Capitolul 2

ÎMPĂRŢIREA RESPONSABILITĂŢILOR

Reforma educaţiei stabileşte o structura instituţională şi distribuirea responsabilităţii de decizie.

Ea prevede ca actualele inspectorate şcolare să se axeze în totalitate pe asigurarea calităţii să asigure
respectarea direcţiilor şi standardelor naţionale şi să aducă la cunoştinţă publicului rapoartele sale. Un
departament educaţional la nivelul judeţului va coordona casa corpului didactic, ca parte a unui sistem
independent de pregătire şi consultanţă locală. Unităţile şcolare vor fi administrate local astfel încât să facă
faţă nevoilor locale şi vor fi solicitate să-şi definească şi să-şi publice planurile, realizate împreună cu
administraţia locală şi care vor fi utilizate ca bază pentru inspecţii. Unităţile şcolare şi administraţia locală
ar putea să-şi co-administreze bugetele pentru obiective pe termen scurt şi lung, să ia decizii cu privire la
personal şi să aibă libertate deplină în stabilirea salariilor conform condiţiilor locale, să răspundă de
întreţinerea clădirilor şi pregătirea personalului conform nevoilor în acest sens. Acolo unde se justifică,
unităţile şcolare ar putea păstra fondurile necheltuite în anul fiscal curent. Comitetul de conducere care să
includă părinţi, politicieni, reprezentanţi ai sindicatelor, oameni de afaceri şi, acolo unde este cazul,
reprezentanţi ai bisericii ar putea numi un director şi ar putea răspunde de planificarea strategică şi de
administraţie. Şcolile rurale, în mod special, s-ar bucura de o nouă autonomie şi ar fi grupate în jurul unei
şcoli pivot care ar deveni o unitate autonomă cu un comitet de conducere comun.

Infrastructura şcolară

Nu a existat nici o abordare sistematică în ceea ce priveşte planificarea dezvoltării reţelelor

şcolare, nici la nivel central, nici la nivel regional. Şcolile nu îşi administrează fondurile proprii pentru
reparaţii sau întreţinere. Autorităţile locale au puteri foarte mari în acest domeniu, dar nu doresc să fie
implicate. Acest parteneriat este ineficient din lipsa de structuri participative şi din lipsa de comunicare
între actori.
Ministerul Educaţiei Naţionale este cel care ia decizia construirii sau re-construirii unei şcoli.
Costurile de construcţii sunt acoperite direct de la bugetul local. Procesul de alocare a fondurilor este foarte
complex şi total informal. Ele implică negocieri şi manipularea puterii de influenţă dintre Ministerul
Educaţiei Naţionale, directori, inspectoratul şcolar, elitele politice locale, persoane influente din cadrul
organismelor guvernamentale centrale şi locale, etc. Discuţiile sau scandalurile din presă servesc drept
mecanisme de credibilitate publică. Aceste decizii sunt implementate la nivel regional prin alegerea unui
constructor şi prin monitorizarea construcţiei.

Inspectoratul şcolar răspunde de administrarea clădirilor şcolilor şi de facilităţile educaţionale din

regiunea sa. Autorităţile publice locale răspund de finanţarea întreţinerii şcolilor şi de cheltuielile pentru
reparaţii din transferurile interguvernamentale pe care le primesc (în special de la bugetul de stat) şi din
veniturile colectate la nivel local.3 În practică se pot observa diverse aranjamente. În unele cazuri, Consiliul
local asigură şi administrează în mod direct şi stabileşte alocările pentru întreţinere şi reparaţii, estimează
necesarul, participă la licitaţii pentru contracte şi efectuează plăţile. Acest aspect nu se încadrează în
prevederile legale, de vreme ce inspectoratul şcolar este cel care răspunde în general de aceste decizii. Un

3. Începând cu 1999 multe alte cheltuieli directe pentru unităţile şcolare vor fi suportate de bugetul local.

23
al doilea tip de situaţii este acela în care, ocazional, administraţia locală permite inspectoratului şcolar să-şi
administreze bugetele pentru întreţinere şi reparaţii. Şi în această situaţie, autorităţile publice locale nu îşi
joacă rolul. În alte cazuri, autorităţile publice locale şi inspectoratele şcolare formează un parteneriat
neoficial pentru luarea deciziilor în ceea ce priveşte întreţinerea infrastructurii şcolare, dar aceasta depinde
de existenţa unui departament educaţional în cadrul consiliului local.

Personalul

Inspectoratul şcolar participă la deciziile pentru întreg personalul. În domeniul salariilor deciziile
rămân clar la nivelul central (în mod special parlamentar). Legea Învăţământului, statutul personalului
didactic şi managerial, legea salarizării, cadrul legal general pentru protecţia muncii şi protecţia socială în
România, şi alte acte normative ale guvernului asigură cadrul legal pentru angajaţii din sistemul
educaţional. Acest cadru legal include nouă legi şi un regulament al guvernului. Salariile, rutele
profesionale, pregătirea la locul de muncă, organizarea şi evaluarea sunt reglementate la nivel naţional,
deşi inspectoratele şcolare şi universităţile îşi determină la nivel regional pregătirea iniţială a profesorilor.

Unităţile şcolare nu au o politică de resurse umane şi o autoritate sau responsabilitate limitată în

ceea ce priveşte personalul. Autorităţile locale alese nu au nici o putere asupra personalului didactic.
Sindicatele din învăţământ încearcă să influenţeze deciziile referitoare la problemele personalului prin
intermediul Ministerului Educaţiei Naţionale, deşi acesta nu este unicul capabil de a lua decizii în acest
sens. Inspectoratele şcolare pot determina o parte a salariilor personalului didactic prin sprijinirea
promovărilor ratificate de Ministerul Educaţiei Naţionale. Ele pot, de asemenea, să selecteze nu mai mult
de 4% din personalul didactic din regiune pentru o mărire temporară de 15% faţă de salariul brut.
Inspectoratele şcolare evaluează şcolile, dar nu au nici un sistem eficient de apreciere pentru evaluarea
profesorilor, ceea ce conduce la suspiciuni referitoare la aceste decizii din partea comunităţii educaţionale.
În cadrul inspectoratelor şcolare se manifestă cazuri notorii de corupţie. Acest aspect nu este surprinzător,
atâta vreme cât inspectorul şcolar nu are nici un stimulent pentru a lua o decizie bună în domeniul
resurselor uman, având în schimb multe stimulente pentru comiterea de abuzuri.

Consiliile profesorale participă la stabilirea stimulentelor anuale pentru personalul didactic,

utilizând un sistem de punctaj bazat pe auto-evaluarea profesorilor. Aceste stimulente, care totalizează mai
puţin de 10% din fondul de salarii al unităţii şcolare, sunt puse sub semnul întrebării de către profesori,
care resping acest sistem de apreciere.

Curriculumul

Grupuri de lucru de trei până la cinci sau mai mulţi experţi elaborează anual noile programe
pentru noul curriculum şi au obligaţia de a finaliza un curs anual în trei sau patru luni, conform
metodologiei de bază pentru curriculum. Pentru disciplinele sau domeniile care se desfăşoară pe mai mulţi
ani de studiu, un grup de lucru poate să re-evalueze curriculumul pentru învăţământul primar, gimnazial
sau liceal.

Trei comisii de coordonare – pentru învăţământul primar, pentru disciplinele ştiinţifice şi

învăţământul liceal cu profil umanist sau artistic - consiliază grupurile de lucru, le facilitează comunicarea
şi asigură integrarea noilor planuri de învăţământ. O comisie revizuieşte şi modifică noile planuri de
învăţământ.

Consiliul Naţional pentru Curriculum şi pentru Pregătirea Profesorilor, înfiinţat odată cu

Proiectul de Reformă Educaţiei, şi co-finanţat de Banca Mondială (Consiliul Naţional pentru Curriculum
din 1997) se află în vârful acestei piramide. El include experţi din cadrul Institutului de Ştiinţe ale

24
Educaţiei, reprezentanţi de la cel mai înalt nivel din Ministerul Educaţiei Naţionale şi cadre universitare. El
aprobă noile planuri de învăţământ şi hotărăşte asupra transmiterii acestora către unitatea de coordonare a
reformei învăţământului şi asupra iniţierii procesului de editare a manualelor alternative. Consiliul Naţional
trebuie să definească şi să revizuiască elementele conceptuale şi metodologice ale proiectului de reformă şi
să facă faţă crizelor sau să aplaneze disputele care se pot ivi în cadrul procesului.

Până în 1997, procesul de decizie în domeniul curricular nu avea coerenţă. Noile programe
şcolare se realizau pe baza fostului cadru curricular centralizat, iar puterea de decizie finală nu era clar
delimitată între Consiliul Naţional pentru Curriculum sau Comisiile Naţionale pentru diferite discipline
care, în conformitate cu Legea Învăţământului din 1995, puteau aproba programele şcolare şi le puteau
supune spre aprobare finală Ministerului Educaţiei Naţionale. În ianuarie 1998, Ministerul Educaţiei a
numit o comisie care să definească aspectele cadrului curricular: partea care lipsea din reforma curriculară
era acum pusă în drepturile sale. Asigurarea durabilităţii noilor structuri înseamnă modificarea Legii
Învăţământului. Noul curriculum naţional ar trebui să se bazeze pe o reformă structurală a cadrului
curricular bazat pe o nouă viziune a rolului şcolii şi a actorilor implicaţi într-o societate deschisă.

Manuale şi materiale

Cadrul formal şi informal pentru responsabilităţi la toate nivelurile sistemului educaţional pentru
manuale şi materiale auxiliare dovedeşte faptul că, în teorie, toate nivelurile sistemului educaţional sunt
implicate în procesul de decizie. Ministerul Educaţiei Naţionale ia decizii şi aprobă planurile de învăţământ
care stau la baza noilor manuale şi materiale auxiliare. Ministerul acoperă aceste costuri şi asigură
materialele pentru învăţământul obligatoriu. Pentru învăţământul neobligatoriu, guvernul şi chiar şcolile
asigură materialele prin propriile surse externe.

Unitatea de Coordonare a Proiectului de Reformă, organism ministerial, care administrează

fondurile din cadrul unui împrumut al Băncii Mondiale, organizează licitaţii pentru manualele alternative şi
selectează profesorii ce vor face parte din grupul de evaluatori.4 Coordonarea Proiectului de Reformă va fi
preluată de un departament al Ministerului Educaţiei Naţionale la încheierea programului de împrumut.

Selectarea manualelor are loc la nivelul judeţului unde profesorii pot alege dintre manualele
expuse. Cu toate acestea, informaţiile referitoare la manualele alternative şi la materialele auxiliare nu sunt
bine difuzate şi nu există termene limită rezonabile pentru expunerea manualelor, colectarea de date şi
trimiterea comenzilor către edituri. În vreme ce profesorii şi şcolile aleg alte materiale, restricţiile
financiare pot conduce la confuzii referitoare la comenzi, datorate adesea şi intervenţiei directorilor şi
inspectorilor.

Ministerul Educaţiei Naţionale a emis recent un ordin ministerial care reglementează asigurarea
de manuale pentru licee. Acest ordin a deschis calea tranziţiei către o piaţă liberă a manualelor, pentru
acest nivel al învăţământului.

Şcolarizarea

Ministerul Educaţiei Naţionale organizează reţeaua învăţământului de stat şi propune

organismelor guvernamentale centrale limitele de şcolarizare a elevilor. Cotele de şcolarizare se stabilesc
în urma consultării cu toate şcolile, cu autorităţile locale cu responsabilităţi în acest sens şi cu agenţii

4. Doua sute cincizeci de manuale noi urmează să fie scrise până în anul 2000. Noile manuale pentru toate
disciplinele pentru clasele I – VII au fost publicate începând cu anul 1996.

25
economici prin centralizarea proiectelor transmise de şcoli prin intermediul inspectoratelor şcolare
regionale. Legea Învăţământului stabileşte mărimea medie, minimă şi maximă a claselor şi grupurilor de
elevi. Ministerul Educaţiei Naţionale aprobă şcolarizări excepţionale pentru regiunile rurale sub-populate şi
pentru asigurarea învăţământului pentru minorităţile etnice. Decizia de şcolarizare la nivelul liceului se ia
în urma negocierilor cu inspectoratul şcolar sau cu directorii pentru angajarea unui număr mai mare de
profesori sau, în cazul claselor speciale, pentru a face şcoala mai atractivă. De regulă, propunerile venite
din partea inspectoratelor şcolare sunt aprobate de Ministerul Educaţiei Naţionale, iar ulterior guvernul
aprobă şcolarizarea elevilor pentru fiecare tip de liceu.

Directorii de şcoli răspund de verificarea înscrierilor. Nu există nici o limitare legală pentru
extinderea unităţilor şcolare, atâta vreme cât o şcoală poate găzdui mai mulţi elevi din punctul de vedere al
spaţiului şi al cadrelor didactice. Pentru clasa I, şcolile fac propuneri pe baza şcolarizării estimative, în
urma evaluării aproximative a şcolarizării grădiniţelor. Există unele dificultăţi în ceea ce priveşte
şcolarizarea la nivelul clasei I pentru şcolile mai îndepărtate. La nivelul celorlalte clase, o şcoală îşi
menţine în general acelaşi număr de clase, deşi şcolarizarea poate varia de la un an la altul. Şcolile care
funcţionează în schimburi au dificultăţi în ceea ce priveşte fluctuaţia şcolarizării, deoarece nu există reguli
pentru aceasta. Dacă cererea depăşeşte limitele de şcolarizare aprobate, şcoala găseşte de obicei modalităţi
de găzduire a supra-fluxurilor. Transferurile de elevi se fac prin acordul reciproc între două unităţi şcolare.

Controlul calităţii

Legea Învăţământului acordă Ministerului Educaţiei Naţionale responsabilitatea standardelor de

evaluare a elevilor prin Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare. Recent au fost introduse standarde
curriculare pentru învăţământul primar, gimnazial şi liceal.

Ministerul Educaţiei Naţionale, prin Serviciul său Naţional de Evaluare şi Examinare, stabileşte
modalitatea de evaluare a progresului elevilor şi defineşte forma şi conţinutul examenelor finale. Stabileşte,
de asemenea, standardele de absolvire pentru elevi. Ministerul Educaţiei Naţionale determină modalitatea
de realizare a inspecţiilor şcolare, care se planifică la nivel de judeţ cu ajutorul unui formular de evaluare
definită la scară naţională. Măsurile disciplinare sunt reglementate prin regulamente interne. Profesorii pot
propune şcolii măsuri disciplinare care sunt ulterior aprobate de consiliul profesoral.

Administraţia şi controlul financiar

Planificarea bugetară începe cu centrele bugetare, după care se mută spre inspectoratul judeţean,
apoi spre Ministerul Educaţiei Naţionale, şi în cele din urmă spre Ministerul Finanţelor şi spre aprobarea
parlamentului. Alocările urmează aceeaşi traiectorie, în sens invers. Procesul foarte centralizat este încet şi
complicat, iar capitolele şi articolele bugetare sunt rigide. Începând cu bugetul pe anul 1999, fondurile pot
fi redistribuite în cadrul aceloraşi linii bugetare, cu excepţia cheltuielilor cu personalul şi a celor capitale,
aprobate şi modificate numai prin legea bugetului. Pentru întreţinerea şcolilor, ciclul bugetar implică
consiliile locale, direcţiile/serviciile financiare din toate judeţele, Ministerul Finanţelor, guvernul şi
parlamentul. Autorităţile publice locale au cea mai mare autonomie financiară. Unităţile şcolare sunt
finanţate şi de comitetele de părinţi care există în fiecare unitate şcolară, precum şi de alţi sponsori.

Controlul financiar implică alte câteva instituţii: Curtea de Conturi, departamentele de control ale
Ministrului Finanţelor şi ale Ministerului Educaţiei Naţionale/inspectoratelor judeţene. Unităţile şcolare şi
centrele bugetare nu au cu adevărat o autonomie financiară, chiar dacă directorii acestora răspund de
cheltuielile lor.

26
Învăţământul şi pregătirea profesională/vocaţională

Aproximativ 10% din reţeaua de şcoli a Ministerului Educaţiei Naţionale oferă învăţământ şi
pregătire profesională tradiţională. În aceşti 10%, programul de reformă Phare-VET RO 9405 oferă o nouă
formă de pregătire. Unele programe de pregătire profesională specifică sunt finanţate de ministerele cărora
li se subordonează. Militarii au sistemul lor de învăţământ liceal specializat, organizat conform propriilor
nevoi şi ierarhii de către Ministerul Apărării Naţionale, de către Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei
şi de către Serviciul de Informaţii şi alte instituţii legate de securitatea naţională. Ministerul Tineretului şi
Sportului, Ministerul Culturii şi celelalte ministere interesate sprijină arta şi pregătirea sportivă. Agenţii
economici şi alte instituţii interesate finanţează învăţământul post-liceal la cerere.

În 1994, Ministerul Educaţiei Naţionale a identificat reforma pregătirii profesionale drept

prioritate. El a încercat să creeze un sistem flexibil care să răspundă nevoilor pieţei muncii cu acreditare
reglementată şi cu certificare. În plus, prin integrarea pregătirii profesionale cu piaţa muncii s-ar putea crea
parteneriate sociale, în ciuda faptului că restricţiile legale şi descentralizarea incompletă blochează
deschiderea şi flexibilitatea sistemului de pregătire profesională. Legea recomandă consultarea cu părţile
interesate de pregătirea profesională, dar nu există nici un mecanism de consultare. Controlul calităţii
rămâne în mâna organismelor guvernamentale centrale şi nu există nici o instituţie care să stabilească
metoda de organizare a pregătirii profesionale şi de certificare a absolvirii şcolii. În ciuda intenţiei
declarate a guvernului, puţine aspecte sugerează faptul că pregătirea profesională este organizată pe baza
unei analize a pieţei sau a intereselor absolvenţilor din învăţământul obligatoriu. Consilierea şi orientarea
profesională rezultă mai ales din măsurile luate de sindicate de a asigura profesorilor anumite norme
pedagogice.

Finanţarea învăţământului de stat

În 1995, Legea Învăţământului (84/1995), completată şi modificată prin Ordonanţa Guvernului

36/1997, stipulează faptul că bugetul de stat acoperă cheltuielile pentru cele mai multe linii bugetare.5
Permanenta competiţie pentru fondurile publice a condus la intrarea sub control a finanţării învăţământului,
în special datorită cerinţelor în permanentă schimbare faţă de învăţământ şi a evoluţiei relaţiilor sistemului
cu instituţiile publice şi private, cu organismele non-guvernamentale şi cu autorităţile publice locale. Din
1989 au avut loc trei schimbări majore în procesul de finanţare a învăţământului. În 1991, procesul a
devenit profund centralizat la nivelul Ministerului Educaţiei Naţionale. În 1995, a început procesul
descentralizării şi unele cheltuieli (întreţinerea unităţilor şcolare şi reparaţiile) au fost transferate
autorităţilor publice locale. În cele din urmă, în 1999, responsabilităţi suplimentare referitoare la
cheltuielile din învăţământul preuniversitar au fost transferate autorităţilor publice locale. Astfel, în plus
faţă de întreţinere şi reparaţii şi alte cheltuieli de acestă natură, acestea vor răspunde financiar de investiţii,
de burse şi de alte cheltuieli curente. Ministerul Educaţiei Naţionale va păstra responsabilitatea
compensaţiilor personalului, cea a manualelor, a burselor pentru studenţii străini, a sumelor forfetare
pentru transportul elevilor şi studenţilor, a finanţării proiectelor internaţionale (ca de exemplu, Proiectul de
Reabilitare a Şcolii, Fondul de Dezvoltare Socială) şi toate cheltuielile legate de învăţământul special.

Legea Bugetului stabileşte cadrul legal pentru procesul de finanţare a învăţământului şi asigură
resurse financiare anuale. Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Finanţelor negociază fiecare un
buget total şi alocă fonduri liniilor bugetare pe baza numărului de elevi, a salariului mediu al personalului
didactic, echipamentelor necesare, burselor şcolare, etc. Atunci când propunerile ministeriale sunt diferite,

5. O linie bugetară (capitol) grupează creditele deschise conform Legii Bugetului pentru acoperirea cheltuielilor
unei instituţii publice (de exemplu, un minister). Resursele financiare trebuie să aibă aceleaşi caracteristici în
ceea ce priveşte provenienţa şi destinaţia fondurilor.

27
guvernul trebuie să iasă din impas înainte de a supune bugetul spre aprobare parlamentului. Ministerul
Educaţiei Naţionale primeşte majoritatea sumelor alocate învăţământului din fonduri publice.6 Noul cadru
legislativ referitor la bugetele locale a stabilit un nou tipar pentru cheltuieli prin modificarea finanţării din
fondurile publice. Bugetul de stat va rămâne principala sursă de finanţare cu 61,5% din cheltuieli, dar
partea autorităţilor publice locale va creşte la 24% din total.

Tabelu l.1. Participarea fondurilor publice pe surse

Total 1993 1994 1995 1996 1997 1998

% din PIB 3.2 3.1 3.5 3.6 3.7 3.6
Din care (%)
Bugetul de 96.1 96.7 82.6 82.0 79.7 81.6
stat
Bugetul - - 13.4 14.7 11.5 9.2
local
Altele 3.9 3.3 4.0 3.3 8.8 9.2

Sursa: Ministerul Finanţelor, 1998.

Cheltuielile sunt împărţite pe baza transferurilor către inspectoratele şcolare pentru fiecare din
cele două linii bugetare: cheltuieli curente (ceea ce înseamnă compensaţiile profesorilor, cheltuieli pentru
manuale, etc.) şi cheltuieli capitale. Fondurile pot fi re-direcţionate în cadrul liniei de cheltuieli curente, dar
legea nu permite creşterea fondurilor pentru salarii şi investiţii. Economisirea nu este încurajată: la sfârşitul
anului financiar, sumele ne-cheltuite sunt transferate la bugetul statului. La rândul lor, inspectoratele
colectează venituri şi din activităţile de sponsorizare sau din donaţii din partea terţilor. În 1999, veniturile
proprii vor acoperi 12.5% din totalul fondurilor alocate învăţământului. Actualul sistem financiar este
păgubit de un proces de decizie şi de criterii de alocare de fonduri extrem de centralizat. Unitatea şcolară
este practic ignorată de organismele guvernamentale centrale, dar se pare că nu există o altă opţiune clară
pentru corectarea acestei situaţii.

Autorităţile publice locale alocă propriile contribuţii către educaţie din transferuri inter-
guvernamentale şi din venituri locale. Ele primesc partea leului din fonduri provenite din transferuri de la
bugetul de stat.7 În 1998, sumele defalcate transferate bugetelor autorităţilor publice locale s-au bazat pe:
populaţia totală (5%), pe lungimea reţelei de străzi (5%), pe populaţia de vârstă şcolară pentru
învăţământul preuniversitar (25%), etc. Tiparul cheltuielilor este aproape acelaşi în oricare dintre regiuni
(ceea ce înseamnă că autorităţile publice locale intenţionează să cheltuiască aproximativ 10% din veniturile
colectate local pentru educaţie). Interesul în învăţământ ar putea fi mai ridicat în unele regiuni ale ţării, dar
acest aspect nu compensează lipsa de resurse financiare colectate local. Nu există date care să dovedească
acest lucru, iar atunci când nu există resurse de la nivelul central, autorităţile publice locale acoperă acest
deficit.

Recent, politica regională a devenit o prioritate, dat fiind că discrepanţele regionale sunt mai mult
sau mai puţin legate de problemele politice ale finanţelor publice şi de cele ale transferurilor inter-
guvernamentale. Actualul sistem transferă bani ca procente din totalul impozitelor locale, până la 50% din
sumele transferate. Acest aspect a fost la început în beneficiul judeţelor bogate, dar sistemul s-a perimat
datorită faptului că populaţia a devenit mai mobilă. O analiză comparativă a cheltuielilor educaţionale

6. Cifrele oficiale se prezintă după cum urmează: 92.2% in 1994, 98.4% în 1995, 96.9% în 1996, 96.5% în 1997,
96.5 % în 1998.
7. În 1998 transferurile către bugetele locale au reprezentat 37% din impozitele pe salarii colectate.

28
locale ar putea dovedi discrepanţele majore dintre regiuni, depinzând de dezvoltarea lor economică. Mai
mult decât atât, actualul sistem de transfer al banilor către autoritatea publică locală de la bugetul statului
pare să fie afectat de neutralitatea procesului de transfer.8

8. Neutralitatea procesului de transfer înseamnă returnarea către bugetele autorităţilor publice locale a unei părţi a
veniturilor, indiferent de ceea ce colectează din venituri sau din alte impozite. De exemplu, in 1998
Bucureştiul singur a primit aproape 20% din banii transferaţi de la bugetul statului din taxele pe salarii în
comparaţie cu media naţională de aproximativ 10%.

29