Baiceanu Dan-Ionut

Seria 2015
Grupa
DIALOGUL

Dialogul – comunicare în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi, fiecare

fiind pe rând emiţător şi receptor; rolurile de E şi R se schimbă reciproc; participanţii la dialog
fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se consideră egali, îşi acordă acelaşi
statut.
Vom trece în revistă diferitele domenii ale comunicării, pentru ca apoi să le tratăm pe
fiecare în parte în mod amănunţit.
Comunicarea cu ajutorul cuvintelor este comunicarea verbală, lucru discutat mai sus. Ea poate
fi orală sau scrisă. În ambele cazuri, instrumentul este acelaşi: cuvântul, combinare a unui
semnificant (forma sa) şi a unui semnificat (sensul său). Fie el oral sau scris, mesajul se
numeşte enunţ. Codul utilizat este sistemul lingvistic produs de un emiţător sau locutor către
un interlocutor sau destinatar
1. Comunicarea orală
În comunicarea orală, emiţătorul sau locutorul şi receptorul sau interlocutorul sunt în principiu
prezenţi unul în faţa celuilalt. Alte elemente sunt şi ele importante: expresia feţei, mimica,
gesturile, intonaţia, etc.
Janine Beaudichon consideră comunicarea orală ca apărând ”la fiinţele umane atunci când cel
puţin unul dintre parteneri este suficient dezvoltat şi activ pe plan socio-cognitiv pentru a fi:
- motivat de intenţii şi, în consecinţă, de mize:
- capabil să transmită celuilalt, socialmente situat, informaţii în context, cu ajutorul
diferitelor canale sau vectori, şi capabil să mânuiască ipoteticul şi nesigurul:
- capabil să exercite un control deliberat asupra propriilor conduite şi asupra conduitelor
celorlalţi indivizi angajaţi în relaţie cu el – control a posteriori (retroactiv) şi/sau control
previzional (proactiv);
- suficient de independent faţă de ceilalţi şi sau de situaţie pentru a se preface, a refuza
ori falsifica”.
Beaudichon elimină din cadrul comunicării orale comunicarea între organisme (comunicarea
intracelulară dintr-o entitate biologică, de exemplu), comunicarea animală, comunicarea om -

1
Baiceanu Dan-Ionut
Seria 2015
Grupa
maşină, iar comunicarea nu este luată în considerare decât în măsura în care este asociată
comunicării orale.
Gramatica este adesea puţin elaborată. Se utilizează fraze juxtapuse, chiar dislocate sau
neterminate. Vocabularul este adesea familiar. Ceea ce marchează înainte de toate
comunicarea orală este spontaneitatea. Cuvântul este viu, înscris în timp, fără vreo modificare
posibilă în momentul în care este emis.
1.1. Comunicarea scrisă
În comunicarea scrisă, destinatarul nu este prezent. Mesajul trebuie, deci, să fie complet,
lizibil. Gramatica trebuie să corespundă unei utilizări corecte, la fel şi punctuaţia şi ortografia.
Vocabularul este în general mai elaborat decât în cazul comunicării orale.
Ceea ce marchează comunicarea scrisă este înainte de toate dorinţa emiţătorului de a fi înţeles
de către destinatar, căruia nu-i va putea explica mesajul care i s-a transmis.
1.2. “Comunicarea” literară
Printre textele scrise, anumite texte prezintă calităţi literare care le disting de alte producţii
scrise. Textul literar nu are drept funcţie esenţială aceea de a fi util, aşa cum sunt de pildă
manualele şcolare ori modurile de folosire ale aparatelor. Finalitatea sa practică nu este deci
primordială.
Textul literar este înainte de toate apreciat pentru calitatea scrierii sale. Forma este deci cea
care marchează diferenţa. Funcţia expresivă (expresia sentimentelor, a emoţiilor) şi funcţia
poetică (estetică a limbajului) sunt indisociabile de funcţia sa narativă (atunci când textul
povesteşte o istorie) ori argumentativă (atunci când el caută să ne convingă).
1.3. Lingvistica se apleacă asupra studierii sistemelor de comunicare şi a limbajului. Din
anii ’50, lingvistica devine chiar ştiinţa-pilot a secolului al XX-lea, “model de referinţă, nod
central al culturii”. Antropologia structurală a lui Claude Lévy-Strauss, apărută în 1958,
identifică, la diferite niveluri ale vieţii sociale, fapte de comunicare a căror funcţionalitate avea
modelul limbajului. Astfel, lingvistica dobândeşte valoare de exemplu, constituindu-se ca o
primă formalizare în domeniul ştiinţelor sociale şi devenind “cea mai exactă dintre ştiinţele
umane şi cea mai umană dintre ştiinţele exacte”