DREPTUL FISCAL

Dreptul fiscal – definit ca fiind format din totalitatea actelor normative care
reglementeazã relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor bãneşti ale statului şi
ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societãţii.
Finanţele publice – sau relaţiile financiare sunt raporturi social-economice de formare şi
repartizare sub formã bãneascã, care apar în legãturã cu constituirea şi utilizarea resurselor
necesare funcţionãrii şi dezvoltãrii generale a societãţii.
Trãsãturile relaţiilor financiare sunt:
-relaţiile financiare sunt relaţii cu caracter economic;
-relaţiile financiare apar în formã bãneascã;
-relaţiile financiare sunt relaţii fãrã echivalent;
-relaţiile financiare nu se ramburseazã.
Finanţele publice îndeplinesc 2 funcţii :
a. de repartiţie – care se realizeazã în douã momente : - formarea resurselor ; -
repartizarea mijloacelor bãneşti (redistribuirea venitului naţional) ;
b. de control.
Izvoarele dreptului financiar – alcãtuite din totalitatea actelor normative care
reglementeazã raporturile juridice financiare.
În raport cu gradul de generalizare sau specificitate avem:
a. Izvoare comune ale dreptului financiar:
- legea fundamentalã a ţãrii – Constituţia (aici sunt cuprinse dispoziţiile referitoare la
elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului public naţional, sunt stabilite competenţele
statului cu privire la gestiunea banului public, controlul execuţiei bugetare, politica valutarã,
politica fiscalã, etc).
- legile ordinare ale Parlamentului, decretele prezidenţiale, hotãrîri ale guvernului.
b. Izvoare specifice ale dreptului financiar.
- acte normative care cuprind dispoziţii referitoare la relaţiile financiare.
NORMA de drept financiar – este o regulã de conduitã stabilitã sau recunoscutã de stat,
care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raportul de drept financiar şi a
cãrei respectare este asiguratã de autoritatea de stat.
RAPORTURILE JURIDICE FINANCIARE – sunt formate din relaţiile sociale care iau
naştere şi se sting în procesul constituirii, repartizãrii şi utilizãrii fondurilor bãneşti ale statului
şi care sunt reglementate de normele furidice financiare. Raporturile juridice financiare se
disting, faţã de celelalte raporturi de drept, printr-o serie de particularitãţi specifice
reprezentate de: - subiectele participante şi poziţia pe care o au unele faţã de altele; - obiectul
de reglementare; - modalitãţile de realizare a formei de activitate în cadrul cãreia îşi are
originea.
APARAT FINANCIAR – întregul sistem de organe care înlesneşte înfãptuirea relaţiilor
financiare şi prin care se aplicã politica financiarã a statului. Prin urmare, aparatul financiar ar
cuprinde totalitatea organelor statului care contribuie în mod direct sau acelea care doar
înlesnesc înfãptuirea activitãţii financiare, prin care se aplicã politica financiarã a statului.
Din conţinutul aparatului financiar fac parte 2 grupe de organe :
- Organe ale statului cu competenţã generalã care au importante atribuţii şi în domeniul
finanţelor publice: - Parlamentul României; - Preşedenţia României; - Guvernul
României; - consiliile locale; - Delegaţia permanentã şi serviciile publice locale; -
ministerele.
- Organe ale statului cu competenţã specialã, care au atribuţii, exclusiv în domeniul
finanţelor publice. Dintre acestea fac parte: - organe centrale de specialitate
(Ministerul Finanţelor, Înalta Curte de Conturi, Corpul de control economic-financiar
al Primului-Ministru, Garda Financiarã); - organe teritoriale de specialitate (Dir. Gen.

1
 a finanţelor publice judeţene şi ale Mun. Bucureşti, avînd în subordine admin.
financiare municipale şi secţiile teritoriale ale Gãrzii Financiare).

I. Moneda.
Definiţia – instrumentul –etalon legat de platã pentru facilitarea schimburilor, pentru
acumulãri, fiind mãsurãtorul general de valori care poartã girul autoritãţii emitente, statul, şi
care se bucurã de încredere publicã.
Funcţiile monedei:
1. Funţia de evaluare a valorilor economice. Cu moneda se mãsoarã valori materiale, se
exprimã preţurile, puterea de cumpãrare, creditul.
2. Funcţia de mijlocire a schimburilor de bunuri şi servicii (aceasta prin intermediul
operaţiunilor de vînzare-cumpãrare).
3. Funcţia de mijlocire a preţurilor. Valoarea esenţialã a monedei rezidã în puterea ei de
cumpãrare şi de efectuare a plãţilor.
4. Funcţia de mijlocire a creditului. CREDITUL reprezintã transmiterea temporarã a
unei puteri de cumpãrare, eleste un împrumut de monedã. Moneda foloseşte ca mijloc
de acordare a creditului.
5. Funcţia de mijlocire a economiilor. Disponibilitãţile temporare ale populaţiei se pot
valorifica prin intermediul monedei.
6. Funcţioa de tezaurizare. Cu ajutorul monedei se pot pãstra şi transfera valorile care se
cer menţinute în timp pe o perioadã îndelungatã. Tezaurizarea se realizeazã în
condiţiile circulaţiei banilor cu valoare integralã (de aur), cînd funcţia de mijloc de
circulaţie şi de platã este îndeplinitã de cãtre monede din metal obişnuit sau bancnote.
7. Funcţia socialã de distribuire şi redistribuire a bunurilor şi serviciilor.

II. Circulaţia monetarã.

Definiţie = este desemnatã de totalitatea operaţiunilor efectuate cu masa monetarã,
concretizate în încasãrile şi plãţile bãneşti, determinate de circulaţia mãrfurilor, de prestarea
de servicii şi de executarea de lucrãri în cadrul unui stat.
Circulaţia monetarã este de 2 feluri:
- Legalã = este dirijatã prin bãnci. Se instituie obligativitatea ca rãspundere materialã a
bãncilor. Bãncile rãspund şi prin semnãtura dar a cel puţin 2 dintre conducãtorii
bãncilor.
- Paralelã – nu este agreatã de guvernanţi. Este numitã şi circulaţie la negru, mitã,
spãlare a banilor.

III. Inflaţia monetarã.

Definiţia = ruperea de echilibru între volumul masei monetare aflate la un moment dat în
circulaţie şi volumul mãrfurilor şi serviciilor, printr-o creştere excesivã a semnelor monetare,
asociatã cu creşterea preţurilor şi urmatã de deprecierea monetarã.
Ca formã de manifestare avem:
a. Inflaţia latentã – în cadrul cãreia creşterea preţurilor nu depãşeşte 3-4% pe an. Aceasta
duce la o depreciere monetarã lentã şi progresivã, fãrã zguduiri economice.
b. Inflaţia deschisã – în care creşterea preţurilor evolueazã între 5-10% pe an.
c. Inflaţia galopantã – în care preţurile cresc cu peste 15%, provocînd mari şi
primejdioase dezechilibre social-economice.
d. Hiperinflaţia – formã paroxisticã a oricãrei inflaţii.
Cele 3 caracteristici esenţiale ale oricãrei inflaţii sunt:
-existenţa unui deficit bugetar;
-creşterea cantitãţii de monedã emisã;
-deteriorarea valorii monedei în raport cu valutele strãine.
Factorii care pot determina procesulde inflaţie monetarã sunt numeroşi şi diverşi şi sunt
reprezentaţi de:

2
 - cerinţele financiare exagerate şi urgente ale statului impuse de o administraţie din ce
în ce mai birocraticã şi complicatã, care are nevoie de fonduri bãneşti într-o mãsurã
mai mare decît în trecut.
- programele economice distonante şi nepopularepromovate de guvernanţi.
- crearea de semne monetare drept constituire de capital sau o politicã de credite
greşitã, în special din partea bãncilor.
Ca procedee inflaţioniste avem:
-multiplicarea semnelor monetare de cãtre instituţia sau organul organizat cu emisiunea
monetarã.
-emiterea şi punerea în circulaţie de semne monetare direct de cãtre stat.

IV. Frauda fiscalã.

Evaziunea fiscalã – definitã ca o sustragere de la impunere a materiei impozabile. Existã
2 forme de evaziune fiscalã:
a. Evaziunea fiscalã legalã = care se realizeazã atunci cînd o anumitã parte din veniturile
sau averea unor persoane sau categorii sociale, sunt sustrase de la impunere datoritã modului
în care legislaţia fiscalã dispune stabilirea obiectului impozabil.
Frecventele cazuri de evaziune fiscalã legalã sunt:
-constituirea de fonduri de amortizare sau rezervã într-un cuantum mai mare decît cel ce
se justificã din punct de vedere economic;
-investirea de cãtre societatea economicã a o parte din profitul realizat în achiziţiile de
maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordã reducere a impozitului pe venit;
-asocierile de familie precum şi societãţile oculte dintre soţie şi copii întreprinzãtorului şi
acesta;
-venitul total al membrilor familiei poate fi împãrţit, în mod egal, între aceştia, indiferent
de contribuţia fiecãruia la realizarea lui.
-constituirea unor depozit de pãstrare şi administrare de cãtre pãrinte sau tutore a unor
fonduri în favoarea copilului minor.
-folosirea, în anumite limite, a prevederilor legale cu privire la donaţiile filantropice.
-luarea în consideraţie a unor facilitãţi legale privitoare la excluderea din masa impozitarã
a unor cheltuieli.
-scãderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamã şi publicitate,
indiferent dacã au fost sau nu fãcute.
b. Frauda fiscalã sau evaziunea fiscalã ilegalã – constã în disimularea obiectului
impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor cãi de
sustragere de la plata impozitului datorat.
Formele şi cãile cele mai des întîlnite de realizare a fraudei fiscale sunt:
- întocmirea de declaraţii false;
- întocmirea de documente de plãţi fictive;
- alcãtuirea de registre contabile nereale;
- nedeclararea materiei impozabile;
- declararea de venituri impozabile inferioare celor reale;
- executarea de registre de evidenţã duble;
- diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin
înregistrarea în cheltuielile unitãţii a unor cheltuieli cu caracter personal ale patronilor
ori înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate;
- vînzãrile fãcute fãrã facturã;
- falsificarea bilanţului.

V. Creditul.
Definiţie = schimb de monedã condiţionat şi despãrţit de un interval de timp, de un
termen.
Elementele creditului sunt :
- Subiecţii – Creditorul (cel care acordã creditul) şi Debitorul (cel care primeşte
creditul).

3
 - Scadenţa – momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului.
- Ratele parţiale – care se ramburseazã eşalonat, la anumite termene, conform
înţelegerii din contractul de creditare.
- Termenul de graţie – perioada între momentul angajãrii creditului şi începerea
rambursãrii sale.
- Garantarea creditului (sau gajul) – format din bunuri care se constituie la dispoziţia
creditorului sau a unui terţ pentru asigurarea îndeplinirii de cãtre debitor a unor
obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusã.
- Dobînda – suma de bani plãtitã de cãtre debitor, credidorului sãu, pentru împrumutul
acordat pe un termen determinat.
Formele principale sub care se prezintã creditul în economia de piaţã sunt:
a. Creditul comercial – formã de împrumut practicatã între vînzãtor şi cumpãrãtor,
atunci cînd vînzarea mãrfurilor este fãcutã pe credit, adicã înmînarea acesteia este
separatã în timp de plata preţului ei.
b. Creditul bancar – este creditul care se acordã agenţilor economici sub formã bãneascã
de cãtre instituţii specializate numite instituţii bancare. Modalitãţile creditului bancar
sunt: - creditul bancar de scont; - creditul bancar în cont curent; - creditul bancar pe
gaj cu efecte publice (creditul lombard); - creditul bancar pe gaj de efecte comerciale.
Clasificarea creditului:
a. Dupã destinaţie: - creditul de producţie; - creditul de consum.
b. În funcţie de subiectul de drept care angajeazã creditul avem:
-creditul public (este contractat de stat pentru completarea resurselor sale în cazul în cazul
cînd resursele ordinare nu sunt suficiente). Acesta poate fi : - productiv (cînd este destinat
înfiinţãrii de societãţi cu capital de stat sau modernizãrii celor existente); - neproductiv (cînd
este destinat unor sarcini de apãrare, educaţie, administraţie, etc).
-creditul privat – este contractat de o persoanã particularã sau o întreprindere privatã.
c. Dupã modul de garantare avem: - creditul real (garantat în valori materiale certe); -
creditul personal (acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucurã
împrumutatul).
d. În funcţie de perioada de timp pentru care este acordat creditul este: - pe termen scurt
(de pînã la 1 an); - pe termen mijlociu(de la 1 la 5 ani); - pe termen lung (de peste 5
ani); - fãrã termen (operaţiunile de credit în cont curent).
e. Dupã locul de desfãşurare avem creditul intern şi creditul extern.
Locul şi importanţa creditului în relaţiile social-economice şi evidenţiate de funcţiile sale
şi anume:
- funcţia de transformare a economiilor în investiţii;
- funcţia distributivã;
- funcţia de emisiune monetarã;
- funcţia de asigurare a stabilitãţii preţurilor.
Pentru prevenirea situaţiilor ce ar perturba echilibrul economic (risipã urmatã de penurie),
se foloseşte un instrument al creditului – Warantul – care oferã pentru proprietarii mãrfurilor,
posibilitatea depozitãrii lor şi obţinerii cu anticipaţie într-o proporţie mai mare sau mai micã,
contravaloarea acestora.
Condiţiile ca creditul sã-şi îndeplineascã funcţiile şi rolul sãu la economia de piaţã pentru
o valorificare la maximum a avantajelor şi o diminuare la minimum a dezavantajelor sunt
reprezentate de: - existenţa unui sistem juridic; - existenţa unui sistem instituţional; - existenţa
unui cadru economic favorabil; - forma relaţiilor social-politice; - factori de naturã
psihologicã şi de tradiţie.
Politica de credit înfãptuitã prin banca centralã (în unele state şi prin guvern) cu ajutorul
unor instrumente şi tehnici specifice, urmãreşte sã asigure, prin promovarea funcţiilor
creditului, echilibrul general economic al societãţii.
Existenţa creditului este condiţionatã de îndeplinirea cumulativã a celor 3 elemente: - un
anumit capital de încredere; - cu intervenţia factorului timp; - stimulat de interesul sau
dobînda de care este legat.
Categorii de dobîndã :

4
 - dobînda cãmãtãreascã (uzuarã)- dobînda calculatã cu procente excesiv de mari sau
perceputã sub diferite forme;
- dobînda convenţionalã – dobînda calculatã cu un procent stabilit prin înţelegerea
dintre debitori şi creditori (este mai ridicat, de regulã, decît cel stebilit prin lege);
- dobînda la dobîndã – este preţul plãtit de împrumutat pentru suma reprezentînd
capitalul, plus dobînda capitalizatã pe o perioadã;
- dobînda legalã – dobînda calculatã cu procentul stabilit de lege.
- dobînda majoratã –dobînda perceputã de unitãţile bancare în cazurile în care creditele
acordate nu suntrambursate la termenele stabilite ;
- dobînda moratorie – dobînda care se plãteşte de cãtre debitor de la data acordãrii
moratoriului pînã în momentul stingerii datoriilor;
- dobînda pentru împrumutul maritim – dobînda plãtitã la împrumuturile maritime (de
regulã este mai mare decît dobînda de pe piaţa comercialã, ca urmare a riscului
creditorului de a pierde capitalul investit în cazul pierderii în catastrofã maritimã a
bunului pentru care i-a acordat împrumutul);
- dobînda fixã – dobînda stabilitã la încheierea contractului împrumutat între pãrţile
participante la raporturile de credit;
- dobînda variabilã – dobînda care se recalculeazã periodic (de regulã la 3 luni) în
funcţie de evoluţia dobînzii pe piaţã.

VI. Controlul financiar.

Procedura controlului financiar este alcãtuit dintr-un ansamblu de acte şi operaţiuni,
privind organizarea, desfãşurarea şi valorificarea rezultatelor acţiunii de control.
Controlul financiar – este o componentã a controlului economic şi are ca obiective
cunoaşterea de cãtre stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale şi financiare,
de cãtre societãţile comerciale, publice, modul de realizare şi cheltuire a banului public,
urmãreşte asigurarea şi consolidarea echilibrului financiar, asigurarea eficienţei economico-
financiare, dezvoltarea economiei naţionale.
Controlul financiar este un instrument al politicii financiare a statului. Controlul financiar
reprezintã un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficienţelor şi de
stabilire a mãsurilor necesare pentru restabilirea legalitãţii.
Procedura controlului financiar (organizarea, desfãşurarea şi valorificarea rezultatelor) –
urmeazã o succesiune logicã de acte şi operaţiuni care alcãtuiesc etapele acţiunii de control.
Etapele acţiunii de control sunt:
- pregãtirea echipei de control financiar – realizatã prin studierea şi însuşirea tematicii
şi a actelor normative, care privesc activitatea ce urmeazã a fi verificatã, precum şi
analiza actelor de control încheiate anterior.
- prezentarea la unitatea în care urmeazã sã fie efectuat controlul – echipa de control
contacteazã conducerea unitãţii şi se stabilesc documentele ce urmeazã sã fie
verificate.
- organizarea activitãţii echipei de control –repartizarea obiectivelor cuprinse în
tematica de control, stabilirea metodelor de verificare, a modului de colaborare cu cei
verificaţi, etc.
- desfãşurarea activitãţii de control.
- redactarea actelor de control.
- valorificarea rezultatelor acţiunii de control.
Actele controlului financiar:
- proces-verbal de control;
- proces-verbal de constatare a contravenţiilor;
- nota de prezentare a procesului-verbal de control;
- nota de expunere a concluziilor controlului.
Organele de control financiar sunt reprezentate de:
1. Curtea de Conturi – care controleazã:
- conturile gestiunilor publice de bani;
- conturile execuţie de casã a bugetelor publice;

5
 - conturile de execuţie ale subvenţiilor şi alocaţiilor bugetare pentru investiţii acordate
altor beneficiari decît instituţiilor publice;
- bilanţurile şi conturile de execuţie ale ordonatorilor de credite bugetare şi ale admin.
care gestioneazã fonduri ce se supun regimului bugetului public;
- conturile operaţiunilor referitoare la datoria publicã.
2. Ministerul Finanţelor – managerul financiar al complexului economic naţional. Acest
statut este conferit şi de activitatea sa, care cuprinde:
-elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;
-stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi altor venituri ale statului şi utilizarea
mijloacelor financiare ale organelor legislative, judecãtoreşti şi executive;
-controlul asupra modului de folosire a mijloacelor materiale şi bãneşti aparţinînd regiilor
autonome, instituţiilor publice şi asupra capitalului social al statului în societaţile comerciale;
controlul financiar al statului este realizat în principal de cãtre Ministerul Finanţelor :
- la nivel central = prin cele 2 organe specializate care funcţioneazã în cadrul sãu : -
Direcţia generalã a Controlului Financiar de stat ; - Garda Financiarã.
- local : - Direcţiile generale ale Controlului financiar de stat (avînd în structurã secţii ale
Gãrzii Financiare) ; - Direcţia de Revizie fiscalã şi contestaţii.
Obiectul de activitate al Ministerului Finanţelor şi al Gãrzii Financiare îl reprezintã
controlul financiar al statului exercitat prin organe specializate din afara societãţilor
comerciale, fie ele regii autonome, instituţii publice sau unitãţi cu capital privat.

VII. Bugetul public naţional.

Definiţie – poate fi definit ca fiind planul financiar al statului prin care sunt prevãzute
veniturile şi cheltuielile pentru o perioadã determinatã de timp.
Conţinutul bugetului public naţional este format din veniturile publice şi cheltuielile
publice.
a. Veniturile publice – sunt ca şi mijloacele practice de constituire a fondurilor bãneşti ale
statului. Veniturile publice sunt formate din:
- venituri ordinare (curente) reprezentate de taxe şi impozite. Impozitele sunt directe şi
indirecte.
- venituri extraordinare reprezentate de: - împrumuturile(datoria publicã); -
suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie printr-o noua emisiune monetarã; -
emiterea de bonuri de tezaur; - vînzarea unei pãrţi din rezervele de aur ale statului.
b. Cheltuielile publice – reprezintã modalitãţile de repartizare şi utilizare a fondului
bãnesc bugetar în vederea satisfacerii necesitãţilor generale ale societãţii.
Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru:
- acoperirea nevoilor militare;
- întreţinerea aparatului de stat;
- plata datoriei publice;
- acordarea de subvenţii ;
- dezvoltarea sectorului economic de stat;
- acoperirea nevoilor social-culturale precum şi a celor de cercetare-dezvoltare.
Bugetul naţional al României este specific unui stat de tip unitar şi anime format din :
-bugetul administraţiei centrale de stat;
-bugetele locale ale unitãţilor administrativ-teritorialecare au personalitate juridicã;
-bugetul asigurãrilor sociale de stat;
-bugetele speciale (primele, recompensele).
Procedura bugetarã – este alcãtuitã din totalitatea actelor şi operaţiunilor privind
întocmirea proiectului de buget, adoptarea acestuia, executarea sa, încheierea şi aprobarea
contului general de execuţie bugetarã, precum şi controlul bugetar.
Principiile procedurii bugetare sunt reprezentate de :
a. Universalitatea bugetarã = principiul bugetar potrivit cãruia veniturile şi cheltuielile
statului trebuie sã fie înscrise în buget, în sumele lor globale sau totale, deci nici un
venit şi nici o cheltuialã de stat nu trebuie sã se realizeze în afara cadrului bugetar.

6
 b. Unitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia toate veniturile şi cheltuielile bugetare
trebuie înscrise într-un singurdocument, în aşa fel încît sã permitã examinarea şi
interpretarea cifrelor şi de cãtre nespecialişti.
c. Neafectarea veniturilor bugetare = principiul bugetar, potrivit cãruia veniturile
bugetare odatã încasate, trebuie sã se depersonalizeze ca sã serveascã la acoperirea
cheltuielilor bugetare privite în totalitatea lor.
d. Specializarea bugetului = este principiul bugetar, potrivit caruia, veniturile bugetare
trebuie aprobate de cãtre Parlament pe surse de provenienţã, iar cheltuielile bugetare
pe categorii de obiective şi activitãţi.
e. Anualitatea bugetarã = este principiul bugetar, potrivit cãruia perioada de timp pentru
care se întocmeşte şi în care se executã bugetul de stat este de un an.
f. Echilibrarea bugetarã = principiul potrivit cãruia, bugetul statului trebuie sã se
prezinte echilibrat (balansat) adicã veniturile sã acopere integral cheltuielile.
g. Publicitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia bugetul de stat se aduce la
cunoştiinţa opiniei publice pentru ca aceasta sã fie informatã în legãturã cu resursele
preconizate de guvern şi destinaţia pe care înţelege sã o dea banului public.
Clasificarea bugetarã -> este un instrument tehnic de sistematizare, urmãrire şi control al
realizãrii veniturilor şi efectuãrii cheltuielilor bugetare.
Elaborarea proiectului bugetului de stat revine Ministerului Finanţelor. Acesta, poartã
discuţii cu fiecare minister pentru a se ajunge la un punct de vedere comun. Eventualele
neînţelegeri ce pot apãrea între propunerile formulate de ministere şi evaluãrile Ministerului
Finanţelor se examineazã şi se soluţioneazã de cãtre Primul-Ministru.
Proiectul de buget odatã elaborat şi însuşit de Guvern este supus pentru dezbatere şi
aprobare puterii legislative.
Executarea bugetului de stat = reprezintã un ansamblu de acte şi operaţiuni vizînd
încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor adoptate prin legea bugetarã anualã.
REALIZAREA veniturilor bugetare parcurge ca etape:
- aşezarea – este operaţiunea care constã în identificarea materiei impozabile de care
dispune o persoanã fizicã sau juridicã şi determinarea mãrimii acesteia.
- lichidarea – este operaţiunea care constã în stabilirea cuantumului impozabil datorat de
persoana fizicã sau juridicã în cauzã.
- emiterea titlului de percepere a impozitului – este operaţiunea care constã în deschiderea
rolului, adicã înscrierea sumei respective în debitul persoanei fizice sau juridice în cauzã.
- perceperea propriu-zisã a impozitului – este activitatea care constã în operaţii de
încasare a acestuia în cuantumul şi la termenul stabilit.
EFECTUAREA cheltuielilor publice parcurge la rîndul ei ca etape:
- angajarea – reprezintã asumarea obligaţiei de cãtre stat de a plãti o sumã de bani unui
terţ, obligaţie ce rezultã dintr-un act-contract, hotãrîre judecãtoreascã, decizie ministerialã sau
orice alt act legal.
- lichidarea – operaţiunea prin care se verificã realizarea serviciului în favoarea statului şi
se stabileşte cuantumul plãţii ce urmeazã a fi efectuatã.
- ordonanţarea – operaţiunea de emitere a unei dispoziţii (ordin) de platã a sumei de bani
din bugetul de stat în favoarea celui îndreptãţit de acesta.
- plata – operaţiunea prin care se stinge obligaţia statului faţã de persoanele fizice şi
juridice, faţã de care acesta este dator cu o anumitã sumã de bani.
ÎNCHEIEREA exerciţiului bugetar – este etapa urmãtoare încasãrii şi efectuãrii
cheltuielilor pentru un an bugetar. Aceastã etapã se caracterizeazã prin întocmirea contului de
execuţie bugetarã care reflectã totalitatea operaţiunilor de execuţie a bugetului şi permite
determinarea rezultatelor. În funcţie de rezultatul execuţiei bugetare, a raporturilor dintre
venituri şi cheltuieli, anul bugetar se poate finaliza cu un deficit bugetar.
CONTROLUL EXECUŢIEI BUGETARE.
Executarea bugetului presupune realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor publice
sub controlul unor organe împuternicite cu astfel de atribuţii.
Controlul asupra execuţiei bugetare este determinat de raţiuni de ordin politic şi de raţiuni
de ordin financiar.

7
 În funcţie de obiectivele urmãrite, de organele care efectueazã controlul bugetar, controlul
execuţiei bugetare poate fi:
- control politic efectuat de cãtre Parlament şi de cãtre Comisiile financiare ale
Parlamentului.
- control administrativ care se realizeazã de cãtre organele specializate ale Ministerului
Finanţelor şi prin control ierarhic exercitat de cãtre ordonatorii bugetari principali
asupra modului cum sunt consumate alocaţiile bugetare de cãtre subordonaţii
acestora.
- control jurisdicţional – care este efectuat de cãtre Camera sau Curtea de Conturi.
ACTIVITATEA BUGETARÃ A ROMÂNIEI.
Procedura bugetarã – totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ,
înfãptuite de organe specializate ale statului în scopul elaborãrii, adoptãrii, executãrii şi
încheierii bugetului public naţional.
Principiile procedurii bugetare sunt reprezentate de:
- Universalitatea bugetarã – potrivit cãruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie sã
figureze înbugetulpublic naţional cu sumele lor totale.
- Echilibrarea bugetului – potrivit cãruia bugetul public naţional ar trebui sã se prezinte
echilibrat, adicã veniturile sale sã acopere integral cheltuielile.
- Realitatea bugetarã (specialitatea) - în sensul cã trebuie avute în vedere variantele cele
mai precedente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare.
- Unitatea bugetarã – acest principiu, este corelat cu principiul universalitãţii bugetare şi
reprezintã faptul cã toate veniturile şi cheltuielile bugetare este necesar sã fie înscrise într-un
singur document.
- Neafectarea veniturilor bugetare – potrivit cãruia veniturile publice, prelevate la
dispoziţia statului, trebuie sã se depersonalizeze, sã serveascã la acoperirea cheltuielilor
bugetare privite în ansamblul lor.
- Anualitatea bugetarã – cere ca bugetul de stat sã fie aprobat în fiecare an de cãtre
Parlament.
- Publicitatea bugetului – potrivit cãruia bugetul de stat trebuie adus la cunoştinţa opiniei
publice prin mijloace de catre societatea dispune.
Elaborarea proiectului bugetului naţional – reprezintã un proces de mare complexitate şi
responsabilitate pentru guvernul aflat la putere.
Guvernul elaboreazã:- proiectul bugetului administraţiei centrale de stat; - proiectul
bugetului asigurãrilor sociale de stat; - contul general annual de execuţie a bugetului.
Ministerul Finanţelor rãspunde de elaborarea proiectului bugetului administraţiei centrale
de stat.
Aprobarea bugetului public naţional se face dupã ce acesta este supus dezbaterii
Parlamentului şi este aprobat printr-un act normativ denumit – Legea de adoptare a bugetului
de stat, prin care se conferã acestor importante relaţii forţa juridicã de lege.
Creditele aprobate prin Legea bugetarã anuala pentru cheltuielile unui exerciţiu bugetar
nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu. Controlul execuţiei bugetare
este îndeplinit de: - Parlamentul ţãrii (Adunarea Deputaţilor şi senatul) care exercitã un
control politic; - Curtea de Conturi care exercitã un control jurisdicţional; - Ministerul
Finanţelor care exercitã un control administrativ specializat.
SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE.
Veniturile statului – sunt formate din totalitatea resurselor bãneşti instituite prin lege, care
contribuie la constituirea fondurilor bãneşti ale acestuia, alcãtuind un tot unitar, denumit
sistemul veniturilor publice.
Elementele comune veniturilor bugetare sunt urmãtoarele :
a. Denumirea venitului bugetar – este adecvatã în raport de natura sa financiar-economicã
şi juridicã: - impozit, taxã, contribuţie, prelevare, vãrsãmînt, etc.
b. Debitorul (plãtitorul) sau subiectul impunerii – este o persoanã fizicã sau juridicã care
datoreazã, potrivit legii, o taxã un impozit sau este obligatã la efectuarea unei anumite
prelevãri la bugetul statului.

8
 c. Obiectul sau materia impozabilã – reprezintã veniturile sau bunurile impozabile ori
taxabile.
d. Unitatea de evaluare – reprezintã elementul care exprimã cuantumul unitar a venitului
bugetar în raport cu baza sa de calcul. Se stabileşte o cotã fixã sau o cotã procentualã
(proporţionalã, progresivã, regresivã).
e. Unitatea de impunere – reprezintã unitatea în care se exprimã obiectul sau materia
impozabilã ca leul – în cazul veniturilor; metru; pãtratul sau hectarul – în cazul terenurilor.
f. Asieta – reprezintã modalitatea de aşezare a obiectului sau mãrfii bugetare –
identificarea subiectului şi materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului
de platã.
g. Perceperea (încasarea) venitului bugetar – reprezintã realizarea efectivã a acestuia. Ca
metode de realizare avem: - metoda plãţii directe; - metoda reţinerii şi vãrsãrii; - metoda
aplicãrii de timbre fiscale.
h. Termenul de platã – reprezintã data la care, sau pînã la care un anumit venit trebuie
vãrsat la bugetul statului.
i. Rãspunderea debitorilor – reprezintã aplicarea formelor rãspunderii juridice
(administrative, patrimoniale, penale)din sfera veniturilor bugetare.
j. Calificarea venitului bugetar – se referã la stabilirea caracterului local sau central al
venitului şi atribuirea prin lege spre pãrţile bugetului de stat.
Sistemul veniturilor bugetare presupune o varietatedeforme şi metode pentru atragerea la
bugetul statului a mijloacelor bãneşti necesare înfiinţãrii şi funcţiilor sale. Ca forme
tradiţionale avem: - impozitele; - taxele.
Veniturile bugetare ale statului, în funcţie de regularitatea cu care se realizeazã, se împart
în venituri ordinare (curente) şi venituri extraordinare.

VIII. Impozitul.
Definiţie – reprezintã o contribuţie bãneascã obligatorie şi cu titlu nerambursabil,
datoratã, conform legii, bugetului de stat de cãtre persoanele fizice şi persoanele juridice
pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedã.
O clasificare a impozitelor este în:
1. Impozite directe:
- reale: - impozitul funciar; - impozit pe clãdiri; - impozit pe activitãţi industriale; -
impozit pe activitãţi comerciale şi profesii libere; - impozitul pe avere.
- personale: - impozit pe succesiuni; - impozit pe donaţiuni; - impozit pe suflet
(capitaţie); - impozit pe obiecte de consum.
2. Impozite indirecte:
- taxe de consumaţie (accize) pe obiecte de lux; - pe alte bunuri; - impozit pe cifra de
afaceri.
- monopoluri fiscale: - asupra producţiei; - asupra vînzãrii; - asupra producţiei şi
vînzãrii.
- taxe vamale: - de import; - de export; - de tranzit.
- alte taxe: - de timbru; - de înregistrare; - de circulaţia averii; - alte taxe.
Caracteristic impozitelor directe este faptul cã acestea se stabilesc pe baza unor criterii
exterioare care dau o anumitã imagine despre materia impozabilã, dar nu şi despre puterea
economicã a subiectului.
Impozitele indirecte se realizeazã sub forma impozitelor pe consum, percepîndu-se la
vînzarea anumitor mãrfuri sau la prestarea anumitor servicii. Ele se realizeazã de la toţi cei
care consumã bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia
personalã a acestora.
TAXELE.
Definiţie – reprezintã plata efectuatã de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile
prestate acestora de cãtre instituţiile publice. Trãsãturile specifice taxelor sunt :
-reprezintã plata neechivalentã pentru servicii sau lucrãri efectuate da cãtre organe sau
instituţii care primesc, întocmesc sau elibereazã diferite acte, presteazã servicii şi rezolvã alte
intereselegitime ale persoanelor fizice sau juridice.

9
 -subiectul plãţilor este precis determinat din momentul cînd acesta solicitã efectuarea unei
activitãţidin partea unui organ sau instituţie de stat.
-reprezintã o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane.
-plãţile sunt fãcute direct şi imediat.
Principiile taxelor sunt reprezentate de:
- unicitatea taxãrii – pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane, aceasta nu
datoreazã taxa decît o datã.
- rãspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de platã revine funcţionarului şi nu
debitorului.
- nulitatea actelor nelegal taxate.
- taxele sunt anticipative.
RAPORTURILE JURIDICE BUGETARE.
Definiţie – raporturile juridice bugetare sunt formate din relaţii financiare care iau naştere
în procesul repartizãrii unei pãrtţi din venitul naţional şi în redistribuirea unor venituri ale
persoanelor juridice şi ale persoanelor fizice, în scopul constituirii fondurilor bãneşti ale
bugetului de stat.
Subiectele raporturilor juridice bancare sunt reprezentate de:
- statul – re[rezentat prin organele financiare şi bancare, care în aceastã calitate
acţioneazã în numele statului ;
- persoanel fizice sau persoanele juridice – care au obligaţia de a plãti obligaţiile
bugetare datorate.
Obiectul raporturilor juridice bugetare îl constituie sumele de bani – ce reprezintã
impozite, taxe şialte venituri ale bugetuluide stat datorate de persoanele fizice sau juridice
care realizeazã venituri sau deţin bunuri taxabile sau impozabile.
Obligaţia bugetarã – reprezintã datoria unor persoane fizice sau juridice, denumite
plãtitori sau contribuabili, de a plãti pentru bugetul de stat o anumitã sumã de bani.
Particularitãţile obligaţiei bugetare prin care se deosebeşte aceasta de alte obligaţii
juridice sunt reprezentate de:
- sursa obligaţiei bugetare – este în exclusivitate actul normativ ca caracter unilateral
care instituie şi reglementeazã un venit al bugetului de stat.
- beneficiara obligaţiei bugetare – este întreaga societate.
- forma obligaţiei bugetare – este bãneascã.
- condiţiile de stabilire aobligaţiei bugetare sunt reglementate pornindu-se de la
necesitatea constituirii fondului bãnesc bugetar.
- modificarea obligaţiei bugetare are loc în baza anumitor cauze precis determinate de
lege.
- stingerea obligaţiei bugetare.
Concretizarea obligaţiei bugetare în sarcina unor subiecte de drept se realizeazã printr-un
act juridic denumit titlu de creanţã bugetarã. Titlul de creanţã bugetarã – este un act juridic
individual, cu caracter unilateral, prin care se contatã şi se stabileşte obligaţia faţã de bugetul
de stat a persoanei fizice sau juridice.
Particularitãţile prin care creanţa bugetarã se distinge de alte creanţe sunt: - este un act
declarativ dedrepturi şi obligaţii; - este executoriu prin el însãşi.
În funcţie de cerinţele practice privind realizarea veniturilor bugetului de stat existã, în
principal, 2 categorii de creanţã, şi anume: - creanţe explicite (acte explicite prin care se
constatã pentru fiecare subiect individualizat obligaţia bugetarã); - creanţe implicite.
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE.
În orice stat, o parte importantã din venitul naţional este preluat la dispoziţia acestuia
pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le genereazã îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor sale.
Mãrimea cheltuielilor diferã de la o ţarã la alta şi de la o perioadã la alta, structura
cheltuielilor publice fiind puternic influenţatã de structura de clasã a societãţii.
Ca structurã, cheltuielile publice sunt structurate din:
- cheltuieli cu caracter social-cultural;

10
 - cheltuieli pentru apãrarea naţionalã;
- cheltuieli pentru ordinea publicã;
- cheltuieli pentru organele statului;
- cheltuieli pentru acţiuni economice;
- cheltuieli publice pentru alte acţiuni noi aprobate în timpul execuţiei bugetare.
RÃSPUNDEREA JURIDICÃ PRIVIND EXECUŢIA BUGETARÃ.
Rãspunderea – reprezintã raportul dintre individ şi autoritatea societãţii.
Responsabilitatea – reprezintã asumarea conştientã şi deliberatã - în faţa societãţii şi a
propriei conştiinţe a prudenţei pentru succesul sau riscul, rezultatul şi eficienţa, consecinţele
şivaloarea activitãţii pe care individul o desfãşoarã.
Rãspunderea juridicã – ca formã a rãspunderii sociale – constã în raporturile juridice care
iau naştere ca urmare a sãvîrşirii unei fapte ilicite şi care cuprinde:
- pe de o parte – dreptul persoanei vãtãmate şi al societãţii, în general, de a obţine
repararea prejudiciului cauzat şi restabilirea ordinii de drept.
- pe de altã parte – obligaţia celui vinovat de a acoperi paguba şi de a se supune
sancţiunilor legale atrase de conduita sa contrarã legii şi celorlalte reguli de convieţuire
socialã.
Ca forme ale rãspunderii juridice avem:
- rãspunderea penalã;
- rãspunderea administrativã (contravenţionalã şi disciplinarã);
- rãspunderea patrimonialã (civilã şi materialã).

11