Curs 1

SCHIMBAREA SOCIALA

In societatea actuala, totul se schimba si vorbim nu numai de tara noastra ci si de tarile

din Est. Au loc schimbări nu numai in contextul structurilor sociale, economice, dar se
schimba si mentalitatile oamenilor, reprezentarile colective, practicile sociale, stilurile de
comportament. Deci, vorbim de o schimbare a structurilor economice si psihosociale.
Aceste fenomene ale schimbarii nu au loc linear, uneori apar conflicte deosebit de
intense, crize, dureri – pentru ca in interiorul societatii sunt oamenii care resimt din plin aceste
schimbari, uneori chiar dureroase, mergand pana la sinucidere.
Alţi autori atunci când vorbesc de schimbare consideră că aceasta poate fi identificată
după 4 manifestări: (Agabrian M. 2003)
1. implică noi organizări şi structuri modificând întreaga organizare socială în
totalitate sau în elementele ei esenţiale: sociale, economice, politice, culturale etc.;
2. schimbarea socială se produce într-un anumit timp (mai lung sau mai scurt) în
funcţie de situaţia dată;
3. se caracterizează prin durabilitate schimbările sociale fiind consistente
4. schimbările sociale au un caracter colectiv şi se produc la nivelul colectivităţii
acţionând asupra condiţiilor de viaţă dar şi asupra mentalităţilor oamenilor.
Pornind de la cele prezentate mai sus, autorul defineşte schimbarea socială ca
desemnâd “modificările permanete relativ pe termen lung ale componentelor
culturii, structurii sociale şi ale patternurilor comportamentelor sociale”.
Traditionalele conceptii ale schimbarii sociale, şi amintim aici de Platon, Cassirer,
Comte, Durkheim, pun un accent deosebit pe transformari, unele mai importante altele mai
putin. Ele sunt: finalism, evolutionism, primum – mobile, determinism, materialism.
Notiunea de schimbare nu poate fi luata decat impreuna cu dimensiunea temporala.
Evolutia – are in vedere transformarile progresive de lunga durata. Nu orice fenomen,
eveniment, poate sau nu sa conduca la schimbari in profunzime. Pot avea loc schimbari de
echilibru.
Intrebarea pe care si-au pus-o specialistii in domeniu, a fost “Exista o teorie a
schimbarii sociale si implicit a schimbarii psihosociale ?”
1. Teorii evoluţioniste (Spencer, Morgan , Durkheim, Parsons)
Iniţial aceste teorii s-au spijinit pe studii istorice şi antropologice şi au considerat
schimbarea ca fiind naturală, firească, Morgan chiar a menţionat faptul că
societăţile primitive s-au dezvoltat evoluând de la sălbăticie la barbarism şi apoi la
civilizaţie, tranziţia, producându-se datorită descoperirii de instrumente cele le-au
facilitat dezvoltarea în perioada istorică dată (focul, unelte de lucrat pământul,
arcul cu săgeţi,etc.)
Astăzi specialiştii vorbesc de o teorie multiliniară a schimbării evolutive, o
evoluşie către complexitate şi adaptabilitate, de la societăţi simple către societăţi
din ce în ce mai complexe. Evololuţioniştii pun un accent deosebit şi pe evoluţia
socio-culturală a societăţii sau altfel spus pe analiza modului în care societăţile
iniţiale s-au transformat treptat în altele noii.
2. Teorii funcţionaliste.
Aceste teorii sunt cele care pun un accent deosebit pe factori cu rol hotărâtor
pentru ordinea socială şi pentru stabilitate şi totodată ele ne ajută în analiza
proceselor sociale care susţin schimbarea socială.
 Pe de altă parte teoriile funcţionaliste ale schimbării analizează şi modul în care o
societate restabileşte echilibrul după o tulburare a acesteia, adepţii acestei teorii
arătând că acest echilibru este absolut necesar pentru buna funcţionare a societăţii.
Ei consideră că atunci când ea lucrează în armonie cu toate funcţiile ei nu ignoră
faptul că există în interiorul ei şi o serie de contradicţii şi tensiuni, diferenţieri
structurale sau creşteri ale specializării rolurilor.
Parson – din perspectiva functionalista – “Societatea este un ansamblu integrat de
elemente, avand o functie de coeziune ce permite asigurarea unei stabilitati relative a
structurii sociale !”. Deci, vorbeste de echilibru.
Dar in cadrul unei societati exista si disfunctionalitati.
Sociologii si psihologii analizeaza, arata, pun accent pe analiza schimbarilor din
interior:
- Fenomenele birocratice
- Relatiile profesionale
- Relatiile conflictuale
De exemplu: - Au fost autori care au sustinut ideea ca in interiorul societatii
conflictele sunt globale, acesteaa modifica structura societatii in ansamblul ei, social si
psihologic.
O alta dificultate este legata de societate pe care o intalnim atat la Parsons dar si la alti
autori, este aceea a formularii unei teorii generale a societatii.
Sistemul social este privit ca tot ce evolueaza in raport cu o buna adaptare. El are legi de
dezvoltare, legi economice si nu sunt neaparat lineare.
Raymond Bourdon – afirma ca nu putem vorbi de o teorie a schimbarii pentu ca ea nu
exista, dar putem vorbi de foarte multe situatii imaginabile. Procesele endogene si exogene
lucraza fie separat, fie impreuna. Factorii demografici, culturali sau ideologici, actioneaza
dominant sau nu in functie de contextul in care se produce schimbarea.
3. Teorii ale conflictului
Aceste teorii consideră că în înţelegerea producerii schimbării sociale este necesar
o analiză a rolului conflictului între indivizi, grupuri, instituţii sau între toate
acestea. Alţii adepţi privesc schimbarea socială ca o manifestare firească pentru că
indiferent de conflict sau competiţie ele produc schimbarea.
4. Teorii clasice
Reprezentanţii acestor teorii au pornit în explicarea schimbării sociale de la faptul
concret că istorie civilizaţiile apar şi dispar ori se schimbă în cicluri iar alţii au
considerat că toate civilizaţiile apar şi dispar dar acest ciclu este văzut în termenii
provocării mediului şi răspunsului civilizaţiei la aceste provocări; cu cât acest
raspuns este mai creativ cu atât civilizaţia poate continua.

FACTORII SCHIMBARII

Factori intrinseci – generati de societatea insasi, din interiorul ei, atunci cand apare
nevoia de schimbare.
Factori externi – care se refera la presiunea din afara a altor sisteme sociale si cu care
se poate compara societatea in cauza.
Schimbarea autentica si eficienta, este cea care vine din interiorul societatii insasi si nu
impusa din afara de altii sau alte societati (conflictul intern, schimbarea planificată).
Conflictele interne, eşecurile, lipsurile, procesele, disfuncţiile sunt surse ce produc
schimbarea socială. Aceste conflicte reprezintă şi punct de focalizare pentru mişcările sociale,
greve, demonstraţii, proteste dar şi revoluţii şi războaie; acestea din urmă fiind fenomene
sociale mult mai rare, ce produc schimbări sociale dramatice.
Schimbarea planificată este dificilă şi poate aduce schimbări neprevăzute ce pot
produce disfuncţii la nivelul societăţi.
Ca factori externi ce pot modifica structurile sociale mentionam:
- Diversi factori ce pot aduce schimbari sociale:
- mediul fizic: schimbări ale climatului, defrişările, dezastrele naturale (inundaţii,
uragane, cutremure), poluarea
- factorul demografic: populaţia creşte când în cadrul societăţii sunt resurse
suficiente şi invers
- contactul cu alte societăţi,
- cultura (schimbarea valorilor, credinţelor, cunoştinţelor);
- invenţii, descoperiri tehnologice sunt considerate ca factori de producere a
schimbării în mod rapid şi puternic putând duce la apariţia unor noi ocupaţii;
- Modele
- Strategii
De exemplu: SUA prin politica externa, a schimbat societatile – Afganistan, Irak,
Kuweit. S-a pus intrebarea daca schimbarea a fost autentica sau schimbarea a convenit
poporului in totalitate ? Este o democratie impusa din afara sau venita din interior ?
“Perioada de tranzitie presupune pe langa diminuarea nivelului de trai in urma
reformelor si ruperea unor credinte si reprezentari vechi sau invechite si raspunderea unor
comportamente care in alte perioade erau marginale”. (Necolau A. 2003- coordonator)
Astazi, comportamentele considerate antisociale, nemai avand restrictii din partea unor
norme sociale stabile, tind sa se raspandeasca in mediile vulnerabile, potentiale. “Aceasta
bulversare a imaginarului social, proprie perioadei de tranzitie, face ca subculturile inainte
discriminate sa aiba din ce in ce mai multa influenta sociala” (Neculau A. 2003).
De exemplu: subcultura celor care au ca obiect de activitate comertul.
In societatea moderna, “ofensiva” criminalitatii, a somajului, saraciei, fenomene
proprii perioadei de tranzitie, au dus la aparitia unor noi ocupatii (de exemplu la fete a
“prostitutiei” iar la baieti a “actelor antisociale” – talharie, viol, etc.).
Pentru ca aceste acte antisociale sa nu fie preluate de tineri care, in aceasta perioada de
tranzitie sunt deosebit de vulnerabili, fiind numiti de unii autori “bureti ce absorb foarte usor
tot ceea ce societatea le pune la dispozitie (valori, fenomene negative)”
Societatea trebuie sa se implice, sa nu ramana indiferenta, pentru ca toate manifestarile
benefice si antisociale vor avea repercusiuni nu numai la nivelul societatii actuale ci si
viitoare.
 FORME ALE SCHIMBĂRII
Forme generice ale schimbării organizaţionale

Ce pot identifica trei mari forme generice de impulsionare – şi, de fapt, de gestiune – a
schimbării organizaţionale.

Schimbarea este constrânsă sau suportată. Acest prim caz corespunde unei situaţii de
ruptură la nivelul mediului care impune organizării, simultan o revizie rapidă a strategiei sale
şi o adaptare brutală a structurilor sale (restructurare, raţionalizare, modificarea frontierelor
…).

1.Schimbarea este constrânsă sau suportată

Schimbarea socială ia în considerare două situaţii distincte: schimbarea
sistemului şi schimbarea în sistem. Schimbarea poate fi planificată.
Adeseori schimbarea este spontană. Ea implică adaptarea continuă a
organizării. Schimbarea este stratificată şi corespunde unui comportament de
adaptare anticipată şi voluntară a organizării. Schimbările pot fi înregistrate la
nivelurile individuale de grup şi de organizaţie.
Pe de altă parte, sistemul este o stare de echilibru între diferitele
componente ale vieţii sociale. Ca principii ale schimbării de sistem reţinem:
principiul alegerii strategice şi principiu abordării alternative şi durabile. În
timp, rezistenţa sistemului limitează capacitatea de schimbare. Totuşi,
intervenţiile succesive sau simultane în diferite puncte ale sistemului dau efect
de cumulare, făcând schimbarea mai durabilă şi micşorând rezistenţa la
schimbare în masa sistemului.

Schimbarea este spontană. Această a doua formă, mult mai comodă decât prima,
corespunde unei organizări „reactive” care şi-a dezvoltat, graţie formaţiei profesionale
flexibilităţii şi inovaţiei, o capacitate puternică de adaptare la evoluţiile mediului fie că aceste
evoluţii sunt aşteptate sau nu. În acest caz ne aflăm într-o perspectivă generală de adaptare
continuă a organizării şi de existenţă a unor limite (organizaţionale, financiare, tehnologice
…) de adsorbire a şocurilor exogene.

Schimbarea este strategică (aleasă). Ea corespunde unui comportament de adaptare

anticipată şi voluntară a organizării, în ipoteza unui mediu viitor mai mult sau mai puţin
previzibil şi a utilizării de către organizarea unor importante mijloace de informaţie, de
previziune de inovaţie (aflarea noutăţilor tehnologice şi concurenţiale, dezvoltarea
capacităţilor manageriale, importante investiţii spirituale …). În acest caz, organizarea nu
numai că îşi măreşte capacitatea de adaptare, dar îşi furnizează şi mijloace de influenţă asupra
mediului său viitor.
2.Forme actuale ale schimbării organizării. Schimbarea organizaţională
poate fi definită ca fiind orice modificare, planificată sau nu, a structurii şi
procedurii de lucru.
Există schimbări naturale ce decurg din transformările organizaţiei.
Uneori ele provin din manifestarea unor conflicte interne asociate unor
competiţii. Există alte schimbări provocate de situaţii de criză (internă sau
externă).
Un mediu radical nou stimulează schimbarea; schimbarea organizaţională
apare atunci când se modifică misiunea şi viziunea unei organizaţii.

3.Factorii schimbării organizaţionale

Literatura de specialitate atunci când vorbeşte de schimbarea
organizaţională consideră că ea depinde de:
 modificările mediului extern în care operează organizaţia (de felul
schimbării mediului concurenţial sau a preferinţelor principalelor beneficiari
deserviţi);
 când se înregistrează schimbări legislative;
 ca urmare a progresului tehnologic;
 sub presiunea unor evenimente politice sau sociale.

Între factorii interni care determină schimbarea se remarcă:

 diminuarea competitivităţii sau a eficienţei;
 pierderea prestigiului, dificultăţile financiare, lipsa motivaţiei
personalului, absenteismul, schimbarea structurii sau a dimensiunii organizaţiei.
În teoria schimbării se abordează schimbările planificate şi cele
neplanificate. A. Levy şi U. Merry (1986)1 iau în calcul ca factori declanşatori
ai schimbărilor şi crizele sau oportunităţile de schimbare disponibile.
Schimbarea planificată urmăreşte creşterea funcţionalităţii organizaţiei şi a
eficienţei sale. Se deosebeşte totuşi de creşterea organizaţională. În practică, în
cadrul organizaţiei acţionează factori favorabili schimbării şi factori care
generează rezistenţa la schimbare; schimbarea planificată reduce acţiunea
rezistenţelor la schimbare. Agentul schimbării poate fi intern sau extern. Se
poate apela şi la aşa-numitele grupuri pilot în orientarea schimbării.
M. Vlăsceanu apreciază că „există o întreagă literatură dedicată
schimbării organizaţionale. Unele teorii au încercat să explice schimbarea prin
raportate la stabilitate definind schimbarea ca o stare de instabilitate tranzitorie
ce întrerupe un echilibru”2. Alte modele analizează schimbarea prin diferenţierea
1
Levy, A., Merry, U. Organizational Transformation: Approaches, Strategies, Theories, New York:
Praeger,1986.
2
M. Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional, Polirom, Iaşi, p. 206 şi urm.
între trei niveluri la care pot fi identificate forţele ce o generează. La nivelul
mediului se remarcă forţele microrevoluţionare ale schimbării, ce apar din
comportamentul altor organizaţii. La nivelul organizaţiei, forţele
microrevoluţionare ale schimbării sunt determinate chiar de ciclurile de viaţă
organizaţională. La nivel individual, forţele politice ale schimbării apar în
luptele pentru putere şi control.
Ca şi alţi experţi, M. Vlăsceanu identifică drept surse ale schimbării:
schimbările produse la nivelul mediului; schimbarea determinată din interiorul
organizaţiei. Analiştii de astăzi au identificat peste 20 de factori ai schimbării:
caracteristicile mediilor organizaţionale, caracteristicile performanţelor, ale
strategiei, ale structurii organizaţionale, caracteristicile managerilor responsabili
etc.
Alexandru Zub (1998)3 s-a preocupat îndeosebi de schimbarea de regim
politic. Astfel, Revoluţia din decembrie 1989 apare ca „o minciună cât secolul”
(M. Castex4), ca o „lovitură de stat” (R. Portocală5), ca un „complot
nomenclaturist pus la cale cu Securitatea dacă nu chiar importat” (Antonia
Rados6). I. Iliescu şi S. Brucan ar fi impus „democraţia originală” impusă de
reacţiune.
În această optică, tineretul, în Piaţa Universităţii şi „Tineretul Golan” s-au
opus revenirii la vechiul regim sub formă cosmetizată. Noul regim i-a chemat şi
i-a manipulat pe mineri ca forţă de şoc contra revoluţionarilor. „Golaniada” – îi
mobiliza pe cei dispuşi să termine cu vechiul regim prin schimbare rapidă.
„Mineriadele” ar fi exprimat acţiuni ale forţelor conservatoare, doritoare
de o anumită continuitate.
Alte analize scot însă în evidenţă: „rezistenţa la schimbare în societatea
tradiţională românească.” În contextul acestei „rezistenţe faţă de schimbările
radicale” s-au operat cu întârziere reforme social-economice (în principal de
privatizare şi de redistribuire a proprietăţii agricole). Birocraţia post-comunistă
neepurată, grupurile de interese asociate economiei etatiste, lipsa unei experienţe
de regim politic democratic (după 1945) au fost consideraţi factori de rezistenţă
la schimbare.

Curs 2

STRUCTURILE SOCIALE
3
Al. Zub, Schimbare politică şi istoriografie, în „Psihologia schimbării”. Iaşi, 1998.

4
M. Castex, Un Mensonge gros comme le siècle, Albin Michel, Paris, 1990.

5
R. Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain, Calman Lévy, Paris, 1990.

6
A. Rados (ziaristă austriacă), Complotul Securităţii. Revoluţia trădată, Saeculum IO, f.a.
 Structurile sociale sunt diverse agentii, institutii, clase sociale, straturi sociale, grupuri
sociale, etc., care constituie anatomia interna a unei societăţi. Prin urmare structurile sociale
desemnează “organizarea societăţii, care include instituţii, poziţii sociale, relaţiile dintre
poziţiile sociale, grupurile care alcătuiesc societatea şi distribuţia resurselor limitate în cadrul
societăţii” (Agabrian M. 2003).

Aceste institutii sunt de diferite tipuri:

- Culturale
- Politice
- Administrative
- Militare
- Economice
- Organizatii spitalicesti
- Sanitare

Toate acestea formeaza subsisteme ale sistemului vietii sociale (al sistemului global) si
constituie elemente de suport ale vietii sociale sau cadre de actiune.

Organizatiile si institutiile sunt structuri sociale cu rol de reglare al actiunilor sociale

si/sau individuale, iar statul si intregul aparat de guvernare si gestionare sociala se afla
deasupra lor, organizandu-le si reorganizandu-le permanent.

Astfel, toate clasele sociale precum si intregul arsenal de relatii ce functioneaza in

interiorul lor, comunitatiile, profesiile, institutiile si organizatiile militare, economice,
culturale, politice, scolare, sanitare etc, isi schimba compozitia si functionarea si incearca sa
gaseasca alte forma de perfectionare.

Acestor institutii, organizatii, le corespund intotdeauna o anumita functionare concreta

care depinde de calitatea, aptitudinile, abilitatile, pregatirea profesionala a agentilor (actorilor)
sociali care compun aceste organizatii si institutii. Tocmai acest mod de a actiona al acestora,
constituie partea vie, dinamica a organizatiilor si acest lucru depinde de oamenii care o
compun cu toate caracteristicile lor.

Este un imens organism compus din diferite subsisteme, aparate care asigura buna lui
functionare.

Deci, structura este organizarea interna a societatii.

Aceste organizatii si institutii care compun structura, iau anumite decizii specifice
profilului ei si elaboreaza anumite strategii de punere in practica a deciziilor si urmaresc cum
sunt rezolvate ele.

Fiecare organizatie in parte este in felul ei un microsistem social care reflecta

particularitatile de ansamblu ale societatii si concura la realizarea obiectivelor ei. Astfel ca, de
modul cum functioneaza aceasta microstructura sociala, depinde modul de functionare al
societatii in ansamblul ei. Este o organizatie biunivoca de la macro spre microsocial si invers.

Tipuri de structuri sociale:

1. instituţii sociale: sunt cele care asigură coeziunea socială a grupurilor şi

societăţilor. Aceste instituţii sunt:
 - formale în care scopurile, obiectivele, procedeele de acţiune, modul de organizare
sunt reglementate prin legi

- neformale sunt instituţii sociale în care reglementările sunt vagi şi există atât cât
durează activitatea respectivă.

2. Daca luăm în considerare natura activităţilor desfăşurate instituţiile sociale sunt:

- instituţii economice: întreprinderi industriale, agricole, srervicii publice, bănci etc.

- instituţii politice (elementul ei principal este puterea): parlamentul, guvernul,

partidele politice etc.

- instituţii juridice (sunt cele care asigură elaborarea legislaţiei şi aplicarea legii):
tribunale, procuratură, poliţie etc.

- instituţii culturale şi educative (au ca scop pregătirea profesională, menţinerea

valorilor culturale, dezvoltarea capacităţii de a gândi şi acţiona raţional etc):
grădiniţe, şcoli, universităţi, aşezăminte culturale etc.

- instituţii religioase

In toata aceasta functionalitate sociala, cei care dau viata planurilor, deciziilor,
strategiilor sociale sunt oamenii. Ei trebuie in primul rand investigati din punct de vedere al
pregatirii, al abilitatilor etc.

Oamenii sunt cei care fac societatea, acesti actori sociali individuali asa cum sunt
numiti astazi. Individualizarea lor “este unul dintre cele mai reprezentative procese ale
modernitatii” si “este atat de accentuata incat toate cele care se intampla in societate, sunt
dependente de ea”. (Vlasceanu L. 2007) Autorul mentionat arata ca individualizarea se refera
la modul de formare, constituire si afirmare a uni actor social. Iar daca prin actor social, avem
in vedere acea entitate sociala care initiaza actiuni saturate de semnificatii si intra in
interactiuni cu altii, atunci actorul social poate fi un individ, dar si o organizatie, un stat
national sau orice alta entitate sociala.

In perioada de tranzitie post-comunista, in contextul sistemelor sociale, aceasta se

prezinta in doua “registre”. Primul este cel al programelor institutionale care are in vedere
“dezirabilitatea dezvoltarii si al integrarii euro-atlantice a tarii”, iar cel de-al doilea se refera la
“manifestari cotidiene, in parte individuale, care uneori se abat de la normativitatea dominanta
si chiar risca sa blocheze realizarea proiectelor nationale de bunuri publice sau colective
pentru ca alteori sa-si creeze propriul univers de semnificare si interpretare” (Vlasceanu L.
2007).

Trei programe institutionale domina la ora actuala:

1. Are in vedere decomunizarea si constructia institutionala, care trebuie sa fie

compatibila cu economia de piata a democratiei liberale. Ca mijloace mentionam:
privatizarea si consolidarea drepturilor de proprietate

2. Este de tip integrationist si s-a referit la admiterea si participarea Romaniei la

NATO si UE
3. Promovarea unei culturi si relatii care sa se asocieze cu drepturile omului si
afirmarii libertatii lui

Aceste programe sunt promovate de stat.

 Curs 3

FORME ALE SCHIMBĂRII

Încă din secolul XIX, organizaţiile s-au afirmat ca actori dominanţi ce

controlează – după P. Drucker7 - majoritatea resurselor (materiale şi simbolice).
Organizaţiile au preluat rolul dominant în societate ocupat anterior de
comunităţi. M. Weber a demonstrat faptul că organizaţiile se deosebesc de alte
forme de agregare prin raţionalitatea instrumentală8. Tot P. Drucker
subliniază că organizaţiile sunt surse şi forme ale schimbării sau inovării
sociale.

1.Schimbarea este constrânsă sau suportată

Schimbarea socială ia în considerare două situaţii distincte: schimbarea
sistemului şi schimbarea în sistem. Schimbarea poate fi planificată.
Adeseori schimbarea este spontană. Ea implică adaptarea continuă a
organizării. Schimbarea este stratificată şi corespunde unui comportament de
adaptare anticipată şi voluntară a organizării. Schimbările pot fi înregistrate la
nivelurile individuale de grup şi de organizaţie.
Pe de altă parte, sistemul este o stare de echilibru între diferitele
componente ale vieţii sociale. Ca principii ale schimbării de sistem reţinem:
principiul alegerii strategice şi principiu abordării alternative şi durabile. În
timp, rezistenţa sistemului limitează capacitatea de schimbare. Totuşi,
intervenţiile succesive sau simultane în diferite puncte ale sistemului dau efect
de cumulare, făcând schimbarea mai durabilă şi micşorând rezistenţa la
schimbare în masa sistemului.

2.Forme actuale ale schimbării organizării. Schimbarea organizaţională

poate fi definită ca fiind orice modificare, planificată sau nu, a structurii şi
procedurii de lucru.
Există schimbări naturale ce decurg din transformările organizaţiei.
Uneori ele provin din manifestarea unor conflicte interne asociate unor
competiţii. Există alte schimbări provocate de situaţii de criză (internă sau
externă).
Un mediu radical nou stimulează schimbarea; schimbarea organizaţională
apare atunci când se modifică misiunea şi viziunea unei organizaţii.

7
P. Drucker, Au-delà de capitalisme. La métamorphose de cette fin de siècle, Dunod, 1993.

8
M. Weber, Wirtschaft und Gesellschaft. Grundiss der verstehenden Soziologie, (Economie şi societate),
Tübingen, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), (2vol.), 1922, 5e édition 1972.
3.Factorii schimbării organizaţionale
Literatura de specialitate atunci când vorbeşte de schimbarea
organizaţională consideră că ea depinde de:
 modificările mediului extern în care operează organizaţia (de felul
schimbării mediului concurenţial sau a preferinţelor principalelor beneficiari
deserviţi);
 când se înregistrează schimbări legislative;
 ca urmare a progresului tehnologic;
 sub presiunea unor evenimente politice sau sociale.

Între factorii interni care determină schimbarea se remarcă:

 diminuarea competitivităţii sau a eficienţei;
 pierderea prestigiului, dificultăţile financiare, lipsa motivaţiei
personalului, absenteismul, schimbarea structurii sau a dimensiunii organizaţiei.
În teoria schimbării se abordează schimbările planificate şi cele
neplanificate. A. Levy şi U. Merry (1986)9 iau în calcul ca factori declanşatori
ai schimbărilor şi crizele sau oportunităţile de schimbare disponibile.
Schimbarea planificată urmăreşte creşterea funcţionalităţii organizaţiei şi a
eficienţei sale. Se deosebeşte totuşi de creşterea organizaţională. În practică, în
cadrul organizaţiei acţionează factori favorabili schimbării şi factori care
generează rezistenţa la schimbare; schimbarea planificată reduce acţiunea
rezistenţelor la schimbare. Agentul schimbării poate fi intern sau extern. Se
poate apela şi la aşa-numitele grupuri pilot în orientarea schimbării.
M. Vlăsceanu apreciază că „există o întreagă literatură dedicată
schimbării organizaţionale. Unele teorii au încercat să explice schimbarea prin
raportate la stabilitate definind schimbarea ca o stare de instabilitate tranzitorie
ce întrerupe un echilibru”10. Alte modele analizează schimbarea prin
diferenţierea între trei niveluri la care pot fi identificate forţele ce o generează.
La nivelul mediului se remarcă forţele microrevoluţionare ale schimbării, ce
apar din comportamentul altor organizaţii. La nivelul organizaţiei, forţele
microrevoluţionare ale schimbării sunt determinate chiar de ciclurile de viaţă
organizaţională. La nivel individual, forţele politice ale schimbării apar în
luptele pentru putere şi control.
Ca şi alţi experţi, M. Vlăsceanu identifică drept surse ale schimbării:
schimbările produse la nivelul mediului; schimbarea determinată din interiorul
organizaţiei. Analiştii de astăzi au identificat peste 20 de factori ai schimbării:
caracteristicile mediilor organizaţionale, caracteristicile performanţelor, ale
9
Levy, A., Merry, U. Organizational Transformation: Approaches, Strategies, Theories, New York:
Praeger,1986.
10
M. Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional, Polirom, Iaşi, p. 206 şi urm.
strategiei, ale structurii organizaţionale, caracteristicile managerilor responsabili
etc.
Alexandru Zub (1998)11 s-a preocupat îndeosebi de schimbarea de regim
politic. Astfel, Revoluţia din decembrie 1989 apare ca „o minciună cât secolul”
(M. Castex12), ca o „lovitură de stat” (R. Portocală 13), ca un „complot
nomenclaturist pus la cale cu Securitatea dacă nu chiar importat” (Antonia
Rados14). I. Iliescu şi S. Brucan ar fi impus „democraţia originală” impusă de
reacţiune.
În această optică, tineretul, în Piaţa Universităţii şi „Tineretul Golan” s-au
opus revenirii la vechiul regim sub formă cosmetizată. Noul regim i-a chemat şi
i-a manipulat pe mineri ca forţă de şoc contra revoluţionarilor. „Golaniada” – îi
mobiliza pe cei dispuşi să termine cu vechiul regim prin schimbare rapidă.
„Mineriadele” ar fi exprimat acţiuni ale forţelor conservatoare, doritoare
de o anumită continuitate.
Alte analize scot însă în evidenţă: „rezistenţa la schimbare în societatea
tradiţională românească.” În contextul acestei „rezistenţe faţă de schimbările
radicale” s-au operat cu întârziere reforme social-economice (în principal de
privatizare şi de redistribuire a proprietăţii agricole). Birocraţia post-comunistă
neepurată, grupurile de interese asociate economiei etatiste, lipsa unei experienţe
de regim politic democratic (după 1945) au fost consideraţi factori de rezistenţă
la schimbare.

Rezistenţa la schimbare
André. Sirota (1995) aprecia că nu există schimbare socială sau colectivă
care să poată fi actualizată fără schimbare individuală sau psihică şi reciproc.
Aşadar schimbarea organizaţională reclamă modificări esenţiale ale
structurii ca implicaţii pentru membrii acesteia. Adeseori, membrii organizaţiei
percep aceste schimbări ca ameninţări. Factorii care pot ameninţa viabilitatea
unui proces de schimbare sunt:
 definirea deficitară a problemelor;
 lipsa de comunicare şi informaţie;
 resursele limitate;
 dificultăţile în crearea unor relaţii interinstituţionale;
 cultură organizaţională incompatibilă cu sensul schimbării.

11
Al. Zub, Schimbare politică şi istoriografie, în „Psihologia schimbării”. Iaşi, 1998.

12
M. Castex, Un Mensonge gros comme le siècle, Albin Michel, Paris, 1990.

13
R. Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain, Calman Lévy, Paris, 1990.

14
A. Rados (ziaristă austriacă), Complotul Securităţii. Revoluţia trădată, Saeculum IO, f.a.
 Experţii atrag atenţia că unele programe de schimbare eşuează din cauza:
alegerii greşite a punctului de intervenţie (dacă se efectuează pe o variabilă
dependentă); continuitatea mediocră a intervenţiei; concentrarea pe cauze false.
În situaţia în care în spaţiul extern intervine o schimbare în mod brusc,
este posibil ca în loc ca aceasta să producă o modificare psihică, să apară o
„ruptură şi să amplifice rezistenţele” sau să apară „o situaţie de criză”15.

Nivelurile schimbării
Schimbările se manifestă la nivelul individual, de grup şi de organizaţie.
În mod normal, schimbările individuale „utile” din punct de vedere social
sau economic provoacă mai întâi tensiuni intrapsihice (conflict între dorinţă şi
apărare) interpersonale şi instituţionale prin rivalitate, respectiv sentimente de
ură provocate în mod inevitabil, care pot deveni distructive, paralizante pentru
organizaţie. Schimbările în plan individual apar ca urmare a acumulărilor
experienţelor de viaţă ale persoanelor şi a transformărilor despre ele însele sau
a raporturilor dintre sine şi non-sine (Donald Woods Winnicott, 197116).
O schimbare individuală nu poate ajuta la dezvoltarea unei organizaţii
decât dacă aceasta are o capacitatea de a transforma prin integrare evoluţia
personală, capacitatea de reglare a rivalităţilor ce favorizează la ceilalţi actori
acceptarea unui nou acord conştient, inconştient aflat la baza oricărui contract
social. Orice schimbarea într-o organizare socială este anticipată mai mult sau
mai puţin conştient de către subiecţi ca pe o ameninţare potenţială de ruptură a
acestui dublu înveliş. O schimbare externă provoacă turbulenţe atât în spaţiile
exterioare cât şi în cele interioare şi poate face inutil vechiul sistem de apărare
al unui individ astfel că orice subiect trebuie să se reorganizeze. Pentru aceasta
trebuie să colaboreze cu ceilalţi generând o nouă „reamenajare internă care va
fi operată şi va îndeplini funcţia sa de interpunere protectoare între înăuntru şi
afară, împotriva riscului de depresie, accident psihic, accident fizic sau de
somatizare în aceste cazuri doar printr-un proces de reelaborare şi de refacere
a relaţiilor.
Orice schimbare de orientare sau de structură în lumea exterioară este mai
întâi concepută în mod subiectiv de către individ ca o ameninţare mai mult sau
mai puţin radicală pentru propria sa existenţă căci nimeni nu poate face din
existenţa sa un obiect de negociere.
Într-o astfel de situaţie ameninţătoare, subiectul caută să se sustragă
oricărei influenţe, inclusiv celei privind autocunoaşterea, cunoaşterea
rezistenţelor sale, raportul său cu organizaţia şi cu sensul schimbării proiectate.

15
J. Barus-Michel, Fl. Giust-Desprairies, L. Ridel, Crises, Ed. Desclée de Brouwer, 1996.

16
D. W. Winnipeg, Playing and Reality,Tavistock Publications, London, 1971.
Lupta sa împotriva schimbării poate căpăta diferite aspecte. Se poate deplasa de
la o situaţie la alta.
La nivelul de grup, se manifestă cooperări şi rivalităţi în urmărirea unor
scopuri comune. În cadrul grupului, indivizii îndeplinesc roluri specifice cu
drepturi şi privilegii specifice. În procesul schimbării de grup, un rol important
revine comunicării şi consultării.
Schimbarea la nivelul organizaţional se centrează pe modificarea
componentelor definitorii ale acesteia. Schimbarea la nivelul organizaţiei este
deopotrivă strategică şi integrată. Schimbarea la nivelul organizaţiei este, deci,
un proces ce include schimbări la nivelul individual şi de grup.
Organizaţiile deschise spre schimbare (C. Zamfir, S. M. Stănescu,
Enciclopedia dezvoltării sociale17) se remarcă prin: orientarea spre acţiune şi
inovare; adaptarea continuă la realităţi; buna administrare a resurselor umane şi
materiale; cultură organizaţională modernă; concentrarea organizaţiei pe
domenii în care deţine expertiza de vârf; structura organizaţională eficientă;
structuri descentralizate puternic legate de valorile organizaţiei.

Dimensiunile situaţiilor de schimbare

În analiza schimbărilor se cercetează natura şi tipurile de probleme ce
trebuie soluţionate.
- Noutatea problemelor - impune adesea un grad înalt de creativitate.
- Ambiguitatea situaţiei.
- Numărul persoanelor implicate duce în general la creşterea
complexităţii răspunsurilor organizaţiei.
- Semnificaţia schimbării (depinde de definirea efectelor ei).
- Durata schimbării este influenţată de nivelul la care se desfăşoară
aceasta.
- Obiectivitatea tratării problemelor.

4.Strategii de schimbare organizaţională

 Reducerea mărimii. Această strategie constă dintr-un set de activităţi
centrate pe dimensiunea organizaţiei în scopul eficienţei, productivităţii sau
competitivităţii. Aceste activităţi sunt asumate premeditat.
 Reconceperea. Această strategie promovează regândirea
fundamentală şi reproiectarea radială a proceselor de afaceri. Se urmăreşte
obţinerea unei schimbări culturale strategice şi obţinerea unui avantaj
competitiv de lungă durată.
 Inovarea strategică. Această metodă vizează agregarea de noi
combinaţii de resurse ce ar putea încuraja noi oportunităţi.

17
C. Zamfir, S. M. Stănescu, Enciclopedia dezvoltării sociale, Polirom, Iaşi, 2007.
  Organizarea prin haos. Se porneşte de la ipoteza că seturi simple de
relaţii deterministe pot produce rezultate nepredictibile. Ordinea poate produce
haos şi haosul poate produce ordine.
K. Lewin18 a conceput un model al schimbării în trei etape distincte:
dezgheţul, mişcarea, reîngheţarea. Agentul schimbării trebuie să acţioneze doar
după ce necesitatea acesteia a fost conştientizată în organizaţie.
În practică, agentul schimbării va efectua: pregătirea schimbării;
implementarea schimbării, monitorizarea schimbării.
În anumite cazuri, schimbarea se va dezvolta incremental (cu paşi mici,
prin încercare, eroare şi reajustări permanente).

5. Schimbarea organizaţională în strategiile concurenţiale

A. Hamdouch susţine că dinamica schimbărilor din organizare are rol
decisiv în structurarea şi evoluţia modurilor noastre de inserare economică şi
socială. Modificările din mediu determină o redefinire a strategiilor utilizate de
organizaţiile productive. Acestea provoacă schimbări în plan organizaţional.
Schimbarea organizaţională este impulsionată în principal de necesităţile
strategice (adevărate sau presupuse) de menţinere sau dezvoltare a acesteia
într-un cadru evolutiv sau perturbat19.
Schimbarea organizaţională implică deci o nouă orientare privind
activitatea unei organizaţii şi influenţează viaţa acesteia în toate componentele ei
(resurse umane, sistem de management, competenţe, orientări către alte tipuri de
beneficiari, nevoi ale acestora)20.

Curs 4
FACTORII SCHIMBARII

Factori intrinseci – generati de societatea insasi, din interiorul ei, atunci cand apare
nevoia de schimbare.
Factori externi – care se refera la presiunea din afara a altor sisteme sociale si cu care
se poate compara societatea in cauza.

18
K. Lewin, Frontiers in Group Dynamics , 1. Human Relations 1,. „Resolving Social Conflicts: Selected Papers
on Group Dynamics”., New York: Harper & Row, 1948.
19
A. Hamdouch, Schimbarea organizaţională şi strategiile concurenţiale ale firmei, în A. Neculau şi G. Ferreol,
„Psihologia schimbării”,Polirom, Iaşi, 1998
20
B. Wechesler, Policy Making and Administration in State Agencies, Englwood Cliftts, 1986.
 Schimbarea autentica si eficienta, este cea care vine din interiorul societatii insasi si nu
impusa din afara de altii sau alte societati (conflictul intern, schimbarea planificată).
Conflictele interne, eşecurile, lipsurile, procesele, disfuncţiile sunt surse ce produc
schimbarea socială. Aceste conflicte reprezintă şi punct de focalizare pentru mişcările sociale,
greve, demonstraţii, proteste dar şi revoluţii şi războaie; acestea din urmă fiind fenomene
sociale mult mai rare, ce produc schimbări sociale dramatice.
Schimbarea planificată este dificilă şi poate aduce schimbări neprevăzute ce pot
produce disfuncţii la nivelul societăţi.
Ca factori externi ce pot modifica structurile sociale mentionam:
- Diversi factori ce pot aduce schimbari sociale:
- mediul fizic: schimbări ale climatului, defrişările, dezastrele naturale (inundaţii,
uragane, cutremure), poluarea
- factorul demografic: populaţia creşte când în cadrul societăţii sunt resurse
suficiente şi invers
- contactul cu alte societăţi,
- cultura (schimbarea valorilor, credinţelor, cunoştinţelor);
- invenţii, descoperiri tehnologice sunt considerate ca factori de producere a
schimbării în mod rapid şi puternic putând duce la apariţia unor noi ocupaţii;
- Modele
- Strategii
De exemplu: SUA prin politica externa, a schimbat societatile – Afganistan, Irak,
Kuweit. S-a pus intrebarea daca schimbarea a fost autentica sau schimbarea a convenit
poporului in totalitate ? Este o democratie impusa din afara sau venita din interior ?
“Perioada de tranzitie presupune pe langa diminuarea nivelului de trai in urma
reformelor si ruperea unor credinte si reprezentari vechi sau invechite si raspunderea unor
comportamente care in alte perioade erau marginale”. (Necolau A. 2003- coordonator)
Astazi, comportamentele considerate antisociale, nemai avand restrictii din partea unor
norme sociale stabile, tind sa se raspandeasca in mediile vulnerabile, potentiale. “Aceasta
bulversare a imaginarului social, proprie perioadei de tranzitie, face ca subculturile inainte
discriminate sa aiba din ce in ce mai multa influenta sociala” (Neculau A. 2003).
De exemplu: subcultura celor care au ca obiect de activitate comertul.
In societatea moderna, “ofensiva” criminalitatii, a somajului, saraciei, fenomene
proprii perioadei de tranzitie, au dus la aparitia unor noi ocupatii (de exemplu la fete a
“prostitutiei” iar la baieti a “actelor antisociale” – talharie, viol, etc.).
Pentru ca aceste acte antisociale sa nu fie preluate de tineri care, in aceasta perioada de
tranzitie sunt deosebit de vulnerabili, fiind numiti de unii autori “bureti ce absorb foarte usor
tot ceea ce societatea le pune la dispozitie (valori, fenomene negative)”
Societatea trebuie sa se implice, sa nu ramana indiferenta, pentru ca toate manifestarile
benefice si antisociale vor avea repercusiuni nu numai la nivelul societatii actuale ci si
viitoare.
Curs 5

Miscarile sociale
In tratatele de sociologie miscarile sociale au devenit un obiect de studio de sine statator, ele
nu mai sunt analizate numai din punct de vedere al comportamentului colectiv cu o
manifestare originala si speciala.
Dupa Mc Carthy “ o miscare sociala este un ansamblu de opinii si de credinte comune unei
populatii ce isi exprima preferintele pentru selectarea unor elemente ale structurii sociale
si/sau ale distributiei recompenselor intr-o societate”. Definitia prezentata omite sa
mentioneze mobilitatea actorilor sociali si eforturile lor de a traduce aceste preferinte intr-o
actiune la nivel colectiv. Datorita acestor neajunsuri ale definitiei, autorul mentionat a trecut
la definirea organizatiilor miscarii sociale a industriilor.

Un alt sociolog, Touraine A(1978) da o definitie mai ampla a miscarii sociale, aceasta
constand intr-o actiune conflictuala intreprinsa de un actor al unei clase ce se opune
adversarului lui de clasa si controleaza sistemul de actiune istorica si conducerea sociala a
istoriacitatii.

In acest context al miscarii sociale determinata este prezenta simultana a celor trei aspect
strans legate.

Tilly C (1984) atunci cand defineste conceptual de miscare sociala o defineste ca fiind “o
serie neintrerupta de interactiuni intre detinatorii puterii si persoane ce reusesc sa
vorbeasca in favoarea unui grup de oameni lipsiti de reprezentare formala”. La aceasta
definitie el adauga si faptul ca in contextul unei miscari sociale au loc o serie de interactiuni
in timpul careia aceste personae ( ce reprezinta miscarea) formuleaza in mod public
revendicari legate de schimbari in distribuirea sau exercitarea puterii si isi sustin aceste
revendicari prin manifestari publice de sprijin.

Definitia ampla p care Tilly C a elaborate-o are meritul ca arata ca miscarile sociale nu au un
character predeterminat, ca rolul este dat de interactiunile stabilite intre actorii sociali si
mediul in care se deruleaza miscarile sociale si mai ales cu mediul politic. El introduce o grila
de interpretare a miscarilor sociale pe care onumeste grila “conflictului politic”.

La randul lui Bourbon R (1992) defineste miscarea sociala ca o “actiune colectiva de protest
si contestare ce urmareste sa impuna schimbari –variabile ca importanta- in structura sociala
si/sau politica apeland frecvent-doar in mod exclusive- la mijloace neinstitute analizate”.

Miscarile sociale sunt procese ample care conduc la crearea unor noi sisteme de valori, noi
forme de relatii sociale, a unor institutii si in cele din urma a unor societati. Miscarile sociale
pot sa promoveze anumite schimbari dar pot sa se si opuna schimbarilor produse de
anumite forte sociale.

Factorii determinant ai miscarilor sociale sunt clasificati in doua categorii:

 Factori obiectivi: perimarea sociala;contradictiile sociale;blocajele structurale care

impiedica unele categorii sociale sa-si satisfaca nevoile si interesele; dezorganizarea
sociala datorata unor factori interni sau externi; crizele economice. Politice si
culturale; deteriorarea conditiilor de viata.
  Factorii subiectivi: nemultumirile sociale care apar din privarea relativa si din
preceptia justitiei; accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, neliniste,
nesiguranta; difuzarea si acceptarea unor valori sociale; contactele sociale dintre
indivizi nemultumiti; aparitia unor personalitati si grupuri care urmaresc in mod
deliberat schimbarea sociala

Rolul esential in determinarea miscarilor sociale este detinut de factorii obiectivi. Actiunea
lor se combina insa cu cea a factorilor subiectivi. Facorii obiectivi determina un nr relativ
mare de oameni sa nu-si mai poata satisface interesele si nevoile economice.

Miscarile sociale pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

a) Dupa sensul lor: miscari care urmaresc produicerea unei schimbari si miscari de
rezistenta
b) Dupa profunzimea schimbarilor urmarite: miscari protestatare, miscari reformatoare,
miscari revolutionare
c) Dupa posibilitatile de realizare a obiectivelor urmarite: miscari cu obiective realizabile
si miscari utopice

Miscarile utopice propun un contramodel ideal la organizarea sociala existenta.

Unele modele utopice sunt creatia unor intelectuali si reunesc in jurul lor un mic grup
de indivizi care incearca sa transpuna in realitate idealurile utopice. Miscarile utopice
au avut raspandire mai mare in secolele XVIII-XIX. Actualmente, aceste miscari iau
forma grupurilor de hippies, a unor comune si a unor secte religioase. Miscarile
utopice nu reusesc sa se impuna ca modele de organizare a unei intregi societati.
Miscarile de rezistenta. Spre deosebire de miscarile care propun sau impun schimbari
sociale, miscarile de restistenta se opun schimbarilor sau incearca sa elimine
schimbarile intervenite. Miscarile de rezistenta se manifesta in diverse forme:
 Rezistenta la introducerea unor schimbari sau rezistenta fata de o schimbare
deja introdusa
 Rezistenta fata de o schimbare care este in consens cu dezvoltarea sociala si
rezistenta fata de o schimbare care conduce la regres social sau la
dezorganizare sociala.
 Rezistenta unor grupuri minoritare sau majoritare, a unor grupuri dominante:
rezistenta unor grupuri minoritare privilegiate impotriva schimbarilor
democratice cerute de majoritatea defavorizata.
In toate aceste tipuri de miscari, rezistenta are la baza deosebirea de interese dintre
grupuri si se manifesta cand schimbarile sociale afecteaza interesele din grup.
Miscarile protestatare apar tot pe un fond de nemultumire fata de starea de lucru
existenta. Prin ele se exprima o pozitie, o atitudine, un refuz, fata de ceea ce este
acceptat sau institutionalizat intr-o societate. Miscarile protestatare pot fi intalnite in
multe domenii: moral, estetic, filosofic, religios si politic. Ele contau in declararea
formala si publica a opozitiei, ostilitatii, refuzului in raport cu o anumita stare de
lucruri. Miscarile protestatare actioneaza dupa un sistem propriu de valori, dar care
nu este impus celorlalti. Ele pot insa actiona asupra conduitelor, valorilor ,
ideologiilor; ele afecteaza in principal relatia dintre individ si colectivitate.
Miscarile reformatoare apar si ele pe o stare de nemultumire fata de situatia
existenta. Ele se manifesta in grupurile care se gasesc in aceasta situatie pot actiona
fara a suporta consecintele represiunii, cand au posibilitatea sa se exprime si sa se
manifeste liber si cand actiunea lor nu vizeaza aspectele esentiale ale oranduirii
existente. Miscarile reformatoare actioneaza in cadrul oranduirii sociale stabile,
urmarind realizarea schimbarilor dorite pe cale legislativa sau prin schimbari in
sistemul institutional.
Miscarile reformatoare trec prin mai multe etape: aparitia starii de nemultumire,
constientizarea situatiei si discutarea ei, aparitia unor grupuri formale cu scop, in care
se discuta rezolvarea problemelor, formularea ideologiei miscarii si institutionalizarea
ei, birocratizarea miscarii si posibil inchistarea si disparitia ei( J.Szczepanski, 1972).
Miscarile revolutionare. Revolutiile sunt schimbari structurale, radicale ale sistemului
social. Ele sunt determinate de adancirea contradictiilor structurale si functionale din
cadrul intregii societati. Miscarile revolutionare isi propun schimbarea ordinei
existente si in consecinta sunt supuse represiunii din partea fortelor care apara
aceasta ordine. Miscarile revolutionare sunt in acelasi timp si distructive si
constructive: ele distrug vechile relatii sociale, vechiul aparat de stat, inlatura
anumite valori si norme sociale si instituie noi sisteme de valori si conduite, noi tipuri
de relatii sociale, noi forme de organizare sociala, noi institutii sociale si o noua
cultura. Revolutia este un proces de schimbare si dezvoltare sociala de lunga durata,
ritmul si intensitatea schimbarilor fiind diferite de la un subsistem social la altul.