. Cu atât mai mult cu cât era vorba despre aviație.
Erau extrem de punctuali și disciplinați, totul mergea ca la carte.
Clar, programul nu era preferatul meu, dar știam că dacă vreau să
ajung stewardesă, nu aveam altă cale de urmat. Mă consolam
imaginându-mi vizual cum mă plimbam pe insule în bikini și beam
apă de cocos. Singurul lucru care mă motiva erau destinațiile în care
urma să zbor, pe care le vedeam de fiecare dată când ajungeam la
curs de pe un panou mare: Jamaica, Mauritius, Barbados, Bangkok,
Las Vegas, Cuba și multe altele. Mă gândeam mereu:
“Deseară voi fi cu o zi mai aproape de visul meu”, și intram în sală.
– Ne vedem mâine de la 9.00, să învățați cele 65 de pagini, fiindcă o
să dați examen din ele, spunea profesoara de la curs.
Mi-am împachetat lucrurile cu încetinitorul și am plecat spre
casă. Nu mai aveam motiv să mă grăbesc, Max plecase în dimineața
aceea. Ne luasem rămas bun la 8.00 dimineața în fața hotelului și o
luasem amândoi în direcții opuse. Ca în filme, știi?
In dimineața aceea, când mă trezisem, am plâns. Nu voiam să mă
lase singură, nu îmi găsisem locul și eram cu psihicul la
pământ. Colegii erau foarte drăguți cu mine, dar îmi lipseau multe.
Îmi era dor de familie și de prieteni.
Mă simțeam ca o carte cu pagini rupte, mă simțeam incompletă.

Când mă întorc de la curs, să intru în hotel, un tip îmi taie calea.

– Au!! Ai grijă!, exclam.
– Mă grăbesc, îmi cer scuze!, spune un tip cu 3 cutii în brațe și fuge
la mașină.
„Max, oare pe unde ești…!“, gândeam tristuță.

Nu aveam mulți bani în perioada aceea. Țin minte că atunci când a

trebuit să-mi iau biletul de avion către Germania, pentru interviu, m-
am împrumutat să îl cumpăr. Chiar m-am gândit mult dacă are rost să
investesc banii într-un bilet să vin la interviu și poate să nici nu fiu
acceptată. Pentru mine era un gol în portofel mișcarea asta. M-am
bucurat în schimb că s-a terminat cu bine și m-au luat la curs.

12
Întorcându-mă obosită de la curs, așteptam cu ochii pe jumătate
închiși liftul. Mi-am tras picioarele după mine până în cameră în
timp ce îmi făceam planul în cap: ce trebuie să învăț, ce trebuie să
fac pentru mâine.
Deschid ușa și dintr-o dată simt un fior din vârful degetelor până în
stomac. Aveam ochii înlăcrimați. Simțeam că tremur și zâmbeam de
fericire.
– NU POT SĂ CRED! Nu te-ai urcat în avion?, încercam să-mi leg
cuvintele printre lacrimi.
– Nu, mi-am spus că nu te pot lasă singură!, răspunde Max în față
mea cu bagajul lângă el.
– și ce ai făcut?
– Am ajuns la aeroport și am stat pe gânduri, știam că ajung în
România, dar casa mea rămânea aici, nu simțeam că mă duc acasă.
Așa că am decis să mă întorc.
Mă uitam prin el și nu îmi venea să cred.
– Am următorul avion în 4 zile, mi-a răspuns.
– Mulțumesc că te-ai întors!, m-am dus și m-am aruncat la el în
brațe.

ÎN URMĂTOARELE ZILE

Am mers la cursuri și am luat primele examene. În fiecare zi, în

pauză de masă, mergeam la cantina de lângă.
Acolo vorbeam de cursuri, de examene, dar sincer mai mult de
destinațiile în care voia să ajungă fiecare.
– Eu vreau să ajung în Miami, sora mea lucrează în firma asta deja
de 2 ani și își cere toate zborurile în Miami, zicea încrezătoare Daisy,
în timp ce împingea tava la cantină.
– Paste sau orez?, întreabă bucătăreasa.
– Paste, vă rog!, răspund eu, dar mă uit la Daisy fiindcă eram prea
curioasă să continue discuția.
– Dar de ce Miami, ce e atât de special acolo?, întreb eu pierdută.
– Petreceri, dragă!, exclamă Chanu râzând și dându-și mâna prin păr.
– Păi are timp să meargă în cluburi când are escală acolo?, îl întrerup
eu. Nu făcusem cunoștință cu viața de noapte din destinațiile acelea
luxoase.

13
– Cluburile sunt nasoale. Sora mea îi știe pe cei mai șmecheri
promoteri din Miami. De fiecare dată când merge acolo, o duc direct
pe iahturi cu cele mai cunoscute vedete din LA. Au totul gratis, îmi
povestea ea cu o voce puțin superioară.
– Ah, tare!, răspund eu sec, dar zâmbind. Nu mă născusem ieri, dar
nu voiam să pun mai multe întrebări, mă lămurisem singură.
– Pe lângă asta, noi avem noroc cu compania în care suntem, pentru
că avem mereu escală 3-4 zile și asta ne dă libertatea să facem ce
vrem noi când ajungem în locațiile acelea. Să nu mai spun că uneori
putem avea chiar și 7-8 nopți escală. Asta prin Mauritius, continuă
Chan.
– Abia aștept să mergem împreună în destinațiile acestea! Este totul
ca un vis!, zicea Beny în continuarea discuției noastre.
Beny cu Daisy erau cele mai bune prietene și aplicaseră împreună.
Partea tare este că le-a luat și pe amândouă. Era așa frumos că se
aveau una pe alta... Să fii mereu cu prietena ta cea mai bună peste
tot; asta da distracție!
– Dragă, eu o să cer doar zboruri în Bangkok!, se bagă Chan în
discuție în timp ce se uită în oglindă și râde la fiecare propoziție pe
care o zice.
– Haha, m-am prins eu, Chan, de ce vrei tu în Bangkok!, îi răspund
și îi fac cu ochiul, după care râdem amândoi.
– Păi da, pentru că în Bangkok, găsești cea mai nebună viață de
noapte din Asia!
Cam asta era gașca. Noi patru - cumva ne-am atras de la început.
Ne povesteam mereu ce aflăm din firmă, vorbeam de destinații și,
când făceam rost de subiectele care trebuiau să vină la examene, le
rezolvam împreună. Nu aveam despre ce altceva să vorbim, asta
aveam toți în comun.
Cam așa decurgeau diminețile și după-amiezile. Speram mult ca
după ce terminăm cursul să zburăm împreună, dar șansele mereu
sunt mici în situațiile astea.

Trecuseră deja 4 zile și în dimineața asta trebuia să prindă Max al

doilea avion. Era 6:45.
– Bună dimineața, îi spun eu
– Bună, iubire!, îmi zice el cu ochii întredeschiși.
Ne-am uitat unul la altul pentru zece secunde adânc, după care am
zâmbit. Am simțit. Pentru mine era clar.

14
Nu avea să prindă nici acest avion și eu nu aveam de gând să insist.
O privire, ne-a fost de ajuns. Așa e în iubire, nu prea poți da multe
explicații. Ori te prinzi, ori nu.

În ziua aceea, am făcut ceva diferit la curs, am vorbit despre

accidente aviatice. Cred că cei de la curs au vrut să ne sperie puțin
încă din primele săptămâni, punând accent pe responsabilitatea pe
care o avem pentru siguranța pasagerilor. Ne atenționau câte lucruri
se pot întâmpla. Tom era cel mai tare profesor pe care l-am avut
vreodată. Era serios și pasionat; îl interesa un singur lucru: să plecăm
pregătiți în zbor.
– Astăzi o să povestim puțin despre accidente și situații neobișnuite
din aviație, a început Tom lecția. Se ridică în picioare și începe:
„Dacă nu ați auzit deja de zborul Aloha Airlines Flight 243, era și
cazul. În 28 aprilie 1988, un Boeing 737 cu 89 de pasageri și 5
membri de echipaj la bord trebuia să aterizeze în Honolulu. După
decolare, când avionul a atins altitudinea normală de zbor, 10.000 m,
ghiciți ce s-a întâmplat?“, a întrebat el pentru a face lecția mai
interactivă.
– O decompresie explozivă, a spus Chan în următoarea secundă. Era
sigur pe el, știa aproape tot legat de aviație și mereu se interesa în
avans.
– Corect, ai aflat de caz?, răspunde surpins profesorul.
– Da, m-am uitat la un mini documentar legat de poveste, zice Chan.
– Vrei să continui, să ne-o spui tu?, îl întreabă Tom.
– Cu drag. După ce s-a decompresurizat avionul, pilotul și
copilotul,amandoi femei, au observat instant și au început
coborârea. Atunci când s-a întâmplat explozia s-a descompus tot
acoperișul avionului, zburau practic într-un avion decapotat”, râdea
Chan.
– Poți continua, o spui mai bine decât mine! Tom voia să-l noteze pe
Chan și i se părea amuzant modul în care povestește. Ii plăcea să fie
în centrul atenției.
– Au avut o aterizare de urgență pe aeroportul Kahului din Maui,
unde, din fericire, doar o singură persoană a decedat. O stewardesă
care a fost suptă afară de curenți la explozie. În rest, toți ceilalți au
supraviețuit, dar au suferit diferite răni, spuse Chan.
„Mai erau câteva detalii de precizat, dar în mare parte, așa s-a
întâmplat. Bravo!”, spuse Tom încântat.

15
Se așează jos și spune: „Vedeți, acesta a fost unul dintre cazurile
fericite!”, pusese accent pe fericite.
V-am spus cum încerca să ne sperie? Știa că dacă o să abandonăm
școala, era mai bine mai devreme, decât mai târziu. Asta pentru a nu-
și mai pierde timpul cu noi.
O colegă nu a făcut față, a picat la un examen și a fost eliminata.
Toate poveștile acestea pe care le auzeam despre pericole și
accidente aviatice te făceau să te gândești de două ori dacă ai vrea să
fii în aer într-o asemenea situație.

Nu mă speriau poveștile acestea. Din contră, mă făceau să realizez

cât de important este prezentul și că este singurul lucrul pe care îl
avem și care contează cu adevărat. Trecutul și viitorul sunt o iluzie
pentru mine. Trebuie să fim 100% prezenți în moment și mai presus
de toate, sa fim fericiți. De multe ori, facem lucruri în prezent care
nu ne fac fericiți și nici măcar nu realizăm asta. Viața este foarte
scurtă. Scopul meu este să mă bucur din plin de ea și să fac tot ce
simt. Eu știam că vreau în aer, voiam să experimentez toate trăirile
acum când nu am nicio altă grijă înafară de a mă bucura de viață și
de a învăța cât mai multe din ea.

Pe la pauza Anita a venit la mine să-mi spună că are raspunsurile de

la un test.
– Am primit pozele acestea, nu sunt sigură dacă-l primim exact pe
același, dar merită încercat, vorbea ea pe hol de față cu toți colegii.
– Ești nebună!, țip la ea și o trag de mână să o scot afară. Tu nu
înțelegi că dacă te aude cineva și spune mai departe, suntem
amândouă eliminate!
Săraca era așa o ființă bună și naivă, uneori cred că o speriam. Dar
știam cum merg lucrurile în situațiile astea. Fiecare e pe cont
propriu, ca în junglă.
– Eu voiam să arăt doar grupului nostru, nu și celorlalți, continuă ea.
Se referea la Chan, Decha, Beny și mine.
– Ok, fac un grup de Whatsapp și îi bag doar pe ei. Acolo discutăm
mai multe, dar nu pe hol. Nu trebuie să faci spectacol acolo.
Mă uit la ceas, mai aveam 9 minute pauză.
„Ia ghiozdanul meu și găsește-i pe Chan și pe Beny, eu fac grupul de
Whatsapp și o caut pe Decha. Mai avem 9 minute, dacă ne grăbim

16
putem rezolva testul în mașină toți 5. Ne vedem jos în parcare în
maxim 2 minute”. Zis și făcut. Am plecat în direcții opuse.
Era o presiune pe noi, unu la mână fiindcă nu mai aveam mult timp
și începea testul, iar 2, dacă ne prindeau ce făceam, eram
exmatriculați. Nu am mai fi putut niciodată să devenim stewardese la
compania aceasta.
Am intrat toți în mașina lui Decha, un Volvo mai mare, și am mers să
parcăm undeva în spatele clădirii.
– Ești cea mai tare! Te iubim!, exlama Beny.
– Cum ai făcut rost de test? Chan nu înțelegea mai nimic, dar fiindcă
ne plăcea personalitatea lui și era inteligent l-am luat în grupul nostru
de la început. Nu știa nimeni de unde a făcut rost Anita de test, dar
nici nu ne interesa.
– Oameni buni, ne calmăm? Zic și eu. Mai avem 5 minute pe ceas și
începe examenul. Decha, deschide cartea, Chan, uite-te pe cerințe.
Sunt două variante de test, A și B. Noi 3 vom scrie. Rezolvăm
ambele variante și fugim sus, dădeam eu indicații.
– Nu mai fă pe șefa, eu am rezultatele, spuse Anita.
Era un stres atât de mare, încât noi ne concentram pe noi, în loc să
fim prezenți acolo și să ne îndeplinim obiectivul.

După ce într-un final am rezolvat testul, am mers sus și ne-am cerut

scuze că am întârziat 4 minute. Lucrurile acestea nu se scuză în
aviație, dar cred că era într-o stare bună proful așa că ne-a lăsat în
pace, fără nicio observație de data asta.

Am dat testul și la sfârșit ne-am făcut cu ochiul ca în comediile

acelea penibile ale lui Adam Sandler. Apoi, am plecat din sală
fericiți. Fericiți că aparțineam de ceva, aveam grupul nostru, eram
noi 5 și eram uniți. Nu vă gândiți că așa se întâmpla la fiecare
examen, am fi vrut noi. Acesta a fost singurul caz fericit în care nu
ne-am chinuit să învățăm 2 zile pentru un test de 2 ore.
La sfârșit, când coboram scările liniștită cu ceilalți, mi-am auzit
numele:
– Ștefana Suciu este încă aici?, a țipat doamna de la secretariat.
Aveam un nod în gât, nu știam dacă să mă întorc sau să fug, până la
urmă tot aici mă întorceam mâine.
M-am uitat la cei 4 fantastici și ei la mine. N-am spus nimic și m-am
întors să urc scările, dar în gândul meu era: ”Putem renunța la

17
comedia lui Adam Sandler și să fim pentru 5 minute muschetarii?
Toți pentru unul și unul pentru toți. Da, de unde...”
– Dacă pe mine mă prinde că am copiat, vă băgați cu mine. Nu mă
lăsați pe dinafară, nu? Nu eram în starea mea, asta e clar.

Am ajuns sus la secretariat și am întrebat:

– Am uitat ceva?
– Nu, doar că din păcate ne-am uitat peste actele pe care le-ai trimis,
iar fiindcă tu nu ai domiciliul în Germania, practic nu te poți angaja,
răspunse ea pe un ton calm, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
În 2 secunde îmi căzuse lumea în cap. Doar de 2 secunde a fost
nevoie.
– Cum adică nu mă pot angaja?, întreb eu.
– Dacă în 3 zile nu îți găsești o locuință, nu mai poți să faci cursul și
din păcate, trebuie să pleci acasă.
– Eu stau la hotel momentan, nu mi-am găsit încă o chirie.
– Asta nu este problema noastră. În actele acestea trebuie să stai în
Germania“.
– Păi și ce putem face în legătură cu asta?, a întrebat Decha din
spate.
M-am întors și i-am văzut pe toți 4 în spatele meu. Ochii mi s-au
mărit și zâmbetul la fel. Înghițisem în sec, nu îmi venea să cred că au
venit cu mine. Dacă era să fim prinși că am copiat, eram toți
împreună. În momentul acela am simțit că am câștigat 4 prieteni.
– Trebuie să meargă la primărie și să spună că locuiește undeva în
Germania, altfel nu poate să lucreze aici, ne explică doamna de la
secretariat.
Eu eram singurul caz de acolo care venea din altă țară, dar totuși eu
eram singura care nu avea niciun domiciliu în Germania, ceea ce era
o problemă. Nu îmi luasem chirie undeva, fiindcă voiam să stau la o
prietenă și făceam jumi-juma cu ea la cheltuielile de chirie.
– Ok, dar o să găsesc o soluție!”, am răspuns eu puțin panicată,
fiindcă nu știam ce se poate întâmpla în situația în care eu nu o să pot
să am domiciliul legal undeva.
– E cam târziu, ai 3 zile!
– Am înțeles, am să iau în considerare lucrul acesta și am să rezolv
problema până la sfârșitul săptămânii.
Super... încă un stres în plus, mă gândeam că am destule săptămâna
asta. Le-am mulțumit celor 4 fantastici că s-au întors după mine și

18
am plecat spre hotel singură. Ceilalți nu stăteau la Hotel, erau toți din
Köln și Chan era din Frankfurt. În drum spre hotel, mereu aveam
căștile în urechi, fiindcă era prea frig să țin mâna pe telefon. Am
sunat-o pe mama să-i spun că trebuie să rezolvăm problema cu
domiciliul, nu aveam nicio idee cum să fac asta, dar din păcate nu
răspundea.
În față mea erau doi colegi de la curs împreună, de mână.
„Ce repede s-au găsit ăștia mici“, mă gândeam eu. Eram puțin
geloasă. și eu voiam să mă plimb cu Max așa de mână. Din păcate, el
plecase de ceva timp. În aeroport îmi spusese că ne vedem de
Crăciun acasă. Gândiți-vă că era noiembrie, nu suna deloc bine...

În timp ce gândurile îmi zburaseră departe, la Max, a sunat mama:

– Doamne ce mă bucur să te aud!, răsuflu eu ușurată.
– Cum a fost azi la curs?, întrebă ea.
Am făcut o pauză lungă pentru a mă gândi dacă are rost să-i spun că
am copiat toți 5 ca nebunii într-o mașină în spatele clădirii astăzi, dar
am ezitat și am decis să trec direct la subiect.
– A fost bine, mi-e dor de casă, iar fiindcă nu am una aici, am
probleme, serioase cu actele.
– Și nouă ne este dor de tine. Ce s-a întâmplat cu actele? Nu se poate
găsi o soluție?
Tata mereu a fost cel care m-a motivat să fac lucruri și să mă dezvolt.
Tata este mentorul sau coach-ul meu să zic așa, iar mama a fost
lângă mine și m-a ajutat să rezolv fiecare obstacol care mi-a stat în
drum. Din punctul acesta de vedere, sunt foarte norocoasă că îi am
lângă mine.
După ce i-am explicat, mi-a spus că încearcă să sune la toate
prietenele ei din facultate și liceu să vadă dacă mă poate ajuta careva
care locuiește în Germania. Ideea era deci să merg la primărie și să
spun că sunt cazată la una dintre ele, chiar dacă nu stăteam acolo.
Îmi trebuia neapărat actul acela, deci bineînțeles că am fost foarte
stresată zilele acelea. Dar măcar aveam o soluție în minte, deci eram
mai liniștită puțin.

19
20
 CU PUȚIN ÎNAINTE SĂ SE TERMINE CURSUL

Peste câteva zile trebuie să mergem în Frankfurt la ambasada

Americii pentru viza de însoțitor de bord. Fiindcă mașina lui Decha
se stricase și noi, restul, nu aveam, am discutat toți să mergem cu un
tip Patu, un fițos. Nu puteam să comentez nimic, eram fericită că mă
luase cu el. Până la urmă, altă soluție nu aveam. Chan era deja acolo
în Frankfurt. În mașină eram eu, Decha, Anita și Beny, și, desigur,
milionarul la volan. Patu nu era o persoană rea, avea intenții bune,
doar că părinții îi dăduseră totul pe tavă de când era mic. Nu avea
respect pentru femei, doar el conta și avea un ego mai mare decât
mașina lui. Cum am spus, nu era favoritul meu.
Politicoasă, intru în mașină.
– Hei, Patu, mulțumesc că m-ați luat și pe mine, altfel chiar nu știam
cu ce aș fi putut să ajung!.
Gata, destulă comunicare, mergem, rezolvăm viza și ne întoarcem.
Dacă vrei să fii stewardesă pe curse lungi, îți trebuie pe lângă viza
normală de turist în America și o viză specială pentru echipaj de
bord. După ce am ajuns la Ambasadă, am intrat unii după alții și ne-
am pus în rând să așteptăm. Aici aveam alt obstacol. Dacă nu
primeai viza, nu puteai să zbori. Adio, aviație!
În timp ce așteptam să ajungem la ghișeu, povesteam între noi:
– Ce vreți să facem după ce rezolvăm cu viza?, întreb eu plictisită.
– Cred că Patu vrea să se întoarcă, așa că noi nu avem altă soluție
dacă am venit cu el, îmi răspunde Beny.
– Poate dacă merge mai repede coada asta, reușim să ajungem și noi
la ghișeu până se închide ambasada, vorbea Anita deja nervoasă.
– Așa vreau să terminăm cu actele astea, asta mă enervează cel mai
tare, acte, semnături, spun eu și mai înaintez 2 pași.
– Bună ziua!, îmi spune tipa de la ghișeu uitându-se în computer.
– Bună ziua!, răspund eu sec, sperând să se miște mai repede.

21
Femeia ori era confuză, ori obosită, dar nu prea avea chef de noi.
Același personaj blocat în rutină.
Aștept să-mi verifice actele, mă uit în sus și în jos, iar după 7-8
minute, deja îmi făceam griji.
-Nu puteți primi viza, deoarece prima dată când ați făcut o viză
pentru America, ați făcut-o în România și nu ați completat ceva la
formular. Din păcate, eu nu pot intra în sistem să văd, spuse ea.
Eu deja pierdusem firul. Am venit până aici în Frankfurt, termin
cursul în câteva zile și nici nu primesc viza?!? Nu, nu se poate așa
ceva!
– Nu se poate, am completat tot ce era de completat, am verificat, m-
am uitat de mai multe ori, vă rog încercați să vedeți acolo!, nu știam
unde să vadă sau ce, dar voiam să se rezolve, nu se putea să mă lase
fără viză.
– Doamnă, ce nu înțelegeți, nu merge, eu nu am cum să modific ceva
dacă nu pot intra în sistem să modific, răspunde ea iritată.
– Vă înțeleg, dar știți, eu sunt stewardesă și va trebui să zbor în 2
săptămâni, iar dacă nu am viza, o să am probleme la companie. Îmi
venea să plâng, simțeam cum toate problemele mele mă înăbușesc.
În fiecare săptămână era ceva ce mă făcea să fiu mai departe de
primul zbor, o problemă care apărea în fața ochilor, neașteptată. Nu
se mai uita la mine, își vedea de treaba ei, a strigat doar o dată, tare și
răspicat „Următorul!”, pentru a se asigura că mă dau din drum.
Am ieșit afară și m-am așezat pe bordură. Era frig afară și ud peste
tot, fiindcă plouase. Viața mea mergea din ce în ce mai rău, nu știam
ce poate să fie mai rău de atât. Le-am explicat celor 4 fantastici
povestea, au stat cu mine, dar din păcate, nu se mai putea face nimic.
Trebuia să merg la hotel, să întru iarăși în sistem și să modific tot, să
sun la ambasada Americii din România și să o iau de capăt. Era
ultimul lucru pe care mi-l doream, dar nu aveam altă opțiune.
– Hai, ridică-te, atâta mai trebuie acum, să răcești!, îmi spuse Beny
din spate.
– Ați primit, nu?, îi întrebam tristă, știam că primiseră, fiindcă le
auzisem vocile mai înainte, dar am vrut să-mi confirme.
– Noi da..., au răspuns ei ca niște miei blânzi.
– Ok, eu nu mai vreau să facem nimic, putem pleca acasă…

22
Mai erau 4 zile de școală, în care aveam examene scrise și examene
orale în simulator, super, eu va trebui să mă ocup de viză, nici nu știu
dacă am timp să învăț.
În mașină, atmosfera a fost mai energică. Era și normal, ăștia 4 erau
pregătiți de zbor, cu vize cu tot. Ar fi fost culmea să nu fie veseli.
Așa aș fi fost și eu în locul lor. Am început să povestim, cu ce ne mai
ocupăm în timpul liber, ce fac părinții, dacă avem iubiți/iubite. Așa
trecea timpul mai repede, oricum mai aveam doar vreo 15 minute
până acasă. Aproape tot drumul nu am zis nimic, voiam să fiu acasă
la Sibiu.

– Am fost în Dubai în weekend și … a început Daisy.

– Stai, că pe asta chiar nu o pot înțelege!, mă bag eu peste ea.
– Vineri am terminat la 2.00 cursurile, tu ai plecat pentru doar 2 zile
jumate în Dubai?, eram mai mult decât șocată.
– Oricând prinde bine Dubaiul, chiar și pentru o tură scurtă, zise ea.
– Nu ai dat mult pe bilete?, întrebam eu curioasă.
– Sora mea e stewardesă și am zburat stand-by, așa că nu au fost
scumpe deloc, zice Daisy.

Acum vă dați seama că voiam din ce în ce mai mult să primesc

contractul acesta. Călătoria acesta către succes și cunoaștere nu este
doar un ritual de obținere a actelor de domiciliu și ambalarea
valizelor pe la ambasade. Mai degrabă, este practica permanentă de a
căuta și de a învăța, de a face față temerilor și de a schimba
obiceiurile, de a cultiva o nouă fascinație cu oameni și locuri. Este
un proces prin care testați întâi apele care vă vor atrage spre locuri
minunate, noi.

– și ce ai făcut în Dubai?, doar nu era să las discuția în aer.

– Păi am cunoscut un șeic, doamne și am fost în cele mai frumoase
locuri, râdea ea.
– Haha, îmi imaginez, ce nu avea? Sunt sigură că avea tot ce îți
dorești, răspund eu.
Am aflat tot felul de povești și știu cum merge treaba prin Dubai.
Când vin fete frumoase din Europa la ei, încearcă să le impresioneze,
uneori și să le păstreze. Eu nu sunt genul care să mă entuziasmez de
distracția asta, dar mă bucuram pentru ea. Cine sunt eu să judec
oamenii, cine sunt eu să spun ce e bine și ce e rău. Mă bucuram

23
împreună cu ea, fiindcă vedeam că vrea să ne spună mai multe și era
fericită de ce i se întâmplase.
– Da, tipul are și un jet privat, are hoteluri, e super, continuă ea.
– Presupun ca ai pus mâna pe un milionar, mă uit la ea să văd cum
reacționează, iar în clipa a doua se aude țipând.
– Ești o materialistă și o profitoare!, răspunde Patu în timp ce oprește
mașina.
– Eu?, întreb confuză, nu înțelegeam cu cine vorbește. Nu
înțelegeam de ce aș fi eu persoana aceea.
– Da, tu! Cum poți să spui că „a pus mâna“, ca și când doar asta
contează, să aibă bani, așa sunteți toate femeile, vă pasă doar de bani
și nu iubiți bărbații, țipă el și era roșu la față.

Ok, în situațiile de genul acesta te gândești de două ori cum să

reacționezi, credeam că mai stă 5 secunde și mă bate. Era clar că
avea o frustrare în el și s-a declanșat acum, o ancoră din trecut în
care o femeie s-a folosit de el și nu l-a iubit sau o problemă din
copilărie. Nu aveam cum să-i explic asta și m-am activat și eu când
mi-a spus că „așa sunteți toate”, dacă e să sar în apărarea cuiva,
atunci clar sunt acolo pentru femei. Drepturile femeilor și tot ce are
legătură cu egalitatea între sexe. Așa că am sărit și eu puțin atinsă de
subiect.
– Tu vorbești, despre asta?! În timp ce ai povestit de toate fostele tale
pe drumul înapoi fără să te întrebăm nimic și ai jignit-o pe fiecare în
parte, spunând că doar bani căutau la tine?! Poate fiindcă ești
misogin și nu te deschizi să oferi și altceva. Ok, n-am spus-o prea
frumos, dar am spus-o.
Nu mai puteam să tac. Toată lumea se uita șocată la noi.
Reacția lui a fost simplă, și în urma discuției dinainte, aș fi putut să
mă aștept la asta.
A tras pe dreapta și mi-a spus să mă dau jos din mașină.
– IEȘI AFARĂ!, a țipat ca un dement.
– Dar ești în mijlocul drumului!
– IEȘI AFARĂ!, repetă el.
Nu cred că mai aveam altă opțiune în momentul acela… așa că asta
am și făcut. Am rămas șocată, nu mi se mai întâmplase una ca asta
niciodată. În sfârșit, eram pe marginea autostrăzii și mă îndreptam
spre casă. Dacă am plâns? Încontinuu. Eram cu psihicul la pământ și
fizic eram nedormită de câteva zile, fiindcă învățam și îmi căutam

24
domiciliu pentru acte, iar problemele veneau pe rând și constant,
încât nu reușeam să le rezolv în timp util.
Pierdută și singură, mă îndreptam spre casă. Partea bună era că nu
mai aveam mult până acasă, partea proastă? Erau prea multe, așa că
am încercat să nu mă mai gândesc la ele.
Plângeam și mă întrebam de ce sunt singură aici și cu ce greșesc atât
de mult, încât nimic să nu funcționeze. Poate acesta nu era destinul
meu, poate trebuia să fac altceva și eram într-un loc greșit. Poate
cineva voia să-mi dea un semn, cum că nu ar trebui acum să fiu aici,
în domeniul aviației. Nu mai știam și eram confuză.
Încercam să fiu cât de pozitivă puteam, dar nu mai rezistam. Erau
toate lucrurile la pământ.
Nu aveam domiciliu în Germania, nu aveam viză, eram singură, în
afara Kölnului și mergeam pe jos pe autostradă spre casă.
Pe GPS scria că am doar 25 de minute și că ajung.
Mai aveam 5% baterie, așa că l-am sunat pe Max, dar nu îmi
răspundea.
„De ce în cele mai dificile momente din viață dispare toată lumea,
nu înțeleg!”, urlam eu în sufletul meu.
Când m-am apropiat de hotel, mi-a sărit în ochi afișul concertului
Hurts, era în seara asta.
Ajunsesem în lobby, obosită, plânsă și înfrigurată, am mers în
cameră și i-am sunat pe ai mei.
Le-am povestit prin ce trec, cât mă ținea sufletul de mult, dar de la
un punct nici nu voiam să-i îngrijorez atât de mult. Știam că a fost
decizia mea să plec, și în același timp voiam să fie mândri de mine.
Cred că majoritatea dintre noi ne dorim ca părinții să fie mândri de
acțiunile pe care le facem și deciziile pe care le luăm.
M-am dus în baie să fac duș, dar am observat că nu mai erau
prosoape. Așa că a trebuit să ies din duș și să-I rog pe cel de la
recepție să-mi aducă. L-am sunat și l-am rugat dacă mă poate salva
cu 2 prosoape, și-am închis.
În exact aceeași clipă, sună la ușă.
„E imposibil, nu se poate să fi ajuns atât de repede, cu ce se mișca
omul acesta, levitează?“, mă întreb îndreptându-mă spre ușă.
Deschid și am un déjà vu. Era el, în fața mea.

– Nu poate fi real!, spun uitându-mă în ochii lui.

25
– Ce, credeai că nu mergem împreună la Hurts, la concert?, îmi
răspunde Max cu un buchet de flori și ciocolată în mână.
– Nu ești normal!, îi spun cu ochii mari și mă dau din fața lui să
poată intra în cameră.
– Iubirea noastră nu e normală!, râde și se aruncă pe pat.
– Cu ce ai venit?, întreb eu.
– Cu pe jos-ul … cu ce să vin?, râde el și mă ia în brațe.
– Ok, când ai avut avionul?, continui eu.
– Am ajuns acum 2 ore și am așteptat până ai ajuns în cameră, eram
în recepție după colț la o masă, dar nu m-ai văzut când ai intrat. La
ce tristuță erai, nici nu mă mir.

Eram la capătul puterilor până să vină el la mine. Nu îmi venea să

cred ce norocoasă eram că există ființa aceasta și că vrea să trăiască
împreună cu mine. Ce să vă spun că am fost la concert în seară
aceea? Că a fost una dintre cele mai frumoasă seri din viața
mea? Da, vă spun fiindcă e adevărat și așa a și fost.
Am dansat toată noaptea de mână și am urlat în gura mare versurile
melodiilor lui Hurts.
„Cause all my life I’ve felt this way ,But I could never find the words
to say stay,stay”. Mă gândeam de ce nu-i spun naiba în față să nu
mai plece și să nu mai fac eu pe puternica aici, să-i spun ce s-a
întâmplat și că vreau să rămână cu mine.
Auzeam una dintre melodile mele preferate și ne apucam de mână
cântând “Don’t let go, never give up it’s such a wonderful life”,
imaginându-mi că toată partea asta urâtă o să treacă și după aceea o
să-l iau cu mine în zboruri și o să cucerim fiecare continent
împreună. Simțeam că așa va fi, doar că nu știam cum o voi scoate la
capăt.

ULTIMA ZI DE CURS

În ultima zi, am mers toată echipa cu Tom la Frankfurt. Acolo urma

să avem ultima probă, după care începea cu adevărat aventura.
Ședeam în mașină, așteptam să ajungem la destinație. Inima îmi
pompa mai repede, nu dormisem cu o noapte înainte și abia țineam

26
ochii deschiși. Îmi tremurau picioarele, eram un pachet de stres
combinat cu o emoție puternică de a reuși, azi mai mult ca niciodată.
Când m-am ridicat din mașină simțeam că merg pe ace sau că
băusem o întreagă cisternă de vin cu o zi înainte, dar nu era niciuna
din cele două. Era frica. Frică de a nu pleca acasă cu coada între
picioare spunând la toți cei dragi că nu am reușit. „Nu am ajuns atât
de departe doar ca să mă întorc acasă. Sunt la granița între a vedea
lumea și a începe o viață nouă plină de aventură, și a mă întoarce
acasă și a continua cu rutina aceea”, îmi spuneam eu, motivându-
mă singură.

Examenul însemna o activitate în simulator în care fiecare stătea la

ușa lui și simulam o problemă la sol/în aer sau mai multe cazuri de
evacuare (pe uscat, pe apă). După, examenul final presupune 35 de
întrebări grilă, la care trebuia să răspundă fiecare cu succes. Dacă
aveai sub 80%, picai. Nu suna ușor, dar eram destul de pregătită. Era
9.00 dimineața și noi ne apropiam de clădirea pe care scria imens
Lufthansa. Când spun noi, bănuiesc că știți deja la cine mă refer: la
cei 4 fantastici cu mine, plus enervantul de Patu, care nu avea cu cine
să stea. Eu, buna samariteană, îl invitasem cu noi, după toate cele
întâmplate. Eu eram împăcată cu mine și mă gândeam că trebuie să
stea și el cu cineva.
– Este imensă clădirea aceasta!, spune Decha cu ochii mari, în timp
ce toți 5 ne învârteam pe lângă intrare să vedem pe unde putem intra
în clădire, deoarece erau un gard mare și doi oameni de la pază.
– Oauu, zici că este un resort!, se miră Chan și se uită în sus.
– Când te gândești că sediul unde era clădirea noastră nu era nici un
sfert din ce vedem noi aici…”, răspund eu și merg să întreb portarul
pe unde putem intra.

– Haideți aici! Trebuie doar să ne scanăm cardurile și ușa se

deschide automat, spune Anita, grăbindu-se să intre înăuntru. Eram
curioși să vedem cum este, și adevărul este că era total altceva.
Când am intrat, am văzut un centru de informație în mijlocul clădirii,
iar dacă te uitai în sus era un gol mare unde atârna un candelabru
imens. Liftul era transparent și peste tot erau puse plante exotice și
palmieri reali.
„Ok, asta e prea de tot, voi vedeți cum arată cantina?”, ne zicea Beny
de după colț. Cantina era ca un sky-bar. Era extrem de luminos

27
înăuntru, fiindcă nu erau pereți, ci doar geamuri mari care lăsau
lumina să intre, iar canapelele erau vișiniu închis, din piele.
Ce era de mâncare? Tot ce se poate mai bun. Aveau Germnknödel,
care este un fel de gălușcă în sos de vanilie, pe care eu o ador. O
găsești doar în Austria și Germania (uneori, nu mereu). Aveau
mousse de ciocolată, paste de toate felurile și pizza, care erau întinse
pe mese lungi. Tu îți alegeai ce voiai și se plătea la casă. Mirosea a
tot felul de delicii. Cred că v-am convins, era altceva față de cantina
noastră comunistă din Köln.
Am ajuns în sala unde urma să dăm examenul, ne-am lăsat lucrurile
și am plecat direct către simulator.
În simulator, Tom ne-a explicat pe rând că fiecare va intra cu câte o
grupă, o să fim 4 împreună și o să primim o probă, iar în situația pe
care o primim va trebui să reacționăm rapid și perfect în funcție de
ce trebuie să rezolvăm.
– Cine vrea să între în prima tură?, a întrebat Tom relaxat de zici că
am fi intrat să cumpărăm pâine și era normal să țipăm toți, „Eu, ba
nu, eu!“, când de fapt, noi făceam pe noi de emoții.
– Nimeni? a continuat el. Ok, atunci aleg eu patru persoane”, a spus
și a început să rostească nume.
Nu mai țin minte exact ce s-a întâmplat, știu doar că am auzit numele
meu și codul ușii. M-am dus spre ușa mea, m-am așezat acolo și mi-
am pus centura. Singurul lucru de care mai eram conștientă a fost că
am văzut-o pe Decha, exact în fața mea, la cealaltă ușă. Practic, eu
eram în echipă cu ea.
– Cine greșește o dată, este dat afară, nu se mai discută!, așa a
încheiat și am început să auzim zgomotul motorului.
Practic, noi eram într-un simulator de Airbus 330, susținut cumva în
aer, așa încât să ne dea senzația că am fi într-un zbor real. La
geamuri nu era sticlă, ci erau televizoare unde se reflecta exact ce s-
ar întâmpla în situațiile cu pricina. Colegii noștri stăteau ca și
pasageri și noi care dădeam examenul în simulator eram stewardese
sau stewarzi la locul de muncă.
„Sună super, nu? Dacă pic, pe lângă faptul că plec acasă după ce 2
luni am studiat și am plâns în singurătate, mă mai fac și de rușine în
fața la 29 de oameni“, gândeam eu în timp ce îmi transpirau
palmele. Nici la Bac n-am avut emoțiile astea!

28
A început să se miște aeronava, urma să decolăm. Simulatorul vibra
și pe geamuri se vedea cum ne deplasăm pe pistă. Decolarea era
simulată perfect. Eram extrem de concentrată, mintea și trupul erau
în perfect sincron cu tot ce se întâmplă, asta nu mai era joacă. Era
acum sau poate niciodată.
– Începem service-ul, îmi zice colega de pe partea cealaltă.
Am luat trolly-ul și am început să servim lumea, nu se întâmpla
nimic. Ne tot uitam să nu ardă ceva, să vizualizăm totul, eram atenți
toți 4 la orice. După ce am făcut service-ul, ne-a spus că aterizăm.
Am pus lucrurile la loc, am verificat pasagerii și mi-am legat
centura, eram sigură că acum la aterizare o să fie o evacuare de
urgență.
Am aterizat și încă mai mergeam pe pistă, nu ne oprisem. Când ne-
am oprit, în primele 2 secunde a apărut pe ecranul de la ușa mea foc,
vedeam flăcări. Am luat telefonul și am sunat direct în cabina
piloților:
– Ștefana, 1 R văd în fața ușii mele flăcări mari și fum. A urmat o
pauză de 10 secunde în care nimeni nu știa ce facem și s-a auzit
vocea trainerului: „Evacuarea”!
– Deschideți centurile, lăsați toate lucrurile, ieșiți afară, țipau două
fete în cor, iar eu blocasem ușa mea deoarece nu poți evacua prin
același loc în care arde. Practic am procedat perfect. Totul a ieșit atât
de bine, trainerul m-a felicitat fiindcă am acționat cel mai repede și
am strigat comenzile cel mai tare și răspicat. Am fost foarte sigură pe
mine și totul a decurs ca la carte.
Noi oamenii tindem să trăim în viitor, făcându-ne atâtea gânduri
despre cum o să fie și cum va fi, încât uităm să trăim în prezent, iar
prezentul este tot ce contează și tot ce avem. Noi, acum. Mi-am făcut
atâtea gânduri despre tot ce putea să se întâmple în momentul acela,
m-am încărcat cu informații care existau doar în capul meu. Iar în
final, totul a decurs atât de ușor.
Ne-au felicitat și când ne-am întors în sala de clasă, știam că aici este
finalul și în același timp începutul unui nou capitol.
– Am să pornesc proiectorul și am să afișez câteva imagini din
perioada în care ați fost elevii mei, mi-a făcut mare plăcere să fiu
trainerul vostru. Vă doresc doar zboruri line și aterizări fericite, a
spus puțin emoționat și s-a așezat pe scaun, după ce a dat play la
video.

29
Erau imagini cu noi, puse pe muzică în fundal, din perioada cursului,
când dădeam examen, din simulator, când am făcut simulările de
incendiu. În timp ce vizualizam imaginile, jumătate din clasă era cu
zâmbetul până la urechi, iar toți ceilalți erau cu ochii în lacrimi. La
fel și eu, mai sensibilă de fel, erau cascade sub ochii mei. Nu eram
tristă că se terminase, nicidecum. Doar că eram fericită că am trecut
prin asta și am ajuns la luminița aceea de la capătul tunelului.
Auzeam deja „boarding” în capul meu. Nu cred că suferința e ceva
de rău, cred că trebuie să suferi ca să te dezvolți, și când spun
„suferi” nu mă refer la o durere fizică sau psihică, mă refer să depui
efort. La fel ca un sportiv de performanță care lucrează în fiecare zi
peste 8 ore ca după aceea să ajungă să fie campion olimpic și să ia
aurul. La fel ca un medic, care doar după 8 ani de muncă și mii de
cursuri și examene reușește să ajungă în poziția lui.
În orice domeniu ești, trebuie să te zbați înainte, iar dacă stai să
compari cele 2 luni ale mele, au fost incomparabile față de
recompensele care vor veni de acum înainte.
În seara aceea, am petrecut toți în cameră, ne-am întâlnit și am dat o
petrecere supriză unei colege.
– Cursul a început cu ziua ta în 6 noiembrie și s-a terminat de ziua
mea de naștere, haha!, îmi zise ea mie în seara aceea.
– Poate acesta a fost un semn pentru amândouă, mai știi?, îi răspund.
După ce i-am adus tortul, am cântat, am ciocnit pahare, am râs și am
povestit până dimineața.
Cam așa s-au încheiat aceste două luni cu bune, cu grele, dar cu un
final fericit. Acum începea cu adevărat aventură.

30
 PRIMUL ZBOR
JAMAICA

Eram în aeroport, voiam sa intru în camera de sedinta, pentru primul

meu zbor.
– Cum se deschide ușa asta?, bolboroseam eu în timp ce trăgeam
puternic de ea și simțeam că mi se ridică fusta la spate.
– Vrei să ti se rupa fusta, dragă, ce încerci să faci aici, îmi răspunde o
fată din spate, îmi ia id card-ul de la gât și îl lipește de un senzor de
lângă ușă.
– Așa se face, e mult mă simplu!, râde și mă ajută să-mi strâng
lucrurile de pe jos.
– Tu ești sora lui Daisy, fosta mea colega de la curs, așa-i?, întreb eu
sperând să fie așa. Voiam să mă bazez pe cineva, care să-mi explice

31
cum stau lucrurile în timpul zborului, iar dacă în Daisy aveam
încredere, sigur și sora ei trebuia să fie la fel ca ea.
– Chiar eu, și știu deja de tine, Ștefi. Mi-a povestit Daisy tot”, râde în
timp ce își trage bagajul mare cu ea în camera de ședință.
Buzz - se auzea ușa cum se deschide.
– Mersi de ajutor…, răspund eu ușurată
– Este primul meu zbor, mă bucur că ești și tu cu mine!, zâmbesc și
dau să intru în încăpere.
Îmi pun geamantanul într-un colț, mai stau 5 secunde pe loc, mă uit
în gol. De fapt, urmăream totul în jurul meu. Eram la fel de pierdută
ca Alice în Țara Minunilor. Mă simțeam ca într-o piesă de teatru,
toată lumea își știa rolul, în afară de mine... Totul se derula ca la
carte.
„Ok, Ștefana, care sunt pașii, ce trebuie să faci?”, încercam să-mi
aduc aminte ce învățasem din manual.
„Te rog, nu te face, chiar și acum de rușine”, vorbeam din nou cu
mine însămi.
„Primul pas este să mergi la calculator, să te loghezi și să îți faci
check-inul, după care să scoți foile de zbor. Asta dacă ești prima.
Apoi, te așezi și aștepți până începe ședința“, vorbea adultul cu
copilul din mine.
„Ok, ok! Și…sunt prima?“, întreba copilul, distras de noua încăpere.
„Nu, nu ești prima… Mai bine stai jos și fii atenta la ce fac ceilalți
din jurul tău!“
„Doar atât?”
Da, vorbesc cu mine însămi, acum să vă spun sincer: nu sunt eu cea
mai normală tipa. De asta poate v-ați dat seama de la începutul cărții.
Ce fată lasă tot și pleacă singură în lume, doar de dragul
călătoritului. Sunt de fel mai nonconformista și consider că este o
insultă la adresa mea să-mi spună cineva că sunt normală.
Dar vreți să vă spun un secret? Cei mai tari oameni din lumea asta
sunt mai nebuni și mai au și puterea să recunoască asta. Doar asta
susținea și pisica din Alice în Țara Minunilor: „Aici toți suntem
nebuni”.

După ce am făcut cunoștință cu cei din încăpere, mi-am verificat

numărul pașaportului pe o listă, mi-am pus eticheta cu codul
aeroportului la bagaj „MBJ-Jamaica”, și așteptam cuminte să văd ce
urmează.

32
“Oare câte pot face eu în 24 de ore cât timp stăm în Jamaica?” mă
gândeam eu în timp ce colegii mei șușoteau diverse bârfe din firmă.
– Începem ședința? a întrebat șefa de cabină, care nu era nici prea
organizată și nici prea strictă, nu era nici prea atentă, nici prea… Era
ca pătrunjelul în supă, dacă știi vorba aceea. Nici nu ajută, dar nici
nu strică.
– Astăzi zburăm către Jamaica, din păcate avem doar minimum rest
(asta însemna că ramânem doar 24h acolo). Sper că sunteți cu toții
pregătiți de zbor. Ați dormit bine?
– Perfect odihniți! răspund eu tare entuziasmată. Cred că se auzea
din tonul vocii mele că este primul meu zbor.
– După cum ați observat, suntem 9 însoțitori de bord azi. Ștefana are
zborul de adaptare și ne va însoți. Vă rog să îi arătați tot ce știți, să o
învățați din experiența voastră ce credeți că e necesar.
– Ștefana, te rog să pui cat mai multe întrebări, a încheiat ea scurt,
dar simpatic.
Am zâmbit, încercam să extrag cât mai multe informații pe parcursul
ședinței, dar îmi pompa sângele cu putere în mine de fiecare dată
când auzeam Jamaica așa că nu excelam în a-mi păstra concentrarea.
După ce s-a încheiat ședința, ne-am strâns lucrurile și ne-am urcat
într-un microbuz care ne-a dus până în fața avionului. Nu sunt
timidă, din contră. Sunt prietenoasă și vorbăreață. De data aceasta
însă, analizam situația și mă concentram pe ce trebuia să fac în
avion.
“Când vom fi în aer, voi comunica cu ei”, îmi spuneam. Era destul că
îmi fugea gândul cum mă voi scalda în valuri în Jamaica, nu mai
voiam sa fiu distrasa de la job-ul în sine.
Știam că va trebui sa mă concentrez, fiindcă într-o săptămână urma
să zbor singură pe poziția mea, iar atunci chiar că nu mai aveam alt
ajutor. Când am ajuns în avion, sora lui Daisy mi-a arătat cât de cât
ce și cum trebuie să fac.
Ding Ding - suna telefonul suspendat de peretele avionului
– Răspunde, ce faci!? țipă Briana la mine din partea cealaltă.
-Eu?, mă uitam nedumerită, de parcă eram o pasageră în avion, nu
membru de echipaj.
– DA! Răspunde acum, nu după ce trecem oceanul! a țipat din nou
Briana, de data asta puțin iritată.
– Ștefana, 2L, alo. Mă simțeam că fac legătura între astronauți dintr-
o racheta cu cei de la NASA.

33
– Ștefana, perfect, chiar de tine voiam să dau! Te rog hai la noi în
cabină înainte să decolăm, mi-a spus căpitanul și a închis. Nu știam
dacă e de rău, dacă e de bine sau dacă era normal, dar oricum nu
aveam de ales.
M-am dus în cockpit.
– Bună Ștefană, numele meu este Mark și el este Michel, mi-au
zâmbit amândoi formal
– Mă bucur să vă cunosc, răspund eu drăguț, în timp ce mă uit
la toate butoanele din jurul meu.
– Voiam să te întrebăm dacă nu vrei să stai la decolare și la aterizare
în cockpit aici cu noi, pe scaunul de rezervă.
– Poftim? credeam că nu am auzit bine. De fapt, eram sigură că nu
am auzit bine.
– Azi ai zborul de acomodare și în asemenea situații, dacă dorește
căpitanul, te poate primi pe scaunul de rezervă la decolare și
respectiv aterizare pentru a experimenta cum se vede din cockpit.
– Nu știam nimic de asta, vorbiți serios? La curs nu ne-a menționat
absolut nimic de asta, eram total șocată, dar cu zâmbetul până la
urechi.
– Nici nu trebuia să știi, hai ramai cu noi

Eram uimita de multitudinea de butoane colorate, luminițe, manete,

gheamuri de jur-împrejur, semăna cu un studio de înregistrare. Parca
făceam parte dintr-un film.
Se discuta în engleza cu turnul de control și după câteva momente,
un zgomot puternic de motoare cu reacție, ne-a împins avionul în
tromba pe pista luminata și în câteva secunde, ne-am înălțat de la
sol .Era pentru prima data când decolam cu uniforma de stewardesa.
Prin multitudinea de gheamuri din cockpit se vedeau casele
Kolnului, care se făceau din ce în ce mai mici.
Zborul a fost exact cum îmi imaginam. Am urmărit tot ce făceau
colegii. Eram interesată să învăț cât mai multe informații, pe zborul
acesta. Din păcate, stewardesa șefa nu era atât de interesată dacă
învăț eu, era obosita. Nu părea meticuloasa cum sunt nemții, în
general. O pătură pe ea, sticla cu apă fierbinte și mâncare de acasă,
uneori și o carte, cam așa se relaxau cei care își permiteau. Seniorii
în mod special. Ceilalți munceau mai mult. Desigur, asta nu era la fel
de fiecare dată.

34
Timpul a trecut repede. Dupa 11 ore de zbor deasupra oceanului
Atlantic, am fost chemată în cockpit de către căpitan din nou.
– Ești pregătită de aterizare? Ce se întâmplă în spatele nostru? mă
întrebă căpitanul întorcându-se către mine.
După 2 luni de curs, în sfârșit, văd acțiune! Trăiesc ceva! Eram
exaltată că urma să aterizez în cel mai exotic loc în care ajunsesem
vreodată. Metaforic, sufletul meu s-a plimbat mult prin lumea asta,
dar corpul meu a rămas blocat în același Sibiu, orășelul istoric,
pentru 19 ani.
– Să înțeleg că îți place. Asta e doar prima parte, așteaptă să vezi
plaja și hotelul, după aceea discutăm mai multe, îmi răspunde
căpitanul în timp ce se uită la co-pilot ca și când doar ei știu despre
ce vorbesc. Nu le puteam urmări discuția, tot ce făceam era să mă uit
cum se spărgeau valurile de țărm.
Știi cum e să vezi doar mari din Europa și apoi să te trezești în
cockpit deasupra coralilor de la 10000 de metri? E ceva mirific, mă
simțeam mai aproape de măreția acestei planete.
-Bună ziua dragi pasageri, mă bucur că v-am însoțit pe zborul către
Jamaica. Vom ateriza în 20 de minute, s-a auzit prin difuzor.
Mă uitam pe geam și vedeam cum ne apropiam de mare de parcă
intram în ea. Nu exista altă distragere atunci, eram doar eu și cu mine
în clipa aceea. Eram acolo, prezentă în moment. Țin minte fiecare
val și fiecare munte pe care l-am văzut în cele 10 minute de
aterizare. Mă uitam la tot ce mă înconjoară și mi s-au prelins lacrimi
pe obraji, eram atât de fericită încât plângeam de bucurie. Bucuria că
ajunsesem la un nivel în care puteam experimenta asemenea lucruri
în viața mea.
Nu știam dacă e real sau visez. Dacă eu, o fată de 19 ani, zburam
deasupra insulei Jamaica în cockpit. Toată viața mea se schimbase
complet. Mi-am dat viața peste cap în 2 luni de zile. Am simțit cum
s-au izbit roțile avionului de pista aeroportului și oamenii din cabină
au început să aplaude. Când ești în cockpit și din spate se aud doar
aplauze, lumea dintr-o dată începe să surâdă și să vorbească mai
puternic, este un sentiment pe care îl pot compara doar cu un concert
simfonic. Este la fel ca cele 5 secunde după ce se termină piesa, când
toată lumea este cu sufletul la gură iar încăperea pare una vidata, în
care toți își țin respirația. Apoi, se aude un ultim sunet și dintr-o dată
sare toată sala în aer. Simți acea energie, o auzi, dar nu o vezi,
fiindcă ai reflectoarele direct pe tine. Da, cam așa este și cu

35
aterizarea. Toată lumea este atentă, ochi și urechi, prezentă acolo în
moment, se uită unii în ochii celorlalți, se țin de mâini și le bate
inima mai puternic, iar după ce simt pământul sub picioare încep să
aplaude și să umple încăperea cu energie pozitivă. Nu mai trăisem un
sentiment asemănător până atunci.
După ce au coborât pasagerii și am terminat într-un final zborul, am
ieșit din aeroport și m-a lovit un val de căldura tropicala.
– Este ca într-o saună umedă aici, incredibil cum se simte, îmi
trăgeam de cămașă în timp ce îmi dădeam jos sacoul.
– Bun venit în Caraibe, baby! Se vede că ești pentru prima dată aici,
spuse o colegă, și ea obosită după zbor. Își târâia bagajul înspre
autocar.
După ce ne-am cazat, am primit fiecare o cameră cu două paturi
duble, jacuzzi pe balcon, baie cu o cadă imensă. Eram băgată în
priză. După ce m-am schimbat, am făcut un maraton prin întregul
resort Jamaican. Am vizitat fiecare restaurant (din cele 5 pe care le
avea), fiecare zona de plajă, fiecare piscină. Nu mă mai puteam opri,
deși eram nedormită de aproape 28 de ore. Era mai luxos de cat mi-
am închipuit.
Meseria de stewardesă nu este ușoară. Până acum, ați auzit doar
părțile frumoase. Să ne prefacem că am uitat experiențele neplăcute
de la curs sau măcar să le excludem. Lacrimi de fericire, plaje
exotice și hoteluri de lux, totul sună minunat. Dar vrei să spun cum
eram eu fizic? Trebuie, dacă vreau să păstrez toată povestea asta
reală.
Aveam ochii mici și roșii, buzele umflate de la zbor, mâinile crăpate
de la aerul uscat și faptul că am lucrat lângă cuptorul unde se
încălzea mâncarea din avion și abia mai mergeam de oboseală.
Puteam adormi și în fața hotelului, eram extenuată.
Cu toate acestea… “I was not giving a fu** about that.” ERAM
FERICITĂ!

A DOUA ZI, 4:30 DIMINEAȚA

„Am dormit doar 7 ore, este imposibil, sa pot să zbor azi înapoi...
daca vom avea probleme și va trebui să evacuăm, am să le zic să mă
lase înăuntru, nu cred că o să am energie nici să mai ies afară”, mă
gândeam eu în timp ce mă uitam la ceasul de lângă televizor.

36
Nu sunt un fan al somnului, mă bucur prea mult de viață ca să dorm,
deși eram obosită, eram plina de dopamină și nu, nu “fumasem”
nimic în Jamaica. M-am ridicat și am mers la răsărit pe plaja, era o
clasa de yoga, iar apoi am luat micul dejun. Am mâncat mangosteen
și fructul pasiunii, pe care nu le găsesc la noi și sunt unele dintre
fructele mele preferate. Cu burta plină de fructe, mi-am luat o carte
și am mers la plajă să mă relaxez. Nu ai cum să nu te relaxezi în așa
atmosferă, jamaicanii sunt niște oameni extrem de prietenoși. Te
salută chiar dacă sunt în celălalt capăt al hotelui și îți urează o zi
frumoasă. Sunt plini de viață, sălbatici într-un sens bun, dansează,
râd și vor să știe mai multe despre noi. „Noi“- europenii, care venim
mai rar pe la ei decât americanii, cu care ei sunt obișnuiți.
„Suveniruri jamaicane, am de toate!!”, se auzea o voce printre
versurile reggae de pe plajă.
Era un barbat la vreo 45 de ani, presupun eu, cu pielea foarte închisă
la culoare. Cred că nu am mai întâlnit pe nimeni așa ca el: barbă
căruntă și păr în dreaduri, era pe un kayak mai mare, fuma și glumea
cu oamenii de pe plajă. Era ceva diferit, nu vezi așa ceva în fața
hotelurilor la care mergi. De obicei, aceia care au suveniruri nu vin
cu barca în fața hotelului și te servesc de acolo. De obicei, mergi tu
la ei pe la tarabe, dacă vrei să cumperi câte ceva. Normal că nu
puteam sta departe, fiindcă mă omora curiozitatea, așa că am mers să
văd ce face acolo.
– Bună ziua, frumos kayak, frumoase suveniruri... nu am mai văzut
genul acesta de comerț pe apă, râd. Mă uitam curioasă printre
suveniruri. Erau sculptate din lemn și pictate în culori la fel ca
steagul jamaican în verde, galben și negru. Tablourile erau foarte
diversificate și obiectele mărunte îți atrăgeau privirea, se vedea clar
că acela care a muncit la ele este foarte pasionat și migălos.
– Mulțumesc, acestea le-am făcut de curând, lemnul e tăiat și
sculptat de mine și soția mea le-a pictat, spune el mândru, uitându-se
la ele.
– Impresionant! Dumneavoastră vă ocupați de tot de la A la Z. Eu
sunt Ștefana, îmi pare bine!
– Mulțumesc ,Peter, încercăm să facem treabă bună și de calitate!.
– Dar eu nu cred că veți câștiga așa mulți bani în felul acesta, ar
trebui, mai degrabă, sa va vindeți produsele printr-o rețea de
magazine, în felul acesta veți vinde mai mult și veți face un profit
mai mare.

37
– Păi cât reușesc să vând pe aici, îmi ajunge pentru mine și familia
mea, a răspuns el umil, zâmbind.
– și în timpul liber, cu ce vă ocupați?, întreb eu curioasă de ce fac
jamaicanii pe insula asta frumoasă.
– Mă trezesc pe la 6.00 să mă bucur de răsărit. Avem o căsuță micuță
pe un deal de unde se vede foarte frumos răsăritul, apoi merg să tai
lemne pentru tablouri. Când mă întorc acasă, îmi sărut soția de
dimineață și până duc eu copiii la școală, ea începe să picteze pe
bucățile de lemn sculptate de mine. Îi place să picteze în vârful
dealului, de acolo se vede o părticică din mare și ea zice că e mai
inspirată când stă pe deal. Eu o cred. Când mă întorc, terminăm un
tablou împreună, poate două și eu plec cu kayakul pe mare, iar seara
mă duc și beau cu prietenii, cântăm la chitară sau ne întâlnim pe o
plajă la foc cu mai multe familii, răspunde el.
Si brusc mi-am adus aminte de povestea pescarului, care trăia fericit
cu familia lui și la care a venit un corporatist occidental prezentându-
i o strategie de dezvoltare și de marketing. Astfel încât sa se
îmbogățească urmând ca bogat fiind sa poată trai fără nicio grija cu
prietenii și cei dragi alături. El a răspuns ca asta face chiar în acel
moment.
Am cumpărat un souvenir de la el, i-am făcut câteva poze și apoi le-
am povestit colegilor care erau pe plaja discuția noastră. A fost un
început bun, pentru prima mea experiență de zbor.

38
39
 DE CRĂCIUN ACASĂ

Mai aveam 3 zile până să ajung acasă, nu mai fusesem acasă de peste
3 luni. Nu a existat niciodată o perioadă atât de lungă în care să nu
îmi văd părinții, fratele, orașul... și desigur, pe Max. Eram
deconectată de viața pe care o aveam înainte. De Crăciun, a fost cel
mai frumos sentiment. Toți m-au așteptat, am adus cadouri de unde
am fost și mi-am dat seama că oriunde aș fi, cel mai bine tot acasă
mă pot simți, cu oamenii mei dragi. Îmi era frică de cum urma să se
termine povestea asta. Ce va fi cu mine și Max, după ce voi pleca de
la el din nou... și dacă o să rămânem împreună. Ne iubeam ca doi
nebuni, dar cu distanța și cu lipsa de comunicare, deveneam tot mai
reci.

Când m-am întors în Sibiu, lumea mă întreba cum este la job, cum
mă descurc, cum este în Jamaica, unde mai zbor, și multe altele. Mă
strigau „Jamaica girl” când ne întâlneam, deși eu fusesem doar o
singură dată acolo. Erau curioși să audă de mine și de povestea mea,
dintr-o dată eram mai interesantă în ochii lor. Pauza a fost foarte
scurta urmând sa mă întorc în aer mai devreme decât as fi vrut, chiar
în momentul în care se apropia revelionul, sărbătoare importanta la
romani.

REVELION în BANGKOK

Aveam stand-by de revelion. Practic trebuia sa stau în camera pe

toata tura mea și sa fiu pregatita în caz ca ma apeleaza sa ajung în
mai putin de o ora la aeroport în camera de sedinta. în uniforma,
machiata, aranjata. Îmi era atât de frică să nu rămân singură în
camera de hotel în timp ce toți prietenii mei erau împreună și toți
colegii mei de zbor undeva pe o plajă stropindu-se cu șampanie. Nu
aveam de ales, așa că tot ce puteam să fac era să aștept și să mă las
surpinsă de ce urma să se întâmple. Era 29 decembrie și urma să plec
în 30 decembrie în Puerto Plata sau să nu mai plec niciunde. În
aviație totul este spontan, doar 30% este plănuit și sigur.

29 DECEMBRIE 11:3O PM

40
BUZZ - îmi vibra telefonul pe noptieră. Un mesaj necitit.

Simțeam deja fluturi în stomac, simțeam că e ceva de la firmă. Oare

unde mă trimit acum? E un sentiment de nesiguranță și aventură în
același timp, nu știi la ce să te aștepți. Ai putea să-ți petreci noaptea
dintre ani în Las Vegas, într-un club sau poate pe o plajă în Caraibe
sau poate pe străzi prin Asia, făcând ce știi ce nebunie sau puteai să
afli că s-a amânat zborul tău și urmează să-ți petreci revelionul cu cei
din recepția hotelului. Asta e magia la job-ul de stewardesă, trăiești
mereu în suspans. Pentru unii asta e ceva insuportabil, dar alții
trăiesc pentru adrenalina aceasta.

BUZZ – încă un mesaj.

Pun mâna pe telefon și văd 2 mesaje nepreluate de la “Crew

Control”. Întorc telefonul cu fața în jos, îmi pun mâna pe inimă și mă
rog să fie o destinație animata. Voiam ceva anormal. Ceva ce n-am
mai trăit până acum.
Întorc telefonul, introduc parola. Simt că a durat 5 minute să scriu 4
cifre, intru în mesaje și citesc:
„Bună, dragă Ștefana, programul tău s-a schimbat, ai fost activată
pentru Bangkok, 30.12-02.01”.
„THAILANDAA!!!!!! AAAA, SOSESC!”, cred că m-au auzit vreo 3
etaje când am început să țip și să sar prin cameră. Citesc restul
mesajului și încep să tremur.
”Te rugăm, intră în program să dai ok-ul. Check-inul este mâine la
ora 7 am”.
„MÂINE? LA 7 DIMINEAȚĂ? Mâine e în câteva minute!!”
Începeam să mă panichez.
Ca să înțelegi, bagajul meu era aruncat prin toată camera, era deja
11:45, eu nu aveam uniforma călcată. Era și primul meu zbor când
eram SINGURĂ pe o poziție.
Poate când îți povestesc nu pare mare scofală, dar crede-mă este
incredibil să faci un zbor de 13 ore pentru prima dată singură pe zona
ta din avion. Eram extrem de emoționată și nu am putut să dorm
toată noaptea. Am luat pastile de somn dar pe la 5.00 dimineața mi-
am dat seama că nu am nici o șansă să adorm, așa că am schimbat
tehnica. M-am dus jos și mi-am luat o cafea. Nu eram pregătită, asta
era clar. Nici fizic, nici psihic, nici profesional. Eram nedormită și

41
uniforma nu era călcată la ora 5:30 dimineața când trebuia să fiu deja
plecată de la hotel. Eram emoționată, confuză și bulversată, mă
simțeam nesigură pe mine. Nu-mi prea aminteam multe de la primul
zbor. După cum am menționat, șefa de cabină a stat tolănită tot
zborul și nu mi-a explicat prea multe.
Situație de urgență, ce pot face? Îl sun pe Ovidiu, era colegul meu,
prieten foarte bun din copilărie, care m-a adus în aviatie. La
momentul acela și singurul. Zis și făcut.

Sună telefonul

– Am să sar direct la subiect, nu am dormit deloc toată noaptea, nu

am închis un ochi de ieri și într-o oră trebuie să fiu la aeroport.
Ajută-mă, nu știu ce să fac! Am o criză de stres, îmi vine să mă urc
pe pereți!
și chiar nu glumeam cu criza... credeam că toată oportunitatea asta o
să-mi scape printre degete și am să fiu trimisă acasă cu primul avion.
– Neața, îmi răspunde el adormit după vreo 5 secunde.
– Te rog grăbește-te și spune-mi ce am de făcut, sunt pur și simplu
pierdută în momentul acesta, și în întârziere, pe deasupra. Nu vreau
să o dau în bară de la primul zbor, răspund eu stresată din cale afară.
Eram atât de obosită încât mă durea capul de durere și aveam niște
cearcăne până la genunchi. Conștientizam că nu trebuie să zbor, de
fapt tot corpul meu țipa: „Nu te urca în avionul acela!“, dar nu
puteam să stric tot visul acesta de la al doilea zbor. Nu puteam să sun
la companie și să zic că nu pot să zbor, fiindcă am stat toată noaptea
trează de emoție și m-am panicat. Lucrurile acestea sunt perfect
normale în aviație, iar dacă nu te poți obișnui cu ele, atunci poți
pleca acasă. Dacă spuneam asta la firmă era clar că nu eram
pregătită să fac asta. Iar eu eram în perioada de probă, nu trebuia să
am astfel de discuții cu cei din firmă.
-Te simți în stare să zbori 12-13 ore și să lucrezi în același timp? mă
întrebă Ovidiu.
– NU! Tocmai asta îți spuneam, că nu mă simt în stare și voiam să-
mi spui să nu merg, fiindcă nu e ok, mai ales pentru siguranța
pasagerilor în avion! Țipam de stres la săracul băiat, care nu știu cât
mă înțelegea în momentul acela.
– Păi atunci fă asta, nu zbura în Bangkok, dacă nu te simți în stare,
îmi răspunse el calm.

42
Ce crezi că am făcut?

– Bună, eu sunt Ștefana și acesta este primul meu zbor după cel de
acomodare. Sper să mă descurc cât mai bine în avion, să nu vă încurc
și pe lângă asta, sper să ne distrăm de revelion în Bangkok și să
avem un layover frumos.
Da, asta era vocea mea în camera de ședință, prezentându-mă
colegilor cu care urma să zbor în minunata destinație. Asta desigur
dacă nu urma să adorm până să intru în acel avion.
– Hallo, Ștefana, ne bucurăm! Sper să avem un zbor liniștit. Noi am
rezervat în seara de revelion pentru tot echipajul o excursie pe un vas
de croazieră pe râu. Fiindcă ai fost activată de curând, vrem să te
întrebăm dacă vrei să vii cu noi. Trebuie să mutăm o rezervare pe
numele tău, mi-a spus șefa de cabină de față cu toți.
Nu mai știam cum să reacționez la nimic, eram ca și sedată, dar dacă
mi-a spus Bangkok și vas de croazieră în aceeași propoziție cred că
se presupunea să spun:
– Da, clar, vin cu voi, zâmbesc
“Hai, Ștefana mai trebuie să reziști maxim vreo 16 ore până în
camera de hotel.”
În zbor am fost pe poziția 3R. Într-un Airbus 330, asta înseamnă că
trebuie să te ocupi de multe în service, dar nu ai cele mai importante
responsabilități. Trebuie să stai mai mult prin bucătărie unde sunt toți
colegii, să servești mâncare, băuturi, să strângi și să faci duty-free-ul.
Asta diferă desigur la fiecare firmă.

43
 DUPĂ 8 ORE ÎN TIMPUL ZBORULUI

Undeva deasupra Indiei

– Tu chiar nu înțelegi că trebuie să tragi perdeaua de fiecare dată
când pleci de pe poziția ta? Crezi că poți ține măcar atâta minte? a
țipăt la mine 4L.
Fiindcă toate poveștile acestea sunt 100% reale, nu vreau să pronunț
niciun nume, așa că am să mă folosesc direct de poziția pe care le
avea fiecare pe acel zbor pentru a păstra anonimatul și a explica
situația (1,2,3,4 L sau R). Fiecare poziție îi corespunde unui/ei
steward/ese.
– Ok, nu țipa la mine, îmi cer scuze. Este primul meu zbor, tu ai
experiență de 10 ani în domeniu, îi răspund și încerc să clarific
lucrurile.
Își dă ochii peste cap, îmi întoarce spatele și pleacă cu tava spre
client. În același timp îi șoptește colegului nostru „doof” în șoaptă.
„Doof”, însemnând proastă. M-am abținut să-i spun că l-am auzit, nu
ar fi schimbat oricum situația. Am continuat să-mi fac service-ul în
continuare, dar observam că eram dată la o parte de colegi. În sensul
că nici măcar nu se uitau la mine. Recunosc, nu eram cea mai bună
în ceea ce făceam, fiindcă eram extrem de obosită. Nu mă puteam
concentra prea tare, dar îmi dădeam tot interesul să-mi iasă service-
ul perfect, chiar dacă îl făceam pentru prima dată în viața mea.
– Bună ziua, ce băutură ați dori să serviți? întreb un pasager mai în
vârstă.
– A... îmi puteți spune ce am inclus în pachetul meu? întrebă el
confuz.
– Desigur, îmi puteți arăta biletul vă rog, să vă spun?
– Îl aveam pe aici pe undeva.
I-am cerut biletul sa vad ce fel de servicii are inclus în zbor (smart/
basic).
– Uite, l-am găsit! răspunde domnul după 4 minute de așteptare.
– Mulțumesc! Vă pot oferi sucuri, cafea, ceai, apă și apă minerală.
Alcoolul nu este gratis și aveți o băutură inclusă, următoarele trebuie
plătite, răspund eu calmă, pe dinafară, dar pe dinăuntrul meu luam
foc. Știți ce enervant este când o stewardesă stă de peste 9 ore în
picioare și de obicei are de servit 50 de pasageri singură, să stea la
fiecare și să aibă aceeași discuție cu el? Mai durează și 10 minute să
discuți cu fiecare pentru a face o analiză pe băutura pe care urmează

44
să o comande. Este așa ușor să se uite fiecare în meniu sau pur și
simplu pe trolley să vadă ce este deasupra.
– Ok, aș dori o cafea, te rog, îmi răspunde.
‘'Într-un final v-ați hotărât’' mă gândesc. Zâmbesc drăguț și
continui:
– Lapte, zahăr, doriți la cafea?
– Da, aș dori ambele, te rog, îmi răspunde încet și uitându-se în altă
parte. Îi pun cafeaua pe măsuță și dau să plec.
– Mai pot avea una pentru soția mea care doarme, vă rog?
– Desigur! Trag trolley-ul înapoi și pun a doua cafea. În momentele
acelea chiar îmi doream să fie lumea scurtă și la obiect cu mine.
– Poftiți cafeaua, v-am pus și zahăr și lapte lângă, pentru soția dvs!
răspund calm și zâmbind și dau să plec din nou. Poate acum am
noroc și scap.
– Domnișoară …, aud vocea domnului în vârstă și mă întorc. ‘'Ce
naiba mai poate să vrea acum, de ce durează 10 minute până să-mi
spună ce dorește.’'
– Da, mai doriți ceva? răspund din nou.
– Cred că soția mea dorea mai bine un ceai verde, fiindcă acum ia
niște medicamente din câte îmi aduc aminte…
– Ceai, da, vă dau acum! l-am întrerupt și am luat cafeaua de pe
masa lui, am pus-o pe măsuța de la trolley-ul meu și am început să
torn ceaiul.
– Poftiți ceaiul, vă rog aveți grijă că este fierbinte, mai doriți altceva?
punând accent pe altceva și uitându-mă în ochii lui. Deja nu mai
eram domnișoara drăguță.
– Dacă tot ați întrebat, un pahar cu apă mi-ar prinde bine, mi-am
terminat cafeaua și știți cum e, râdea el așa încet. Cred că el nu
conștientiza că deja întrecuse măsura. Rămăsesem ultima la service
și îi vedeam pe colegii mei cum se uită din spatele perdelei după
mine și îmi făceau semne.
„Super, iar o să mă certe fiindcă am fost prea lentă sau că nu am
împăturit șervețelul în formă de lebădă așa cum își doreau ei sau alt
detaliu irelevant în momentul acesta. Ăsta da început prost“ mă
gândeam eu. Mă uitam la ei, încercând să înțeleg ce vor să-mi spună,
dar nu puteam părăsi trolley-ul și să mă duc în bucătărie. Așa că am
hotărât să rămân acolo și să servesc rapid ceilalți pasageri care mi-au
mai rămas pe culoar.

45
– Bună ziua, ce ați dori să beți? o întrebasem pe următoarea
pasageră.
– Un pahar cu apă, te rog, răspunde în scârbă și își băga nasul în
telefon.
Nu te agita, poate au ei astăzi ceva, nu are rost să te consumi din
cauza asta, încercam eu să mă calmez. Îi torn apă în pahar și mă
întind să îl dau:
– Poftiți, vă rog...
– AUUUUUU, ești nebună, ai ochii la spate?!!! țipă ea și ridică
mâinile în aer. Într-o secundă, totul s-a transformat în show.
Mai țineți minte cafeaua pe care nu a mai vrut-o domnul acela în
vârstă și am pus-o pe trolley. Mda, acea cafea era acuma complet pe
ea.
M-am speriat, nu știam cum să reacționez, era pentru prima dată
când serveam în avion, prima dată când vărsasem cafea pe cineva și
chiar atunci, toată lumea mă analiza.
– Îmi cer iertare, nu am vrut să fac asta, este o greșeală, sunt așa
amețită. Vă rog lăsați-mă să aduc șervețele să șterg, continuam eu
învârtindu-mă ca un pește în acvariu, încercând să rezolv situația
până nu realizau și colegii. Nu mai voiam încă o problemă. Mă duc
în spate, să iau mai multe șervețele și trag de perdea.
– Nu ești bună de nimic pe zborul ăsta! Poate e și ultimul, nu doar
primul tău zbor, se bagă 4R cu umărul puțin în mine și pleacă spre
pasageră.
– Vă rog înțelegeți că a fost o greșeală, știți că nu aș face așa ceva
intenționat, e aiurea... încercam să le explic, dar nu știu cât le păsa.
Eram extrem de obosită, abia mă mai puteam ține pe picioare. Din
păcate nu puteam să le spun asta, nu puteam să le spun cât de obosită
sunt, fiindcă asta ar fi însemnat că trebuia să rămân acasă și să nu
zbor. Erau multe lucruri la mijloc, dar datorită faptului că eu mi-am
asumat să vin să fac zborul acesta, era și vina mea dacă nu duceam
lucrurile până la capăt. Iar toți se uitau la mine de parcă aș fi omorât
pe cineva. Speram să se termine cât mai repede și să aterizăm, mă
simțeam prinsă cu niște colegi deloc simpatici între 4 pereți pentru
12 ore, iar la cât de obosită eram, credeam că o să adorm în picioare.
– Eu nu cred că tu te potrivești pentru job-ul acesta. Ai putea să
încerci altceva, acesta nu este singurul job din lume, îmi spuse 4L
răstit la mine.

46
– Dacă tu concluzionezi că din cauza faptului că am întârziat cu
service-ul și am vărsat o cafea nu sunt bună pentru job-ul acesta,
greșești.
Nu îmi venea să cred că mi se întâmplă asta acum. Cei doi erau
porniți împotriva mea.
– Nu faci nimic bine. Ai uitat de perdeaua aceea de 3 ori. Nu
zâmbești, nu ești veselă, zici că ești supărată, îmi răspunse 4L.
Normal că nu zâmbeam, la cum se comportau cu mine.
– Vă rog înțelegeți, că nu sunt așa de obicei, sunt emoționată,
buimăcită, uneori se întâmplă să greșesc, dar nu sunt eu persoana
aceasta. Mai acordați-mi o șansă și o să vedeți pe zborul de
întoarcere că sunt mult mai bună!
Deja tremuram de stres și oboseală, simțeam că nu mai rezist în
tensiunea aceea.
– La ce ai făcut azi, eu cred că scriu un raport și îl trimit la firmă, a
spus 4L pe un ton mizerabil. Nu înțelegeam cum poate face cineva
asta de la primul zbor, să fie așa de dur și de rece. Parcă voia atenție
și în același timp se ura pe el însuși.
Mă simțeam ca un pui de căprioară într-o cușcă cu hiene… nu
înțelegeam ce voiau de la mine. Poate să mă jupoaie de vie.
– Te rog nu fă asta...! atât am mai apucat să spun și am fugit până în
baie plângând. Vă dați seama că în situațiile de genul acesta, nimeni
nu stă să negocieze cu tine dacă să te raporteze sau nu. Dar să facă
asta de la primul tău zbor, el având experiență de peste 10 ani, nu era
frumos deloc. Eram la o săptămână distanță de zborul din Jamaica,
acolo unde vărsam lacrimi de bucurie. Aici era exact opusul situației.
Îmi cădea cerul în cap și ochii în picioare. Simțeam că nu rezonez cu
nimic și că oamenii aceștia chiar nu mă voiau cu ei acolo. Am plâns
în baie, apoi mi-am revenit. Zborul acela a fost un întreg show, cred
că toată compania știa deja de mine. Mai bine spus, am intrat prea
brusc, și din păcate, nu cred că am făcut o impresie bună, deoarece
aceea nu era adevărata Ștefana.

47
 ÎN BANGKOK

Aveam patru zile de petrecut în Bangkok și, cel mai important,

revelionul. Patru zile cu niște persoane care nu mă voiau acolo. M-
am gândit că nu are rost să îmi pierd timpul gândindu-mă la asta, așa
că mi-am propus să mă bucur de Bangkok. Ce știi când urma să mă
întorc din nou aici. După ce m-am trezit, cu jetlag (diferenta de fus
orar), pe la vreo 6 dimineață, am mers la micul dejun, unde vă spun
sincer că aveam o priveliște superbă și mâncare cât cuprinde. Erau
multe fructe, în Thailanda e plin de fructe exotice și cel mai
important lucru este că sunt foarte gustoase, chiar mai gustoase decât
cele din Caraibe. Erau câteva feluri de mâncare tradițională asiatică
de-a lor, dar și supă miso care de fapt este din cultura japoneză.
Aveau ou posat, care e specific londonez, așa că aveai din ce alege.
Aveai foarte multe opțiuni.
Am mâncat singură, în timp ce stăteam pe telefon și vorbeam cu
Max. Îi simțeam lipsa și îmi era tare dor de el chiar dacă trecuseră
doar câteva zile de la Crăciun. Speram mult ca experiența pe care o
aveam aici să nu ne distrugă relația, ci, din contră, să o întărească.
Din păcate, nu aveam cum să controlez asta și nu eram nici
Nostradamus încât să pot vedea care vor fi urmările. Cel mai
important era să mă bucur de prezent.
– Ce face iubirea mea? începe Max cu valul lui de energie, din prima
secundă după ce răspund.
– Ce mă bucur să te aud, face bine acum... dar nu a fost chiar atât de
bine, continui eu.
– Hai, spune-mi, ce s-a întâmplat? era atât de cald în voce, mă
liniștea orice spunea.
– Am avut probleme cu colegii… dar e ok momentan, prefer să evit
să mă gândesc la asta. Am greșit și eu, dar nu mă așteptam să mi-o
iau atât de tare în cap cu ce s-a întâmplat, am spus eu în timp ce mai
înfulecam câte ceva de pe masă.
– Mă baby, ești în Bangkok de revelion, realizezi cât de norocoasă
poți fi? În locul tău eram deja pe afară și exploram temple și piețe, de
asta îți arde ție, că au fost ăia nesimțiți? Sunt sigur că ești destul de
înțeleaptă, încât să rezolvi problema cu ei pe zborul de întoarcere.

48
– Dar nu e doar despre asta, vreau să mă integrez, să vadă că pot și
că sunt bună la asta. Să le dovedesc că pot face și eu service-ul
perfect.
– O să faci și asta, a fost primul tău zbor. Nu poți să ai aceeași
experiență ca ei, e normal. Plus de asta nu erai odihnită.
Cred că și Max realiza prin ce am trecut.
– Ei nu știu că nu eram odihnită. Practic eu trebuia să fiu. Trecând
peste asta, cred că era și un frustrat ăla care m-a făcut să plâng.
– CE?! Cine te-a făcut să plângi?
– Nu mai contează asta... pun prea mult la suflet. Asta este, o să-mi
treacă, răspund și merg să-mi mai umplu o farfurie.
Cred ca este un obicei că cei mai vechi, cu senioritate, să se ia de cei
cu putina experiență, un fel de bullying.
– Ții minte ce îmi spui tu mereu atunci când vezi că cineva este inapt
să înțeleagă anumite situații din jurul lui?, întreabă Max.
– Max…aici e altceva.
– SPUNE! Repetă ce spui tu mereu în situațiile astea!
– Că nu ai cum să-i explici unui prost în 5 minute, ce nu a
înțeles el în toată viața lui.
Era o glumă între noi, care de multe ori e adevărată. Îmi era deja
extrem de dor de el, dar preferam să nu intru în detalii acum, fiindcă
mă emoționam rapid.
– Bravo. Dacă observi că nu rezonezi cu oamenii, detașează-te de
problemă și bucură-te de moment.
Cred că tot ce voia era să mă audă cum surâd la telefon. Dacă nu o
făceam fizic, psihic sigur. La mine în suflet era deja o primăvară de
când îi auzisem vocea.
– Te iubesc și sunt atât de fericită că te am!
– Hahaha, aud un zâmbet acolo. Hai, mergi și distrează-te!
– Asta am să fac. I love you matcha, matcha.
Am mai stat câteva secunde și am închis.
Eram pregătită de mers în oras, schimbasem ceva bani în moneda
locala, aveam un plan cât de cât făcut. La ieșirea din hotel îl văd pe
căpitan cu soția și copilul lui. Oare să mă leg de ei ca un breloc
astăzi ca să nu explorez singură orașul sau să rămân pe cont
propriu? Cu colegii nu m-aș duce nici plătită să vizitez orașul, dar ei
îmi par simpatici, m-aș duce să-i cunosc mai bine. Zis și făcut, m-am
lipit de ei și am povestit cu copilul lor de 16 ani toată ziua despre
jocuri video și ce face el la școală. Nu mă interesa prea mult, dar eu

49
eram fericită. Căpitanul știa toate locațiile frumoase din Bangkok,
stând cu ei puteam doar salva timp și mergeam la sigur. în general
am observat ulterior ca între căpitani și stewarzi, era o deosebire
mare și am rezonat mereu mai bine cu pilotii, decât cu stewarzii.
Am vizitat o piață mare, de unde am cumpărat boluri din nuci de
cocos la 1 euro bucata și apoi am mâncat multe fructe bune direct de
pe stradă, tăiate. Ne-am plimbat cu trenul suspendat și cu taxiul, apoi
ne-am înghesuit 5 oameni într-un tuk-tuk. Da, 5. La sfârșitul zilei ne-
am dus la un restaurant tradițional de-al lor și am mâncat orez curry
în ananas și mango cu orez în lapte de cocos. A fost o zi foarte
frumoasă și am vizitat multe locuri, dar în următoarea zi m-am dat la
o parte. Mă gândeam că poate soția lui vrea puțină intimitate în
familie, așa că i-am lăsat singuri.
A doua zi, am stat pe lângă hotel și am mers la un singur templu. Am
vizitat eu singură anumite zone, cafenele vegane și un local roz plin
cu unicorni, iar la sfârșit, m-am dus la masaj thailandez, unde a fost
senzațional.

31 DECEMBRIE , 19:3O PM

În 30 de minute trebuia să fiu jos și nu îmi găseam nimic cu ce să mă

îmbrac. Eram disperată. Alergam prin cameră și aruncam cu bagajul
meu în sus și în jos.
– Haide, ia o rochie pe tine și mergeți să vă distrați! îmi spuse mama
la telefon.
– O să iau o rochie pe mine, dar n-am pantofi, fiindcă am fost
activată din stand-by și nu mă gândeam că o să ajung să-mi petrec
revelionul pe un vas de lux în Thailanda, am spus eu fericită și puțin
disperată în același timp.
– Vezi ce norocoasă ești, mereu am crezut că atragi orice îți dorești,
îți spun eu că ce ai tu e ceva special!
– MAMA, nu pot merge acolo în șlapi. O să vină toți colegii care au
ceva cu mine îmbrăcați la 4 ace, fiindcă ei și-au planificat zborul
acesta în Bangkok și eu în rochie și în șlapi. Ce o să zică de mine?
Eram cumva nesigură dacă o să mă judece, dacă o să avem discuții
acide din cauza la ce se întâmplase în avion și îmi doream să nu fie
așa.
– Ștefana, dacă tu ești corectă și îți vezi de treabă, nu are ce să se
întâmple. Uite-te până unde ai ajuns la 20 de ani! Bucură-te de

50
aventura asta și dovedește contrariul față de ce au zis ei pe zbor. Au
trecut 3 zile de atunci și tot cu gandul la zbor ești.
Îi spusesem o parte din poveste, dar n-am intrat în detalii.
N-am spus că am dat cafea pe oameni și că am fost atât de amețită cu
perdeaua aia. Chiar nu voiam să dezamăgesc pe nimeni. Nu mai
voiam să le cer bani sau mai rău să mă întorc în România spunându-
le că am eșuat. Visul meu era să ajung să-mi permit să-i scot pe ei
din țară, voiam să vină cu mine să mă vadă cum reușesc și să fie
mândri, voiam ca și ei să experimenteze ceea ce trăiesc eu.
Ajunsesem în recepție și erau toți aranjați la maxim, parcă nici nu îi
mai recunoșteam. Fără uniformă erau alte persoane. Erau toți 8
stewarzii, plus cockpit și familia căpitanului. Eram destul de mulți,
am ocupat un autobuz întreg. După ce ne-am dat jos din autobuz, am
așteptat la o coadă unde ne-am urcat direct pe vas. Am avut o masă
la etaj undeva în aer liber.
Nu am mai trăit niciodată așa un moment. Eu nu ieșisem niciodată de
Anul Nou din țară. Era destul de scump, așa că rămâneam mereu pe
lângă oraș, mergeam la vreo petrecere, cabană sau ceva ce nu costa
foarte mult. Acum de revelion eram pe un vas de lux, cu program,
mâncare și băutură all inclusive. Era un șoc, nu înțelegeam cum pot
trăi așa ceva dintr-odată. Viața mea se schimbase la 180 de grade.
– Să ciocnim pentru perioada intre zboruri (layover-uri) la fel de
frumoase mereu, spune căpitanul și ridică paharul cu șampanie în
aer.
Toată lumea zâmbea și era așa entuziasmată, parcă eram într-un
cadru de film. Eram toți la o masă lungă împreună și aveam
șampanie și lumânări pe ea. În piept fiecare avea câte o orhidee
primită la intrarea pe vas și pe masă, farfurii pline cu mâncare.
– Noroc și aterizări fericite! a răspuns o stewardesă.
– Așa să fie!, rostește altcineva, și multe alte voci se auzeau pierdute
în muzică și râsete.
Am mâncat și am dansat toată seara, era o energie puternică în aer.
Am văzut cele mai frumoase artificii și ne-am împrietenit cu alte
grupuri de pe vas. După câteva ore de râsete și dansat, mă uit la ceas
și văd că este 23:58. Mai aveam două minute până să trec în
următorul an. M-a străfulgerat un rezumat al anului precedent, mi-
am văzut toate momentele frumoase și mai puțin frumoase adunate
în câteva secunde prin fața ochilor. Am început să văd totul în ceață,
ochii mei erau plini de lacrimi. Eram atât de recunoscătoare unde pot

51
fi, iar gândul că voi intra într-un nou an cu zeci de zboruri pline de
aventură și călătorii nebune mă făcuse să plâng de bucurie.
În depărtare aud un zgomot puternic. Show-ul începuse. Era fix. Am
închis ochii, am strâns tare din pumni și mi-am pus o dorință: să
ajung în toate destinațiile în care zboară compania, să mă bucur de
toate și să nu mă opresc până nu văd toată lumea.§
Așa mi-am propus să încep Noul An, plină de entuziasm și extaz.
Pe la ora 1.00, vasul a ajuns înapoi și în microbuz ne gândeam ce să
facem mai departe. Nu voiam să mergem acasă în ziua de revelion de
la ora unu, așa că cineva a propus să mergem într-un club. Nu un
simplu club, cel mai mare club din Bangkok. Când sunt 5 bărbați și 4
fete, noi eram în minoritate, așa că au decis ei unde să mergem.
Am ajuns în Club și eram șocată de cât de mare putea fi. Era pe 3
etaje și pe fiecare etaj erau măcar 3 camere, iar în fiecare încăpere
era muzică diferită: pop, rock, reggae, latino. Aveau o comunitate
imensă în Bangkok, acum înțelegeam ce zicea Chan legat de „raiul
din Bangkok”. Am dansat puțin, dar nu mă simțeam în largul meu
cu oamenii aceia care fuseseră atât de duri cu mine la început. După
câteva ore în care au băut ei în continuu, a venit 4L la mine. Da, cel
care se luase tare de mine în avion să-mi propună ceva. și să vezi
încotro putea să se îndrepte discuția:
– Hei, am nevoie de ajutorul tău. Nu ți l-aș fi cerut dacă aș fi avut la
cine să apelez, dar în situațiile acestea de stres, nu am nicio soluție,
iar toți ceilalați sunt beți
– Spune direct ce vrei.
Chiar nu voiam să-l ajut vă zic sincer, după ce suferisem din cauza
lui. Eram oricum foarte șocată că îmi ceruse mie ajutorul.
– DECI, ce dorești? am continuat eu.
– Vreau să stai cu soțul meu o jumătate de oră, până mă întâlnesc eu
cu cineva la hotel și apoi mă întorc în club, îmi spuse el cu lejeritate.
– Vrei să stau cu SOȚUL tău în club, să-i distrag atenția până te duci
tu să te intalnesti cu alt tip?
Eram mai mult decât șocată.
– Este și asta un fel de a o spune, vreau foarte mult să faci asta
pentru mine, spuse el ca și când nimic neînregulă nu se întâmplase
între noi.
Înțeleg persoanele care nu sunt monogame, le accept și nu le judec.
Dar asta era prea mult! Să apeleze la mine, după ce făcuse bullying

52
cu mine! Să mă roage să mint și să mă pună să ascund lucruri față de
soțul lui? CE? Era deja mult prea mult…!
Eu cred că toți oamenii se nasc frumoși și buni la suflet, fericiți și
împăcați. Cei pe care îi considerăm a fi oameni „răi” au suferit
traume în copilărie pentru a ajunge în starea de a vrea să facă rău
altcuiva. Cred că acei oameni sunt cei răniți sau frustrați de diferite
evenimente nefericite. Mereu când văd o persoană rea, mă gândesc
prin ce a putut săraca/ul să treacă ca să acumuleze energia aceea
negativă.
Am încercat să ignor acest moment și i-am spus clar și răspicat.
– Imi pare rau nu pot sa fac asta. Comunică tu cu soțul tău și vezi ce
rezolvați împreună.
Vorbim de o familie de gay, niciodată nu am avut idei preconcepute,
niciodată nu i-am judecat înainte sa-i cunosc, eu fiind heterosexuala.
Am avut și am prieteni gay pe care îi respect și pe care i-aș ajuta
pentru drepturile lor. Mai ales în Romania, cred ca exista
discriminare din cauza moștenirii comuniste, când era penal și
făceau închisoare și atitudini bisericii ortodoxe, care a incriminat
minoritățile sexuale.
Am plecat în fugă de la Club, nu mai voiam alte discuții. Erau 2 km
de mers pe jos, iar în ziua de revelion nu e chiar ok să te plimbi pe
străzi noaptea în fustiță scurtă prin Bangkok. Așa că am fugit ca un
ghepard pe străzile întunecate. Îmi bătea inima ca unui pui, când îl
iei de lângă mamă. Într-un final am ajuns în siguranță la hotel. Apoi
mi-am dat seama că de fapt orașul nu este atât de periculos. E posibil
ca totul să fi fost doar în capul meu.

ULTIMA ZI ÎN BANGKOK

Mai aveam 24 de ore în acesta metropola agitata, centrul mondial al

desfrâului, așa că m-am gândit să profit la maxim și să merg la unul
dintre cele mai înalte baruri din lume: skybarul Lebua. Acesta se află
la etajul 63 al hotelului Lebua și este un „must see” dacă mergi în
Bangkok. Acolo a fost filmat și filmul Hangover 2.
Am luat-o pe o tipă din echipajul meu, ne-am gătit, ne-am aranjat și
ne-am pus tocurile în ghiozdănele. Nu te lăsa să intri dacă nu erai pe
tocuri sau foarte aranjată, iar bărbații trebuiau să aibă măcar cămașă,
din câte mai țin eu minte. Îți trebuia o ținută business sau elegantă.

53
La etajul 63, s-au deschis ușile și totul arăta de parcă am fi intrat în
altă lume. Jos, în fața hotelului, erau oameni care vindeau mâncare
pe stradă, în mizerie. La tarabe era gălăgie și în aer mult praf. Odată
ce s-au deschis ușile liftului, te simțeai teleportat în altă dimensiune.
Totul era din sticlă și sclipea în jurul tău, oamenii îți deschideau
fiecare ușă și te conduceau până la bar. De sus, priveliștea era
incredibilă. Totul era ca într-o poveste. Singurul lucru care se auzea
pe fundal era trupa care cânta la instrumente muzicale în surdină.
– Acum înțeleg de ce un suc este 18 euro aici, zise colega mea.
– Aici nu ne dau doar un suc, ne oferă o experiență, o poveste,
continui eu.
Ne-am împrăștiat amândouă în mulțime, să facem poze. Eram
curioase să vedem ce fel de „personalități” mai sunt pe acolo. După
ce mi-am luat o limonadă de la bar, m-am dus într-un colț să mă
bucur de priveliște.
Cu o limonadă în mână am admirat panorama extraordinara a
orașului, gândindu-mă la Revelioanele petrecute la Păltiniș, unde
stratul de zăpadă era 1,5m. Erau în jur de 3O de grade Celsius și ma
gandeam ca prietenii mei din Sibiu, petreceau la ski la -2O de grade.
Ma cuprinse dorul de casa.
Minute în sir m-am uitat în gol, ma bucuram de priveliște și desi
eram singura, mulțumeam Universului că m-a adus aici.
– Este superb, așa-i? spuse o bătrânică cochetă către mine.
Mă uit spre ea și realizez că vorbea cu mine. Toată lumea din jur
avea această energie care emana bucurie și opulență.
– Este un cadou, că ne aflăm toți aici. Suntem în vârful lumii, spun
eu.
Apoi, din nou liniște. Auzeam doar un violoncel în fundal.
Mă întorc către bătrânică și o întreb:
– Dacă ați avea un microfon în momentul acesta și ați știi că vă aude
o lume întreagă, ce i-ați spune?
– Hmm, bună întrebare!
A stat pe gânduri aproape un minut și apoi a răspuns.
– Imaginează-ți că ești decedată în momentul acesta. Lumina ta s-a
stins.
Nu știam încotro vrea să ducă discuția aceasta.
– Aceasta a fost viața ta. Acum tot ce se întâmplă este un „bonus” pe
care îl poți adăuga ca și dorință după moarte. Ai trata toate lucrurile
diferit în momentul acesta așa-i?

54
– Da, aș trata lucrurile și oamenii diferit, desigur.
– De ce ai face asta?
– Fiindcă aș ști că sunt ultimele mele dorințe înainte să fie iarăși
întuneric
– Exact! Atunci de ce nu facem tot ce ne dorim acum? Intrăm pe
“mod autopilot” și uităm că viața asta este limitată de timp
– Fiindcă ne este frică? o întreb nedumerită.
– Nu cred că este vorba de frică. Noi oamenii luăm totul de-a gata și
nu realizăm ce cadou important este viața și că trebuie să avem o
destinație, nu să călătorim în cerc
– Destinație? întreb eu confuză.
– Da, trebuie să știi ce vrei în viată. Noi oamenii avem nevoie de un
scop, să știm încotro ne îndreptăm și să ne menținem direcția, spuse
ea cu o profunzime aparte.
Făcuse o pauză și privea îndelung orașul în care se aflau milioane de
suflete.
– Mulți avem un scop. Întrebarea este dacă vrem să-l atingem și daca
luptam pentru el.
Dintr-odată s-a întors la mine și cu o privire care m-a lovit direct în
suflet, m-a întrebat:
– Tu ai un scop?
Am simțit cum toată ființa mea a vibrat la spusele ei. Corpul îmi
tremura, inima îmi bătea mai tare și mintea îmi fugea în nenumărate
direcții. Femeia aceasta tocmai îmi calibrase busola inimii mele.
Nu știam cum să-i răspund.
Bătrânica observă că nu pot lega câteva cuvinte, cred că era atât de
înțeleaptă încât mă citea ca pe o carte deschisă. Parcă înțelegea
greutatea sfatului pe care mi-l dăduse și m-a lăsat să cuget.
– Draga mea, nu te speria, toate lucrurile se vor lega. Continuă să
cauți!
Apoi, a plecat.
Am rămas minute bune, gândindu-mă la cele spuse de către înțeleaptă.
Erau bucăți dintr-un puzzle, pe care încă nu le pusesem cap la cap. Eu
credeam că scopul meu era să călătoresc, însă discuția de dinainte mă
făcuse să realizez că nu este de ajuns doar să călătorești, trebuie să știi
destinația. Nu destinația în care călătorești, destinația sufletului tău.
Carpe diem... Să facem tot ce dorim acum? Sa sărim cu parașuta? Fără
frică? Sa sărutăm bărbatul de care suntem îndrăgostite și să îi spunem
că îl vrem? Fără frică? Sa aspirăm la cariere importante? Fără frică?

55
Fricile noastre imaginare sunt provocate de ancore din trecutul nostru
sau al altora, evenimente, care ne afectează starea de panică în prezent.
Conștientizarea fiecărei frici este extrem de benefică deoarece ne ajută
să devenim conștienți de o dorință lăuntrica. Dacă lăsăm fricile să ne
oprească din acțiunile pe care vrem să le facem, ne întârziem propria
evoluție. Unul dintre cele mai amuzante lucruri despre viață este că
noi credem că suntem nemuritori. Credem că ne putem amâna
planurile pentru că există întotdeauna timp și alte oportunități. Aceasta
este una dintre cele mai mari iluzii ale vieții.
Cerul era plin de stele, căldură tropicala, prietenii, familia, departe,
revelion atipic...
PESTE O LUNĂ
CU UN AVION PRIVAT SPRE BARBADOS

– OK, tu chiar nu glumești, chiar zburăm cu un privat-jet de lux din

Jamaica în Barbados?
Eram într-un șoc.
– Ștefi, vorbim după aterizare. Știi că nu e frumos să discutăm în
română de față cu pasagerii, fiindcă ei nu înțeleg ce zicem, spuse
Ovi.
– O să fim ca niște vedete? O să ne servească cu șampanie și caviar
și o să fie la dispoziția noastră tot zborul?
– Ești culmea…
– Nu te ascunde, știu că ești la fel de entuziasmat ca și mine. Vrei să-
mi zici că tu te gândești doar la cum să dai cafea și ceai pe tot
zborul? Sau cumva te visezi plutind pe norișori pufoși într-un jet
privat mega șmecher? Hai, nu te mai preface că nu îți pasă.
Ovidiu, amicul meu din grădiniță, lucra deja la companie de un an și
jumătate.
Cititorule, dacă ești steward/esă, o să te gândești acum:
“Cum se plimbau, fără sa muncească cu privat jetul în timp ce erau
plătiți?”
Păi simplu, compania avea nevoie de noi în Barbados, dar avioanele
din München nu zburau acolo, așa că eram stewarzi pe ruta MUC-
MBJ (Montego Bay). Apoi, ca să nu ieșim din “duty-time”, ne
trimiteau rapid în Barbados. Cam asta ar fi explicația pe scurt.
După 12 ore peste ocean, în care ni s-au uscat mâinile, am ajuns.
– Cred că o să fie foarte ușor să mă obișnuiesc cu căldura asta și cu
palmierii, spun cu centura încă legată.

56
 -Problema este că îți va fi greu să te dezobișnuiești de hoteluri de
lux și insule tropicale, spuse Ovi.
-AH! și tu te prefaci că nu îți pasă, aproape uitasem, răspund eu.
Am simțit cum s-au lovit roțile avionului de sol.
– ”Welcome to Jamaica!” Vă rog să vă păstrați centurile de siguranță
până când luminile din fața dumneavoastră se sting! spuse șeful de
cabină în difuzor.
‘'Cabin crew, all doors în park and cross check.’'
După ce ne-am verificat amândoi ușile unul celuilalt, eu și Ovi am
dat să plecăm. E amuzant că eu am fost la grădiniță cu Ovi, și din
clasa întâi până în a 8-a la școală, iar acum eram colegi de birou.
Glumesc, nu de birou, de avion și de plaje și de călătorii în jurul
lumii. Este impresionant că viața ne-a păstrat prieteni o perioadă atât
de lungă.
Am ieșit din aeroport, ne-am urcat în microbuz, cum practic facem
de fiecare dată când ne ducem la hotel. Dar de data aceasta, nu ne-
am dus la hotelul din Jamaica, ci la un mic aeroport din apropiere.
Acolo aterizau și decolau doar avioanele private.
Când am ajuns, am trecut printr-un un control foarte scurt de
securitate, fără cozi, fără să aștepți deloc. După ce treceai de
securitate, intrai direct într-o cameră unde aveai absolut tot ce visai.
Eram răsfățați.
– Chipsuri, alcool, ciocolată, avem chiar și jeleuri. Asta da lobby de
așteptare, zise Ovi.
– Acesta nu este lobby, este o cameră din rai, doar acolo cred că poți
lua orice fără să plătești nimic.
– Și aici, dacă ești steward la compania noastră, râde Ovi și începe să
facă poze prin jur.
Vă dați seama că dacă ne știam de la grădiniță, eram mereu noi 2
împreună. Pălăvrăgeam, ne făceam poze, râdeam. Acestea erau
zborurile mele preferate, când zburam cu oameni dragi mie. Dacă
mergi în aviație, cel mai frumos lucru din lume este să mergi cu un
prieten și să te ai unul pe altul.
– Dacă știam că avem atâta mâncare aici, nu mai mâncam în avion.
– La ce mâncare este în general în avione, sunt mai multe șanse să
pățești ceva de la mâncare nu de la zborul în sine.
– Oare este adevărat că majoritatea piloților nu mănâncă aceeași
mâncare ca și copiloții, pentru a evita riscul unei posibile otrăviri sau
toxiinfecții alimentare? îl întreb pe Ovi.

57
– Normal, așa ar trebui să fie. Dar crezi că m-am uitat eu vreodată ce
înfulecă ei în cockpit? Comandat, livrat și eu de aici mi-am făcut
datoria.
– Gașcăăă, ne îmbarcăm! spuse șeful de cabină pe un ton de pasăre
lovită în aripă.
De data asta chiar nimerisem cu un șef de cabină ciudățel. Părea
simpatic în prima fază, dar voia să iasă mereu în evidență și era
foarte feminin. Mult mai feminin decât mine.
– Este imens avionul acesta! Și mergem doar noi cu el! Este
incredibil, abia aștept să filmez tot și să postez pe canalul meu de
youtube. Vreau să trăiască toată lumea experiența asta împreună cu
mine, îi spuneam lui Ovi în timp ce ne apropiam de avion. Nu cred
ca îi păsa prea mult, era fermecat de avionul în sine.El era pasionat
de avioane din copilarie, este o enciclopedie vie a aviatiei.
Am intrat și totul era în nuanțe aurii și plin de marmură. Era cel mai
luminos avion pe care l-am văzut vreodată. Tot echipajul s-a așezat
pe canapelele și fotoliile de piele și am decolat. Am zburat 2 ore
deasupra Caraibelor și, să vă spun sincer, chiar am fost tratați ca
niște prinți și prințese. Am primit ciocolată belgiană, brânzeturi din
Franța și șampanie scumpă. Da, să călătorești cu un avion privat
chiar este un lux.
– Tu realizezi că firma plătește pentru luxul pe care îl avem aici?
Realizezi cât de norocoși suntem?
– Nu mai realizez nimic în momentele acestea, la 20 de ani să fac
asta…. Continuam eu și exact în momentele acelea vedeam pe
Whatsapp că dragii mei colegi sunt la facultate și eu eram aici între
nori.

A DOUĂ ZI ÎN BARBADOS

M-am trezit dimineața pe la 6.00 într-un apartament cu bucătărie

mare, balcon spre mare, baie cu jacuzzi. Ok, să vedem ce am în
frigider.
– Frigiderul era gol! Vorbeam cu Ovi la telefon, eram lihnită de
foame.
– Ne întâlnim la masă în 15 min? Este un restaurant pe plajă.
– Spune-mi ca avem all inclusive!?

58
– Avem doar mic dejun aici, așa că pregătește-te să dăm mulți bani
pe mâncare. Barbados este una dintre cele mai scumpe insule din
Caraibe.
– Mergem și mâncăm cât pentru toată ziua.
Voiam să vizitez cât mai multe obiective de pe insula aceasta. Casa
Rihannei, fiindcă după cum bine știți ea s-a născut în Barbados, toate
plajele care sunt absolut superbe și nu în ultimul rând, după
plimbarea prin Bridgetown, voiam să merg la Nikki Beach.
Înțelesesem că este unul dintre cele mai șmechere baruri din lume.
– Erau puține lucruri de mâncat, doar fructele sunt cât de cât ok, îi
spusesem lui Ovi.
– Uite cine vine spre masa noastră
– Bună dragilor, ce faceți în ziua asta însorită? Întreabă șeful de
cabină.
– Hei, ne-am gândit să stăm la plajă și poate să mergem …
Ovi îmi dăduse un picior pe sub masă. Cred că asta însemna să tac
din gură.
– Și poate după mergem la volei, continua Ovidiu
– Oh și eu am crezut că ieșim în oraș, ce plictisitori sunteți. Dacă
ieșiți undeva, și eu vreau să vin cu voi.
– Păi da, te chemăm dacă ne răzgândim și facem ceva, răspunse
repede Ovi.
În prima fază nu am înțeles exact la ce se referea, dar aveam
încredere în el că știe toate personajele din firmă mult mai bine. Mi-
am dat seama că ar fi bine să fiu mai discreta, așa că mi-am continuat
masa și am tăcut.
– Ștefi, ești naivă. Povestești tot ce faci, e mai bine așa, crede-mă.
îmi spuse el.
– Hei, dacă te aude….
– Putem vorbi în siguranta, a plecat pe plajă... tu fă ce vrei, eu te
avertizez doar, îmi spuse el, după care schimbă subiectul
Pentru mine era de neînțeles personajul acesta și de ce trebuie să mă
feresc de el. Părea amuzant, simpatic, dar totuși preferam să ascult
de Ovi.
După ce am terminat masa, am mers pe plajă să vorbesc cu mama pe
face-time.
Șeful de cabină se apropie de mine…
– Bună dragilor, ce faceți? Spuse el către mine și mama și își bagă
capul pentru a se vedea și pe el în ecranul mic al telefonului.

59
– Uite povesteam despre cum este aici și că am echipaj ca lumea,
continuam eu fără să-i arăt că mi se pare complet deplasat că
reacționează așa.
– I-ai spus mamei tale că tu ești iubita mea?! Râde în timp ce își
pune degetul arătător puțin pe buză.
Mama și-a dat seama din momentul acesta că e doar o glumă proastă
și evita să-mi facă probleme în firmă, a râs.
– Haha, ce vă distrați voi acolo.
După ce s-a mai dat puțin în spectacol, a plecat și am putut vorbi
liniștită cu ea.
– De ce se comportă așa? mă întrebă mama.
– Cred că doar vrea atenție și nu știe de unde să o ia. Pe lângă asta,
are o aplicație secretă unde își pune poze să caute parteneri și e
foarte creativ în costumul de baie. Umblă pe plajă doar pe vârfuri,
cântă Britney Spears și își face selfie-uri non-stop. Apoi, când se
îmbrăca în uniformă, parcă era total altă persoană. Este un om
special în felul lui, spun eu.
– Hahaha, ăsta da personaj. Tu mergi și distrează-te, eu și mama lui
Ovidiu râdem că noi suntem la birou și voi împreună pe plajă.
– Te iubesc și îți mai scriu zilele astea, salut-o și pe mama lui Ovi din
partea mea.
Merg înapoi pe șezlong și mă pun lângă Ovi, care avea deja un
cocktail cât capul meu în mână.
– Ai văzut faza?
– Mda, este un adevărat show ce se întâmplă aici. Bun venit în
aviație! spune Ovi și râde.
– Egal… am să-l ignor, răspund și intru pe Instagram.

– Ovi, nu îmi vine să cred ce s-a întâmplat! Ghici de la cine am

primit mesaj! M-am ridicat de pe șezlong și am început să țopăi pe
plajă.
– De la mama ta, îți spune să te retragi din aviație după faza de
dinainte? zise el sarcastic.
– Ascultă aici! Cei de la Nikki Beach Barbados mi-au trimis mesaj
pe Instagram să merg la ei să mănânc și să beau, asta desigur pentru
câteva stories pe Instagram, spun eu șocată.
– CE? Pe gratis? Ștefi, mai zburăm împreună.

60
– Păi ne-au spus să mergem azi dacă vrem, e o petrecere. Cred că m-
au găsit fiindcă am pus locația pe Instagram. Dar ce contează, hai să
mergem!
– Ar trebui să îi spunem și șefului să vină cu noi? Din păcate mi-a zis
că îmi dă invitație doar pentru 2 persoane…
– Hai mai repede iti faci prea multe griji… mergem fara nebunul
ăsta. E destul pentru mine că tu ești o aeriana și trebuie sa am grija
de tine, zise Ovi râzând.
După ce am plecat de pe plajă, m-am dus în cameră, am editat vreo 2
ore videoul din avionul privat și l-am postat pe youtube.
Am mers la Ovi și am luat autobuzul către celălalt capăt al insulei.
Era un drum de vreo 2 ore până acolo, dar nu ne permiteam să dăm
50 de dolari pe un taxi.
Cred că eram singurii de pe insulă care mergeau cu busul la Nikki
Beach, dar nouă nu ne păsa. După o oră petrecută în autobuzul acela
fără climă au intrat niște copii care sigur veniseră de la școală după
uniforma pe care o purtau. Pe ei nu i-a deranjat căldura, au cântat și
au dansat până la destinația finală.
Ca să îți imaginezi scena, autobuzul era plin ochi, stăteam toți unii
peste alții. Eu cu Ovidiu arătam de parcă venisem de pe altă planetă.
Eram cei mai deschiși la culoare și eram îmbrăcați la costum și
rochie. Toți ceilalți erau îmbrăcați lejer și dansau fără să le pese de
restul lumii. Am dat din fund cu ei, am cântat muzica lor, am râs și
ne-am înghesuit toți prin autobuz de parcă acolo ar fi fost petrecerea,
doar nu era să ne lăsăm mai prejos. Cred în autobuz mi-a plăcut mai
mult decât la Nikki, dar asta e partea a doua.
Înainte să ajungem, șoferul autobuzului a făcut concurs cu celălalt
șofer din autobuzul de lângă noi, care ajunge primul la destinație. Vă
dați seama că ne simțeam ca niște sardine într-o conservă și aveam
impresia că se joacă cineva fotbal cu noi. Nu era prea sigur
transportul acesta în comun și nu cred că auzise nimeni de centură
vreodată, toată lumea era în picioare sau poate chiar în picioare pe
scaune.
Când ne-am dat jos, arătam ca tipii din filmul „Hangover”. Ziceai că
eram mahmuri de doua zile. Hainele erau șifonate, noi eram
transpirați, dar eram cu zâmbetul până la urechi.
– Ștefi, eu m-am distrat deja cât pentru toată seara, zise Ovi în timp
ce își aranja cămașa.
– A fost o nebunie, mai vreau o dată cu autobuzul!

61
– Acum, să vedem cum intrăm în club. Ce, vrei să le spui că ești
vedetă din România și că intri pe gratis?
– Termină, sigur e cineva la intrare și discut cu ei.
Am ajuns...Nikki Beach Barbados era ca un colț de rai. Piscina,
barul, canapelele, toate erau albe. Fiindcă era golden hour, lumina se
reflecta superb peste tot. Oamenii dansau. Am reușit să intrăm. Ovi
era în lumea lui. El se simțea bine, eu mă simțeam bine, îl sunasem
pe Max să-i arăt tot și să povestesc cu el. Era un moment pentru care
și acum sunt foarte recunoscătoare. Mă uitam la cei din jurul meu și
erau toți care mai de care, îmbrăcați elegant.
– Mă duc să-mi iau ceva fără alcool de la bar, rămâi tu cu lucrurile?
îl întreb pe Ovi care aprobă din cap că da.
– Deschide, te rog, o sticlă de Armand de Brignac, spuse o tipă tare
drăguță care era în fața mea la rând.
Tocmai ceruse o șampanie de 2 mii de Euro. Ah, o nimica toată.
Salariul meu de stewardesă pentru toată luna.
– În 2 minute ți-o aduce colegul meu din spate. Tu ce dorești? Mă
întreabă pe mine barmanul.
– Un cocktail fără alcool, ceva cu ananas dacă ai, mersi!
Barmanul pleacă să ne pregătească băuturile, tipa era lângă mine
dansa, Ovi făcea poze.
– Asta da încălzire, de unde ești?
O întreb cu speranța să ducem o conversație de câteva secunde.
Oricum era un moment mort, fiind singurele care așteptam acolo.
De fiecare dată când călătoresc, vreau să aflu cât mai multe despre
oamenii care merg în locațiile acelea, de ce o fac, ce lucrează. Sunt
mereu curioasă și consider că atunci am șansa să mă conectez cu ei,
fiindcă sunt intr-un mediu diferit și așa există mai multe șanse să se
deschidă.
– Hei, scuze, trebuie să vorbești mai tare! răspunde ea.
– De unde vii?
– Acum din Bahamas și dacă te referi de unde provin, sunt din
Australia. Tu? mă întreabă înapoi pe un ton modest.
– Eu sunt din România și vin din Germania, acolo lucrez
– Dar tu, lucrezi în Australia?
– Da, acolo am două companii și fac ce îmi place cel mai mult
– Nu știu exact ce faci, dar observ că o faci foarte bine!
– Sunt de părere că nu contează atât de mult „ce faci”. Este mult mai
important dacă duci acest ceva către perfecțiune.

62
– și dacă nu știi exact în ce direcție să mergi? Aveam în cap discuția
din Bangkok cu femeia aceea care îmi spunea că trebuie să-mi
găsesc direcția.
– Imaginează-ți cum vrei sa fii peste 20 de ani și scrie asta.
Întotdeauna începe cu ce ai vrea să ai, creează-ți realitatea pe care
vrei să o ai și după aceea vei ști încotro să mergi! zise ea.
– Hmm… nu cred că am înțeles ideea ta...
– Uite, fie scriem sfârșitul pe care îl dorim și apoi creăm o viață care
să ne aducă cât mai aproape de visul nostru, fie o să ajungem să
trăim până la final povestea altcuiva și după aceea o să avem un
sfârșit diferit în comparație cu cel pe care l-am fi vrut pentru noi
înșine… Este simplu! mi-a răspuns ea în timp ce își turna șampanie
în pahar.
– Ok, am înțeles acum ce vrei să spui, dar e de ajuns doar să scriu
asta? Apoi ce fac? deja începuse să îmi placă discuția asta.
– Normal că nu este de ajuns, trebuie să găsești pe cineva care a
făcut, a văzut sau a experimentat ceea ce vrei și tu să faci, apoi
trebuie să vezi și să experimentezi și tu asta.
– și după? După ce aflu toate informațiile acestea ce fac cu ele?
întreb eu.
– După o să ai zece pași în fața tuturor celor care vor să ajungă și ei
acolo, și în principal o să sari peste multiple obstacole și o să înveți
din greșelile lor. Poți câștiga mult timp făcând asta, răspunse ea.
‘'Iar timpul este incredibil de important’', gândeam eu.
– Și asta funcționează mereu? întreb eu umilă.
– Tu ce crezi? îmi zâmbește, ridică paharul de șampanie ca într-o
scenă din Great Gatsby și merge spre masa ei.
– Stai! De ce folosești în fiecare propoziție cuvântul sfârșit atunci
când vorbești de scopul în viață? o întreb repezită.
– Este un paradox, fiecare sfârșit este de fapt, un nou început, iar
orice călătorie este, de fapt, o evoluție continuă către sinele tău.
Povestea noastră nu are niciodată un sfârșit, noi suntem niște spirite
libere, iar ele nu au sfârșit. Să ai o zi frumoasă!
Îmi zâmbește și pleacă.
Nu înțelegeam de ce, când se aprofundează discuția despre scopul
vieții, lumea se dă la o parte. Presupun ca își dau seama că nimeni nu
știe mai bine decât tu însuți unde îți este locul, așa că te lasă să îl
cauți, iar ei se retrag.

63
Cred că mulți dintre noi ne naștem cu un scop, dar suntem pierduți o
parte a vieții, diferența între oamenii fericiți și de succes, iar ceilalți,
este că unii își găsesc scopul în viață mai repede, iar alții chiar deloc,
deși caută o viață întreagă. Partea cea mai tristă este că unii nici
măcar nu îl caută, așteaptă să fie folosiți de către alții care și-au găsit
scopul în viață către îndeplinirea visului lor. Așa se trezesc muncind
la îndeplinirea visului altcuiva.
Timp de mii de ani, oamenii fiind foarte religioși aveau principalul
scop a ajunge în rai, în zilele noastre influenta religiei a mai scăzut și
oamenii au rămas fără o direcție. Intre timp lucrurile s-au schimbat și
oamenii au alte scopuri. Trist este ca unii nu mai au niciunul.

ÎN MÜNCHEN PESTE 2 SĂPTĂMÂNI

Mă trezisem de dimineață cu un mesaj lung și plin de înjurături în

care eu eram avertizată că dacă nu șterg videoul de pe Youtube în
care am filmat în privat jet, o să mă dea în judecată și o să mă
raporteze la firmă făcând tot posibilul ca să fiu dată afară în câteva
zile.
Bănuiesc că știți despre cine e vorba: personajul, șeful de cabină
creativ din Barbados. L-a deranjat că i se vedea jumătate de față în
video… dar pe toate celelalte aplicații putea să se prezinte cum voia
el în ipostaze nebune.
Trecând peste asta, îți dai seama că am șters imediat, nu voiam să am
probleme, deși în perioada aceea era cel mai vizualizat video al meu
de pe youtube și sincer, m-a durut puțin. Acum înțelegeam de ce mi-
a spus Ovi să am grijă cu el.

Eram rezervă pentru câteva zile și nu voiam să stau deloc acasă. Nu

luasem jobul acesta pentru a sta într-o încăpere tristă și rece din
München. Mai multi colegi din firmă eram intr-un grup de whatsapp
unde puteam sa discutam în general și mai puteam să facem și sa ne
inlocuim pe zboruri din când în când, în funcție de programul pe
care îl aveam. Acolo îl găsisem eu pe un italian simpatic care avea
chef să stea acasă și m-am gândit să-l conving să facem schimb de
zbor. L-am rugat să-mi dea zborul lui spre Oman și să ia el rezerva
mea de 5 zile.
‘'Doamne, cine rezistă 5 zile în suspans, să vadă dacă e chemat sau
nu la muncă.’' Eu voiam să zbor!

64
Zis și făcut, a fost mai simplu decât credeam și în 4 ore, după ce am
completat două chestionare, știam că trebuie să-mi fac bagajul,
fiindcă următoarea mea destinație era Oman.

ÎN OMAN

Am zburat doar 7 ore până în Oman. După ce ești obișnuită pe curse

lungi de 12-13 ore, 7 ore este mai nimic. Nici nu mi-am dat seama
cum a trecut timpul și am ajuns. Hotelul era incredibil de mare, de
frumos, arăta ca un palat. Nu văzusem niciunde marmură care
strălucea atât de puternic, camere atât de curate și aranjate, primeai
chiar și deodorant de cameră pe noptieră, un fel de spray cu lavandă.
Pot spune doar cuvinte de laudă pentru întregul personal. Până și
micul dejun era sublim. Plin de legume, fructe, varietăți de sucuri și
smoothie-uri, curmale proaspete și multe alte bunătăți. Acel oraș era
o întindere de case într-un deșert cât vezi cu ochii. Era o căldură
puternică, dar uscată, ceea ce se simțea de 10 ori mai plăcut
comparativ cu căldura umedă din Caraibe. Dar în schimb, preferam
atmosfera de pe insulă decât pe cea de aici. Oamenii erau mai duri și
puțin reci, dar pot spune că erau mult mai aranjați și miroseau a
parfumuri selecte. Cu plusuri și minusuri, era o țară totuși
interesantă.
Nu știam prea multe despre Oman, dar știam că este o țară unde
criminalitatea este aproape inexistentă. Nu se găsește coca-cola în
toată țara, iar dacă nu ai licență pentru a cumpăra alcool, riști să faci
închisoare. Mie nu îmi sună deloc rău, deoarece nu îmi place și nu
consum niciuna dintre cele discutate mai sus. Singurul lucru pe care
l-am auzit și îl consider dezgustător este kebabul din carne de
dromader.

Odată ajunși în zbor am cunoscut-o pe Melinda. Era vegană,

minimalistă, se bucura de viață din plin și îi plăcea să călătorească și
în afara jobului. Era clar că iubea jobul de stewardesă. De asta ne-am
înțeles noi atât de bine, practic semănam foarte mult, aveam aceleași
principii, voiam să explorăm lumea și eram amândouă mereu vesele.
Am povestit despre toate lucrurile în care credeam fiecare, de ce
facem asta, sfaturi să o facem mai bine, cum reușim și așa mai
departe.

65
– și de când nu mai mănânci carne? o întreb eu pe ea în timp ce
mergeam să ne umplem farfuriile cu mâncare.
– De când eram mică am decis să nu mai fac asta, la început a fost un
șoc pentru ai mei, după aceea pentru prieteni, iar după aceea pentru
tot corpul meu, fiindcă ghici ce, m-am simțit din ce în ce mai bine.
spuse Melinda.
– Tot mai bine în ce sens? continuam eu să întreb.
– Mai multă energie, mai puțină acnee pe față, mai multă stare de
bine, mai puține răceli.
– Ești prima persoană cu care pot povesti despre asta, toți mă
consideră o excentrica când încep discuțiile și eu nici măcar nu sunt
vegană în totalitate, sunt pescariană. Mai mănânc pește, dar încerc
să reduc treptat. Continui eu și merg spre masa din colț, de pe terasă.
– Stai liniștită, nu te judec. Cel mai greu în a fi vegană este să le
explici tuturor de ce faci asta, nu să o faci cu adevărat. Acolo e
partea ușoară.
– Am văzut că pe Instagram ai vorbit și despre minimalism, îmi
place atât de mult subiectul acesta, așa că vreau să-ți aud mai mult
părerea.
Mă uit la ea și aștept să-mi vorbească. Iubesc oamenii pasionați de
ceea ce fac și care au principii solide în viață.
– Oh, sunt atât de multe de discutat pe subiectul acesta, nici nu știu
cu ce să încep. Cumva am început când mi-am abandonat o parte din
lucruri. Practic le-am donat la persoane care aveau mai multă nevoie
de ele decât mine.
– Și după aceea te-ai simțit mai liberă, așa-i?
– Exact, simțeam cum nu mă mai sufoc în...
-Dragelor, vă ascult deja de peste 15 minute și vreau neapărat să vă
invit la masă cu noi.
Asta venise parcă de nicăieri. Doamna care ne întrerupsese avea
undeva pe la 45 de ani.
Mă uit la Melinda, ea se uită la mine. A fost așa spontană
introducerea asta.
– Nu vă faceți griji, vreau doar să îmi dau și eu cu părerea despre
discuția voastră, eu și soțul meu chiar ne doream parteneri la micul
dejun.
– Dar știți ceva despre subiectul acesta? întreba Melinda confuză.
– Despre minimalism?

66
De mult nu am mai discutat subiectul acesta, dar știu multe. Eu am
fost producătoare de reclame și cunosc industria asta de
publicitate tare bine. Vă spun apoi care este legătura între ele, între
minimalism și domeniul meu. spuse ea în continuare.
– Oau, asta sună impresionant! răspund eu.
– Vreau să vă fac cinste cu niște cafele și curmale mai speciale.
continuă ea vrând să mergem la masă cu ea.
– Hai, Melinda, nu putem refuza curmalele.
Râdeam în timp ce ne trăgeam amândouă scaunele și ne mutam la
masa de lângă noi, unde stătea ea cu soțul ei. Era aproape lipită de
masă noastră, nu mă mir că auzise tot ce vorbisem.
Habar nu aveam despre ce voia să ne povestească, dar aveam 4 zile
înainte și nu voiam să stăm cu tot echipajul, așa că ne-am lăsat
purtate de val.
– Vă pot întreba și pe voi cu ce ocazie în Oman? ne întrebă doamna.
– Suntem stewardese și avem aici “layover” 4 zile, răspund eu.
– Oh, atât de tinere și munciți deja, am crezut că sunteți cu familia în
vacanță. Tare mă bucur să aud că tinerii din generațiile actuale sunt
în plină dezvoltare și că experimentați deja atât de multe, spuse
doamna.
– Mulțumim frumos, acum suntem curioase ce voiați să discutați cu
noi.
– Da, vă rog, începeți! spuse și Melinda.
– Dragelor, vă uitați la televizor, citiți reviste sau pur și simplu dați
scroll pe Instagram zilnic? ne întrebă.
– Mda, uneori fac asta! spuse Melinda.
– Cred că toată lumea face asta. Uneori ore întregi pe zi.
– Vedeți voi, agenții de publicitate au știut de mult că dacă se joacă
cu temerile și dorințele noastre, ne pot motiva să cumpărăm lucruri
de care nu avem nevoie. Exact opusul minimalismului, dar ajung aici
imediat. Dacă te poți juca cu temerile și dorințele omului, îl poți face
să cumpere orice sau să folosească orice serviciu. Chiar dacă tu de
fapt nu ai deloc nevoie de acel lucru, după ce o să vezi reclama
aceea, o să crezi că ai. și acesta este unul dintre motivele pentru care
oamenii nu se opresc din cumpărat lucruri, spuse ea.
– Îmi poți da te rog, un exemplu de reclamă în felul acesta? Nu prea
înțeleg. Voiam să aflu deja mai multe.

67
– Sigur ai auzit măcar câteva reclame în care focusul este pus pe „Tu
să fii fericit” sau „Să te simți mai sigur pe tine” sau „Dacă ai
produsul acesta, viața ta va fi mai bună!”.
– Cred, dar nu sunt sigură de asta. răspund eu.
– De obicei, companiile vor să-ți inducă asta, dar în așa fel încât tu
să nu fii conștient. Deci dacă nici măcar nu îți aduci aminte, e clar că
ei și-au făcut treaba bine. Dar noi cei care lucrăm în domeniul acesta,
știam lucrurile acestea, spuse ea.
– Ok, păi scopul final este vânzarea produselor, dar până acolo care
mai este? întreb eu.
– Scopul este să te facă pe tine să realizezi că tu poți ajunge la
împlinirea sufletească, la fericirea supremă doar cu produsul acela.
De exemplu, a cumpăra o geantă de ultimă generație de la un brand
de lux îți poate aduce înțelegere în viață, dacă iubitul tău îți dăruiește
acest diamant, gestul său înseamnă mulțumire sau dacă cumperi
mașina aceasta găsești sensul vieții. Aceste mici, dar esențiale mesaje
din reclamă te fac să crezi că ai nevoie de lucrurile acelea și
problema este că te fac nefericit dacă nu le cumperi. Îți conferă o
stare de disconfort gândul că nu le ai, iar asta doresc ei să se
întâmple. Te fac să te simți neîmplinit până ajungi în final să le
achiziționezi.
– Ok, dar asta înseamnă că o să-mi aducă totuși fericirea? Sau nu
înțeleg bine? întreb.
– Este adevărat, dar această stare de fericire este una temporară, nu
una de lungă durată, răspunse.
– Dar ce spuneți dumneavoastră este să nu mai cumpărăm nimic
toată viață, nu sună puțin extrem și practic imposibil?
– Nu, îți poți cumpăra ce vrei tu atâta timp cât știi că îți doreșți acel
lucru cu adevărat. Dar nu vreau niciodată să cădeți în capcana
‘'dependenței de cumpărături’' fiindcă este un lanț fără sfârșit. Dacă
crezi că un lucru te va face fericită, atunci o să mai cumperi și o să
cumperi din nou, până când nu o să mai știi ce să faci cu ele. Unii
oameni au înțeles lucrul acesta, de asta au mers spre minimalism.
– Dacă o să sfârșim în a cumpăra tot ce ne arată mass marketingul că
trebuie să deținem, o să ajungem în situații în care suntem nefericiți,
și nici nu mai avem bani pentru lucrurile care chiar contează, spuse
Melinda.

68
– Va recomand sa vizionați filmulețul de pe youtube “Rat Race-A
short film story”, care face o analogie despre modelul occidental
despre viață și consum
– Mda, cred că încep să înțeleg acum, spun eu.
– Îmi permiteți să intru puțin în detaliu? Nu vreau să vă rețin dacă
aveți treabă.
– Nu, vă rugăm continuați! am spus eu și Melinda aproape simultan.
– De la o vârstă foarte fragedă credem că împlinirea noastră vine din
obiecte.
– Și nu este așa, nu ?
– Exact, dar problema cea mai mare este că pentru a cumpăra
lucrurile acestea avem nevoie de bani, așa că ne angajăm undeva
unde nu ne place, doar pentru a păstra acest standard înalt. Asta ne
aduce de fapt nefericire și instabilitate financiară, deoarece banii pe
care îi câștigăm îi băgăm din nou în lucruri. Când ajungem în situația
unde cumpărăm doar pentru a deține lucruri, de multe ori nici măcar
nu o mai facem pentru noi, ci pentru ca ceilalți să vadă că o ducem
bine și suntem fericiți. Ajungem într-un final cu datorii, plătind
taxele și ratele lucrurilor pe care le-am cumpărat, iar acest lucru duce
la mai puțin timp și la mai multă muncă
– Ce trist sună dacă analizăm situația în ansamblu.
– În jurul nostru, toată lumea vorbește despre perioada perfectă când
o să ne pensionăm și o să fim liberi, când o să avem siguranță
financiară și o să putem face tot ce ne dorim cu adevărat. Dar
problema este că ar trebui să o facem de acum, nu să așteptăm toată
viața momentul acela.
– Discuția asta o să mă facă să văd lucrurile cu total alți ochi, spuse
Melinda.
– Eu cred că am înțeles mai bine minimalismul.
– Așa văd eu minimalismul… să-ți cumperi DOAR lucrurile de care
ai nevoie și care chiar îți folosesc. Nu cumpăra pentru suflet, pentru
suflet călătoreșți, iubeșți, râzi, experimentezi, dansezi, faci dragoste
și acestea sunt cele mai frumoase lucruri din viață!
– Să înțeleg că acum nu mai lucrați în domeniul publicitar? întrebă
Melinda.
– Dacă lucram acolo, rămâneam nefericită, fiindcă nu era ceva ce să
funcționeze cu scopul meu în viata, așa că am devenit mai
minimalistă și am mers acolo unde m-a dus sufletul: în lume. Toți

69
banii pe care îi dădeam pe lucruri inutile, am început să-i pun
deoparte și să mă bucur de ei acum.
– și ai început să călătorești….
-Oh, dragilor, am făcut copii, copiii au crescut și ei au mers către
scopul lor, iar eu în continuare către scopul meu. Știam că trebuie să
văd lumea și să mă bucur de tot ce se întâmplă în jurul meu și asta
am început să fac.
– Chiar am să schimb multe în viața mea când am să mă întorc acasă,
spun eu, în timp ce mă uit la ei doi și mă văd pe mine și pe Max
plimbându-ne prin lume.
– Gata, Ștefi, punem și noi asta în acțiune? Planul nostru către
minimalism? se uită Melinda la mine plină de energie și speranță.
– Cred că o să mai avem multe de povestit zilele astea, îi spun.
– Fetelor, mă bucur că am luat micul dejun împreună și nu uitați,
faceți ce vreți voi atâta timp cât sunteți sigure că duce la împlinirea și
la evoluția voastră și desigur, cel mai important, că vă face fericite.
A zâmbit finuț și ne-a luat în brațe.
Chiar dacă nu mi-a plăcut Oman în mod extraordinar, m-a învățat
încă o lecție. M-am relaxat, a fost frumos și am tot dezbătut discuția
pe care am avut-o în prima zi cu Melinda timp de câteva zile, cât ne-
am relaxat pe acolo pe plajă. Am văzut delfini în mare, am fost și ne-
am jucat cu dromaderi prin deșert și am mâncat tot felul de
specialități arăbești: de la baclavale la mâncăruri extravagante, dar
desigur, fără carne. Așa mi-am petrecut un alt layover pe care cu
siguranță nu-l voi uita mult timp de acum încolo.

Melinda a fost incredibilă și am legat o prietenie strânsă cu ea, era

atât de veselă și optimistă, exact de genul acesta de persoană aveam
nevoie în jurul meu. Am putut discuta cu ea despre ce probleme
aveam, pentru că nici ea nu se integra perfect în companie. și ei îi era
foarte dor de casă fiindcă nici ea nu era din Germania. Am mers apoi
și am făcut poze pentru noi, pentru Instagram, a fost unul dintre
layover-urile mele preferate. Eu eram genul de persoană care nu
cumpără niciodată suveniruri, nu am văzut vreodată ceva mai
nefolositor decât mulți magneți de frigider sau alte prostioare din
plastic, pe care lumea nu le folosea la nimic. Acum, după discuția cu
doamna, cu atât mai puțin. Dar în schimb, îmi place să imortalizez
momente, să creez video-uri și să mă bucur în prezent de clipele pe

70
care nu le-aș mai fi putut recăpăta, iar partea bună este că aceste
lucruri erau și sunt pe gratis.
– Cele mai frumoase lucruri și momente în lumea asta sunt gratis.
Următoarele, sunt extraordinar de scumpe. Asta nu am spus-o eu ci
Coco Chanel, dar am zis să o las aici.

ÎNAPOI ÎN MÜNCHEN

După ce m-am întors, am vizionat câteva documentare despre

minimalism, am citit o carte legată de asta și m-am pus să-mi fac
curățenie în tot dulapul. Nu mă mai plimbam cu bagajul de cală;
bagajul mic și geanta îmi ajungeau. Am înjumătățit toate lucrurile pe
care voiam să le iau cu mine. Am simplificat outfiturile la maxim:
îmi luam mereu 2-3 rochițe pe care trebuia să le pozez pentru
Instagram și în rest tricouri albe/negre și pantaloni scurți/lungi. În
felul acesta, nu mai pierdeam timp dimineața concentrându-mă cu ce
o să mă îmbrac și astfel nu mai consumam energie pe lucrurile
acestea minore.
Timpul trecea, iar eu învățăm și evoluam extraordinar de mult. În
fiecare zi simțeam că sunt altă persoană față de cum eram ieri și altă
persoană față de cum urma să fiu mâine. În fiecare zi eram supusă la
noi încercări și noi situații. Cred că asta este școala vieții: să pleci în
lume și să explorezi totul pe propria ta piele.
Îmi plăcea mult ceea ce făceam și simțeam că asta este vocația mea:
să călătoresc și să învăț, iar apoi să dau asta mai departe. Un lucru
mai știam sigur. Călătoritul este mult mai distractiv în doi, iar mie
îmi lipsea Max enorm. Este altceva când te bucuri de minunățiile
acestei lumi cu oameni dragi din viața ta. Deja trecuse mai mult de o
lună de când nu ne văzusem. Aveam de ales ori, mă obișnuiesc cu
ideea, ori o să schimb ceva. Nu era o alegere grea. Știam. Ceva
trebuia să se schimbe.
În program, următorul meu zbor era „Las Vegas”. Doamne, ce
nebunie. Eram atât de curioasă cum arată această fantezie, unde totul
este ca într-un parc de distracții pentru adulți ”Faboulous Sin
City”.Mi-am făcut bagajul în câteva minute, după noul plan, dar de
data asta am aruncat și o pereche de tocuri în valiză în situația în care
poate m-aș putea strecura într-un club, deși aveam doar 20 de ani.

CĂTRE VEGAS

71
– Bună ziua, dragi pasageri, vă vorbește căpitanul Markus
Campucio, astăzi vom călători din München către Las Vegas. Durata
zborului va fi de 12 ore…. se auzea din cockpit.
– Doamne, facem 12 ore. Bine măcar că putem face pauză, nu mai
rezist cu zborurile astea. continuam eu deja cu centura pusă.
– Servim repede pasagerii și după aceea mergem în galley și ne
plănuim ce facem în Vegas, spuse colega mea din dreapta.
– Știi că am 20 de ani, nu? Mai bine încearcă să-ți faci planuri cu
altcineva. Cu mine în Vegas nu poți bea nici măcar un pahar de
prosecco.
‘'Cabin crew 10 min to departure’', se aude din nou din cockpit
– Ok, hai să ne concentrăm la decolare și povestim după.
Mereu era important pentru mine ca în cele 15 minute de decolare și
aterizare să fiu concentrată la fiecare lucru care se întâmpla în avion.
Orice mișcare, orice sunet sau dacă vedeam fum sau ceva neobișnuit,
trebuia raportat instant la căpitan. Secundele salvează vieți în
momentele acestea. Cele mai importante perioade dintr-un zbor sunt
categoric decolarea și aterizarea, pentru că 80% din toate incidentele
se întâmplă atunci. Odată ce ești în aer, șansele să se întâmple ceva
sunt aproape nule.
– Gata, hai că ne putem da centura jos și să ne apucăm de service.
– Trebuie să verific prima dată băile și vin, răspund.
Am început să facem service-ul, am servit băuturile și mâncarea, iar
când eram aproape gata, mi se părea că aud ceva familiar. Cineva
vorbea română. Nu îmi venea să-mi cred urechilor, așa că i-am spus
colegei mele.
– Poți continua tu service-ul, te rog? Trebuie să verific ceva și mă
întorc într-o clipită.
Merg după colț și mă bag în seamă:
– Nu îmi spuneți că am dat de un grup de români pe aici? mă uit la ei
și toți pufnesc în râs.
– Așa ceva nu se poate, dacă și stewardesa e româncă! se uită și râd
puternic.
– Îmi spune și mie cineva de ce râdem? întreb eu nedumerită în timp
ce râd desigur și eu împreună cu ei.
Se râdea în hohote în colțul acela, încât îmi era rușine să nu vină
vreo stewardesă să ne spună ceva. Nici măcar nu știam motivul, dar
râsul lor era molipsitor. Poate aveau niște motive bune să râdă, poate

72
e doar spiritul românului atunci când vede români prin alte țări
străine.
– Totuși? am continuat eu cu un rânjet pe față. Mă bucuram extrem
de tare că aveam un grup de români pe zbor, îmi era atât de dor de
casă…
– Jumătate din avion este plin cu români, mergem toți la o conferință
în Las Vegas și ne-am întâlnit aici.
– Îți dai seama că suntem puși pe șotii, doar ce putem să facem 12
ore. Mai o horă, mai o glumă.
– Ștefana, îmi pare bine. Doamne ce fericită sunt că v-am găsit.
Întind mâna să-i cunosc, să știu și eu care mi-s pasagerii. Vorba vine,
că de obicei nu mă interesa deloc.
– Paula, îmi pare bine. îmi răspunde prima tipă.
– Ah, ca pe mama! Cu ce ocazie în Vegas? întreb mai departe.
– Merg să țin un discurs la o conferință.
– Tare! În calitate de…?
– Business coach și expert în programare.
– Oau! Vreau să-mi spui mai multe despre asta… dar mai întâi
trebuie să termin treaba. Hai după în față și mai povestim, te servesc
cu o cafea.
Deja ați început să mă cunoașteți și observați cât de deschisă eram să
cunosc oameni noi și să învăț de la fiecare câte ceva.
După ce am rezolvat ce trebuia în avion, mi-am planificat pauza în
așa fel încât să povestesc cu ea. Nu puteam să dorm, era un zbor de
zi, și dacă tot aveam 3 zile prin Vegas, mai bine mi le petreceam cu
cineva de la care chiar aveam de învățat ceva.
– Hei, vrei să vii la o cafea în față sau un pahar de prosecco? o întreb
după ceva timp.
– Da, chiar te rog, nu mai rezist să stau jos, vreau să mă întind puțin.
– Cât stai în Vegas? am întrebat-o în timp ce îi turnam o cafea în
pahar.
– Aproape 11 zile. După ce termin cu conferința, mai rămân câteva
zile să mă pot bucura de oraș.
– Poate dacă ai timp în primele zile, am putea ieși. Aș prefera să stau
cu voi.
– Cred că e posibil, deoarece conferința începe doar în 4 zile. Pe la
ce oră mâine? Își scoate telefonul din buzunar și deschide o agendă
online unde erau planificate activitățile pe ore și minute.

73
– Oau, ești destul de organizată! spun eu în timp ce îmi pierdusem
ochii la ea în telefon. Nu mai văzusem așa ceva niciodată.
– Dacă nu aș fi așa organizată, nu aș reuși să țin pasul cu tot ce fac!
M-aș pierde în multe lucruri pe care nu mi-aș dori să le fac, lucruri
mărunte.
Aici mi-am adus aminte puțin de ce a spus tipa din Bangkok. „Niciun
vânt nu este favorabil unei corăbii fără port de destinație”. Ea avea
o destinație clară.
– și cum ai reușit să fii așa organizată, eu am o probleme în domeniul
acesta din păcate.
– Cred că secretul este să investești în tine, spuse ea.
– Să investesc în mine? Cum vine asta? Financiar vrei să zici? întreb
eu nedumerită.
– Haha, categoric, nu. Mă refer la a investi timp în tine.
– Nu m-am gândit niciodată la asta.
– Hei, Ștefana, nu vrei să faci pauză? întreabă șefa de cabină.
– Nu, mulțumesc de întrebare, sunt prinsă într-o discuție. Poți sta
mai mult în locul meu dacă vrei.
– Așa, revin. Vrei să spui să-mi acord eu timp mie însămi? o întreb.
– Da, exact, este extrem de important să ai niște obiceiuri. Job-ul tău
este foarte spontan, iar dacă nu ai grijă de tine, o să te pierzi. Ar
trebui să ai un echilibru. spune Paula.
– Tu cum îți creezi timp pentru tine?
– și eu am un program extrem de încărcat, dar dacă vrei, îți pot
divulga câteva secrete pe care le am.
– Te rog, m-aș bucura mult și, în plus, mai avem DOAR 6 ore de
zbor!
– Programul meu este destul de complex, dar ți-aș sugera să începi
cu o oră pe zi în care să faci schimbări majore în viața ta. Dacă vrei
să începi în forță, o să-ți recomand să-ți acorzi o oră pe zi pentru
mintea, corpul și sufletul tău. Sunt 6 exerciții pe care le poți face
într-o oră care îți pot schimba complet starea ta de spirit pe tot
parcursul zilei.
– Ok, nu mai aștepta, doar spune-mi ce am de făcut!
– Sunt mai mulți pași, am să-ți scriu când merg la loc și am să-ți dau
apoi foaia.
– De ce mă ții în suspans aici? râdeam, și totuși nu era râsul meu.
Aveam cea mai interesantă discuție pe care o avusesem cu cineva pe
un zbor și nu voiam să se termine aici.

74
– Foaia pe care am să ți-o dau eu este doar un mic început la ce va
trebui tu să faci. Dacă simți că investești prea mult timp în compania
aceata, poate nu e locul tău aici.
M-a lăsat mută. De unde știa o străină pe care o cunoscusem cu 15
minute înainte dacă locul meu este aici sau nu. Cum putea ea să vadă
ce este în sufletul meu?
– De unde știi dacă locul meu este aici sau nu?
– Cred că sufletele care vibrează în aceleași direcții se simt între ele.
– Abia aștept să văd ce scrie pe foaia aceea. Te rog nu uita să mi-o
dai. Trebuie să plec fiindcă se uită colegii la mine, cred că au
terminat pauza, spun eu și dau să plec. Te rog nu uita să scrii
numărul tău de telefon pe foaia aceea, mi-aș dori să păstrăm legătura.
– Nu uit, mersi de prosecco!

75
 În Vegas, am ramas 4 zile în care am explorat orașul, am stat la
piscină, dar nu în ultimul rând, m-am concentrat să urmez pașii
notați de Paula cu grijă pe bilețel.

Am citit, am meditat, am vizualizat lucrurile pe care voiam să le am.

Din păcate, nu mă duceau într-o direcție anume, fiindcă eu eram
pierdută și problemele mele deveneau din ce în ce mai mari. Măcar
mă linișteau, ceea ce era oricum mult mai bine.
Fiind mai mereu singură, începusem să postez pe Instagram și să fiu
foarte deschisă cu job-ul pe care îl am, cu experiențele pe care le
trăiesc. Acesta era colțul meu de fericire atunci când eram plecată și
mă simțeam singură. Discutam cu prietenii mei virtuali despre job, le
spuneam cum este, ce trăiesc atunci când sunt plecată și mulți
rezonau cu mine. Problema era că în timp ce făceam asta, mă
expuneam la multă lume și în special la personalul din firmă care nu
era atât de încântat că îmi fac poze în uniformă și că arăt viața mea
tuturor. Asta am observat mai îndeaproape în dimineața când am
ajuns în Vegas când, la masă, au început discuțiile.
– Hello, la toată lumea, pot sta cu voi? îi întreb eu pe ceilalți colegi
care erau deja la masă.
– Desigur, faceți loc și Ștefanei, spuse unul dintre colegi.
– M-am trezit mai târziu, după zborul de ieri.
– Știu, ai postat în uniformă și ai povestit despre zborul pe care l-am
avut. Eu eram deja în pijama de mult., spuse un coleg.
– Am văzut și eu asta, mă și gândeam cum mai reziști să trăncăni pe
Instagram, spuse altcineva.
– CE? Mă urmăriți pe Instagram? am întrebat eu surprinsă.
– Dragă, aproape toată lumea din firmă te urmărește.
Înghițisem în sec. Nu realizam dacă asta este un lucru bun sau rău,
dar sincer chiar dacă îmi doream să-mi extind audiența, nu voiam să
o fac cu oamenii din firmă. Voiam ca lumea de aici să mă cunoască
pentru cine sunt cu adevărat. Nu voiam să aibă deja o impresie
formată despre mine. Din păcate, multe persoane care mă cunosc
doar din online au o impresie despre mine sau pun o etichetă ca și
când m-ar cunoaște.
Meseria de stewardesa pe lângă lucrurile foarte bune descrise mai
sus, legate de calatorii, experiente frumoase, am avut și situații

76
neplăcute legate de colegi frustrați, egoiști și mai puțin dezvoltați
personal. Nu toți, erau și colegi extraordinari, dar oricum din cauza
unora am suferit și aveam senzația de bullying. Poate ca eram mai
diferită, venind din Romania, cu accent, mai tânără și implicată și de
alte lucruri, cum ar fi dezvoltare personală, mediul online etc
– Mersi, cred! spun eu și continuam bolul cu fructe.
– Eu nu consider că e prea ok cum te afișezi în uniformă.
Deja eram cu ochii în tavan, eram sigură că se ajunge la ceva de
genul.
– Și cum mă afișez în uniformă? întreb zâmbind. Nu am voie să mă
prezint? Știam că acum se va înfierbânta toată lumea.
– Tu practic, prin ce postezi, doar te folosești de firmă ca să-ți faci ție
reclamă, spuse ea încercând să fie simpatică. Nu îi prea ieșea.
– EU îmi fac reclamă mie prin companie? Cred că te înșeli, dacă ai
știi de câte ori am recomandat compania, câți oameni vor să aplice la
compania noastră doar fiindcă am lăudat-o eu de multe ori, ai fi
surprinsă. Nu am vorbit niciodată rău de companie. Din contră, ma
mandresc că lucrez aici.
Unul dintre colegi se gândi că trebuie să intervină și începu să spună.
– Ce cred eu că vrea să spună este că mereu în uniformă pari prea
personală și ar trebui să fii mai formală și să nu mai spui ce se
întâmplă pe zbor.
– Stai! Scrie undeva că nu am voie să discut pe Instagram despre
trăirile mele? În momentul acesta îți închipui că nu mai aveam deloc
chef să mănânc sau să rămân la masă cu ei. Erau rai și invidioși.
– Nu cred că este în regulă să postezi atât! spuse el din nou.
Eram deja nervoasă și nu mai puteam să tac.
– Aceia dintre voi care au și altceva de făcut în afară de aviație sunt
sigură că nu își pierd timpul analizându-mi poveștile de pe story sau
postările. Eu nu am timp să fac asta, încerc să-mi ocup timpul cu
lucruri care mă fac fericită, cred că asta ar trebui să faceți și voi.
Apoi m-am ridicat și am plecat.
Eram sigură în momentul acela că o să mă vorbească mai departe și
că am creat mai mult fum, în loc să sting focul, dar eram tristă. Îmi
lipseau persoanele dragi și oricât de mult încercam să creez legături
cu oamenii de acolo, era o barieră care mă oprea și nu înțelegeam de
ce.
Nu vorbeam despre faptul că îmi plăcea să fiu activă cu comunitatea
mea de pe Instagram sau faptul că postam pe Youtube sau că scriam

77
la noua mea carte „Cum devii stewardesă”. Nu vorbeam despre
nimic, doar fiindcă voiam să mă considere una de-a lor, să mă
considere la fel ca ele. Asta se pare că nu prea funcționa, fiindcă eu
voiam mai mult. Nu voiam să vorbesc despre alți oameni sau despre
ce au făcut alții în zboruri, să-i bârfesc și să analizez comportamentul
lor. Voiam să ne simțim bine, să ne bucurăm de locația în care
suntem, să ne distrăm.
După ce am văzut că nu mă pot apropia de nicio persoană din echipaj
și că păream un dușman pentru ei, am decis să sun la numărul pe
care l-am primit în avion de la Paula. Am chemat-o pe „Strip” -
strada principală din Vegas - să mergem să bem un fresh.
– Hello, sunt stewardesa cu prosecco. Te deranjez?
– Bună, Ștefana! Mă bucur că ai sunat, suntem pe strip la hotelul
Caesar’s Palace. Mâncăm aici, te așteptăm.
Și așa mi-am petrecut câteva zile în Vegas, cu alt grup, alte personae,
alt mediu. Era clar că ceva între mine și viața de stewardesă nu
funcționa sau poate eram eu de vină că nu știam cum să rezolv
lucrurile, eu eram și sensibilă și îmi puneam tot sufletul în ceea ce se
întâmpla în avion. Eram rigidă, fiindcă ei mă respingeau. Unul dintre
defectele mele este ca sunt o persoană directă și sinceră, iar eu
credeam că toți ceilalți erau la fel. Din păcate, nu era cazul. Cu cât
sufeream mai mult, cu atât deveneam mai rigidă și cu atât
comunicam mai puțin cu grupul.

După ce am plecat din Vegas, pe zborul de întoarcere, am avut o

situație foarte amuzantă.
Eram pe culoar și serveam oamenii cu băuturi. Mai aveam undeva la
9 ore până la München și încercam să terminăm repede cu service-ul,
să putem face o pauză. Toate zborurile de întoarcere erau de noapte
și ești complet debusolat dacă nu te relaxezi puțin înainte de
aterizare.
– Mai ai cafea? îl întreb eu pe colegul care mă ajuta pe tură.
– E aproape goală, mă duc să aduc din față, spuse el.
– Nu stai aici, mă duc eu! Plec să aduc cafea și când mă întorc îmi
face un semn disperat.
Vin mai aproape de el și întreb:
– Ce? Nu înțeleg…!
– Întoarce-te ACUM!
Mă întorc și nu văd nimic.

78
 -Nu știu la ce te referi, crezi că ai putea să-mi dai mai multe detalii?
– UITE-TE! repetă.
– Nu am de unde să visez ce ai văzut tu în spatele meu, îi răspund
puțin enervată de situație.
– Hai mai aproape că nu pot țipa, se stingherise el și făcuse câteva
semne să mă apropii de el.
– Spune o dată… trebuie să continuăm sevice-ul...!
– Deci… cred că în spate, erau o doamnă și un domn și…
– Dacă nu spui în clipa asta, merg la șefa de cabină și îi spun că stai
în mijlocul avionului blocat și nu împarți băuturi și nici nu vorbești
cu mine ce se întâmplă, mă răstesc la el cu o privire serioasă.
– SE FACE SEX ÎN TOALETĂ, țipă fără să își dea seama.
Mă pufnește râsul, un râs isteric.
– Ce show, nu cred, haha…
– Ștefana nu mai râde, nu-i putem lăsa acolo să se joace jumate de
zbor, răspunde el.
– Asta ar putea fi o soluție, dar nu cred că le trebuie jumate de zbor
– Poți fi măcar de data asta serioasă? se agită din nou.
– Sunt, dar nu știu ce să fac, găsește o soluție, îi spuneam eu.
– Du-te și bate la ușă! îmi spuse.
– Nu, du-te tu! Nu vreau să mă bag în treaba lor.
Ok, nu cred că ai trăit vreodată o situație de genul, dar îți spun de
acum că este penibilă. Trebuie să reacționezi, fiindcă asta ți-e
meseria, dar crede-mă că nu ai vrea. Nu dorești să fii pus în situația
asta. Motivul principal pentru care trebuie să „evacuăm” toaleta nu
este fiindcă făceau ei ceva in, ci pentru că trebuie să verificăm din 15
în 15 minute dacă nu cumva se fumează în toaletă, dacă nu miroase
a ars și multe alte lucruri. Totuși, faptul ca trebuie să deranjezi
oameni, nu era un lucru plăcut nici pentru ei, nici pentru tine.
– Bună ziua, vă rog frumos să-mi deschideți, trebuie să fac
verificarea la toaletă, bate el tare și vorbeste răspicat.
Dintr-o dată, nu se mai auzea nimic, pasagerii erau pe silent, cred că
au înțeles și ei momentul penibil al celor doi porumbei. Cât despre
cei din toaletă, ce să zic... cred că de rușine voiau să sară pe
gemulețul de la baie. Nu se auzea nimic și asta era o problemă.
– Vă rog, deschideți
Niciun sunet.
– ACUM să ieșiți afară!!

79
Urlă încât cred că și căpitanul auzise, care era în cockpit cu ușa
închisă. Brusc se deschise ușa și tipul dinăuntru îl întrebă direct pe
coleg.
-Hei! Ai un prezervativ?!
Colegul meu se albi la față și răspunse
– Mda… da, dar în geamantan!
S-au uitat unii la alții pentru 4 secunde și după aceea am văzut cum
se trântește ușa la loc.
Am râs tot zborul despre situația asta și l-am cicălit pe coleg cu
glume. ‘'Da, dar în geamantan’'.
După vreo 5 minute au ieșit afară și mie îmi era și rușine să mă uit în
ochii lor. Eram doar puțin curioasă dacă erau cuplu sau poate ceva
membri ai clubului acela High Club. Dacă nu știi de Miles High
Club, nu ai pierdut nimic. Este doar un club în care oamenii se
întâlnesc în aeroport după ce au discutat pe site și hotărăsc să facă
sex în avion. Da, acesta este scopul. Sună total aiurea, dar dacă știi
câți sunt înscriși și doresc să experimenteze asta…
La sfârșitul zborului, m-am bucurat că a fost doar asta. Mai bine ai 3
băi închise cu nebuni, decât să ai o problemă medicală în zbor.

3 SĂPTĂMÂNI ÎN MUNCHEN

Era o situație din ce în ce mai complicată. München-ul nu îmi plăcea

deloc. Îmi plăcea să zbor și să călătoresc, dar nu să locuiesc în
München. În plus, nu îl văzusem pe Max de aproape două luni. Când
puteam eu să vorbim, nu putea el și invers. Eram într-un conflict
interior extrem de puternic. Îmi doream pe de-o parte să merg la el în
România și să renunț la tot, dar pe altă parte să pot explora mai
departe această aventură. Cu fiecare cursă pe care o făceam, realizam
că de fapt, nu acesta este scopul meu, că ceea ce credeam la început
că o să-mi aducă fericirea era doar o iluzie temporară. Care este cu
adevărat vocația mea? De ce am venit eu pe această lume?
Realizam că vreau mai mult decât doar să vizitez locuri frumoase
singura și să-mi fac poze în locații exotice. Voiam să aduc oamenii
cu mine în excursii, să le arăt viziunea mea, să ne dezvoltăm
împreună și, cel mai important să lucrez pentru mine însămi, nu
pentru alții. Să clădesc eu, să pun eu cărămidă cu cărămidă la
fundația carierei mele. Gândeam departe și pe termen lung și asta mă

80
făcea să nu îmi găsesc rostul în companie. Nu găseam soluția la
întrebările pe care mi le adresam singură. Știam că am să călătoresc
mai departe și că nu vreau ca această etapă din viața mea să se
încheie, dar îmi lipsea partea socială, în care eram aproape de
oameni. Singurul meu refugiu era Instagramul. Acolo puteam să mă
deschid și comunitatea mea mă lua așa cum sunt, mă iubeau așa cum
sunt. Datorită sprijinului lor am reușit să fac multe.

Nu puteam pleca în România, aveam zbor a doua zi și trebuia să stau

8 zile în Mauritius. Tot ce voiam eu de fapt era să fiu cu Max. Cu
fiecare călătorie pe care o făceam, aveam asta în cap: „Nu contează
unde ești, contează să fii cu oameni dragi!”
Când văzusem în program că mergeam în Mauritius 8 zile, sărisem
în sus de fericire și visasem cum o să fie cu Max pe plajă, ținându-ne
de mână și explorând insula.
Din păcate, acesta fusese doar un vis frumos. El nu putea veni, și nici
nu ne permiteam atunci o evadare de genul acesta. El era în lumea
lui, muncind la fundația pe care o înființase, iar eu eram în lumea
mea. Lumea lui era plină de vedete și oameni cunoscuți, artiști mari
și evenimente. El regiza. Lumea mea era plină de avioane, agitație și
destinații exotice. Eu zburam. Doi oameni care voiau să fie
împreună, dar fiecare zi ce trecea îi trăgea mai departe. Eram
dezorientată, ca o busolă stricată ce se învârte spre toate direcțiile și
mă gândeam dacă oare era acesta începutul sfârșitului nostru.

Urma să plec în zbor și încercam să dau de el. Nu prea putea să

răspundă la mesaje, fiindcă era mereu ocupat. Asta voiam să cred și
eu despre mine, dar cu cât timpul dintre mesajele noastre era mai
lung, cu atât îl simțeam pe el mai departe de mine. Pasagerii s-au
asezat, ușile s-au inchis, „Cabin crew prepare for departing”. și
niciun răspuns de la Max…

MAURITIUS

Ajunsesem la hotelul de 5 stele după un zbor de 12 ore. Hotelul era

pe malul mării și era într-adevăr superb, dar nu îmi păsa asta. Tot ce
voiam eu era să prind wifi, să dau de Max. Credeți-mă, acesta era
mereu un moment interesant după zbor. Fiind pe zboruri lungi care

81
erau de 12 ore, nu aveam acces la telefon. Nu aveam acces nici cu 2
ore înainte să ne îmbarcăm, nici cu 2 ore după ce aterizam, fiindcă
atât dura până ajungeam de fiecare dată la hotel.
Am mers direct la receptie:
– Bună ziua, îmi puteți da vă rog parolă de la wifi?
– Așteaptă până îți vine cardul de la cameră, acolo ai și parolă! spuse
recepționera.
Nu mai puteam de nervi. Eram blocată pe insula aceasta 8 zile și
voiam să pot comunica măcar. O parte din mine urla de nervi și
cealaltă parte încerca să mă calmeze cu gândul că o să vedem locuri
minunate pe insulă.
După ce am făcut rost de parolă, am pornit netul. Ca să prezint
tabloul vizual, toți plecau spre camerele lor și eu rămâneam mereu în
lobby, deoarece acolo era cea mai bună conexiune. O fată brunetă,
răvășită puțin după zbor, cu telefonul și laptop-ul în mijocul
hotelului, în uniformă, încercând să ia legătura cu cei de acasă. Nu
eram ok, cu siguranță. Eram destabilizată emoțional.
– Hei, de ce nu mergi să te schimbi? Nu vrei să vii la cină cu noi? mă
întreba copilotul, care era deja schimbat.
Copilotul era un fel de Don Juan în compania noastră. Era destul de
înalt, bine făcut și destul de amuzant. Mitul acela că toți piloții sunt
sexy este o vrăjeală. Dar în cazul lui, era cu totul adevărat.
– Am de răspuns la câteva mesaje, am să mănânc mai târziu. Mersi!
sigur mă credea mai trăsnita.
– Te găsesc tot aici și după cină? La cât de focusată ești… spuse el
râzând.
Nu eram focusată, eram deprimată. Dar ce știa el, poate încerca să
ajute sau poate doar se plictisea.
– Cred că am să plec, poftă bună! am fost scurtă, voiam să plece, să
pot vorbi cu Max.
„Beep”… „beep”… și răspunde un chip atât de drag și de familiar.
Am povestit în seara aceea, dar puțin. Era la un concert și desigur nu
prea avea timp. Vorbea frumos cu mine și îmi arăta cât de mult
contez, dar cred că fiindcă eram într-o situație delicată, nici nu
aveam curajul să-i spun exact ce simt. Să spun că sufăr, că am nevoie
de el. Era departe și nu-i puteam vedea reacțiile. Nu voiam nici să-l
sufoc, așa că preferam să tac și să-mi ascund mai mult stările și
trăirile. Doar că acest lucru putea doar să meargă înspre rău. Într-o
relație, când nu există comunicare, relația se îndreaptă spre sfârșit.

82
 M-am trezit de dimineață și mi-am propus să-mi las telefonul în
camera de hotel. Dacă eram cu el toată ziua în mâna, mă gândeam
mereu: „De ce nu răspunde?“ sau „De ce nu îmi scrie?“. Știam
sigur că o să îmi scrie până ajung eu seara înapoi în cameră și atunci
poate o să își facă el griji de ce nu am răspuns. „Ai o mentalitate de
12 ani, Ștefana!”, gândeam atunci.
Plecasem într-un parc de aventură aproape tot echipajul. Nu eram
foarte interesată, dar decât să stau acasă și să nu am activitate, m-am
hotărât să merg și eu cu ei. Cum erau mai multe zile de layover,
multe persoane și-au luat iubita, bunica, mătușa, fratele și purcelul cu
ei în Mauritius. Ceea ce aș fi vrut să fac și eu cu Max, dar nu s-a
putut. Când am plecat spre parc, căpitanul și copilotul erau singurii
care nu aveau însoțitori cu ei, așa că am mers împreună cu ei spre
parc. Erau haioși și măcar mai trecea timpul.
Ne-am dat pe niște tiroliene extrem de lungi și a fost destul de
distractiv. Credeam că ieșirea asta va fi doar o simplă activitate care
să îmi ia gândul de la propriile griji, dar se transformase în mult mai
mult. Când am ajuns acolo, fiindcă eram peste 13 oameni, normal că
fiecare voia să facă altceva. Unii voiau să meargă pe tiroliene, alții să
meargă pe atv-uri, ceilalți voiau să facă niște tururi și în 10 minute,
ne-am împărțit toți și am plecat la drum.
Tirolienele erau cele mai mari pe care le văzusem vreodată. Treceai
prin cascade, mergeai aproape și câte 1 km suspendat. După câteva
portii de adrenalină, ne-am relaxat și am început să facem glume și
să ne distrăm.
Când am ajuns acasă, am citit mesajele pe care mi le dăduse pe
parcursul zilei. Erau destul de multe, dar când am încercat să-l sun,
mi-a închis și mi-a spus că nu poate vorbi pentru că era la o întâlnire
cu cineva. Comportamentul meu era incontrolabil și nu era deloc
normal. Plângeam de 2 ori pe zi și nu știam unde o să mă ducă asta.

Vorbeam, dar destul de rar și eu am încercat cât de cât să mă bucur

de plajele din Mauritius și de activitățile pe care le făceam pe
acolo.Imi era teama ca am sa-l pierd. Imi era teama ca se va sfarsi
relatia noastra.
– Azi mergem cu un iaht pe o insulă mică din apropiere! îmi spune o
colegă.
– Drăguț, distracție faină să aveți! răspund eu.

83
– Vrei să vii cu noi?
– Da, poate. De fapt, sincer, nu știu dacă să vin!
– Ești în vacanță acum, doar nu o să stai toată ziua în camera de
hotel!
Spunea ea care era cu mama ei și își sărbătorea ziua de naștere. Mă
bucuram pentru ea, dar nu puteam să mă bucur pentru mine.
În final, am mers cu ei și a fost distractiv. Am dansat, am făcut
scufundări și am comunicat mult cu localnicii, ceea ce m-a făcut să
mă simt că trăiesc acolo în prezent cu ei. Când m-au întrebat de unde
sunt, am spus mândră „România”, cum o fac de fiecare dată, deși n-
am așteptări mari să știe multe despre noi. În schimb, cei din
Mauritius știau de Transilvania, ceva de Ceaușescu și multe, multe
despre fotbalul nostru.

Când am ajuns înapoi, copilotul și căpitanul erau pe plajă cu încă

câțiva și mi-au făcut semn să merg și eu la ei.
– Hello, cum a fost azi? Ești mai bine? mă întreabă copilotul.
– Da… sunt...
M-am gândit că nu e ok să intru în subiectul acesta așa că m-am
adunat și i-am întrebat:
– Lăsați asta, voi ce faceți în seara asta?
– Bem, povestim. Stai cu noi!
Am trecut prin toate subiectele, era ca o seară de vară fără griji, eram
pe șezlonguri în fața mării și soarele apunea frumos sub mare. Noi ne
vedeam printre palmieri, era o atmosferă liniștitoare. Ne-a povestit
căpitanul că soția lui era gravidă. Ea era copilot și mereu zburaseră
împreună în cockpit.
Mă impresiona foarte mult povestea lor și se potriveau atât de bine.
-Viitor tătic, mai băgăm o bere? întrebă copilotul.
– Am putea, noaptea este destul de lungă. Ștefana, spune-ne despre
tine!”
– Mai exact?
– Ce vrei tu, noi suntem aici să ascultăm! au spus ei simpatic.
Sunt din România, în aviație de câteva luni, în Germania de când am
intrat în compania aceasta și sunt împreună cu Max. Spusesem eu
mândră. Cred că acolo și voiam să ajung.
– Păi, spune-ne acum despre iubitul tău, dacă ai început”, continuă
copilotul.
– Stă în București, este regizor.

84
Și mă ignoră de vreo 2 săptămâni, voiam eu să continui, dar am
gandit-o doar.
– Vrem să-l vedem, cum arată?
Știați că bărbații sunt de multe ori mai curioși decât femeile?
Am scos telefonul și am arătat câteva poze cu el.
– Oh, arată ca James Dean! spuse copilotul râzând.
– Da, chiar seamănă, sunteți frumoși împreună, continuă căpitanul.
Mda, împreună, dacă o să mai fim împreună. și după 10 minute am
plecat spre camera mea unde l-am sunat pe tata.

Tatăl meu este persoana care mereu înțelege ce simt, poate și fiindcă
semănăm mult. I-am spus ce era în sufletul meu și că urma să mă
despart de Max la nervi, fiindcă dacă nu, credeam că o va face el.
Era aiurea cum gândeam și nu eram deloc stăpână pe situație, nu
eram eu însămi de fapt. Voiam să-l am aproape și dacă știam că nu se
poate și nu este perfect, nu mai voiam nimic. Eram o lașă, nu puteam
să sun și să-i spun ceea ce simt, fiindcă eram nesigură de ce o să
creadă sau dacă o să-l intereseze că am eu criză de dor la 8.000 de
km distanță.
Așa că nu l-am sunat, i-am spus doar că am petrecut o seară plăcută
și că mă înțeleg cu cei din cockpit.
Mi-a răspuns așa:
– Mă bucur că te înțelegi cu ei, abia aștept să termin treaba aici, mai
am puțin și după aceea o să putem vorbi liniștiți.
„Mai am puțin“, am tradus în: „după ce o să treacă Crăciunul, am să-
mi fac timp și pentru tine”.
Chiar dacă poate nu asta voia să însemne, nu vrei să știi ce era în
capul meu atunci.
Eram departe de sufletul meu…

A doua dimineața

– Hello, iubita lui James Dean, a spus copilotul râzând, a doua zi

dimineață.
– Ați mâncat deja?
– Nu, acum am ajuns, stai cu noi. Doar nu vrei să stai cu fetele.
Ok, nu prea înțelesesem care era faza cu fetele, dar poate trebuia să
aflu. Ei erau amuzanți, așa că am rămas cu ei.
– Ce vrei să faci azi, ai vreun plan?

85
– Eu nu am avut niciun plan de când am ajuns aici, singurul lucru în
plan era zborul de întoarcere.
– Măi, ce rigidă ești, spuse căpitanul.
– Așa e de când a ajuns, noroc cu noi!
– Ce vreți să aflați? Dacă o să stau în cameră?
– DA, îmi răspunseseră aproape în cor și se uitară la mine de parcă
eram un animal bolnav într-o cușcă
– Nu am ceva în plan, am răspuns sec.
– Noi mergem la o cursă de cai și dacă ești simpatică, poate te luăm
cu noi! îmi răspunse copilotul.
Nici nu îmi trecea prin cap în momentul acela că poate i-ar fi putut
plăcea de mine. Eu mă uitam la orice bărbat și tot pe Max îl vedeam
în fața ochilor.
– Simpatică sunt din 97’, ce facem acolo? Călărim?
– Nu încă, mergem să pariem pe cai, urlăm prin tribune, mâncăm. De
fiecare dată când am venit în Mauritius, m-am dus.
– Ok, hai să mergem atunci! era pentru prima dată când o spuneam
cu veselie în glas.
Am pariat pe cai și am stat în suspans să vedem al cui câștigă. A fost
palpitant și pentru o perioadă uitasem de el. Asta desigur pentru
câteva ore. Seara când ne-am întors la hotel, am stat puțin pe plajă la
povești.
– Mă simt de parcă m-ați adoptat și mă cărați cu voi peste tot!
– Bea și tu o bere și o să te simți ca un bărbat printre noi, o să fim ca
frații.
– Mai bine nu, nu beau alcool. Dacă aș bea m-aș ameți imediat și nu
vreau asta.
Știam că apoi aș fi plâns toată noaptea din dragoste, nu doar jumătate
de oră când m-aș fi pus în pat.
– Nu are ce să ți se întâmple de la o bere, continuă copilotul.
– Vă las vouă mai multă, lăsați-mă cu berea voastră!
– Mai facem ceva mâine? întreb pentru a schimba subiectul.
– Mâine mergem la windsurfing în capătul celălalt al insulei, dar din
păcate nu te putem lua fiindcă mergem cu motorul și am doar un loc,
a zis copilotul.
– Scuze, dar eu după 6 zile de activități, cedez. Mâine e zi de pauză.
Trebuie să rezolv și câteva lucruri pentru nevastă-mea acasă, știți că
urmează să nască. Așa că pas! spuse căpitanul.
– Ok, atunci facem mâine ceva. S-a eliberat un loc și singurul!

86
– Dar n-am mai fost niciodată la windsurfing, am spus eu cu gândul
că poate nu e ok să merg doar eu cu el.
– Perfect, o să pot să te învăț! a răspuns.
– Mă gândesc și am să-ți spun mâine, acum merg la somn, că sunt
praf după ziua asta.
Mâine la 7.00 dimineața am să plec din față recepției. Dacă vrei, să
fii acolo, dimineață sunt valurile mai bune.

Nu știam dacă este o soluție bună să merg cu el acolo, dar până la

urmă, voiam să fac wind-surfing și chiar începeam să mă distrez.
Atitudinea mea se schimbase. Nu mi-am pus ceasul. Dacă era să mă
trezesc, mergeam. Dacă nu, însemna că nu trebuia să merg. Cu fusul
orar m-am cam trezit destul de devreme în fiecare zi, așa că exista o
posibilitate mare să mă trezesc și de data aceasta.

Eram trează și încă mă gândeam dacă să merg sau nu, nu eram

hotărâtă. M-am ridicat din pat și mi-am luat costumul de baie pe
mine, m-am hotărât în ultimul moment și am plecat spre recepția
care era la aproape 1 km distanță de camera mea de hotel. Ar fi
trebuit să iau o mașinuță de golf să ajung acolo la timp, dar nu am
luat. Dacă era să fie acolo când ajung, ok, dacă nu, mergeam la micul
dejun direct și stăteam la piscină. Când am intrat în recepție, nu era
acolo. Nu mai trebuia să mă întreb dacă să merg sau nu, era plecat.
Ce bine! M-am dus către sala unde era micul dejun și când dau să
intru,
– Aici erai! M-am uitat după tine, m-am gândit că întârzii. Hai,
mergem? m-a oprit copilotul din drum.
– și eu care mă gândeam că ai plecat! spun eu și înghit în sec…
Am plecat cu o motocicleta, faptul ca nu aveam un acoperiș deasupra
mijlocului de transport dădea o senzație de libertate, insula Mauritius
este superba. Are multe microclimate și am străbătut-o de la Nord
către Sud.
Ma simțeam descătușata, am trecut printr-o ploaie calda și am
început sa inteleg de ce unii sunt inebuniti dupa motociclete.
Ajunși în capătul celălalt al insulei, am realizat cât de departe eram
de cazare.
– A fost cel mai lung drum cu motocicleta din viața mea, am spus eu
în timp ce mă dădeam jos de pe motor.

87
– Dar a fost superb. Ploaie, vânt, soare, curcubeu, apoi din nou
ploaie.

– Ce facem aic? Nu văd nimic., întreb eu curioasa

După colț o să vezi o mulțime de oameni care fac windsurfing, nu îți
face griji. Nu te răpesc.
Am mers și am închiriat echipament, care să-ți spun sincer nu era
atât de ieftin precum credeam.
– Stai că nu înțeleg. Îmi trebuie minim 5 ședințe pentru a intra în
apă? întrebam eu șocată pe toată lumea.
– Da, trebuie să faci toate exercițiile la sol și după aceea poți intra în
apă.
– Uitați, haideți să vă explic ceva. Eu învăț foarte rapid, așa că poate
putem trece astăzi peste 5 ședințe și să facem direct și băița.
Nu venisem până în capătul insulei degeaba, dacă nu puteam măcar
să încerc să fac wind-surfing, ce căutam aici?
După ce i-am amețit de cap pe săracii oameni de acolo, au cedat și
mi-au spus:
– Uite cum facem, noi o să facem tot antrenamentul cu tine și în
situația în care ești pregătită, te lăsăm să intri în apă.
– Ce mai așteptăm, eu trebuie să intru în apă azi!
Antrenorul meu era un profesionist, explica foarte bine.
A avut răbdare cu mine pentru primele 15, hai 30 de minute, după
care mi-a spus:
– Eu am cedat, când vrei intrăm în apă spune-mi și continuăm acolo.
M-am descurcat foarte bine și mi-a spus că nu a mai avut niciodată o
femeie care de la prima ședință să se ridice pe placă în apă.
În timp ce încercam eu să rămân cât mai mult în picioare pe placă, îl
pierdusem pe copilot pe plajă. Nu îmi prea păsa asta, dar voiam să
mă întorc nevătămată la hotel. După ce am terminat ședința, m-am
așezat pe plajă și așteptam să termine și el să putem pleca. Mă
gândeam la Max. Nu înțelegeam de ce de ieri seară, din nou nu
dăduse niciun semn. Pe de o parte, credeam că nu o să mai fie nimic
și că așa s-a terminat povestea noastră. Tot ce mai aveam era însă un
fir de speranță care voia ca totul să se rezolve cu bine.
M-am lăsat pe spate și observam în depărtare cum se vedeau toate
parapantele deasupra apei ca un de dans deasupra mării. Nu erau
valuri, soarele strălucea puternic și dacă te uitai în stânga vedeai

88
munții. Climatul din Mauritius seamănă puțin cu cel din Hawaii,
deoarece ai munți și mare, dar și zone mai secetoase. E interesant.
După ce am făcut o pauză și a venit și copilotul de la tura lui, am
mers să mâncăm. Acolo ne-am întâlnit cu 4 fete stewardese din
echipajul nostru care veniseră într-o mașină să mănânce la un
restaurant din apropiere.
– Hei, ce ați făcut până acum? întreabă o colegă, de parcă nu era
evident de unde veneam. Eram în costume și complet uzi cu plăcile
în mână.
– Venim de la pescuit, nu vezi? răspunde copilotul.
Mă uit la el și râd, nu înțeleg ce îi veni să fie așa sarcastic, dar îmi
era egal. Oricum fetele acestea nu erau prea drăguțe.
– și ce vreți să faceți astăzi? întreb eu simpatică și încerc să discut cu
ele.
– Am vizitat câteva locuri pe insulă și am auzit că erați în drum, așa
că ne-am oprit aici să mâncăm și apoi mergem mai departe.
– Mă puteți lua și pe mine înapoi la hotel cu voi? continui eu.
– Nu mai avem loc din păcate.
A spus-o râzând, ca și când se bucura. Am decis în momentul acela
că această conversație nu duce niciunde așa că m-am dus la încă o
tură de wind-surfing.
– Am să vă las, mă duc la încă o tură. Tu rămâi aici cu ele? îl întreb
pe copilot.
– Vin cu tine.
– Te-au enervat, așa-i? întrebă apoi când am ieșit din raza lor vizuală.
– Tu ce crezi?
– Știi ce au spus fetele înainte să ajungi?
– Au mai comentat și înainte? întreb fără să mă mai mire ceva.
– Au spus că tu vrei doar să ieși în evidență, că mergi la windsurfing
să impresionezi și să te dai în spectacol. Mai sunt multe altele, dar nu
cred că are rost să redau tot ce au zis.
În momentul acela voiam să dispar de pe insulă și să mă sui pe un
pelican care să mă ducă până acasă în România. Toți erau plini de
invidie și parcă eram într-un concurs și ne băteam pe ceva. Zici că
primeam un bonus „Stewardesa lunii” și eram concurente. Eram
blocata intr-o cutie neagra cu niste persoane antipatice.
– Prefer să nu mai discut asta, dar îți mulțumesc că mi-ai spus. Voi
avea mai multă grijă cu cine mă înconjor, nu mai vreau să stau acum

89
în mediul acesta toxic. Mai bine mai plătesc 100 de dolari sau cât a
fost și merg la încă o ședință de windsurfing în apă.
– Putem să mai stăm dacă vrei, oricum valurile sunt bune.
– Perfect.
Zis și făcut, intrasem din nou în apă și încercam să perfecționez
abilitățile învățate în ziua aceea. Vă dați seama că eram ca un pește
pe uscat, dar îmi dădeam silința și făceam progrese rapide.
După tura pe care am făcut-o, m-am întâlnit cu copilotul pe plajă.
Primul lucru pe care îl aveam în cap după atâtea ore în care nu
vorbisem cu Max era: „De ce, până acum, tot nu a încercat să mă
contacteze”. Am fugit așadar spre geantă să-mi verific telefonul.
Aveam din nou tot felul de gânduri prin cap. Ce face dacă nu îmi
scrie deloc? Poate pur și simplu nu-i pasă? Sau poate chiar el se
gândește să ne despărțim. Când deschid geanta, îmi iau telefonul în
mâna și observ că în tot acest timp telefonul meu a fost descărcat.
Uitasem ieri noapte să-l pun la încărcat și poate Max își făcuse griji
în tot acest timp. Poate el mă căutase și eu eram cea inaccesibilă
deoarece telefonul nu sunase deloc toată ziua.
În momentul acela, voiam să plec cât se poate de repede la hotel, să
pot lua legătura cu el. Am început să tremur și îmi venea să plâng,
mă gândeam doar la cele mai urâte scenarii. Nu mai vedeam clar,
aveam o ceață în fața ochilor și în rest… marea. Care mai era rostul
să fiu aici în Paradis, dacă Paradisul pentru mine însemna total
altceva.
M-am dus la copilot puțin agitată și l-am luat tare:
– Trebuie să plecăm, am o problema și trebuie să ajung la hotel cât
mai repede.
El tocmai ce ieșise din mare cu parapanta și placa în mână.
– Asta aveam de gând oricum, se întunecă și mai avem vreo 2 ore
până acasă. Mă schimb și vin, ne întâlnim la motor.
– Te rog încearcă să te grăbești, este important pentru mine să ajung
cât mai repede acasă, am spus cu glasul tremurând.
– Ești ok? Pari foarte agitată, nici când au comentat fetele de tine nu
erai așa.
– Am să fiu ok dacă o să te grăbești și ajungem la hotel cât de
curând, spun și fug la motor încercând să strâng toate lucrurile și să
pregătesc totul astfel încât să plecăm mai repede.
Peste 15 minute îl văd că vine spre motocicletă.
– NU VREA, spuse sec fără nicio logică.

90
– Nu știu ce nu vrei tu, dar eu nu vreau să încep acum discuția asta,
dacă e să-ți explic am să o fac, dar…
– NU, tu nu înțelegi. Nu vrea să pornească. Se întoarse la mine
serios.
– Motorul, motorul nu vrea să pornească, nu eu.
Am văzut negru în fața ochilor, și am crezut că sar în mare.
– Glumești, nu? Spune-mi te rog că asta este o glumă fiindcă mă vezi
agitată și știi că vreau să ajung la hotel.
– Mi-aș dori și eu să fie o glumă, crede-mă. Dar din păcate nu știu ce
are motorul.
NIMIC. Motorul nu dădea niciun semn.
Eram la capătul răbdării
– Spune-mi cum putem să rezolvăm asta cât mai repede, zi-mi ce
trebuie să fac ca să o putem șterge rapid de aici. Nu vreau să-mi
petrec noaptea în dubița cu echipamentele lor de surf.
– Stai aici, încerc să-i fac niște teste, spuse el.
– Poate e inecat motorul.
– M-am uitat deja, nu este asta.
După vreo 30 de minute de încercat, în care motorul se auzea doar pe
jumătate la cheie, rămăsesem fără baterie la motor.
„Perfect, este exact ce mi-am dorit. Să ajungem blocați pe partea
cealaltă a insulei, să se întunece și să nu avem cu ce ajunge la hotel.
Nu mai puteam tolera nimic în momentul acela și eram la sfârșitul
puterilor, aceasta fiind cireașa de pe tort în urma experienței mele cu
insula Mauritius.
– Nu mă lăsa să mă plâng așa, spune-mi ce facem. Cum ajungem la
hotel? Suntem la distanță de 3 ore și deja se întunecă rapid.
Până a început el să se mai uite dacă poate repara ceva la motor,
fugeam la toate mașinile care plecau de pe plajă, întrebându-le dacă
ne pot ajuta sau știu un servis în apropiere. Lumea se grăbea, nu avea
răbdare să le explic în zona în care eram noi. Erau foarte mulți
localnici iar cu ei ne înțelegeam mult mai greu. Într-un final, am
găsit pe cineva care a vrut să ne ajute și l-am tras cu mine până unde
era motorul.
– Hei, am găsit pe cineva, ne ajută cineva! strigam eu în timp ce
fugeam spre locul unde era copilotul cu motorul.
– Bună seara, ce s-a întâmplat? întrebase domnul localnic, simpatic,
încercând să ajute la rezolvarea problemei.

91
– Am încercat să pornim, motorul a sunat înfundat și cred că l-am
forțat prea mult și am rămas fără baterie spuse copilotul.
– Hmm, complicată situație. Am crezut că este doar o pană și vă
puteam ajuta, dar se pare că este puțin mai mult și nu știu cum să
rezolvăm asta. În schimb, am un prieten care are un servis, poate este
încă acolo. Vă dau numărul lui. Sunați-l din partea mea. Eu sunt cu
soția și copiii și trebuie să ajungem undeva, dar se rezolvă! spuse el
și plecase.
– Nu părea prea convingător că se rezolvă situația. E un fiasco, eu nu
mai vreau să stau aici niciun minut!
– și eu vreau asta, dar nu tot ce vrem este posibil în momentul
acesta!
Știi că este o lege a lui Murphy care spune „Dacă ceva rău se poate
întâmpla, se va întâmpla!”?
– PICURĂ! nu se poate așa ceva.
– Dacă picură, se pare că se poate, deoarece se întâmplă.
– Faci mișto de mine? Este întuneric și mai și plouă, fă ceva! am
continuat eu pe un ton de plângăcilă.
– Ok, hai să mergem la filigoria aceea din capăt. Stăm să ne
adăpostim de ploaie și încercăm să vedem dacă acolo prind semnal,
spuse el încercând să mă calmeze.
– și dacă nu prindem, ce ai de gând să faci? Dacă nu se oprește
ploaia rămânem aici? Colegii noștri nu știu unde suntem. Suntem
izolati.
– Poți sta aici să urli și să te cerți cu mine sau poți să vii să rezolvăm
situația.
Am mers la filigorie, am încercat să sunăm la numărul pe care l-am
primit de la localnic, dar a zis că e închis. După, am încercat să
sunăm la colegi, dar nu răspundea nimeni. Am început să plâng în
hohote și poate sună exagerat, dar eram plină de gânduri și probleme.
Îmi era frig și era noapte. Nu așa îmi imaginasem eu layover-ul în
Mauritius.
– Nu îmi vine să cred în ce situație am ajuns! spuneam stând în fund
cu mâinile la cap.
– Se va rezolva, o să vezi. Nu ceda așa, suntem în siguranță, iar
colegii o să vină după noi.
– Tu nu înțelegi cât de important era să ajung la hotel mai repede.
Voiam să plec de la ora 15, iar acum este 19, iar noi suntem blocați

92
aici. Tremuram și nu mai știam dacă era de la frig sau de la oboseala
psihică.
– Ești toată udă pe haine, vrei să-ți dau tricoul meu? Este uscat,
spuse el în timp ce își dădea tricoul jos.
– Nu vreau nimic!
– Nu câștigi nimic dacă răcești acum dintr-o prostie!
Avea dreptate, așa că m-am ridicat în picioare și am acceptat. M-am
dezbrăcat de ce aveam, deși lăsasem costumul de baie pe dedesubt și
luasem tricoul lui pe mine.
M-a luat în brațe și a încercat să mă încălzească pe spate cu mâna, în
momentul acela m-am gândit doar la Max și cum puteam fi aici noi
doi, împreună. Putea fi furtună și cred că nu mai simțeam nimic.
– Mersi! Aveam nevoie de acea îmbrățișare.
– Ce ai spus? mă întrebă și îmi ridică capul din pieptul lui.
– Am spus mulțumesc și scuze că sunt o nesuferită ….
În momentul acela s-a aplecat spre mine zâmbind și într-o secundă
pe care nu am prevăzut-o m-a sărutat. O căldură m-a cuprins în tot
corpul și dintr-odată îl simțeam pe Max pe pielea mea, îl puteam
mirosi pe el și tot corpul meu căzuse într-o stare visătoare. Simțeam
că pluteam și că tot corpul meu amorțise în momentul acela. Aveam
un blocaj. Nu știam să mai gândesc, să mai vorbesc. Eram în transă.
Corpul meu era pe o plajă întunecată din Mauritius unde ploua
torențial și era frig, dar gândul îmi era în brațele lui Max, undeva
cald și luminos.
– PLEACĂ! l-am împins într-un colț și am fugit afară din filigorie.
– Stai, nu ieși afară! Iartă-mă, așa mi-a venit, nu știu ce a fost în
capul meu...
Am plâns, mult și constant. Colegii au venit după noi și eu încă mai
plângeam.
Primul lucru pe care voiam să-l fac când am ajuns la hotel a fost să-l
sun pe Max. Vă dați seama câtă emoție îmi trecea prin vene în
momentul acela. Inima îmi bubuia în corp și nu știam dacă din cauza
umezelii transpiram sau a tensiunii din capul meu.
S-a aprins telefonul. 10 apeluri și 25 de mesaje de la el.

„Iartă-mă te rog, iartă-mă”, i-am scris. I-am explicat și am spus tot ce

aveam pe suflet. În noaptea aceea am stabilit că nu vreau niciodată să
se mai repete situația.

93
Nu înțelegeam de ce toate deciziile pe care le luasem mă duseseră
într-o situație de genul acesta, nu am realizat unde am greșit sau cum
puteam să îndepărtez asta. Că nu am comunicat bine cu Max, că
luam decizii bazate pe sentimente de moment și că eu la rândul meu
din cauza problemelor pe care le aveam, nu eram echilibrată. Dar
asta avea să se sfârșească.

94
 ÎNAPOI în MUNCHEN
Ajunsă în aeroport, mi-am schimbat uniforma și urma să merg la
București, Doamne, nici nu mai știam cum arată. Nici Bucureștiul...
nici el.
E dificil să-ți schimbi uniforma în baie, dar de obicei cam astea erau
condițiile. Nu există un birou în care să fie vreun vestiar sau un loc
special pentru stewardesele grăbite care se schimbă prin aeroport.
Așa că am intrat în prima baie, m-am dezbrăcat și demachiat. Uram
să stau cu machiajul ăla îmbâcsit de 12 ore pe față. Uneori, mă și
spălam în băile acelea. Eram ca un om fără casă, doar că eu stăteam
mai mult prin cer decât prin oraș. După ce m-am făcut drăgălașă și
miroseam frumos, am dat o suma mare pe un bilet de avion, chiar
dacă puteam sta doar 2 zile. Nimic nu mă mai putea opri. Voiam
acasă, iar el era casa mea. Voiam să-i spun prin ce am trecut, că sunt
nefericită și că o să fiu la jumătate de normă și o să ne putem muta
împreună așa cum ne doream. Nu știam dacă el era la fel, dacă o să
mă simt diferit în preajma lui, nu știam nici măcar dacă trebuia să-i
spun că vin spre București sau să-i fac surpriză. Îmi era frică să nu
fie prea ocupat pentru mine dacă îl surprind, așa că m-am hotărât să-i
spun.

„Hei, poate te deranjez și poate e spontan și nebunește, dar nu mai

puteam. În 2 ore aterizez pe Otopeni, dacă poți să ne vedem m-aș
bucura, dacă ești ocupat cu ceva concert am să înțeleg și pot sta la
hotel. Pot rămâne doar 40 de ore în București, după care trebuie să
plec în Republica Dominicană.”

Nu primisem niciun răspuns. Era greu după 3 luni să te vezi din nou
și să te prefaci că nu ai lipsit. M-am dat jos din avion și m-a lovit un
frig îngrozitor. Ok, poate nu era așa de frig, dar obișnuită doar prin
Caraibe și Asia, România nu este o țară prea călduroasă.
Eram schimbată de uniformă, dar încă mai aveam freza de
stewardesă și mă târam prin aeroport. Eram nedormită de vreo 30
ore, dar rezistam. Când s-au deschis ușile acelea glisante care despart
oamenii care vin din lume de cei care îi așteaptă cu brațele deschise,
mi-au trecut vreo 10 “flash-uri” prin fața ochilor cu privirea lui Max
ațintită pe mine. Îmi doream să fie acolo, să mă prindă în brațe și să
fugim undeva împreună, să nu aud de nimeni altcineva timp de 40 de
ore. M-am uitat în depărtare prin crăpătura dintre cele două uși, dar

95
nu vedeam nimic. Mulți oameni, dar nimic important pentru sufletul
meu. Era ca la grădiniță când ai serbare și te uiți la toți oamenii din
fața scenei, dar ție nu îți pasă de nimeni înafară de mama și de tata.
Cred că un sentiment asemănător îl simt și cei care ajung la aeroport
și își doresc ca cei dragi să-i aștepte. Este un efort atât de mic, dar un
sentiment atât de puternic. Practic, vrei doar atenția celor dragi
atunci când te simți pierdut. Degeaba mă tot uitam. Nu era nicăieri.
M-am dus să mă așez pe o bancă și mi-am scos telefonul de pe mod
avion să văd dacă mi-a scris. Nu primeam niciun mesaj.
– Ai crezut că am uitat de tine?
Mi-am ridicat capul și de nicăieri am primit un buchet de trandafiri
în fața ochilor.
În spatele trandafirilor, EL.
Aici. Cu mine. Mă uitam în ochii lui la fel cum te uiți la un străin pe
care îl iubeai foarte mult și ai uitat cum arată. Îmi curgeau lacrimi pe
ambii obraji și îl vedeam în ceață. Îl simțeam atât de drag și
tremuram toată. Mi-a luat capul în palme și m-a sărutat.
– Unde mergem? îl întreb.
– Unde vrei tu, în lume!
– Hai, serios acum, unde vrei să mergem?
– O să vezi, încă nu vreau să-ți spun!
M-a legat la ochii și am plecat spre mașină. M-a ținut de mână
strâns timp de 30 minute până am ajuns într-o clădire necunoscută.
– Cât timp o să mă mai ții cu asta la ochii?
– În câteva secunde e gata, stai!
– Mai rezist 10 secunde 9-8-7...
– E gata, poți să te uiți.
Era o ușă pe care scria „welcome home”. Când am intrat înăuntru am
văzut un buchet de flori pe o saltea și în jurul ei doar petale de flori.
M-am apropiat să iau buchetul de flori de pe saltea și deasupra era un
tablou cu noi doi.
– Nu pot să cred! Ai făcut toate lucrurile astea cât timp am fost eu
plecată?
– De ce crezi că am fost atât de ocupat? Căutam apartament să-l
închiriem, flori, tablou și toate astea după muncă. Îmi pare rău, dar
va trebui să dormim pe saltea astăzi.
– Tu vorbești serios? Nu mai plec de aici decât dacă vii cu mine!
– Unde zbori după?
– În Punta Cana. Doar nu te gândești să vii cu mine?

96
– Cum ar fi să facem o nebunie de genul?
– Vrei să plecăm amândoi? Să mergem împreună?
– Ai vrea asta?
– Visez la asta!
– Atunci ce mai așteptăm? Am strâns puțini bani, hai! Nu mai pot sta
departe de tine!
Aveam zâmbetul până la urechi și am stat toată noaptea treji, deși eu
eram extrem de obosită. M-am gândit doar la cum am putea să
călătorim în lume ca păsările cerului. Să avem o călătorie lungă și să
ne oprim doar când vrem noi. Călătoria pe termen lung pe care
voiam să o fac nu era un act de revoltă împotriva societății. Era un
act de eliberare de programul 9-17. Călătoria pe termen lung nu
necesita o „sumă mare de bani", era nevoie doar de curajul de a
umbla liberi prin lume. În legătură banii știam că vom găsi noi o
soluție. Îmi treceau prin minte toate escapadele pe care voiam să le
fac împreună cu el și eu știam că dacă aș face nebunia asta, universul
îmi va aduce o soluție.
Dincolo de călătoria pe care voiam să o facem, stilul acesta de a
umbla de nebuni este și el o perspectivă asupra vieții. Este despre
căutarea aventurii în viața normală și despre viața normală în
aventură. Deschiderea față de natură, față de oameni, locuri și lucruri
care fac o persoană un explorator în sensul cel mai real și mai viu al
cuvântului. Ceea ce voiam noi să facem nu era un „trend”, era doar o
modalitate neobișnuită de a privi viața.
Știam de pe atunci că cel mai important lucru din lume e timpul. El
contează cel mai mult. Banii vin și pleacă. Așa că am ales să facem
asta acum. Știți vorba aceea: „Acum sau niciodată”.
Am ieșit afară cu pătura pe mine și mă gândeam la toate locurile în
care visam să ajung. M-am așezat pe balcon și mă uităm la stele.
– Hei, am dispărut 5 minute la duș și o iei la fugă din nou? spuse
Max dinăuntru.
– Sunt obișnuită să fiu mereu pe fugă. Fug după avioane, după
vacanțe, după tine...
– și îți place?
– Ca să fiu sinceră, mi-ar plăcea mai mult să fugim împreună!
– Putem să o facem, trebuie doar să credem și să muncim în direcția
aceasta.
– Sper să fie așa cum zici tu, să nu fim blocați toată viața la job-urile
noastre.

97
– Termină cu gândirea asta, gândește pozitiv!
– Ascultă-mă! Când ne uităm la cer într-o noapte înstelată, cum ar fi
acum, ce vedem este sub 0,0001% din stelele din galaxia noastră.
Exista miliarde de galaxii. Dacă o prezență divină poate crea toate
acestea, poate face ca manifestarea visului tău să devină realitate.
– Cât de magic a fost asta!
– Nu, este magie, este doar felul meu de a fi.
– Deci, asta înseamnă că plecăm în 2 zile în Punta Cana?
– Eu credeam că am stabilit deja asta! zise Max și mă luă în brațe
râzând.

PUNTA CANA

Eram foarte emoționată. Urma să-i spun căpitanului că iubitul meu

vine cu noi 4 zile în Punta Cana. Ok, stați să o iau cu începutul și să
vă explic cum funcționează treaba aceasta. După o perioada de timp
de când te-ai angajat la companie, ei îți oferă acces la un id-travel în
care poți să zbori cu câteva persoane, puține în cazul meu, în
destinații exotice și la prețuri foarte ok. Un bilet München-Punta
Cana era cateva sute de euro.. Merita să-l iau pe Max cu mine la
hotel și să plătească o sumă mică în plus, tot era mult mai ieftin decât
dacă mergeam noi separat în vacanță în Punta Cana. Trebuie la
început să anunți căpitanul și șefa de cabină. Dacă îți dau „ok-ul”
atunci poți lua cu tine pe cine vrei.
Chiar dacă, să zicem, căpitanul și șefa de cabină nu au nimic
împotrivă și sunt de acord să mai vină cineva cu tine, tot timpul
colegii o să creadă că tu mergi în vacanță, fiindcă ai un însoțitor cu
tine și ei nu.
Ne-am îmbarcat, am făcut verificarea și așteptam să vină pasagerii.
Cred că am salutat 300 și ceva de pasageri până să intre Max. Era
ultimul.
Ne uitam unul la altul și râdeam în hohote. Îmi era rușine să nu ne
vadă cineva. Mă simțeam ca într-un film. Ați văzut Pan Am? Dacă
nu l-ați văzut și vă interesează aviația, trebuie neapărat să îl
vizionați.
– Am crezut că nu mai intri în avion și că plecăm fără tine!
– Cei buni sunt lăsați la final!
– Treci la locul tău, nu poți sta lângă mine!

98
– Cine zice asta?
– Aici în avion eu sunt șefa ta, așa că treci la loc și vin după aceea la
tine.
Era amuzant. Îmi cam distrăgea atenția de la munca în sine: servit de
mâncare și băuturi, dar mă simțeam mult mai bine la muncă, asta cu
siguranță.
Ne-am tot prostit noi în avion, am râs, ne întâlneam ca în filme în
partea aceea despărțitoare la avion și ne sărutam atunci când nu
trecea nimeni. Pot spune că am avut fluturași în stomac tot zborul.
Când am început service-ul, am ajuns la el și discuția suna cam așa:
– Bună ziua, ce doriți să beți?
Încercăm să fiu politicoasă, având în vedere că auzea toată lumea
discuția pe care o aveam cu un pasager.
– PE TINE vreau să te beau! spuse el încet și râzând.
– Ai 3 secunde să-mi spui ce vrei, altfel plec și nici nu mai vin la tine
tot zborul, răspund eu rușinată. Speram să nu fi auzit nimeni discuția.
– Dă-mi te rog o apă, mai avem mult până ajungem! răspunse Max.
– Doar 8 ore, au trecut 3. Unde te grăbești așa?
– Bine că măcar suntem împreună!
– Dacă ai ști că și eu mă gândesc la asta de când am decolat, dar apoi
vom sări în marea albastră și 4 zile suntem în vacanță!
– Ce job mișto ai!
– Sună mult mai frumos acum că ești lângă mine. Trebuie să lucrez,
ne întâlnim în față la povești. Dacă mai vrei ceva de mâncare spune-
le colegilor în spate să-ți dea mâncarea mea pentru echipaj.

Când am ajuns în Punta Cana, Max era în continuare mirat de ceea

ce se întâmplă. Cât de multă acțiune și energie mai avea toată lumea
chiar și după zbor. Cât de organizat era totul.
– Totul se mișcă exact ca la carte. Fiecare știe ce să facă și în ce
direcție să meargă. E incredibil.
– Știu, doar că asta se întâmplă fiindcă suntem instruiți să fim așa și
mulți fac asta de ani de zile. Prin repetiție mereu reușești miracole.
Am strâns în perioada aceasta scurtă din viață experiențe pe care în
orice altă meserie le-aș fi strâns în ani buni de zile. Cumva meseria
aceasta m-a maturizat.
– Atunci nu înțeleg, de ce ai vrea să renunți?
– Nu e vorba de a renunța, nu m-ai înțeles. Este despre a te dezvolta
mai mult și a merge mai departe. A nu te bloca într-un singur loc.

99
Poți să schimbi direcția nu fiindcă ceva nu funcționează bine, ci
pentru faptul că nu mai rezonezi cu el și vrei să faci o schimbare.
Este viața mea și eu sunt la cârmă. Dacă nu iau acum decizii
radicale, atunci când? Decizia pe care urmează să o fac nu este un
stop pus în fața aventurii mele, din contră. Este un pas într-o direcție
mai bună.
– Stai, despre ce decizie vorbești iarăși?
– Vei vedea, dar momentan oricum nu pot face nimic. Hai, am ajuns
la hotel!
Hotelul era pe malul mării și avea deschidere la una dintre cele mai
frumoase plaje din Caraibe. De fapt, resortul un mic orășel: de la
plaje cu întindere pe kilometri întregi la mall-uri, multe cluburi, săli
de cinema și de jocuri de noroc, nu văzusem un resort atât de mare.
Nu puteai merge pe jos dintr-un capăt în celălalt, fiindcă era mult
prea departe. Exista un trenuleț cu mai multe stații dintr-un capăt în
celălalt. În locația asta exista mai multă distracție la un loc decât în
tot Sibiul meu.
– Ce vrei să facem zilele acestea?
– Absolut tot ce vrei tu. Am doar o rugăminte la tine: putem să
mergem mâine pe plajă mai repede, așa pe la 6 dimineața? Vreau
poză cu uniforma.
– Bine, dar de ce?
– Fiindcă e aproape gata prima mea cartea “Cum devii stewardesa”
și îmi trebuie pentru copertă.
– NU CRED! Sunt așa mândru de tine, abia aștept să o văd.
Mă uitam cu drag și iubire la el, relația noastră de 2 ani de zile, era
practic cea mai mare realizare a mea.
– Am să-ți arăt tot, abia aștept să o citești, am pus multa munca și
pasiune în cartea aceea.

A doua zi, ne-am trezit așa cum am spus la ora 5.00 și am mers să
facem coperta pentru carte.
Cartea „Cum devii stewardesă”, pe care am scris-o prin zborurile
mele pe plaje exotice. Este un ghid practic care îți explică pasii pe
care trebuie sa-i urmezi pentru a deveni steward/esă, fara a urma un
curs în acest sens.
Zilele petrecute cu Max în Punta Cana au fost spuma, cea mai buna
parte, din perioada aceea. Simteam ca am nevoie sa ma relaxez și cel

100
mai important, aveam nevoie de el. Voiam sa simt ca suntem un
întreg, iar ca pe noi nu ne poate dărâma nici timpul, nici distanta.
Ne-am plimbat, am povestit și ne-am gândit la toate planurile pe care
le putem face după…
– Vreau sa-ti arat ceva, haide cu mine..
– Unde mergem?, întrebam eu curioasa și îndrăgostita până în ruptul
capului.
– Pe plaja, vreau sa-ti citesc ceva.
Era romantic totul, noi pe o insula exotica, la apus, alergând pe
plajele goale.
Ne-am așezat pe plaja, pregătise un loc drăguț și urma sa-mi spună
ceva. Va zic sincer eram destul de emoționata, cum ne vedeam rar
totul părea ca la prima întâlnire.
– Ce urmează sa-mi citești?
– Vei vedea, ti-am scris ceva când erai departe și decât să ți-o trimit,
am preferat sa fiu cu tine când o vei auzi.

Și a început…

Nervi de soldat, răbdare de înger, totul e penal

Când glasul tău mă face să mă pierd ca Dedal,
Ajungând să mă-mbăt ca Icarius dar cu Absint,
În final rătăcindu-mă tot la mine-n labirint.

În ale mele adâncuri este scris în creion

Despre ceea ce cântau și Kings of Leon.
De când am vărsat ambii lacrimi pe "Closer",
Rațiunea era deja înfrântă și afirma "chose her".

Niciun tablou desenat și gândit de Dali,

Nici Brâncuși la infinit de te-ar ciopli,
De ar mai vrea și Newton cu aritmetica,
N-ar putea nici care să-ți exprime estetica.

Gaudi ar spune, prin arhitectură de cuvinte

Că tot ce-avem în comun se află în minte.
Natură, iubire și lumină, pe scurt Panteism,
Dar ființa mea se îndoiește, oare ce-i Politeism?

101
Fiindcă muza mea e-un avatar de zeiță,
Te rog permite-mi să mai folosesc o cheiță,
Să accesez acel nivel utopic de excitație,
Încât să mă iluminez cu vreo excogitație.

Cum ar fi acest mic buchet intelectual

Ca să te îmbogățească nu doar sentimental,
Am făurit și contopit în aceste afirmații,
Nu doar dragoste, ci și un strop de informații.

Rare ori mai apar în plan așa zise puteri

Ce mă neliniștesc, dar le aduc la tăceri
Fiindcă de 8 martie ar putea niște flori
Să iți atragă atenția spre niște așa-ziși actori?

Când acest regizor a plănuit de dinainte

Să te-apleci spre al lui buchet de cuvinte.

– "Bouquet des paroles"

Inima imi sarea din piept și lacrimii îmi curgeau pe obrajii roșii.
Nu știam cum să mă exprim, la fel de frumos cum o făcuse el
înainte. Nu puteam sa-mi închipui ce cuvinte ar fi descris iubirea pe
care o aveam în suflet pentru el.
– Îți mulțumesc… te iubesc foarte mult și nu mai vreau niciodată să
fim despărțiți.
– O sa mai fim, dar important este sa rămânem împreună.
Am plâns puțin ținându-ne în brațe până a apus soarele, a fost un
moment de eliberare.
– Hai sa schimbam subiectul.. altfel nu ne mai revenim, spune-mi de
carte.
– Ce sa-ti povestesc? suspinam printre lacrimii
– De ce nu ai vrut să povestești despre carte tuturor?
– Fiindcă majoritatea nu ar fi înțeles că o fac pentru oamenii din țara
mea, să le explic despre oportunitățile pe care le avem la noi și în
alte țări și să ofer o șansă. Voiam doar să deschid ușile către un vis,
un vis care este ușor de realizat. Nu știam câți m-ar fi înțeles, iar eu

102
nu voiam să mă laud. Mă gândeam că dacă vor să afle mai multe, mă
urmăresc și mă vor întreba, dar nu voi deschide eu subiectul.
– Poate ai dreptate, să știi că atunci chiar asta mi-am dorit. M-am
uitat la cer și mi-am pus dorința să fii aici cu mine zilele acestea.
– Mai stai și gândește-te la ce am discutat. Nu lua decizii pe baza
emoției.
– Problema este că pentru toate lucrurile importante în viață, timpul
niciodată nu e corespunzător.
Să pleci ca și stewardesă? Nu este ok, fiindcă ai facultate. Să faci
călătoria vieții tale? Poate nu e momentul. Să scrii o carte? Ce va
zice lumea? Să-ți începi altă carieră? Dacă o să eșuezi? Același
întrebări, venite de la aceiași oameni cărora le este frică să trăiască,
eu nu vreau să fiu ca ei. Vreau să-mi aleg singură destinul.
– Condițiile nu sunt niciodată perfecte. „Într-o zi voi scrie o carte”.
Nu, fă-o acum. „Într-o zi voi face asta, într-o zi o voi face pe
cealaltă”, este o boală care îți duce toate visele în mormânt cu tine.
– Ai dreptate… te iubesc atat de mult
Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, simțeam că va urma ceva în
perioada apropiată, dar nu aveam nicio idee ce ar putea fi.
Mi-am făcut planuri cu Max, am scris la cartea mea. Am încercat să
păstrez distanță între colegi, mai ales pentru că era și Max și poate
nu se simțeau în largul lor sau poate le era dor de casă văzând cât de
tare mă bucur să-l am pe el alături de mine. Totul se liniștise, cel
puțin așa credeam. Totuși, nu eram pregătită de următorul zbor.

Un layover cu tata Mexic

După un zbor relativ ușor, în care am și glumit cu piloții în cockpit,

în timp ce treceam deasupra Cubei acestia ne spuneau sa nu ne
uitam în jos ca ne acuza comunistii de spionaj. Astea desigur fiind
glume din aviatie.

103
Am ajuns la Cancun, una dintre cele mai vestite statiuni din Mexic,
abia ce ne-am cazat la hotel, și tata mi-a zis:
– Hai să mergem la Coco Bongo, să înceapă distracția!
Așa era tata mereu, pus pe distracție, aventurier, m-am bucurat mult
ca l-am putut lua cu mine, să descopere și el cum este job-ul meu.
Din mai multe puncte de vedere Cancunul semăna cu Mamaia, dar la
alta scara. Hotelurile și resorturile superbe, se întind pe o fâșie de
nisip într-o parte având marea în fată, și în cealaltă parte sunt lacuri
cu apa dulce. Este agitatie și viața de noapte ca la Mamaia.
In centrul Cancunului sunt multe discoteci, baruri, mulți turiști, și
muzică peste tot. Autobuzele și mașinile mergeau cu viteză și aveau
geamurile deschise.
Din punctul meu de vedere era o agitație mai mare decât în Las
Vegas. Animatori de la diverse discoteci te abordau de multe ori
interacționând direct și negociind preturi, pentru a te convinge sa
intri în clubul lor. Am intrat în Coco Bongo. Coco Bongo este cel
mai celebru club din Cancun, cu spectacole live și playback-uri cu
formații de dansatori profesioniști. Clubul avea ca și protagoniști
acrobați de circ, trupa de balet, pitici și uriași. Pentru efecte speciale
erau aruncate confeti, se foloseau lasere și artificii. Înainte de a
intra , chiar am vizionat pe youtube filmulețe de la spectacolele
dinăuntru. O data ce am intrat am dansat pe mese, ne-am împiedicat
de pitici și ne-am distrat copios până dimineața. Cam așa erau
zborurile bune, chiar daca erau mai puține, erau pline de distracție și
oameni frumoși.

A doua zi, am vrut sa înotam cu balenele rechin, dar am ajuns prea

târziu așa ca am plecat pe Isla Mujeres. Acesta insula, deși este
destul de micuță, are multe oportunități de distracție. Mașinuțe de
golf, snorkeling, plaje superbe și multe alte activități. Așa ca am
plecat acolo pentru câteva ore. Am înotat cu tata în larg și am văzut
cei mai frumoși pești din viața mea. El era puțin speriat, să nu ne
pierdem de grup, să nu ne fie furate lucrurile, iar eu cu colega mea
ne amuzam copios fiindcă își făcea prea multe griji. Deși el are mai
mult decât dublu vârstei noastre, noi aveam mai multa experiență în
locurile acelea, mergeam de 2 ori pe luna în Cancun. Vă dați seama
ca știam toate locațiile, ca la noi acasă. Dar știi cum sunt părinții
până nu se conving ei, nu te lasă în pace.

104
Pe seara am vizitat Tulumul împreună cu el și prietena mea din
aviație, am mers cu mașina pana acolo, iar după, am luat biciclete și
am explorat zona, ne-am făcut poze și am mâncat cele mai bune
smoothie bowls. Mă simțeam foarte liberă, parca eram în vacanța iar
fiindcă îl aveam pe tata cu mine eram fericita și mă simțeam în
siguranță. E frumos tare în Mexic, ai tot ce vrei de la relaxare,
petreceri și natura superba. Când zic de natura, iți pot povesti pagini
întregi despre cenotele turcoaz, marea curata, palmierii înalți,
balenele din apa, lacuri roz și plaje cu flamingo.

A doua zi ne-am îndreptat rapid spre Chichen Iza, una dintre marile
minuni ale lumii, așa ne-au spus mexicanii. Cand am ajuns acolo
eram tare incantata și mă simțeam recunoscătoare ca pot fi acolo
împreună cu tata. Știam că în perioada aceea , doar job-ul acesta ma
putea aduce în una dintre cele mai frumoase vacante alături de el.

105
 JAMAICA

Înapoi în Jamaica, locul acesta era o atracție pentru mine. Este unul
dintre cele mai bune hoteluri cu cea mai bună mâncare. După un
anumit timp, îți dorești liniște și confort în destinații. Asta desigur
depinde și de cât timp zbori, dar și de personalitate. O parte din
stewarzi prefera sa zboare în destinații cu nisip și soare pentru
relaxare. Iar cealaltă parte prefera destinații animate, cum ar fi Las
Vegas și Bangkok unde distracția nu se oprește niciodată.
Cum am ajuns, m-am dus să iau prânzul și m-am întâlnit cu doi
colegi. Unul dintre ei era cel de la Revelion care îmi făcuse probleme
și altul o persoană nouă, simpatică de la primele conversații. Nu știu
ce mi-a venit să fac asta, dar m-am dus să mă așez cu ei.
– Hei, pot sta cu voi?
– Ce vrei să-ți mai zic acum, să te ridici? Da, stai... și zâmbește
ironic.
Cred că dacă stau să mă gândesc, atunci mi s-a părut amuzant și
părea că suntem prieteni, dar după aceea, sincer simțeam că am
greșit așezându-mă cu ei.
– Despre ce povestiți? întreb eu încercând să mă apropii de ei.
De multe ori, crezi că cei cu care lucrezi sunt prietenii tăi, fiindcă îi
vezi mereu cu tine la masă, pe plajă, în piscină. Din păcate nu este
mereu așa.
– Povestim despre Berlin și cum e viața acolo.
– Și cum este, presupun că total altfel față de München.
– Mda, eu stau în Berlin și pot spune că viața e nebună acolo,
weekendurile sunt pline. Niciodată nu stai în casă, toată noaptea
mergi doar în cluburi.
– și dacă ai zboruri?
– Merg între zboruri, nu îmi pasă, spuse el lejer, în timp ce râdea.
– Păi, și cum reziști mereu nopților pierdute?
– Eh, cum rezist... cu grijă! râdea și se uita la colegul său ca și când
doar ei știu despre ce vorbesc.
Ideea este că eu nu mă pricep la substante mai mult sau mai putin
interzise.
– Bănuiesc că iei ceva, altfel nu ai cum să stai atâtea ore treaz și
a doua zi, să mergi la zbor.
– Uneori, da!

106
– Păi, și ce iei, diferite substanțe?
– Mda, dar asta mai rar, iau diferite pastile, depinde ce senzație vreau
în seara aceea. Oricum le-am cam încercat pe toate, spuse el relaxat.
Nu îmi venea să cred ce aud și nu puteam să înțeleg cum de vorbește
atât de lejer despre asta.
– Dar nu îți este frică?
– Nu, Doamne, deja știu ce și cum să iau. Depinde ce vreau să fac în
noaptea aia sau unde merg, ce n-ai înțeles?
Eram tot mai șocată, dar preferam să nu arăt.
– și nu ți-a fost niciodată teamă de autorități?
– Să se prindă? Nu funcționează așa ușor lucrurile.
Eram șocată de ce auzeam și nu știam daca glumea sau vorbea
serios. Am preferat sa plec și sa pun punct discuției astea. Nu mai
dau alte detalii. Era unul dintre personajele negative din firma, ca el
mai erau și alții. La fel cum erau și oameni extraordinari în firma.

A doua zi, eram în recepția hotelului și urma să trecem oceanul

înapoi spre Germania.
– Suntem toți? o întreabă căpitanul pe șefa de cabină.
– Da, așa se pare! răspunde ea.
– Ok, atunci să începem. „Fit to fly” toata lumea?
– Daaa, răspund eu și câțiva colegi în timp ce aprobăm din cap.
– Astăzi zburăm 10 ore până în Düsseldorf.
– Oh, doar 10? se auzeau voci din spatele cabinei.
– Vom avea puține turbulențe în a doua parte a zborului.
Vă rog să fiți foarte atenți când faceți verificarea avionului, nu vrem
să uităm ceva pe sub scaune. Dacă ceva vi se pare în neregulă vizual
sau olfactiv, să-mi spuneți.
„Da!”, „OK!”, se auzea prin mulțime.
– Cam atât am de spus, vă las cu șefa de cabină.
Aceasta era o discuție scurtă cu căpitanul înainte de zbor, urmată de
o ședință cu șefa de cabină în care discutam diferite cazuri: foc în
baie, o persoană care face pre-infarct, probleme cu fumatul, bătăi
între pasagerii etc. Acesta este un proces de training care se face
înainte de fiecare zbor.
Chiar dacă se întâmplă foarte rar, dacă e ceva, echipajul de bord
trebuie mereu să știe cum să reacționeze și să facă acest lucru corect
și cât mai rapid. Poate am mai spus, dar echipajul de bord nu este
acolo doar pentru a servi cafea și a împărți mâncare, este pentru

107
situații de urgență și pentru a salva vieți, ceea ce este mult mai
important.
– Vă rog să vă grăbiți cu service-ul, a trecut deja jumătate de zbor și
voiam să facem o scurtă pauză! țipă colega de pe poziția 4L.
– Ne cerem scuze că am stat atât, dar din cauză că am avut întârziere,
lumea era flămândă și tot cumpărau mâncare, nu mai avem aproape
nimic.
– Off, am văzut că ați lucrat mult. Vrei să merg să fac vânzare de
produse “duty-free” în locul vostru? continuă ea.
– Ești o drăguță, dar strânge de aici și apoi fă o pauză până terminăm
noi, eu mă descurc la duty-free, spun eu și încep să împing trolley-ul
pe gang.
Mereu mergem până în față și ne întoarcem spre spatele avionului
până servim pe toată lumea.
– Ai chef să strigăm? îl întreb pe un coleg din față.
– Hai, dar încet, unii văd că au adormit, continuă el.
– Parfumuri, țigări, duty-free, încep eu.
– Creme, ceasuri și alte produse cosmetice, continuă el.
Era ca un târg pe patru roți. Strigam ce aveam în coș și vindeam la
oameni. Diferența între târg și ce făceam noi era că oamenii stăteau
jos și noi ne deplasam cu marfa. Când vezi că nu cumpără nimeni, îți
fuge gândul în tot felul de direcții, mai ești și obosită. Apoi, îți aduci
aminte că dacă vinzi bine primești un procent minuscul din ce ai
vândut, așa că începi să strigi din nou. „Parfumuri, țigări …”.
Mă întorc la un domn din spatele meu care se uită la mine și crezând
că vrea să cumpere îl întreb:
– Bună ziua, doriți să cumpărați ceva? zâmbesc și mă uit în ochii lui.
Exact în clipa aceea, persoana și-a dat ochii peste cap și a început să
tremure. Inima a început să-mi bată mai tare, știam ce se întâmplă.
– ARE O CRIZĂ! mă întorc și strig la colega mea.
Am încercat să-l întreb ceva, nu știam dacă are medicamente la el
sau nu, dar era prea târziu. Am ridicat măsuța din față pentru a nu se
lovi și am încercat să-l protejez. Făcea mișcări bruște, își mușcase
limba și făcea spume roșii la gură. Nu știam dacă așa ceva este
normal, era pentru prima dată când văzusem pe cineva că are o criză
epileptică în fața mea. Chiar dacă ești pregătit și ți se spune cum să
reacționezi în situațiile respective, uneori rămâi imobilizat. Voiam să
fie bine, să iasă totul perfect și să își revină cât mai repede. Aveam
sânge pe cămașă, el se mișca și lumea se ridicase de pe scaune să se

108
uite la ce se întâmplă. Pentru câteva secunde, am uitat că sunt într-un
avion, scena era înfricoșătoare. Când s-a oprit, tremuram toată. Chiar
dacă știi că se va rezolva, îi vrei binele pasagerului. Simți că este în
grija ta și că tu ești responsabilă pentru ce se întâmplă. Pentru situații
de acest fel există meseria de stewardesă.
După ce nu mai mișca, am încercat să-i verific respirația și să
acționez, să-l scot din scaun. NU AVEAM NICIO ȘANSĂ. Domnul
avea 1,80 și ceva și peste 90 de kg, nu puteam mișca nimic.
Mă ridic și mă uit la colegul meu.
– Te rog, hai și ajută-mă! am țipat din cealaltă parte a avionul
Când a venit colegul meu, l-am scos împreună. Am încercat să-l
aducem în poziția de siguranță și să aplicăm tot ce știam și am
învățat. Nimic nu mai conta, voiam doar să își revină. Vă spun sincer
că a fost unul dintre cele mai puternice momente emoționale din
viața mea. Am trăit multe sentimente deodată. Am plecat din avionul
acela cu sânge pe camasa și obosită până peste cap. Când am ieșit
din avion, am numit cursa aceea „cea mai bună și cea mai rea” pe
care am avut-o vreodată. De ce?
A fost greu, mi-a fost frică și scenele pe care le-am văzut... nu cred
că am să le uit niciodată.
În același timp, a fost și cursa la care am simțit că am dat ceva, că
am fost eu singură acolo și am ajutat, că am putut face un bine. Omul
acela mi-a adus mai multă maturitate, conștientizare și seriozitate în
zboruri. Pe lângă asta, mi-a dat o lecție. M-a făcut să realizez cât de
scurtă este viața și cât de important este să facem ceea ce ne place
cât trăim.
Am aterizat eram libera, trebuia sa iau următorul avion spre casa. Era
9.00 dimineața în Düsseldorf și mă grăbeam să prind avionul către
München. Eram murdară și abia mai alergam pe tocuri, îmi târâiam
picioarele și simțeam că îmi vine să leșin la fiecare pas. Nu știam ce
mi se mai întâmplă. Eram buimăcită și voiam acasă.
În timp ce alergam, îmi sună telefonul. Îl simțeam cum vibrează în
buzunar, dar nu mă puteam opri. Dacă nu prindeam avionul acela,
trebuia să mai rămân în Dusseldorf încă 3 ore. Nu voiam să mai
adorm pe bănci prin aeroporturi cum făceam de obicei.

Eram la securitate și telefonul era în cutie și vibra. Mă uitam la el

cum sună și mă gândeam că dacă până ies pe partea cealaltă încă
sună, atunci am să pun mâna pe el și am să răspund. Mă gândeam la

109
toate lucrurile pe care le avem în cap și pe care trebuia sa le rezolv.
Am fugit sa prind avionul, dar cand ajunsesem deja era prea târziu.
L-am sunat pe Max și i-am spus ca am pierdut avionul și ca voi
ajunge mai târziu, ca am avut un zbor greu și ca îmi este dor de el și
îl iubesc.

M-am dus într-o cafenea să ma relaxez.

„Which is the next destination?” Scria pe un afiș mare în fața
ochiilor mei. O întrebare atât de simplă pentru unii. Daca m-ați fi
întrebat pe mine la începutul cărții care este destinația mea, aș fi spus
„Caraibe” sau ceva asemănător. Acum, simțeam că destinația este
alta.
M-am așezat la bar și mi-am comandat o apă. Suflam ușurată de la
toate lucrurile întâmplate și în același timp mintea îmi zbura în
nenumărate direcții. În momentul acela am auzit o voce din spatele
meu:
– Stefana, tu ești? întrebase o fată de aproximativ 14 ani cu zâmbetul
până la urechi.
– Bună, ne cunoaștem? am întrebat eu cu o oarecare ezitare. Eram
epuizată și nu prea aveam poftă de discuții.
– Eu da.. practic nu.. dar teoretic... te știu de pe Instagram, te
urmăresc de câteva luni și ești o inspirație pentru mine, spuse ea
bâlbâindu-se. M-am uitat în ochii ei și m-am blocat. Mă făcuse atât
de fericită cu o simplă frază.
– Ești singură?
– Acolo pe banca din colt sunt părinții mei, așteptăm să ne
îmbarcăm.
– Vrei să stai cu mine? Am pierdut un zbor, deci sunt liberă.
– Vreau să stau cu tine și vreau sa fiu ca tine! Vreau să fiu
stewardesă!
Mă uitam la ea și mă vedeam pe mine.
– Nu crezi că o să fiu fericită dacă voi deveni stewardesă?
– Nu știu dacă ți se va potrivi meseria aceasta fiindcă nu știu dacă mi
se potrivește nici mie. Ceea ce știu este că dacă aș avea din nou 14
ani la fel ca tine, aș căuta încontinuu să-mi găsesc un țel în viață. Eu
am avut mai multe obiective, destinații în care voiam să ajung, dar
nu ele m-au făcut fericită, ci drumul către ele.
– Atunci, eu ce ar trebui să fac? răspunse ea inocent

110
– Ar trebui să înveți să cazi și să pierzi, să nu iți fie frică de eșec.
Suntem clădiți să gândim în șabloane, școala ne pregătește pentru
rutină, dar în viitor ceea ce va conta este creativitatea.
– Și cum ne eliberăm de rutină?
– De multe ori, este bine să fii un pic nebun.
– Nebun?
– Să nu te vinzi. Să îi asculți pe toți, dar să te crezi doar pe tine. Să
nu fii o oaie condusă de turmă. Mai bine să fii un lup singuratic.
– Și dacă o să pierd fiindcă nu îi ascult pe alții? Dacă o să greșesc în
drumul meu?
– Nu trebuie să îți fie frică de eșecuri, din eșecuri înveți mai mult
decât din victorii. E important să știi să pierzi. Cel mai liber om este
cel care nu mai are nimic de pierdut și care nu trebuie să mintă
niciodată.
– și dacă o să fiu liberă, voi fi fericită?
– Libertatea e dreptul de a alege de cine depinzi. Și fericirea nu este
o stare continuă, fericirea este o stare de moment.
– Și tu la 21 de ani te consideri liberă și fericită?
– Nu știu dacă sunt liberă și nu știu dacă sunt fericită, dar iubesc
viața cu suișurile și coborâșurile ei.
– Am înțeles. Și atunci, înainte să plec spre poartă, tu ce mi-ai sugera
sa fac mai departe în viață?
– Să nu crezi în ce îți spun alții că trebuie să faci, să-ti asculți
vocea interioară. Ia-ți deciziile singură, doar tu știi ce-i mai bine
pentru tine. Alege-ți o destinație și bucură-te de drumul către ea.

Discuția noastră a durat zeci de minute și mi-am dat seama că

întrebările ei sunt, de fapt, și întrebările mele. Întrebări cărora nu le-
am găsit încă un răspuns clar, pâna la vârsta de 21 de ani.
M-am ridicat, mi-am luat rămas bun de la Anabela și am părăsit
aeroportul.
Era ultima oară când am purtat uniforma de stewardesă și prima oară
cand nu știam care va fi următorul ocean pe care o să-l străbat de
deasupra norilor.

111
112