Capitolul I Patrimoniul

Secţiunea I Introducere

1. Scurt istoric al noţiunii juridice de patrimoniu. A. Teoria personalistă a

patrimoniului. In dreptul francez modern, noţiunea de patrimoniu a fost consacrată în
Codul Napoleon. Redactorii acestui cod nu au fost însă preocupaţi să definească
noţiunea juridică de patrimoniu. Textele şi, mai ales, principiile acestui cod au
permis, după mai bine de o jumătate de secol de aplicare practică, elaborarea teoriei
personaliste a patrimoniului1. „Patrimoniul, fiind o emanaţie a personalităţii şi
expresia forţei juridice cu care o persoană este învestită ca atare, rezultă: că numai
persoanele fizice şi morale pot avea un patrimoniu; că orice persoană are cu
necesitate un patrimoniu, chiar dacă ea nu posedă în prezent niciun bun; că o
persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu în sensul propriu al cuvântului."
Aceasta este, într-o formulare rămasă celebră, esenţa teoriei personaliste a
patrimoniului. Legătura dintre persoană şi patrimoniu nu mai este doar implicită. Ea
devine explicită, mai mult, definitorie şi fundamentează, în această teorie
personalistă, ideea indivizibilităţii patrimoniului.
B. Patrimoniul-scop. Tocmai această legătură a fost considerată, la un moment
dat, o piedică în calea evoluţiilor vieţii comerciale. A apărut astfel, mai ales în şcoala
germană de drept civil, tendinţa depersonalizării patrimoniului. Teoria patrimoniului
de afectaţiune sau a patrimoniului-scop (Zweckvermdgen) este rezultatul acestei
tendinţe. Această teorie a culminat, în ipoteza fundaţiilor, cu recunoaşterea
existenţei unui patrimoniu fără o persoană de la care să emane2.
2
Ibidem, p. 231.
Această teorie, concepută de juriştii germani Brinz şi Bekker şi preluată apoi în
Franţa, prin intermediul lui Saleilles, nu mai leagă unitatea patrimoniului de persoana
titularului său, ci de scopul căruia îi este afectat patrimoniul. Ideea de afectaţiune
devine astfel definitorie pentru patrimoniu.
C. Teoria modernă a patrimoniului. Compatibilitatea dintre teoria personalistă
a patrimoniului şi teoria patrimoniului de afectaţiune a devenit posibilă pe măsură ce
subiectele colective de drept au fost recunoscute, în forme multiple, nu numai în
dreptul public, ci şi în dreptul privat. Pe lângă stat, comunităţi locale, instituţii
publice, au apărut, ca subiecte colective de drept, societăţile comerciale, anonime sau
cu răspundere limitată, precum şi diferite asociaţii şi fundaţii fără scop lucrativ. Ca şi
persoana fizică, persoana juridică (persoana morală) este titulară a unui patrimoniu
propriu. Nu a mai fost necesar să se multiplice patrimoniul unei persoane fizice prin
intermediul ideii de afectaţiune, cât timp persoana fizică respectivă se putea asocia,
într-un fel sau altul, pentru a întemeia o persoană morală cu un patrimoniu distinct.
1Pentru această teorie, a se vedea C. Aubry, C. Rau, Cours de droit civil français, tome 6ème, Cosse,
Marchai et Billard, Imprimeurs-Éditeurs, Paris, 1873, pp. 229-260.
2In legătură cu această ipoteză, a se vedea L. Josserand, Cours de droit civil positiv français, tome premier,
3ème édition, Recueil Sirey, Paris, 1938, p. 378.
Mai mult, s-a recunoscut, chiar în dreptul francez, posibilitatea înfiinţării unei
societăţi comerciale cu răspundere limitată de către o singură persoană3.
Ca urmare, ideea de afectaţiune a încetat să mai submineze legătura
indisolubilă dintre patrimoniu şi persoana fizică sau juridică, devenind temeiul
recunoaşterii divi-zibilităţii patrimoniului în mai multe mase de bunuri cu regimuri
juridice distincte.
Aşadar, după o îndelungată evoluţie, noţiunea juridică de patrimoniu rămâne
legată de ideea de persoană, care explică unitatea sa, fără a mai exclude însă ideea de
divizare şi de afectaţiune, dar numai în cazurile prevăzute de lege. Această restricţie
este necesară pentru a împiedica depersonalizarea patrimoniului pe o cale ocolită,
printr-un exces de divizări şi afectaţiuni.
Ca şi în dreptul roman, patrimoniul rămâne al nostru (nostrum pairimonium),
chiar dacă el este divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare 4, fiecare
cu un regim juridic distinct.

Secţiunea a II-a Noţiunea juridică de patrimoniu

§1. Consideraţii preliminare

2. Utilizarea noţiunii de patrimoniu în dreptul civil român. Noţiunea de
patrimoniu este utilizată în mai multe texte din Codul civil şi din legi speciale. In
Codul civil, în articolul 781, se vorbeşte de „separaţia patrimoniului defunctului de
acela al eredelui", iar în articolul 784 se precizează: „Creditorii eredelui nu pot cere
separaţia patrimoniilor în contra creditorilor succesiunii." Articolul 1743 din Codul
civil reia aceeaşi noţiune, tot în legătură cu separaţia patrimoniilor.
Legile civile speciale recurg la noţiunea de patrimoniu fie în legătură cu
persoana juridică în general, fie în legătură cu societăţile comerciale. Astfel,
patrimoniul este un element constitutiv al persoanei juridice şi poate fi împărţit în
cazul divizării acesteia.
Deşi este frecvent folosită în normele juridice civile, noţiunea de patrimoniu nu
are o definiţie legală generală. Totuşi, fără a face expres referire la noţiunea de patri-
moniu, articolul 1718 C.civ. se apropie, prin conţinutul său, de o astfel de definiţie.
Conform acestui text, „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndato-
ririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare". îndatoririle,
bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare constituie tocmai conţinutul patrimo-
niului ca noţiune juridică.
în Noul Cod civil, patrimoniul este definit tot în mod indirect, în art. 2324 alin.
(1) fraza I, care reia conţinutul art. 1718 C.civ. Totuşi, în Noul Cod civil, pe lângă
numeroasele texte în care se face o aplicaţie particulară a noţiunii de patrimoniu în

3 În acest sens, a se vedea Al. Weill, F. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3ème édition, Dalloz,
Paris, 1985, p. 14.
4 Termenul pecuniar este folosit, aici şi în continuare, cu sensul de „evaluabil în bani", iar nu cu sensul de
„având ca obiect o sumă de bani".
diferite materii, există trei articole (art. 31-33) în Cartea I, „Despre persoane",
consacrate noţiunii de patrimoniu în general.

§2. Elementele definitorii ale noţiunii juridice de patrimoniu

3. Enumerare. Trei sunt elementele indispensabile pentru înţelegerea
acestei noţiuni: drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul au valoare
economică, sunt pecuniare (evaluabile în bani); aceste drepturi şi obligaţii
patrimoniale formează o universalitate juridică; patrimoniul este un atribut al
personalităţii.
4. Patrimoniul este alcătuit din drepturi şi obligaţii cu valoare
economică.
A. Criteriul patrimonialităţii. Clasificarea drepturilor subiective civile în
drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale este grăitoare pentru acest
element definitoriu al noţiunii juridice de patrimoniu. Mai întâi s-a statuat că
patrimoniul este alcătuit numai din drepturi şi obligaţii cu conţinut economic , adică
evaluabil în bani, iar apoi acestea au fost denumite ca patrimoniale.
Deşi drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din conţinutul patrimo-
niului, totuşi faptele ilicite prin care se cauzează un prejudiciu ca urmare a vătămării
acestor drepturi generează un raport de răspundere civilă delictuală. Dreptul de a cere
repararea materială a prejudiciului este patrimonial, întrucât obiectul său este eva-
luabil în bani. Acest drept intră, în mod firesc, în conţinutul patrimoniului persoanei
prejudiciate. Desigur, când este vorba de elemente nepatrimoniale pentru repararea
daunelor morale, acestea nu mai intră în conţinutul patrimoniului.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi obligaţiilor care compun patrimoniul deter-
mină şi valoarea economică a acestui ansamblu, înţeles ca un tot. Ca urmare,
patrimoniul va avea o valoare economică pozitivă sau negativă în funcţie de raportul
dintre activ şi pasiv. Drepturile sunt însumate la activ, iar datoriile formează pasivul.
Tocmai pentru că au o valoare pecuniară, drepturile şi obligaţiile pot fi astfel
contabilizate, indiferent de natura şi forma bunurilor care constituie obiectul lor. Pe
această bază, poate fi apreciată starea de solvabilitate sau insolvabilitate în raport cu
patrimoniul unei anumite persoane. In dreptul comercial, insolvabilitatea nu se
confundă însă cu insolvenţa, care se apreciază în raport cu sumele de bani disponibile
şi cu datoriile exigibile.
Valoarea pecuniară a drepturilor şi datoriilor care compun patrimoniul nu
presupune că toate acestea au ca obiect sume de bani, ci doar că el este evaluabil în
bani. Desigur, ar fi exagerat să se creadă că fiecare element patrimonial are, în orice
moment, o valoare determinată. De multe ori creanţele nu sunt lichide, iar valoarea
bunurilor imobile este doar determinabilă şi fluctuează în timp. Dincolo de această

Cât priveşte drepturile de creanţă şi datoriile corelative, trebuie să fie avute

în vedere atât acelea care intră în conţinutul unor raporturi obligaţionale civile,
cât şi acelea care intră în conţinutul unor raporturi obligaţionale comerciale sau
în conţinutul altor raporturi juridice cu caracter patrimonial. Din această
perspectivă, deşi patrimoniul este o noţiune juridică de drept civil, prin
conţinutul său trece dincolo de sfera dreptului civil şi chiar dincolo de sfera drep-
observaţie, trebuie să se reţină că nu este relevantă identitatea materială a bunurilor la
care se referă drepturile şi datoriile, ci numai valoarea lor economică, bănească.
B. Fungibilitatea lato sensu a elementelor patrimoniale. Pe această bază s-a
afirmat că elementele care compun patrimoniul sunt fungibile. Este vorba de o
accepţie foarte generală, diferită de aceea din materia clasificării bunurilor. Astfel, s-a
afirmat că, întrucât au o valoare pecuniară, elementele patrimoniului se caracterizează
prin fungibilitate, ceea ce explică şi justifică teoria daunelor-interese, principiul
îmbogăţirii fără justă cauză (acţiunea de in rem verso), precum şi subrogada reală .
C. Patrimoniul în sens economic. In acest sens, patrimoniul este totalitatea
bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum ale unei persoane sau, altfel spus,
averea unei persoane. Sub acest aspect, patrimoniul cuprinde capitalul şi veniturile.
In sens juridic, patrimoniul cuprinde nu numai drepturile, ci şi datoriile cu valoare
pecuniară. Ca urmare, în sens juridic, patrimoniul subzistă chiar dacă ar fi compus
numai din datorii sau dacă valoarea acestora este mai mare decât valoarea drepturilor.
In plus, în sens economic, patrimoniul nu cuprinde şi bunurile viitoare, în timp ce de
esenţa noţiunii juridice a patrimoniului este faptul că el include şi drepturile şi
datoriile viitoare cu conţinut economic.
D. In componenţa patrimoniului intră drepturile şi datoriile cu conţinut
economic, iar nu bunurile care formează obiectul acestora. Mai multe argumente
întemeiază această afirmaţie.
Mai întâi, în dreptul civil român, chiar drepturile patrimoniale sunt bunuri. într-
adevăr, pe lângă bunurile corporale, există şi bunuri incorpórale, printre care şi
drepturile patrimoniale. Ca urmare, ar fi suficientă referirea la bunuri, fără a se face
distincţie între bunurile corporale şi cele incorpórale. Din această perspectivă,
patrimoniul ar fi compus din bunuri (corporale şi incorpórale).
Dacă s-ar adopta însă o asemenea premisă, consecinţa ar fi o inconsecvenţă
logică. într-adevăr, nu s-ar înţelege de ce în patrimoniu sunt incluse numai bunurile la
care se referă drepturile, iar nu şi bunurile la care se referă datoriile.
Nu aceste două argumente ni se par însă fundamentale.
Patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare, el
poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi şi obligaţii patrimo-
niale, respectiv bunuri incorpórale, iar nu din bunuri materiale, corporale. Acesta este
argumentul teoretic peremptoriu.
In plus, mai există un argument de ordin practic. Dacă în patrimoniu ar fi
incluse şi drepturile patrimoniale, şi bunurile care formează obiectul acestora, s-ar
ajunge la o dublare a valorii economice, ceea ce ar denatura raportul dintre activul şi
pasivul patrimonial.

In acest sens, a se vedea C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 235; P.C. Vlachide,
Repetiţia principiilor de drept civil, voi. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p.
37.
 Mai mult, este posibil ca asupra aceluiaşi bun să se exercite mai multe drepturi
aflate în patrimonii diferite, ceea ce ar conduce la ideea că unul şi acelaşi bun ar putea
fi contabilizat în activul fiecărui patrimoniu. Dacă sunt avute în vedere numai
drepturile patrimoniale asupra unui bun, în fiecare patrimoniu va fi contabilizată, la
activ, numai valoarea dreptului care se află în acel patrimoniu (de exemplu, nuda
proprietate se află în patrimoniul unei persoane, iar dreptul de uzufruct, în patri-
moniul altei persoane).
5. Patrimoniul este o universalitate juridică. A. Universalitate juridică şi
universalitate de fapt. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite din două
perspective: mai întâi, ele pot fi analizate ţinând seama de individualitatea fiecărui
drept şi a fiecărei datorii; în al doilea rând, trecând dincolo de această individualitate,
ele constituie un tot (universum, universitas, universalitas) care, deşi există în şi prin
elementele componente, totuşi dobândeşte o realitate autonomă, distinctă de aceste
elemente.
Din cea de-a doua perspectivă s-a conturat noţiunea juridică de patrimoniu,
înţeles ca o universalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Altfel spus,
patrimoniul este o universalitate juridică {universum ius, universitas iuris), iar nu una
de fapt (universitas faed).
Noţiunea juridică de patrimoniu este, aşadar, rezultatul unui îndelungat proces
de generalizare şi abstractizare, de inducţie şi deducţie, de analiză şi sinteză, plecând
de la soluţiile şi intuiţiile practice ale romanilor până la teoriile moderne care îmbină
cele mai rafinate elemente de tehnică şi teorie juridică.
Spre deosebire de universalitatea de fapt, universalitatea de drept conţine nu
numai elemente active, ci şi datorii. Activul şi pasivul sunt definitorii pentru univer-
salitatea juridică. Mai mult, în cazul universalităţii de fapt, bunurile care o compun nu
sunt fungibile, în accepţia generală descrisă mai sus, întrucât individualitatea lor
materială nu se topeşte într-o substanţă economică generală, comună. Ca urmare,
înstrăinarea unor bunuri din universalitatea de fapt nu mai permite conservarea între-
gului prin intermediul subrogaţiei reale. Exemplul clasic este acela al unei biblioteci a
cărei unitate rezultă din natura materială a bunurilor care o compun, iar nu din
valoarea ei economică. înstrăinarea cărţilor în mod individual determină diminuarea
întregului, întrucât preţul primit nu ia locul bunurilor înstrăinate. Asemănătoare este
şi situaţia colecţiilor de artă sau de altă natură. Când universalitatea de fapt este
constituită dintr-un ansamblu de animale domestice (turmă, cireada, herghelie, cârd),
păstrarea întregului este posibilă pe cale naturală (reproducerea animalelor), iar nu pe
cale juridică (subrogaţie reală).
In materie comercială, se apreciază că fondul de comerţ este o universalitate de
fapt.
In Noul Cod civil a fost consacrată noţiunea de universalitate de fapt în art.
541. Potrivit acestui text, „(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor
care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia
sau prin lege.
 (2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat,
să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte."
B. Patrimoniul şi masele patrimoniale. O masă patrimonială este privită ca
uni-
versitas iuris, iar nu ca universitas facti. Totuşi, în mod riguros, numai patrimoniul
este o adevărată universalitate juridică (universum ius, universitas iuris), iar masele
patrimoniale sunt doar părţi ale întregului, chiar dacă fiecare păstrează o unitate
specifică determinată de un anumit grad de generalitate, de scopul căruia îi este
afectată şi de regimul juridic special.
C. Patrimoniul există în şi prin elementele componente. Patrimoniul nu
poate fi
redus la unele sau altele dintre drepturile şi datoriile pecuniare, privite în
modindividual. Universalitatea patrimoniului nu poate fi redusă la individualitatea
drepturilor şi datoriilor. Patrimoniul există însă în şi prin aceste elemente cu conţinut
economic, pe toată durata existenţei persoanei fizice sau juridice.
D. Dinamica fluxurilor patrimoniale nu afectează universalitatea juridică.
Dife-
renţierea patrimoniului de individualitatea elementelor componente este necesară
pentru a înţelege că unitatea universalităţii juridice se păstrează indiferent de
dinamica fluxurilor patrimoniale: persoana poate dobândi noi drepturi şi datorii
pecuniare, poate înstrăina sau stinge drepturi şi datorii existente, fără ca prin aceasta
să fie atinsă existenţa patrimoniului ca atare. Numai în acest fel este posibil ca
patrimoniul să constituie, cum vom vedea, obiectul dreptului de gaj general al credi-
torilor chirografari. Indiferent de schimbările care au loc la nivelul individualităţii
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, universalitatea juridică se păstrează ca reali-
tate permanentă, continuă, pe durata existenţei persoanei. Din această perspectivă,
are sens compararea patrimoniului cu un recipient, cu menţiunea că acest recipient nu
poate fi niciodată complet gol, el trebuie să conţină cel puţin un element care să-1
umple, indiferent că este vorba de un drept sau de o datorie. Iată de ce mai exactă
este compararea patrimoniului cu „un adevărat cont curent al subiectului de drept, în
care sunt trecute toate drepturile şi toate obligaţiile acelui subiect, şi al cărui conţinut
este supus unei continue mişcări, prin apariţia de noi drepturi şi obligaţii, prin stin-
gerea sau modificarea continuă a celor vechi"5. într-adevăr, contul curent nu poate fi
înţeles în absenţa creanţelor şi datoriilor reciproce care fuzionează într-un sold unic,
dar nici în absenţa depersonalizării acestor creanţe şi datorii.
E. Permanenţa şi continuitatea patrimoniului. Ca universalitate juridică,
patrimoniul cuprinde nu numai drepturi şi datorii patrimoniale prezente, ci şi drepturi
şi datorii viitoare. Această idee pune în evidenţă permanenţa şi continuitatea patrimo-
niului ca realitate juridică pe durata existenţei unei persoane [ideea este conţinută şi
în sintagma „bunuri prezente şi viitoare", utilizată în art. 1718 C. civ. şi în art. 2324

5 A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 484.
alin. (1) din Noul Cod civil]. Aprecierea stării de solvabilitate sau de insolvabilitate a
unei persoane se face însă în funcţie de raportul dintre activul şi pasivul patrimonial
într-un anumit moment dat. într-un asemenea moment, se ţine seama numai de
drepturile reale existente în patrimoniu, de creanţele şi datoriile scadente, iar nu de
drepturile reale, de creanţele şi datoriile viitoare. Ca urmare, starea de solvabilitate şi
starea de insolvabilitate sunt relative şi temporare, iar nu absolute şi definitive.
6. Patrimoniul este un atribut al personalităţii. Acest element este indispen-
sabil pentru înţelegerea noţiunii juridice a patrimoniului. Precizăm însă că
înţelegerea. acestui element doar în lumina teoriei personaliste a patrimoniului nu
este suficientă. Această teorie leagă, în mod indisolubil, patrimoniul de persoana
fizică. Recunoaşterea personalităţii juridice pentru persoanele morale (juridice), de
drept public şi de drept privat, a permis depăşirea dificultăţilor teoretice care au dus la
conflictul dintre teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului de
afectaţiune6. Sinteza acestor două teorii îngăduie atât înţelegerea ideii patrimoniului
ca atribut al personalităţii, indiferent că este vorba de persoana fizică sau de cea
morală, cât şi ideea unităţii şi divizibilităţii patrimoniului. în doctrina românească de
drept civil, noţiunea juridică de patrimoniu este întemeiată pe o astfel de sinteză.
Din ideea de atribut al personalităţii derivă ideea de apartenenţă. Elementele
patrimoniale, active sau pasive, aparţin numai titularului patrimoniului. Sub acest
aspect, ele sunt privative, în sensul că sunt proprii titularului patrimoniului, cu
excluderea tuturor celorlalte persoane din sfera acestei legături de apartenenţă. Pe
această bază se constituie puterea pe care persoana o are asupra patrimoniului şi
asupra elementelor patrimoniale. Această putere se exercită nu numai asupra
drepturilor, ci şi asupra datoriilor patrimoniale.
întrucât este un atribut al personalităţii, patrimoniul se caracterizează prin mai
multe trăsături.
A. Numai persoanele au un patrimoniu. Această trăsătură neagă
posibilitatea existenţei unui patrimoniu fară titular, fără un subiect de drept care să îl
susţină. Într-adevăr, numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii. Subiectele de
drept formează nodurile reţelei juridice alcătuite din raporturi juridice de drept public
şi de drept privat, fără de care nu poate fi înţeleasă coeziunea comunităţilor umane în
lumea modernă.
B. Orice persoană are un patrimoniu. Această trăsătură, denumită şi
realitatea patrimoniului, consacrată în art. 31 alin. (1) din Noul Cod civil, presupune
că existenţa universalităţii juridice nu depinde de cantitatea de drepturi şi obligaţii
pecuniare aparţinând unei persoane ori de raportul dintre activul şi pasivul
patrimonial. Pentru persoanele juridice, patrimoniul şi asigurarea substanţei sale
economice înseamnă chiar o condiţie de existenţă. Cât priveşte persoanele fizice,
indiferent cât de sărace ar fi, ele au cel puţin obiectele de îmbrăcăminte.
C. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu. Cum a văzut, în
teoria patrimoniului de afectaţiune, această idee provenind din teoria personalistă a
6 A se vedea supra, nr. 1.
fost criticată şi contestată. Criticile teoriei personaliste a patrimoniului şi-au pierdut
treptat consistenţa, pe măsură ce interesul unei persoane fizice de a desfăşura mai
multe activităţi, de a realiza mai multe scopuri şi de a-şi afecta bunurile în
conformitate cu acestea a fost satisfăcut fie prin ideea divizării patrimoniului său în
diferite mase de bunuri, fie prin participarea sa la constituirea unor persoane
morale (juridice).
D. Patrimoniul este unitar, dar indivizibil, a) înţelesul ideii de divizibilitate
a patrimoniului. Caracterul indivizibil al patrimoniului era considerat, în teoria perso-
nalistă, o consecinţă firească, decurgând din ideea unităţii persoanei. Ulterior, s-a
apreciat, pe bună dreptate, că nu există nicio contradicţie între ideea de unitate a per-
soanei şi a patrimoniului şi ideea de divizibilitate a patrimoniului. într-adevăr, deşi
divizat în mai multe mase de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic, patrimoniul
rămâne unitar. In acest sens, în art. 31 alin. (2) din Noul Cod civil se prevede că
patrimoniul „poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile
şi condiţiile prevăzute de lege". Masele patrimoniale - denumite, în art. 31 alin. (3)
din Noul Cod civil, şi patrimonii de afectaţiune - sunt rezultatul acestei diviziuni.
Această asimilare terminologică are rostul de a sublinia atât ideea unităţii
patrimoniului, cât şi ideea că, în urma divizării, o persoană nu are mai multe
patrimonii, ci mai multe mase patrimoniale, denumite patrimonii de afectaţiune doar
pentru a pune în evidenţămodul în care au fost preluate, în teoria modernă a
patrimoniului, atât elemente ale teoriei personaliste, cât şi elemente ale teoriei
patrimoniului de afectaţiune.
b) Noţiunea de masă patrimonială şi comunicarea intrapatrimonială. Totuşi,
datorită generalităţii sale, fiecare masă de drepturi şi obligaţii pecuniare împrumută
unele trăsături ale patrimoniului înţeles ca universalitate. In acest înţeles, masele
patrimoniale pot fi privite ca universalităţi.
Astfel, o asemenea masă nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile
componente, având o existenţă independentă faţă de cantitatea şi fluctuaţia acestora;
fiecare masă patrimonială are o dimensiune temporală, determinată de scopul căreia îi
este afectată; subrogaţia reală cu titlu universal operează, cum vom vedea, în cadrul
fiecărei mase patrimoniale; de regulă, o masă patrimonială conţine atât drepturi, cât şi
obligaţii patrimoniale; divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi
obligaţii pecuniare trebuie să aibă întotdeauna un temei legal, spre deosebire de
universalităţile de fapt, cum se precizează în art. 541 alin. (1) din Noul Cod civil, care
se constituie fie prin voinţa legiuitorului, fie prin voinţa titularului patrimoniului [în
cazul maselor patrimoniale, voinţa persoanei poate fi relevantă numai în mod
indirect, ca o condiţie preliminară pentru aplicarea unui regim juridic care determină
divizarea patrimoniului7; acesta este înţelesul sublinierii cuprinse în art. 31 alin. (2)

7De exemplu, actul juridic al căsătoriei, ca act de voinţă, este necesar pentru aplicarea regimului juridic al
comunităţii de bunuri. Cele două mase patrimoniale rezultate îşi au izvorul, în mod direct, în lege şi, în mod
indirect, în voinţa părţilor.
din Noul Cod civil, în care se arată că divizarea patrimoniului este posibilă „numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege"].
întinderea răspunderii patrimoniale este însă numai parţial limitată la fiecare
masă patrimonială în legătură cu care s-a născut creanţa unui anumit creditor. în
principiu, dacă elementele patrimoniale din masa respectivă nu sunt suficiente pentru
satisfacerea creanţei, creditorul are posibilitatea, cu respectarea anumitor reguli
legale, să urmărească celelalte bunuri din patrimoniul debitorului. Această regulă a
fost consacrată în art. 2324 alin. (3) din Noul Cod civil, în care se prevede:
„Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a
patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac
obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea
creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului." Prin excepţie de la
această regulă, în art. 2324 alin. (4) se statuează că „Bunurile care fac obiectul unei
diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi
urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia
respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului."
Aşadar, deşi fiecare masă de drepturi şi obligaţii funcţionează ca un tot şi este
privită, în înţelesul arătat mai sus, ca o universalitate juridică, în sensul că este
compusă şi din activ, şi din pasiv, şi din elemente prezente, şi din cele viitoare, totuşi
unitatea patrimoniului asigură, de regulă, comunicarea dintre diferitele mase de
drepturi şi obligaţii. Mai mult, când dispare scopul căruia îi este afectată o anumită
masă patrimonială, elementele componente se păstrează în cadrul universalităţii care
este patrimoniul.
c) Aplicaţii ale ideii unităţii şi divizibilităţii patrimoniului. Ideea unităţii şi di
vizibilităţii patrimoniului şi trăsăturile juridice ale maselor patrimoniale au mai multe
aplicaţii în dreptul civil.
i) Astfel, în art. 33 C.fam. (căruia îi corespunde art. 353 din Noul Cod
civil) se prevede expres că:
„(1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre
soţi.
(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura
necesară pentru acoperirea creanţei sale.
(3) In acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin
proprii."
In mod simetric, conform art. 34 C.fam. (căruia îi corespunde art. 352 din Noul
Cod civil), „Creditorii comuni vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă
numai după urmărirea bunurilor comune."
ii) Tot astfel, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, potrivit art.
704 C.civ., determină numai într-un sens impropriu oprirea contopirii bunurilor din
patrimoniul defunctului cu bunurile din patrimoniul eredelui. în realitate, nu există
două patrimonii. In momentul deschiderii succesiunii, toate bunurile, fie că provin de
la de cuius, fie că sunt ale eredelui, se regăsesc în acelaşi patrimoniu, respectiv în
patrimoniul eredelui. Ceea ce numim patrimoniul lui de cuius şi patrimoniul eredelui
nu sunt, în realitate, patrimonii distincte, ci un singur patrimoniu, divizat în două
mase de drepturi şi obligaţii pecuniare, fiecare cu un regim juridic distinct. Unitatea
patrimoniului eredelui, chiar astfel divizat, permite ca, după îndestularea creditorilor
defunctului, dacă activul este mai mare decât pasivul transmis de la acesta, drepturile
rămase să se contopească cu masa drepturilor şi datoriilor eredelui. în acest fel, sub
acest aspect, încetează practic divizarea patrimoniului eredelui.
Mutatis mutandis, această observaţie este valabilă şi în ipoteza separaţiei de
patrimonii, ipoteză prevăzută în art. 781-784 C.civ.
In Noul Cod civil, în art. 1114 alin. (2) se prevede că „Moştenitorii legali şi
legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moş-
tenirii numai cu bunurile din patrimonial succesoral, proporţional cu cota fiecăruia."
A, /V
In mod complementar, în art. 1156 alin. (1) se arată că „înainte de partajul
succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea acestuia din
bunurile moştenirii." Din ambele texte rezultă că patrimoniul moştenitorului este
divizat în două mase patrimoniale.
in) In cazul societăţilor comerciale, drepturile şi obligaţiile sunt de asemenea
împărţite în mai multe mase cu regimuri distincte, iar unitatea patrimoniului asigură
comunicarea juridică dintre acestea.
iv) Activităţile desfăşurate în cadrul profesiunilor autorizate (avocaţi, medici,
notari, executori judecătoreşti etc.) presupun existenţa unui aşa-numit patrimoniu
profesional individual. în realitate, este vorba de o masă patrimonială destinată exer-
citării profesiei. în acest sens, potrivit art. 33 alin. (1) din Noul Cod civil, „Consti-
tuirea masei patrimoniale afectate exercitării îriinod_Jiidjyidual a unei profesii
autorizate se stabileşte prin actul încheiatd^tţă^ri, QuTr&gec^ea condiţiilor de formă
şi de publicitate prevăzute de lege.'/ ^>
Patrimoniul comercianţilor persoane fizice include, de asemenea, o masă de
bunuri afectate scopului respectiv.
v) In Noul Cod civil a fost instituită fiducia, ca operaţiune juridică prin care
„unul sau mai mulţi constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii
ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori
viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le administrează cu un scop deter-
minat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o
masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimo-
niile fiduciarilor" (art. 773).
Aşadar, operaţiunea juridică a fiduciei determină o divizare a patrimoniului
fiduciarului, în art. 785-787 din Noul Cod civil sunt reglementate relaţiile dintre masa
patrimonială fiduciară şi restul patrimoniului fiduciarului, pe de o parte, şi patri-
moniul constituitorului fiduciei, pe de altă parte.
 Astfel, în ipoteza deschiderii procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului,
creditorii acestuia nu se vor putea îndestula din masa patrimonială fiduciară; bunurile
din această masă vor putea fi urmărite, în condiţiile legii, ca regulă, numai de titularii
de creanţe născute în legătură cu aceste bunuri, altfel spus, numai de creditorii masei
patrimoniale fiduciare; creditorii constituitorului vor putea urmări bunurile din
această masă numai dacă au o garanţie reală asupra lor, pentru care au fost efectuate
formalităţile necesare opozabilităţii anterior stabilirii fiduciei. Ceilalţi creditori ai
constituitorului vor putea urmări bunurile din masa patrimonială fiduciară numai în
temeiul hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a acţiunii pauliene prin care a
fost desfiinţat contractul de fiducie încheiat în frauda drepturilor lor de creanţă.
In mod complementar, creditorii fiduciari nu pot urmări celelalte bunuri ale
fiduciarului sau bunurile din patrimoniul constituitorului, cu excepţia cazului în care
s-a prevăzut obligaţia fiduciarului sau/şi a constituitorului de a răspunde pentru o
parte sau pentru tot pasivul fiduciei. într-o asemenea situaţie, urmărirea va începe,
mai întâi, asupra masei patrimoniale fiduciare, iar dacă aceasta nu este îndestulătoare,
ea se va extinde asupra celorlalte bunuri ale fiduciarului sau/şi ale constituitorului, în
limita şi în ordinea stabilite de părţile contractului de fiducie. în cazul în care
fiduciarul cauzează un prejudiciu prin actele sale de administrare sau conservare a
masei patrimoniale fiduciare, el va răspunde nu cu bunurile din această masă, ci
numai cu celelalte bunuri din patrimoniul său.
E. Patrimoniul este inalienabil. Ca atribut al personalităţii, patrimoniul nu
poate fi desprins de persoana care este titularul său. Drepturile pot fi înstrăinate,
grevate cu sarcini, modificate, datoriile pot fi executate, se pot asuma noi datorii, dar
aceste fluxuri patrimoniale nu echivalează cu transmiterea patrimoniului ca
universalitate juridică. Patrimoniul este inalienabil, nu în individualitatea elementelor
care-1 compun, ci ca universitas iuris.
Aşa-zisa transmitere a patrimoniului unei persoane fizice către moştenitorii săi,
aşa-zisa vânzare a unui patrimoniu în condiţiile art. 1399-1401 C.civ. (art. 1747-1754
din Noul Cod civil), precum şi aşa-zisa transmitere, integrală sau divizată, a patrimo-
niului unei persoane juridice în cazul reorganizării sale nu infirmă inalienabilitatea
patrimoniului. Mai corect este să spunem că obiectul transmiterii nu este patrimoniul,
ci fie totalitatea drepturilor şi datoriilor existente în patrimoniul transmiţătorului, fie
totalitatea drepturilor şi datoriilor existente într-o anumită masă din patrimoniul
acestuia. Ideea de transmisiune universală sau cu titlu universal este numai parţial
corectă, adică numai în sensul că se transmit toate drepturile şi obligaţiile dintr-un
patrimoniu sau dintr-o masă patrimonială, în mod unitar sau fracţionat, dar privite la
un moment dat, iar nu în sensul că se transmite patrimoniul, care nu se reduce, sub
aspect temporal, la un anumit moment, ci se caracterizează prin permanenţă şi conti-
nuitate pe durata existenţei persoanei care este titularul său. Transmisiunea universală
sau cu titlu universal exprimă, aşadar, fenomenul prin care conţinutul patrimoniului
unei persoane se „varsă", total sau parţial, într-unui sau mai multe patrimonii aparţi-
nând unor persoane diferite.
 în concluzie, patrimoniul este inalienabil, masele patrimoniale sunt alienabile
sau inalienabile, în funcţie de voinţa legiuitorului, în timp ce drepturile şi obligaţiile
patrimoniale sunt, în principiu, alienabile, cu excepţia celor intuitu personae. Altfel
spus, dacă patrimoniul este un atribut al personalităţii, drepturile şi obligaţiile patri-
moniale sunt, în principiu, autonome şi alienabile, în mod universal, cu titlu universal
sau cu titlu particular.
7. Definiţia noţiunii juridice de patrimoniu. Reunind toate elementele
prezentate mai sus, rezultă că noţiunea juridică de patrimoniu desemnează totalitatea
drepturilor şi datoriilor cu conţinut economic aparţinând unei persoane. In această
expresie sintetică regăsim tot ceea ce este definitoriu pentru noţiunea analizată: ideea
valorii economice, ideea universalităţii şi fundamentul personalist al patrimoniului.
Nu mai puţin, în această definiţie sunt incluse două dimensiuni esenţiale ale
patrimoniului.
In primul rând, patrimoniul are o natură pur intelectuală. Intr-un sens
asemănător, s-a afirmat că totalitatea raporturilor juridice pe care le leagă o anumită
persoană formează sfera juridică al cărei centru este subiectul de drept respectiv;
separând raporturile patrimoniale de cele personale nepatrimoniale, se identifică o
sferă juridică mai mică, respectiv patrimoniul.
In al doilea rând, această definiţie evocă dimensiunea permanenţei şi
continuităţii patrimoniului pe durata existenţei persoanei. Indiferent de dinamica
fluxurilor economice în care este angajată o persoană, integritatea patrimoniului său
se păstrează de la naşterea până la moartea persoanei fizice, respectiv de la înfiinţarea
până la încetarea persoanei juridice.

§3. Prerogativele puterii juridice asupra patrimoniului

8. Este patrimoniul obiectul unui drept sau al unei puteri? Titularul
unui patrimoniu se bucură de anumite prerogative asupra întregii universalităţi; aceste
prerogative nu se exercită în legătură cu fiecare drept patrimonial sau în legătură cu
fiecare obligaţie pecuniară, ci asupra întregului ansamblu de drepturi şi obligaţii,
privite în unitatea lor juridică. Tot astfel, aceste prerogative nu sunt o simplă sumă a
prerogativelor conferite de drepturile patrimoniale.
Indiferent dacă această putere exercitată asupra patrimoniului de către titularul
său este înţeleasă sau nu ca un drept, ea nu poate fi ignorată, fiind distinctă de puterea
conferită de fiecare drept patrimonial, privit ut singuli. Calificarea acestei puteri ca un
drept de proprietate este, desigur, discutabilă. Rezerva pe care o avem în ce
priveşte calificarea puterii pe care o are titularul asupra patrimoniului său ca un
drept de proprietate se întemeiază pe următoarele două argumente.
Mai întâi, este vorba de caracterul incomplet al prerogativelor pe care le
conferă această putere, mai ales în ceea ce priveşte dispoziţia juridică. Spre deosebire
de fondul de comerţ sau de unele mase patrimoniale, patrimoniul este inalienabil. Ca
urmare, este de preferat ideea de putere ideii de drept de proprietate asupra patrimo-
niului. Acest argument nu este însă suficient, deoarece nu există o diferenţă de esenţă
între ideea de putere şi ideea de drept. Până la urmă, diferenţa este de configuraţie
juridică, adică de prerogative.
Iată de ce mai important este argumentul care subliniază diferenţa dintre
noţiunea de patrimoniu şi noţiunea de bun. într-adevăr, drepturile patrimoniale sunt
instrumente juridice de apropriere a bunurilor. Fiecare dintre ele exprimă o putere
derivată din ideea de apartenenţă faţă de o anumită persoană. întrucât patrimoniul,
spre deosebire de fondul de comerţ, nu este însă un bun, puterea care se exercită
asupra sa nu se confundă cu un drept subiectiv patrimonial, chiar dacă ea exprimă
ideea de apartenenţă a patrimoniului faţă de o anumită persoană.
Aşadar, nu conţinutul juridic, ci obiectul exprimă cel mai bine diferenţa dintre
ideea de putere asupra patrimoniului şi ideea de drept subiectiv. Dar tocmai pentru că
obiectul acestei puteri nu este un bun, lipseşte prerogativa dispoziţiei juridice.
Patrimoniul poate fi administrat, pe baza acestei puteri, chiar de către titularul
său ori de către un împuternicit al acestuia, pe baza unui legat sau al unei convenţii.
Tot astfel, titularul patrimoniului poate delega această putere unei terţe persoane
numai în legătură cu o anumită masă patrimonială. Aceste idei sunt consacrate în art.
792 alin. (1) din Noul Cod civil. în Titlul V („Administrarea bunurilor altuia") al
Cărţii a IlI-a („Despre bunuri") din acest cod, sunt cuprinse regulile generale nu
numai pentru administrarea unor bunuri ale altuia, privite ut singuli, ci şi pentru
administrarea unui patrimoniu sau a unei mase patrimoniale aparţinând unei alte
persoane. Aceste reguli sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altora, privite
ut singuli sau ca universalităţi, ori de câte ori legea, actul constitutiv sau împrejurările
concrete nu impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare [art. 792 alin. (3)].

§4. Modalităţile juridice ale patrimoniului

9. Noţiune. Spre deosebire de modalităţile juridice ale drepturilor reale,
definite în raport cu bunurile privite ut singuli care formează obiectul fiecărui drept
real în parte, modalităţile juridice ale patrimoniului pot fi definite pornind de la
situaţiile în care o masă patrimonială este stăpânită în comun de titularii a două sau
mai multe patrimonii distincte. Aşadar, nu este vorba, în realitate, de o stăpânire în
comun a unui patrimoniu în întregul său, întrucât acesta nu poate avea decât un singur
titular, în schimb, dacă este vorba de o masă de drepturi şi obligaţii pecuniare, este
posibilă stăpânirea ei în comun de către titularii mai multor patrimonii, fie în sensul
că fiecare titular are o cotă-parte din întreaga masă patrimonială şi din fiecare element
care o compune, cum se întâmplă în cazul indiviziunii şi în cazul patrimoniului
profesional comun, fie în sensul devălmăşiei, cum se întâmplă în cazul comunităţii de
bunuri a soţilor. Totuşi, pentru simplificare terminologică, deşi este vorba de
modalitate juridică a unei mase patrimoniale, se utilizează noţiunea de modalitate
juridică a patrimoniului. Esenţial este faptul că puterea pe care o conferă patrimoniul
se exercită în comun de mai mulţi titulari ai unor patrimonii diferite cu privire la
aceeaşi masă patrimonială sau, cel puţin, cu privire la bunurile care formează obiectul
drepturilor şi datoriilor din acea masă patrimonială.
 Indiviziunea, comunitatea matrimonială şi patrimoniile profesionale comune
sunt modalităţile juridice ale patrimoniului.
10. Indiviziunea. In ipoteza în care a operat separaţia de patrimonii,
indiviziunea este o unitate juridică, iar nu o simplă sumă de drepturi de coproprietate.
Chiar dacă drepturile de creanţă şi datoriile se divid de drept între comoştenitori,
separaţia de patrimonii opreşte confuzia drepturilor şi obligaţiilor succesorale cu cele
proprii ale eredelui până la plata datoriilor moştenirii, respectiv ale indiviziunii. Aşa
fiind, indiviziunea are un activ şi un pasiv, iar subrogaţia reală operează în cadrul
acestei mase patrimoniale. Dar, întrucât cu privire la aceeaşi masă patrimonială există
mai mulţi titulari, respectiv comoştenitori, indiviziunea este o modalitate juridică a
patrimoniului.
In absenţa separaţiei de patrimonii, indiviziunea este mai degrabă o sumă de
coproprietăţi şi de alte drepturi reale comune pe cote-părţi decât o modalitate juridică
a patrimoniului.
11. Comunitatea matrimonială. Regimul matrimonial al comunităţii de
bunuri presupune divizarea patrimoniului fiecărui soţ în două mase de drepturi şi
datorii pecuniare: comune şi proprii. Masa bunurilor şi datoriilor comune din
patrimoniul ambilor soţi constituie tocmai comunitatea matrimonială a soţilor, care,
fără să fie un patrimoniu distinct de patrimoniul fiecărui soţ, se înfăţişează ca o
confuziune parţială a patrimoniilor soţilor pe durata căsătoriei.
12. Patrimoniul profesional comun. Deşi lipseşte o reglementare clară în
legătură cu patrimoniul profesional comun, acesta există în cazul societăţilor
profesionale cu caracter civil, dar numai cu privire la asociaţii care au aportat nu
numai părţi de industrie, ci şi bunuri. In acest caz, este vorba de o masă de drepturi şi
obligaţii pecuniare cu privire la care fiecare asociat are câte o cotă-parte, determinată
sau determinabilă. Privit în mod individual, fiecare bun din patrimoniul profesional
comun formează obiectul unui drept de proprietate comună pe cote-părţi. Puterea
patrimonială se exercită asupra masei de drepturi şi obligaţii care formează
patrimoniul profesional conform legii şi contractului de asociere.

Secţiunea a IlI-a Funcţiile patrimoniului

§1. Consideraţii introductive

13. Noţiunea de funcţie a patrimoniului. Indisolubil legat de persoană,
patrimoniul este şi o punte de legătură între titularul său şi celelalte subiecte de drept,
într-adevăr, drepturile şi obligaţiile patrimoniale intră în conţinutul unor raporturi
juridice născute sau care urmează a se naşte între titularii diferitelor patrimonii. Func-
ţiile patrimoniului sunt expresia generalizată a acestor legături juridice care se
creează intre titularii unor patrimonii diferite. In absenţa noţiunii juridice de
patrimoniu nu arfi posibile şi nu s-ar explica subrogaţia reală universală şi cu titlu
universal, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari şi transmisiunea
universală şi cu titlu universal. Aşadar, funcţiile patrimoniului nu pot fi înţelese doar
prin raportare la un singur patrimoniu, ci numai din perspectiva relaţiilor
interpatrimoniale.

§2. Subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal

14. Sensurile noţiunii de subrogaţie. în dreptul civil se face distincţie între
subrogaţia personală, care desemnează înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în
cadrul unui raport juridic obligaţional, şi subrogaţia reală, care desemnează înlo-
cuirea unui element patrimonial cu un alt element patrimonial. La rândul său, subro-
gaţia reală este de trei feluri: subrogaţia reală universală - când elementele patrimo-
niale care se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul universalităţii care este
patrimoniul -, subrogaţia reală cu titlu universal - când elementele patrimoniale care
se înlocuiesc unele cu altele sunt privite în cadrul unei mase patrimoniale - şi
subrogaţia reală cu titlu particular - când elementele patrimoniale care se înlocuiesc
unele cu altele sunt privite ut singuli. Pentru simplificare, vom folosi şi noţiunea de
subrogaţie reală generală pentru a desemna, în mod cumulat, subrogaţia reală
universală şi subrogaţia reală cu titlu universal.
Este de observat că în toate cazurile de subrogaţie reală se stabileşte o relaţie
nu numai între elementele din interiorul aceluiaşi patrimoniu, ci şi o relaţie între două
patrimonii diferite. Cu referire la subrogaţia reală generală, ca funcţie a patrimo-
niului, se verifică astfel ideea că ea exprimă o relaţie de comunicare interpatri-
monială. Aceasta nu înseamnă că subrogaţia reală presupune întotdeauna un schimb
de elemente pecuniare între două patrimonii8.
15. Fundamentul juridic al subrogaţiei reale generale. Fungibilitatea
economică şi ideea de universalitate. Cum am văzut, în sens larg, fungibilitatea are
în vedere numitorul comun al tuturor elementelor care compun patrimoniul sau o
masă patrimonială: conţinutul economic, evaluabil în bani al drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale9. Tocmai datorită acestei trăsături comune, elementele patrimoniale pot
fi schimbate unele cu altele, ele fiind însumate la activul sau la pasivul patrimoniului
ori al unei mase patrimoniale. Din această perspectivă, este nerelevantă natura
bunului sau voinţa părţilor, criterii necesare în aprecierea fungibilităţii stricto sensu.
Ca urmare, fungibilitatea lato sensu, care poate fi denumită şi fungibilitate econo-
mică, este o calitate comună tuturor elementelor patrimoniale.
Numai subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal
constituie o funcţie a patrimoniului. Numai în aceste ipoteze, subsumate ideii de
subrogaţie reală generală, înlocuirea elementelor patrimoniale unele cu altele se face
în cadrul unei universalităţi, respectiv la scara întregului patrimoniu sau a unei mase

8 Este posibil ca un bun să iasă dintr-un patrimoniu şi să intre în alt patrimoniu, fără ca un alt bun să iasă din
al doilea patrimoniu şi să intre în primul patrimoniu, cum se întâmplă în cazul în care piere un bun şi locul
său este luat de indemnizaţia de asigurare sau de despăgubire. Aşadar, înlocuirea intrapatrimonială, care este
de esenţa subrogaţiei reale, nu corespunde întotdeauna unei înlocuiri interpatrimoniale.
9
A se vedea supra, nr. 4.
patrimoniale. Al doilea element al fundamentului juridic al subrogaţiei reale generale,
ca funcţie a patrimoniului, este tocmai ideea de universalitate.
16. Conţinutul subrogaţiei reale generale. Corelaţia cu divizibilitatea
patrimoniului. Conform adagiului in iudiciis universalibus, pretium succedit loco
rei et res loco pretii, elementele pecuniare care ies din patrimoniu se înlocuiesc cu
elementele pecuniare care intră în patrimoniu. Mai mult, aceste elemente care intră în
patrimoniu vor avea aceeaşi poziţie juridică pe care au avut-o elementele care ies din
patrimoniu. Aşadar, ele vor avea calitatea de elemente ale universalităţii care este
patrimoniul sau ale unei mase patrimoniale determinate. Această idee este exprimată
printr-un alt adagiu: subrogatum capit naturam subrogaţi.
Elementele pecuniare care fac obiectul acestei înlocuiri nu sunt privite ut
singuli, ci în cadrul universalităţii care este patrimoniul sau în cadrul unei mase
patrimoniale determinate. înlocuirea nu are în vedere calităţile fizice ale bunurilor
care formează obiectul drepturilor şi obligaţiilor pecuniare, ci valoarea economică a
acestor elemente patrimoniale şi regimul lor juridic.
Elementele pecuniare care intră în patrimoniu devin elemente ale acestei
universalităţi, însumându-se la activ sau la pasiv. Când patrimoniul este divizat,
aceste elemente pecuniare intră într-o masă patrimonială determinată şi vor dobândi
regimul juridic comun al acesteia. In această ultimă situaţie, însumarea se va face la
activul sau la pasivul masei patrimoniale respective. Se poate spune că orice
subrogaţie reală cu titlu universal presupune şi o subrogaţie reală universală, în sensul
că elementele care intră în patrimoniu devin şi elemente ale universalităţii care este
patrimoniul, dar, în plus, dobândesc şi regimul juridic comun pentru o masă
patrimonială determinată. Când patrimoniul nu este divizat, operează doar subrogaţia
reală universală, în sensul că elementele care intră în patrimoniu devin elemente ale
universalităţii, fără a dobândi însă şi un regim juridic comun unei anumite mase
patrimoniale.
Această înlocuire se produce fără a fi necesară o prevedere specială a legii.
Altfel spus, subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal se produc
în mod automat. înlocuirea priveşte, în egală măsură, drepturile şi obligaţiile
patrimoniale, deşi, în mod tradiţional, subrogaţia reală este tratată în legătură cu
înlocuirea bunurilor.
Fundamentată pe ideea de universalitate, subrogaţia reală generală asigură
totodată permanenţa şi continuitatea acestui fundament. în absenţa subrogaţiei reale
generale, şi-ar pierde sensul şi funcţia patrimoniului de a fi gajul general al
creditorilor chirografari. într-adevăr, dacă nu s-ar produce înlocuirea elementelor
pecuniare unele cu altele în patrimoniul debitorului, creditorii chirografari nu ar putea
să îşi realizeze creanţele. Raţiunea de a fi a subrogaţiei reale generale este, aşadar,
aceea de a asigura integritatea patrimoniului dintr-o dublă perspectivă: una - a
persoanei care este titularul patrimoniului, şi alta - a creditorilor persoanei respective.
Nu trebuie să se creadă însă că întotdeauna când un bun intră sau iese din patri-
moniu se produce o subrogaţie reală generală. Numai aşa se explică fluctuaţia rapor-
tului dintre activul şi pasivul patrimonial. Subrogaţia reală generală nu poate împie-
dica îmbogăţirea sau sărăcirea unui patrimoniu. Fie că este vorba de donaţii, fie că
este vorba de activităţi cu şanse de câştig sau riscuri de pierdere, fie că este vorba deo
transmitere sau de o preluare unilaterală a datoriilor, toate acestea explică creşterile şi
descreşterile patrimoniale.
17. Comparaţie între subrogaţia reală generală şi subrogaţia reală cu
titlu particular. Din cele de mai sus rezultă criteriile de distincţie între subrogaţia
reală generală (universală sau cu titlu universal) şi subrogaţia reală cu titlu particular.
Mai întâi, sub aspectul cadrului în care operează, subrogaţia reală generală se
produce în contextul universalităţii care este patrimoniul sau în interiorul unei
anumite mase patrimoniale. Subrogaţia reală cu titlu particular are ca obiect elemente
patrimoniale privite ut singuli.
Apoi, sub aspectul efectelor, subrogaţia reală universală transferă calitatea ele-
mentelor pecuniare care ies din patrimoniu de a fi integrate într-o universalitate
A
asupra elementelor pecuniare care intră în patrimoniu. In plus, când este vorba
şi de o subrogaţie reală cu titlu universal, elementele pecuniare care intră în
patrimoniu dobândesc şi regimul juridic comun pentru o anumită masă patrimonială.
Subrogaţia reală cu titlu particular transferă, pe lângă acest regim juridic general, şi
regimul juridic special al bunului care a ieşit din patrimoniu asupra celui care intră în
patrimoniu.
În al treilea rând, sub aspectul modului în care operează, subrogaţia reală
generală se produce în mod automat, fără a fi necesară o prevedere a legii. Subrogaţia
reală cu titlu particular operează numai dacă este prevăzută în mod expres de lege şi
numai în măsura în care legea o prevede. Ca urmare, dintre trăsăturile care formează
regimul juridic particular al bunului care a ieşit din patrimoniu, se transferă asupra
bunului care intră în patrimoniu numai acelea care sunt expres prevăzute în
dispoziţiile legale care instituie, pentru cazul respectiv, subrogaţia reală cu titlu
particular.
întotdeauna când legea prevede un caz de subrogaţie reală cu titlu particular
înlocuirea elementelor patrimoniale are, în acelaşi timp, şi semnificaţia unei subro-
gaţii reale generale. Consecinţa este că elementul pecuniar care intră în patrimoniu
primeşte nu numai regimul juridic particular, propriu elementului pecuniar care a ieşit
din patrimoniu, ci devine şi un element al universalităţii care este patrimoniul şi, dacă
este cazul, un element al unei mase patrimoniale determinate, dobândind regimul
juridic al acesteia.
Aşadar, se poate spune că subrogaţia reală cu titlu particular presupune întot-
deauna şi o subrogaţie reală generală. Reciproca însă nu se verifică: nu orice subro-
gaţie reală generală presupune şi o subrogaţie reală cu titlu particular.
18. Cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular. în dreptul civil sunt
reglementate mai multe cazuri de subrogaţie reală cu titlu particular.
 a) Mai întâi, conform art. 1721 C.civ., „Când un imobil, recolte sau alte bunuri
mobile vor fi fost asigurate în contra incendiului sau în contra oricărui alt caz fortuit,
suma ce se va datora de către asigurător va trebui, dacă nu va fi fost cheltuită în
reparaţia obiectului asigurat, să fie afectată la plata creanţelor privilegiate şi
ipotecare, după rangul fiecăreia din ele.
Asemenea se va urma şi cu orice despăgubire va fi datorită de către o a treia
persoană, pentru pierderea totală sau deteriorarea obiectului însărcinat cu un
privilegiu sau ipotecă."
în sfera de aplicare a acestui text intră nu numai imobilele, ci şi recoltele sau
alte bunuri mobile, nu numai ipotecile, ci şi privilegiile speciale, inclusiv gajul care,
în concepţia art. 1730 pct. 3 şi a art. 1733 alin. (1) C.civ., este asimilat unui privilegiu
special. In schimb, privilegiile generale ies din această sferă de aplicare, întrucât au
valoarea unor simple drepturi personale de preferinţă pentru a căror conservare este
suficientă subrogaţia reală generală. In plus, ele nu au ca obiect anumite bunuri din
patrimoniul debitorului, astfel încât nu se poate vorbi despre un regim juridic
particular pentru un anumit element patrimonial.
în Noul Cod civil, acest caz de subrogaţie reală cu titlu particular a fost extins
de la ipotecă la toate privilegiile şi ipotecile. Astfel, conform art. 2330, „(1) Dacă
bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz,
suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau
ipotecare, după rangul lor.
(2) Sunt afectate plăţii aceloraşi creanţe sumele datorate în temeiul exproprierii
pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru îngrădiri ale
dreptului de proprietate stabilite prin lege."
b) Noul Cod civil reglementează alte două cazuri de subrogaţie reală. Mai
întâi, prin art. 748 alin. (2) fraza I, se prevede că, dacă bunul care formează obiectul
uzufructului a fost distrus, total sau parţial, „... uzufructul va continua asupra despă-
gubirii plătite de terţ sau, după caz, asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta
nu este folosită pentru repararea bunului." în al doilea rând, în materia ipotecii
mobiliare, conform art. 2393, „(1) Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit
al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte
bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar
dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia.
(2) In acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate
din înstrăinarea bunului ipotecat."
c) Conform art. 24 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99 din 26 mai 1999
(Legea privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice) 10, „orice bun
care înlocuieşte bunul constituit ca garanţie sau bunul în care a trecut valoarea
10Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, modificată succesiv
ulterior, ultima modificare fiind realizată prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21
aprilie 2003.
bunului
afectat garanţiei se presupune a fi produs al bunului iniţial, cu excepţia cazului în
care debitorul va face dovada contrarie". în această formulare imperfectă, recu-
noaştem un caz de subrogaţie reală cu titlu particular. Ca urmare, garanţia mobiliară
stabilită conform legii menţionate va putea fi executată asupra bunului care a intrat în
patrimoniu.
In mod asemănător, în art. 2392 din Noul Cod civil se prevede că „(1) Ipoteca
se extinde asupra fructelor şi productelor bunului ipotecat, precum şi asupra tuturor
bunurilor primite de constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziţie
încheiat cu privire la bunul ipotecat.
(2) Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului ipotecat orice bun care
îl înlocuieşte sau în care trece valoarea acestuia."
d) Conform art. 28 alin. (2) din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică11, dreptul de ipotecă şi privilegiul
special imobiliar care grevează un imobil expropriat se strămută de drept asupra
despăgubirii cuvenite proprietarului. în Noul Cod civil, acest caz de subrogaţie reală
cu titlu particular este reglementat în art. 2330 alin. (2), citat anterior.
19. Subrogaţia reală cu titlu universal permite restituirea şi împărţeala
patrimoniului, în literatura juridică, în mod curent, se precizează că subrogaţia reală
cu titlu universal permite şi explică atât posibilitatea de restituire a unui patrimoniu,
cât şi posibilitatea de împărţeală a patrimoniului succesoral 12. în realitate, nu este
vorba decât de două cazuri particulare în care operează subrogaţia reală cu titlul
universal ca urmare a divizării patrimoniului. într-adevăr, în cele două ipoteze nu este
vorba, propriu-zis, de restituirea sau de împărţeala unui patrimoniu, ci a unei mase
patrimoniale.
Astfel, ca urmare a anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, s-a
pus problema aşa-numitei restituiri a patrimoniului celui considerat, în mod eronat, ca
fiind decedat. Cum am văzut, masa succesorală nu este un patrimoniu distinct, ci o
masă patrimonială în patrimoniul succesorului. Anularea hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte are ca efect, între altele, renaşterea unităţii juridice a masei
succesorale în patrimoniul succesorului. Integritatea acestei mase patrimoniale este
păstrată, în cazurile în care s-au încheiat acte de înstrăinare cu titlu oneros către terţi
de bună-credinţă [acte care rămân valabile conform art. 20 alin. (2) din Decretul nr.
31 din data de 30 ianuarie 195413, respectiv conform art. 54 alin. (2) din Noul Cod
civil], tocmai prin subrogaţia reală cu titlu universal. Ceea ce se restituie este tocmai
această masă patrimonială. Dar, odată ce a fost restituită autorului, ea se topeşte în
universalitatea patrimoniului acestuia.
11 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 2 iunie 1994.
12 în acest sens, a se vedea C. Stătescu, op. cit., pp. 503 şi 504; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului
civil român, voi. I, Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1982, p. 67; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AU Beck, Bucureşti, 2001, pp. 15 şi
16.
13 Publicat în Buletinul Oficial al României nr. 8 din 30 ianuarie 1954.
 în mod asemănător funcţionează subrogaţia reală cu titlu universal şi când este
vorba de petiţia de ereditate, care are ca obiect tot restituirea unei mase patrimoniale,
iar nu a unui patrimoniu1 .
18
Pentru petiţia de ereditate, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 478-486. Pentru Decretul
nr. 31/1954, a se vedea supra, nr. 19, nota 17.

De asemenea, am văzut că indiviziunea este nu numai o modalitate juridică a

patrimoniului, ci şi o ipoteză de divizare a patrimoniului succesorilor, dacă sunt
îndeplinite condiţiile necesare. De aceea, şi în acest caz, ne aflăm în prezenţa unei
simple aplicaţii particulare a ideii mai generale conform căreia subrogaţia reală cu
titlu universal operează, în mod distinct, în cadrul fiecărei mase patrimoniale. Pe
această bază, dacă împărţeala în natură nu este posibilă sau avantajoasă pentru
coindivizari, bunurile corporale pot fi vândute sau schimbate, iar sumele de bani sau
alte bunuri care intră astfel în masa succesorală se împart conform cotelor
succesorale.
§3. Gajul general al creditorilor chirografari
20. Sediul legal. Precizări terminologice. Potrivit art. 1718 din Codul civil
[art. 2324 alin. (1) fraza I din Noul Cod civil], „Oricine este obligat personal este
ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente
şi viitoare". Acest text instituie gajul general al creditorilor chirografari asupra
patrimoniului debitorului. Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte datoriile în mod voluntar
la scadenţă, creditorii chirografari au posibilitatea să ceară executarea silită asupra
activului din patrimoniul debitorului. Această posibilitate se întemeiază tocmai pe
ideea că patrimoniul debitorului constituie obiectul gajului general al creditorilor
chirografari. Aceştia sunt creditorii ale căror creanţe nu se bucură de o garanţie reală,
în absenţa noţiunii juridice de patrimoniu nu ar fi de conceput nici noţiunea de gaj
general al creditorilor chirografari.
Termenul de gaj ar putea induce în eroare. El trimite la o garanţie reală, or
gajul general al creditorilor chirografari nu este, cu adevărat, o garanţie, cu atât mai
puţin o garanţie reală. Termenul de gaj este folosit într-o accepţie metaforică, pentru a
evoca puterea pe care creditorul chirografar o are asupra patrimoniului debitorului.
Aşadar, asupra patrimoniului se exercită nu numai puterea titularului său, ci şi
puterea creditorilor chirografari în forma gajului general. Este pusă în evidenţă, încă
o dată, ideea că patrimoniul exprimă nu numai legătura indisolubilă cu persoana care
este titularul său, ci şi legătura cu alte subiecte de drept, atât în forma unor raporturi
juridice particulare, cât şi într-o formă mai generală: gajul general al creditorilor
chirografari.
Deşi sunt mai mulţi creditori chirografari, cel puţin virtuali, conceptul care
desemnează această funcţie este exprimat prin termeni utilizaţi la singular: drept de
gaj general. Altfel spus, nu există atâtea drepturi de gaj general câţi creditori chiro-
grafari sunt. Dimpotrivă, dreptul de gaj general exprimă puterea comună pe care
creditorii chirografari o au asupra patrimoniului debitorului. O asemenea putere
comună nu ar putea exista dacă datoriile nu ar forma o unitate în patrimoniul
debitorului, respectiv pasivul patrimonial, şi dacă acest pasiv nu ar fi indisolubil legat
de activ în cadrul universalităţii care este patrimoniul ca atribut al personalităţii. Din
caracterul comun al acestei puteri derivă principiul egalităţii creditorilor chirografari,
consacrat în art. 2326 din Noul Cod civil. Restrângerea sferei de aplicare a acestui
principiu este posibilă prin constituirea garanţiilor reale. In cazul lor, bunurile sunt
urmărite nu în virtutea apartenenţei lor la un anumit patrimoniu, ci pe baza legăturii
pe care o au cu o anumită datorie şi cu un anumit drept de creanţă, fiind afectate
realizării acestuia: res, non persona debet.
21. Conţinutul funcţiei. Creditorii chirografari, spre deosebire de cei care se
bucură de garanţii reale, nu au, aşadar, un drept de urmărire cu privire la bunurile
care ies din patrimoniu. Fluxurile patrimoniale pot fi desfăşurate, în mod liber, de
debitor prin acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Creditorii chirografari pot
urmări numai activul existent în patrimoniul debitorului la scadenţă. Sunt avute însă
în vedere nu numai drepturile patrimoniale existente în momentul naşterii datoriei, ci
şi acelea care au intrat în patrimoniul debitorului până la scadenţă. In acest sens
trebuie înţeleasă expresia bunuri prezente şi viitoare din cuprinsul art. 1718 C.civ.
[art. 2324 alin. (1) din Noul Cod civil]. Această expresie pune în evidenţă nu numai
ideea de permanenţă şi continuitate a patrimoniului, ci şi ideea că momentul fixării
dreptului de gaj general asupra unor elemente pecuniare active din patrimoniul
debitorului este chiar momentul în care creditorii chirografari trec la executarea
creanţelor lor.
Rezultă din cele de mai sus că trebuie să distingem între funcţia patrimoniului
de a permite şi de a explica gajul general al creditorilor chirografari şi mecanismul
juridic prin care se exercită această funcţie. In timp ce funcţia are în vedere noţiunea
juridică de patrimoniu în permanenţa şi continuitatea sa, mecanismul juridic de
exercitare a acestei funcţii are în vedere drepturile reale şi de creanţă existente în
patrimoniul debitorului în momentul în care creditorii chirografari hotărăsc să
înceapă urmărirea silită a creanţelor lor şi se iau măsurile de indisponibilizare
corespunzătoare, potrivit legii. Aşadar, dacă obiectul gajului general este patrimoniul,
obiectul urmăririi îl formează drepturile reale şi de creanţă existente în patrimoniu
într-un moment determinat, precum şi drepturile reale şi de creanţă care vor intra în
patrimoniu ulterior acestui moment, până la limita acoperirii creanţelor creditorilor
chirografari, în măsura în care nu a intervenit prescripţia executării silite. Altfel spus,
dreptul de gaj general, care exprimă puterea creditorilor chirografari asupra patrimo-
niului debitorului, nu se confundă cu urmărirea efectivă a activului patrimonial, ci
constituie doar temeiul acesteia. Chiar dacă urmărirea silită ar epuiza tot activul
patrimonial al debitorului, patrimoniul nu dispare: rămân datoriile şi posibilitatea de a
dobândi alte drepturi patrimoniale în viitor.
 Libertatea debitorului de a încheia acte juridice cu privire la drepturile sale
patrimoniale nu este însă neţărmurită. Tocmai pentru că se bucură de un gaj general
asupra patrimoniului debitorului creditorii chirografari sunt îndreptăţiţi să cenzureze,
prin intermediul acţiunii pauliene, actele juridice frauduloase încheiate de debitor cu
terţii. Aprecierea caracterului fraudulos al unor acte juridice patrimoniale este
posibilă tocmai pe baza noţiunii juridice de patrimoniu şi pe baza funcţiei patrimo-
niului de a permite şi de a explica gajul general al creditorilor chirografari. într-
adevăr, actul este fraudulos în măsura în care a creat sau a mărit starea de insolva-
bilitate a debitorului. Această apreciere presupune raportarea activului la pasiv în
cadrul universalităţii care este patrimoniul.
Dacă debitorul constituie însă garanţii reale cu privire la drepturile sale patri-
moniale, se îngustează, până la dispariţie, sfera de aplicare a gajului general al credi-
torilor chirografari ca funcţie a patrimoniului.
22. Principiul specializării gajului general al creditorilor chirografari.
Divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare
determină specializarea gajului general al creditorilor chirografari. Ca urmare, în
această ipoteză, gajul general va opera, în mod specializat, asupra masei patrimoniale
în legătură cu care s-a născut creanţa unui anumit creditor chirografar. Cum s-a
observat, gajul rămâne general pentru că nu poartă asupra unui element patrimonial
determinat şi este specializat pentru că nu are ca obiect, în mod direct, patrimoniul ca
universalitate. în mod indirect însă, în măsura în care activul masei patrimoniale în
legătură cu care s-a născut creanţa nu este îndestulător, gajul general poate opera şi
asupra celorlalte bunuri din patrimoniu. Această posibilitate exprimă tocmai ideea
comunicării juridice dintre diferitele mase patrimoniale şi ideea unităţii patri-
moniului19.

§4. Transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal

23. Noţiune. In situaţia decesului persoanei fizice şi în ipoteza reorganizării
sau încetării persoanei juridice se pune problema transmisiunii către succesori a
universalităţii elementelor patrimoniului sau a unei fracţiuni din această
universalitate. In primul caz este vorba de o transmisiune universală, în al doilea caz
suntem în prezenţa unei transmisiuni cu titlu universal. Noţiunea juridică de
patrimoniu permite şi explică, aşadar, transmisiunea universală şi transmisiunea cu
titlu universal. Aceasta este a treia funcţie a patrimoniului.
24. Conţinutul funcţiei. Deşi în mod tradiţional se vorbeşte de transmiterea
patrimoniului sau de transmiterea unei fracţiuni din patrimoniu, în realitate este vorba
de transmiterea universalităţii sau a unei fracţiuni din universalitatea elementelor care
se găsesc în patrimoniul persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul
persoanei juridice în momentul reorganizării ori al încetării.
Distincţia nu este doar una de nuanţă. Dacă patrimoniul este un atribut al perso-
nalităţii, el durează numai cât timp durează persoana fizică sau juridică. Ceea ce se
transmite este conţinutul patrimoniului, dar tot ca universalitate sau ca o fracţiune din
universalitate. Unitatea juridică a acestor elemente patrimoniale nu mai este dată însă
de persoana autorului, ci de persoana succesorului în patrimoniul căruia se transmit
aceste elemente. In cazurile în care aceste elemente patrimoniale formează o masă
distinctă în patrimoniul succesorului, unitatea lor juridică va fi determinată şi de
afectaţiunea şi de regimul juridic al acelei mase patrimoniale.
In aparenţă, transmiterea patrimoniului şi transmiterea universalităţii
elementelor din patrimoniu înseamnă acelaşi lucru. In realitate, prima formulare
conduce la ideea că succesorul are două sau mai multe patrimonii, ceea ce este
inadmisibil. Dimpotrivă, a doua formulare conciliază ideea unicităţii patrimoniului
succesorului cu ideea transmiterii universalităţii sau a unei fracţiuni din
universalitatea elementelor patrimoniului autorului. Ceea ce există în patrimoniul
persoanei fizice în momentul decesului sau în patrimoniul persoanei juridice în
momentul reorganizării sau încetării reprezintă doar o secvenţă, un stop-cadru din
filmul existenţei patrimoniului.
Chiar dacă se acceptă ideea că persoana succesorului continuă persoana
autorului, această idee are doar funcţia de a justifica transmiterea universalităţii sau a
unei fracţiuni din universalitatea elementelor patrimoniului autorului. Continuitatea
este simbolică, iar nu strict juridică. Este motivul pentru care drepturile şi obligaţiile
născute din contracte intuitu personae nu se transmit de la autor la succesor în cadrul
unei transmisiuni universale sau cu titlu universal. Din punct de vedere strict juridic,
nu există însă o identitate între persoana succesorului şi persoana autorului şi nici
între patrimoniul succesorului şi patrimoniul autorului. Acesta este motivul pentru
care este preferabil, din punct de vedere strict juridic, să afirmăm continuitatea
drepturilor şi obligaţiilor care nu au caracter intuitu personae, iar nu continuitatea
autorului sau a patrimoniului autorului dincolo de decesul acestuia. Această ultimă
continuitate poate fi considerată doar din punct de vedere simbolic. Aşadar, transmi-
siunea universală sau cu titlu universal presupune ideea de universalitate numai în
dimensiunea sa spaţială, în sensul că acoperă toate drepturile şi datoriile existente la
un moment dat în patrimoniul unei persoane sau o fracţiune din acestea, dar nu şi în
dimensiunea sa temporală, de permanenţă şi continuitate, întrucât patrimoniul îşi
încetează existenţa odată cu persoana.
Important este însă că între transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu
universal nu există o diferenţă calitativă, ci doar una cantitativă. în ambele cazuri se
transmit şi elemente de activ şi elemente de pasiv patrimonial. Fie că este vorba de
universalitate, fie că este vorba de o fracţiune din universalitate, se păstrează pro-
porţia dintre activ şi pasiv. Diferenţa cantitativă constă tocmai în aceea că, în ipoteza
transmisiunii universale, succesorul dobândeşte în întregime activul şi pasivul din
patrimoniul autorului, iar în ipoteza transmisiunii cu titlu universal, succesorul
dobândeşte aceeaşi fracţiune atât din activ, cât şi din pasivul patrimonial.
 Capitolul II Clasificarea drepturilor patrimoniale

Secţiunea I Drepturile reale şi drepturile de creanţă

25. Consideraţii preliminare. Drepturile subiective civile se împart, în

funcţie de natura conţinutului lor, în drepturi personale nepatrimoniale şi drepturi
patrimoniale. Drepturile patrimoniale au un conţinut economic care poate fi exprimat
în bani, în timp ce drepturile nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat
în bani.
Activul patrimoniului oricărei persoane este alcătuit din drepturi patrimoniale.
Elementele care compun patrimoniul, adică drepturile şi obligaţiile patrimoniale, pot
fi privite însă nu numai în cadrul universalităţii, ci şi în mod individual. Studiul
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale nu poate face abstracţie de această a doua
perspectivă, întrucât ea permite atât stabilirea tipologiei drepturilor patrimoniale, cât
şi clasificarea acestora. într-adevăr, este necesară cunoaşterea elementelor patrimo-
niale privite în mod individual, pentru a le stabili conţinutul juridic. De regulă, sunt
avute în vedere drepturile patrimoniale, abordarea obligaţiilor patrimoniale fiind doar
implicită. Este firesc ca accentul să fie pus pe drepturi, întrucât obligaţiile sunt
corelative acestora. înţelegerea conţinutului juridic al unui drept patrimonial este
suficientă pentru a înţelege şi conţinutul juridic al datoriei corelative.
26. Definiţia dreptului real. Dreptul real - ius in re - este dreptul
patrimonial în virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite prerogativele asupra
unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei
alte persoane.
27. Definiţia dreptului de creanţă. Dreptul de creanţă - ius ad personam -
este dreptul patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, denumit creditor, poate
pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă o anumită
prestaţie la care acesta din urmă ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului său
juridic. Drepturile de creanţă mai sunt denumite şi drepturi personale, dar este
preferabil să se utilizeze prima expresie, întrucât cea de-a doua poate crea o confuzie
cu drepturile personale nepatrimoniale.
28. Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Din aceste
definiţii rezultă atât asemănările, cât şi trăsăturile esenţiale care disting cele două
categorii de drepturi patrimoniale. Drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt
drepturi patrimoniale, iar titularii lor sunt individualizaţi. Dincolo de aceste asemă-
nări, definiţiile de mai sus pun accentul pe diferenţa specifică fiecărei categorii de
drepturi patrimoniale.
A. Subiectele. Deşi subiectul activ, respectiv titularul dreptului, este
individualizat în ambele ipoteze, subiectul pasiv, respectiv titularul obligaţiei
corelative, este individualizat, determinat numai în ipoteza dreptului de creanţă, în
timp ce, în ipoteza dreptului real, obligaţia generală negativă corelativă are un titular
general şi neindividualizat, nedeterminat, format din toate celelalte subiecte de drept.
Această diferenţă între cele două categorii de drepturi patrimoniale a fost pusă
în evidenţă în momentul în care s-a renunţat la înţelegerea dreptului real ca fiind
numai o relaţie între o persoană şi un bun, adoptându-se concepţia modernă potrivit
căreia dreptul real intră în conţinutul unui raport juridic ca raport social care se
stabileşte în legătură cu un anumit bun. Chiar dacă pare prea abstract, conceptul de
subiect pasiv, general şi nedeterminat, pune în evidenţă tocmai ideea că dreptul real,
ca orice drept subiectiv civil, intră în conţinutul unui raport juridic care este un raport
între persoane.
Când o persoană cauzează un prejudiciu prin atingerea exerciţiului
prerogativelor dreptului real de către titularul său, individualizarea care se produce nu
transformă subiectul pasiv, general şi nedeterminat, într-un subiect pasiv determinat,
întrucât ea priveşte un alt raport juridic, respectiv un raport juridic obligaţional în
conţinutul căruia intră un drept de creanţă având ca obiect repararea prejudiciului.
B. Opozabilitatea. Ca drepturi absolute, drepturile reale sunt opozabile
erga omnes.
Drepturile de creanţă sunt drepturi relative şi sunt opozabile, stricto sensu,
aşadar, numai debitorilor, doar în raporturile obligaţionale al căror conţinut îl
formează. Totuşi, pentru a asigura opozabilitatea faţă de toate categoriile de terţi a
drepturilor reale principale imobiliare şi a drepturilor reale de garanţie, este necesară
îndeplinirea anumitor formalităţi de publicitate. Cât priveşte drepturile reale
principale mobiliare, se consideră că, de regulă, posesia asigură prin ea însăşi
publicitatea.
C. Obiectul drepturilor. Drepturile reale au în conţinutul lor juridic anumite
prerogative a căror exercitare are ca premisă acte de stăpânire asupra unui bun. De
aceea, bunul trebuie să fie determinat şi individualizat, altfel nu este susceptibil de
stăpânire şi apropriere. Pe această bază, s-a tras concluzia că „dreptul real nu poate să
existe decât asupra unui corp cert"1. Bunurile de gen devin obiect al drepturilor reale
numai prin cântărire, măsurare sau numărare, adică în momentul în care, prin
preluarea unei cantităţi dintr-un gen, această cantitate dobândeşte, prin alegere şi
separaţiune, proprietatea unui corp cert, „determinat în speţe" , adică în specia sa.
In schimb, drepturile de creanţă care au o obligaţie corelativă de a da pot avea
ca obiect atât bunuri individual-determinate, cât şi bunuri de gen. In acest din urmă
caz, executarea obligaţiei de a da, respectiv transferul sau constituirea dreptului real,
se produce însă în momentul în care bunurile de gen se individualizează prin
numărare, cântărire sau măsurare (res quae numero, pondere, mensuravae constant).

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român,

voi. I, Editura „Naţionala", Bucureşti, 1928, p. 859. 2 Ibidem.

D. Obiectul obligaţiei corelative. Obligaţia corelativă drepturilor reale este

una generală şi negativă. Toate persoanele care formează subiectul pasiv, general şi
nedeterminat, au datoria să se abţină de la săvârşirea oricărei fapte care ar putea
stânjeni exerciţiul prerogativelor pe care le conferă dreptul real titularului său.
Obiectul obligaţiilor corelative drepturilor de creanţă poate fi o prestaţie de a da
(a constitui sau a transmite un drept real), o prestaţie de a face (orice prestaţie
pozitivă în afara aceleia de a da) sau o abstenţiune (a nu face). Diferenţa dintre
obligaţianegativă corespunzătoare unui drept de creanţă şi obligaţia negativă
corelativă a unui drept real decurge din opozabilitatea diferită: prima este o obligaţie
negativă generală, opozabilă tuturor celorlalte persoane, a doua este o obligaţie
negativă specială, opozabilă numai debitorului.
în timp ce obligaţia negativă generală specifică drepturilor reale, ca şi obligaţia
negativă generală care constituie temeiul răspunderii delictuale (neminem laedere),
reprezintă o restrângere a sferei de libertate a persoanei având ca temei legea, obli-
gaţia negativă specială corelativă drepturilor de creanţă determină, de asemenea,
restrângerea sferei de libertate a persoanei, dar izvorul ei este chiar voinţa acelei per-
soane. Iată de ce obligaţia negativă specială este o obligaţie de a nu face o anumită
prestaţie la care debitorul ar fi fost îndreptăţit în absenţa angajamentului juridic.
Obligaţia corelativă drepturilor reale se mai distinge de obligaţia corelativă
dreptului de creanţă şi prin aceea că prima nu are o valoare economică propriu-zisă şi
nu poate fi însumată la pasivul patrimonial, întrucât ea are un caracter general şi
abstract, în timp ce cea de-a doua se însumează la pasivul patrimonial, deoarece are
un caracter particular şi concret. Obligaţia negativă specială are, de asemenea,
valoare economică, stabilită în funcţie de valoarea dreptului de creanţă corespunzător.
E. Conţinutul juridic. Fiecare drept subiectiv civil are un anumit conţinut
juridic alcătuit din una sau mai multe prerogative substanţiale (latura substanţială),
precum şi din dreptul material la acţiune (latura procesuală). Prerogativele
substanţiale măsoară întinderea posibilităţilor pe care le are titularul dreptului în
relaţie cu alte persoane, iar dreptul material la acţiune este instrumentul juridic prin
care sunt apărate aceste posibilităţi.
In mod tradiţional, se afirmă că, spre deosebire de conţinutul juridic al
drepturilor de creanţă, conţinutul juridic al drepturilor reale include două prerogative:
dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Tratarea acestei chestiuni înlătură orice posibilă confuzie numai dacă se face
distincţie între înţelesul general al celor două prerogative, urmărirea şi preferinţa, care
este comun pentru toate drepturile reale, şi înţelesul lor special, care este comun
numai pentru drepturile reale accesorii (garanţii reale).
într-adevăr, într-un înţeles special, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă
intră în conţinutul juridic al drepturilor reale de garanţie, atât în latura substanţială,
cât şi în latura procesuală. Sub cel de-al doilea aspect, cele două prerogative sunt
specifice dreptului material la acţiune pe care-1 au creditorii ale căror creanţe sunt
însoţite de garanţii reale; sub aspect procesual, aceşti creditori vor putea urmări
bunurile asupra cărora s-a constituit garanţia împotriva oricărui terţ la care au ajuns
aceste bunuri şi vor putea opune, cu preferinţă, drepturile lor de creanţă în procesul
de urmărire atât creditorilor chirografari, cât şi creditorilor ale căror garanţii reale au
un rang inferior. Sub primul aspect, urmărirea şi preferinţa sunt chiar prerogative
substanţiale, întrucât creditorii care au drepturi reale de garanţie se îndestulează din
valoarea bunurilor urmărite, iar această îndestulare se face cu preferinţă în raport cu
creditorii chirografari şi chiar în raport cu creditorii care au garanţii reale asupra
aceloraşi bunuri, dar cu rang inferior.
Urmărirea şi preferinţa sunt prerogative comune tuturor drepturilor reale numai
sub aspect procesual, nu şi sub aspect substanţial. Sub acest ultim aspect, ele sunt
comune numai drepturilor reale de garanţie. Numai sub acest aspect se pune
problema îndestulării creanţelor din valoarea bunurilor care constituie obiectul
garanţiilor reale.
Confuzia care se creează de multe ori în explicarea prerogativelor specifice
drepturilor reale, urmărirea şi preferinţa, îşi are izvorul în confundarea planului
substanţial cu planul procesual. Ca urmare, uneori, aceste prerogative se explică prin
trimitere la aspectele substanţiale care sunt comune numai drepturilor reale accesorii,
iar nu tuturor drepturilor reale.
Aşadar, urmărirea şi preferinţa, sub aspect procesual, sunt prerogative comune
tuturor drepturilor reale. Sunt însă, ambele, elemente care disting drepturile reale de
drepturile de creanţă sub aspect procesual?
Drepturile reale pot fi apărate prin acţiuni reale. Opozabilitatea erga omnes a
drepturilor reale îngăduie titularilor lor să introducă o acţiune specifică (acţiunea în
revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea de executare silită) împotriva oricărei
persoane la care se află bunul care formează obiectul dreptului real. Aceasta este
prerogativa urmăririi.
Totodată, în concurs cu alte persoane care pretind că sunt titulare ale aceluiaşi
drept real, adevăratul titular va fi preferat pe baza regulilor privind proba dreptului
real. Aceasta este prerogativa preferinţei.
în cele din urmă, rezultă că numai prerogativa urmăririi, sub aspect procesual,
distinge cu adevărat drepturile reale de drepturile de creanţă. într-adevăr, prerogativa
preferinţei, în sensul de a stabili pe baza probelor cine este adevăratul titular al drep-
tului, este comună şi drepturilor de creanţă. în schimb, prerogativa urmăririi decurge
tocmai din opozabilitatea erga omnes a drepturilor reale.
F. Modul de exercitare. Prerogativele drepturilor reale se exercită în mod
direct şi nemijlocit de către titularii acestor drepturi, fără a fi necesară intervenţia unei
alte persoane în forma unei acţiuni sau unei abstenţiuni particulare. Obligaţia
generală
negativă corespunzătoare drepturilor reale nu are ca obiect o abstenţiune individuală,
particulară, ci una generală.
Dimpotrivă, prerogativele drepturilor de creanţă, cu excepţia dispoziţiei
juridice, nu pot fi exercitate de titularii acestor drepturi decât prin intermediul unei
prestaţii pozitive sau negative din partea debitorilor. Dacă debitorul nu-şi îndeplineşte
obligaţia de a da, de a face sau de a nu face, nu se realizează conţinutul dreptului de
creanţă al creditorului.
Cât priveşte dispoziţia juridică, aceasta este comună tuturor drepturilor patri-
moniale, întrucât ea este expresia puterii juridice, întemeiate pe ideea de apartenenţă.
Or, cum am văzut, ideea de apartenenţă este numitorul comun al tuturor elementelor
patrimoniale şi chiar al drepturilor şi datoriilor personale nepatrimoniale 14. Dar, chiar
dacă drepturile de creanţă se transmit prin cesiune, realizarea lor efectivă nu este
posibilă decât tot prin intermediul prestaţiei debitorului.
G. Durata. De regulă, drepturile de creanţă au o durată mai scurtă decât
drepturile reale principale. Dreptul de proprietate este perpetuu. Durata celorlalte
drepturi reale principale este legată fie de durata dreptului de proprietate, fie de
persoana titularului lor (uzufructul, uzul şi abitaţia sunt viagere când titularul lor e o
14 A se vedea supra, nr. 6 şi 8.
persoană fizică sau au o durată limitată în timp la cel mult 30 de ani când titularul lor
este o persoană juridică). Durata drepturilor reale accesorii (de garanţie) este însă
legată de durata drepturilor de creanţă pe care le garantează.
Durata mai mare a drepturilor reale principale este legată şi de ideea de
posesie, atât ca element de drept, cât şi ca stare de fapt; drepturile de creanţă nu au
atributul posesiei şi, cu excepţia celor care se încorporează în substanţa titlului, nu
sunt susceptibile de a fi posedate.
Importanţa practică a acestei diferenţe dintre drepturile reale şi cele de creanţă
se manifestă sub aspectul termenelor de prescripţie: drepturile de creanţă sunt
prescriptibile extinctiv în termene scurte (termenul general de prescripţie este de 3
ani), în timp ce drepturile reale sunt fie imprescriptibile (dreptul de proprietate), fie
sunt prescriptibile în termene mai lungi (de regulă, 30 de ani).
H. Numărul drepturilor. Din acest punct de vedere, se afirmă că numărul drep-
turilor reale este limitat prin lege, în timp ce numărul drepturilor de creanţă este neli-
mitat. Se poate adăuga că nu numai numărul, ci şi conţinutul juridic al drepturilor
reale este, de regulă, stabilit prin lege, cu excepţia cazurilor în care aceasta lasă
voinţei omului posibilitatea de a stabili acest conţinut, cum se întâmplă în cazul
servitutilor stabilite prin fapta omului şi în cazul dreptului de superficie. Altfel spus,
de regulă, prin voinţa părţilor nu pot fi adăugate alte prerogative unui drept real în
afara acelora prevăzute de lege.
Care este însă explicaţia acestei diferenţe dintre drepturile reale şi drepturile de
creanţă?
Uneori, s-a afirmat că această diferenţă îşi găseşte temeiul în prevederile art.
479 C.civ., în care se arată că: „Poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept de
proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai servitute." Afirmaţia este exactă
numai în ceea ce priveşte ideea că drepturile reale trebuie să fie instituite prin lege,
atât în ce priveşte numărul, cât şi, de regulă, în ce priveşte conţinutul lor juridic. Cât
priveşte însă enumerarea din acest text legal, ea este incompletă. într-adevăr, legea
instituie şi alte drepturi reale.
Această primă explicaţie nu este însă suficientă. Ea trebuie completată cu teoria
contractualistă care stă la baza Codului civil român. Din această perspectivă,
libertatea persoanei poate fi limitată fie prin lege, într-un mod general şi impersonal,
fie prin voinţa părţilor. în primul caz, temeiul limitării este legea ca expresie a con-
tractului social, deci tot o formă de exprimare a voinţei juridice. în cel de-al doilea
caz, temeiul limitării este voinţa particulară a părţilor care încheie acte juridice.
Obligaţia generală negativă corespunzătoare drepturilor reale este, cum am
văzut, o formă generală impersonală de limitare a sferei libertăţii persoanei, chiar
dacă, în mod excepţional, voinţa omului poate să stabilească, dar numai pentru că
este abilitată de lege, întinderea acestei limitări, cum se întâmplă în cazul dreptului de
servitute. Ca urmare, o asemenea limitare îşi poate avea temeiul numai în lege.
Dimpotrivă, când este vorba de drepturile de creanţă şi de obligaţiile lor corelative,
limitarea libertăţii persoanei este particulară şi concretă, astfel încât ea poate fi rodul
voinţei părţilor prin actele juridice încheiate. Prin voinţa sa, o persoană îşi poate
limita libertatea fie în sensul că se obligă la anumite prestaţii pozitive, fie în sensul că
îşi asumă o obligaţie negativă specială.
 Aşa fiind, drepturile de creanţă nu se limitează la cele prevăzute în lege. Imagi-
naţia juridică a părţilor poate să creeze drepturi de creanţă într-un număr nelimitat.
Din această perspectivă, se poate înţelege mai uşor faptul că dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale sunt nu numai forme legale de exprimare a
libertăţii persoanei, ci şi forme de limitare a sferei acestei libertăţi.
Numărul limitat al drepturilor reale este valabil însă în raport cu un anumit
moment al evoluţiei legislative. Nimic nu se opune ca legiuitorul, în raport cu nevoile
vieţii comerciale şi juridice, să instituie noi drepturi reale, creând noi figuri juridice
sau preluând din dreptul străin asemenea figuri juridice.
Nu împărtăşim însă ideea că părţile pot crea prin voinţa lor noi drepturi reale.
Compunerea sau dezmembrarea drepturilor reale existente nu este un argument
valabil pentru a susţine această afirmaţie, ci posibilităţi prevăzute chiar de lege, în
mod direct (uzufruct, uz, abitaţie, servitute) sau în mod indirect (superficie).
29. Esenţa distincţiei dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Conţinutul juridic şi modul de exercitare a prerogativelor conferite de cele două
categorii de drepturi exprimă, mai bine decât toate celelalte trăsături, esenţa
distincţiei dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă. în plus, drepturile reale sunt
în primul rând o relaţie între persoane şi lucruri ^i numai în mod indirect o relaţie
între persoane, în timp ce drepturile de creanţă sunt, în primul rând, în mod direct, o
relaţie între persoane şi numai în mod indirect, când este cazul, o relaţie între
persoane şi lucruri.

Secţiunea a Il-a Drepturi patrimoniale atipice

§1. Consideraţii prealabile

30. Tipic şi atipic în drept. Drepturile reale şi drepturile de creanţă nu
acoperă întregul spaţiu al drepturilor patrimoniale. Sunt anumite drepturi, cu
obligaţiile lor corelative, care, deşi au o natură patrimonială, nu pot fi constrânse să
intre în sfera drepturilor reale sau în sfera drepturilor de creanţă. Sunt categorii
juridice atipice, care nu trebuie să rămână însă în afara efortului de abstractizare şi
generalizare care are ca scop construcţia conceptelor şi noţiunilor juridice. Din punct
de vedere practic, principiile, conceptele şi noţiunile juridice îşi dovedesc utilitatea în
măsura în care acoperă cât mai mult din spaţiul pe care îl explică şi îl valorizează în
vederea normării.
Rafinamentul tehnic al dreptului este vizibil nu atât în explicarea şi valorizarea
situaţiilor tipice, cât în scoaterea la lumină a situaţiilor atipice.
31. Exemple de situaţii atipice în domeniul drepturilor patrimoniale.
Mai întâi, sunt avute în vedere în acest context obligaţiile propter rem, denumite şi
obligaţii reale de a face, şi obligaţii scriptae in rem, denumite şi obligaţii opozabile
terţilor. Aceste obligaţii sunt subsumate noţiunii mai generale de obligaţii reale.
Acestea mai sunt considerate şi categorii juridice intermediare între drepturile reale şi
drepturile de creanţă15, în sensul că îmbină elemente ale drepturilor reale şi ale

15 în acest sens, a se vedea T. lonaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale, Editura Academiei,
Bucureşti, 1978, p. 16; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pp. 511-514; C. Bîrsan,
drepturilor de creanţă, fără a se confunda însă cu acestea. Uneori, în aceeaşi categorie
sunt adăugate drepturile de creaţie intelectuală16, deşi acestea sunt mai degrabă
categorii juridice intermediare între drepturile patrimoniale şi drepturile personale
nepatrimoniale. Noţiunea de categorie juridică intermediară între drepturile reale şi
drepturile de creanţă este însă imprecisă. Cum vom vedea, obligaţiile reale sunt o
simplă alterare a obligaţiilor civile propriu-zise, fără a împrumuta însă, cu adevărat,
trăsături ale drepturilor reale.
De asemenea, drepturile reale asupra unui bun incorporai nu sunt simple
categorii juridice intermediare între drepturile reale şi drepturile de creanţă.
O menţiune specială este necesară în legătură cu aşa-numitele drepturi
potestative.
Toate acestea sunt exemple de situaţii atipice în domeniul drepturilor
patrimoniale.

§2. Obligaţiile reale

32. Noţiunea de obligaţii reale. Obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae
in rem pot fi subsumate aceluiaşi gen proxim întrucât au două trăsături comune: mai
întâi, ele intră în conţinutul unui raport juridic de natură obligaţională, drepturile
corelative putând fi realizate numai prin intermediul prestaţiei unei anumite persoane,
ceea ce le apropie de drepturile de creanţă; pe de altă parte, ele se caracterizează
printr-o opozabilitate mai largă decât aceea a drepturilor de creanţă, motiv pentru care
se afirmă, în mod tradiţional, că se apropie de drepturile reale. Se adaugă totuşi că
această opozabilitate nu este atât de largă încât să devină erga omnes, deci obligaţiile
reale nu se confundă cu drepturile reale.
S-a observat însă, în mod judicios, că ideea de opozabilitate lărgită a
obligaţiilor reale trebuie să fie înţeleasă în sensul că ele pot fi opuse nu numai
debitorului iniţial, contemporan cu naşterea obligaţiei, ci şi altor persoane care
dobândesc ulterior un drept real, posesia sau detenţia asupra unui anumit bun. Dar, în
raport cu un moment din existenţa obligaţiei reale, „sfera persoanelor la care se
raportează obligaţia rămâne invariabil aceeaşi, fiindcă vechiul proprietar, care a
înstrăinat lucrul, este complet liberat, iar actualul deţinător este debitor exclusiv din
cauza şi numai pe perioada de timp cât se află în raport direct cu lucrul"17.
Altfel spus, spre deosebire de obligaţia civilă propriu-zisă, care este opozabilă
doar debitorului iniţial şi succesorilor universali sau cu titlu universal ai acestuia,
obligaţia reală este opozabilă debitorului iniţial şi tuturor dobânditorilor ulteriori şi
succesivi ai bunului în legătură cu care s-a născut obligaţia.
Aşadar, când se vorbeşte de opozabilitatea lărgită a obligaţiilor reale nu se are
în vedere accepţia largă a noţiunii de opozabilitate, specifică drepturilor reale sau
principiului care fundamentează răspunderea civilă delictuală {neminem laedere),

Drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 24; O. Ungureanu, C.
Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a IlI-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, pp. 47.
16 A se vedea G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea
bunurilor. Drepturile reale principale, Bucureşti, 1947, pp. 53-65.
17 /. Lulă, „Privire generală asupra obligaţiilor «propter rem»", în Dreptul nr. 8/2000, p. 10.
ciaccepţia restrânsă, specifică raporturilor obligaţionale, în sensul că efectele juridice
se nasc numai între părţile acestor raporturi şi succesorii lor, iar nu şi faţă de terţi .
Tocmai pentru că au o opozabilitate mai largă decât aceea a drepturilor de
creanţă, în înţelesul precizat mai sus, deci implică o restrângere a sferei libertăţii
persoanei dincolo de angajamentul juridic al acesteia, obligaţiile propter rem şi
obligaţiile scriptae in rem îşi au temeiul, explicit sau cel puţin implicit, într-un text de
lege.
împrejurarea că obligaţiile reale pot fi opuse şi altor persoane decât debitorilor
iniţiali nu înseamnă însă că ele constituie, cum s-a susţinut , excepţii de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic. O asemenea susţinere nu poate fi primită întrucât
cele mai multe obligaţii reale se nasc din voinţa legiuitorului, fără nicio contribuţie a
voinţei părţilor. Chiar şi atunci când voinţa părţilor joacă un rol, cum se întâmplă în
cazul obligaţiilor scriptae in rem şi în cazul obligaţiilor propter rem convenţionale,
naşterea acestor obligaţii nu este doar efectul voinţei părţilor, ci şi al unei situaţii
obiective, prevăzute de legiuitor. Altfel spus, ele se nasc numai dacă şi, de cele mai
multe ori, numai în măsura în care sunt prevăzute de legiuitor.
Obligaţiile reale cu caracter civil sunt figuri juridice prin care, de regulă, legiui-
torul modifică o obligaţie civilă propriu-zisă, extinzând efectele juridice, sub aspect
pasiv, de la subiectele iniţiale ale raportului juridic obligaţional şi cu privire la alte
persoane care nu au calitatea de succesori universali sau cu titlu universal. Or, prin
simpla voinţă a subiectelor raportului juridic iniţial, succesorul cu titlu particular nu
dobândeşte datoriile autorului său18.
Există şi obligaţii reale cu caracter civil care nu îşi au originea într-o obligaţie
civilă propriu-zisă. într-o asemenea ipoteză, obligaţiilor reale nu le corespunde un
drept de creanţă cu o opozabilitate lărgită, ci fie un interes (cazul licenţelor obliga-
torii), fie un drept potestativ (cazul dreptului de preempţiune)19.
Aceste trăsături comune justifică includerea obligaţiilor propter rem şi a obli-
gaţiilor scriptae in rem în sfera obligaţiilor reale20, ca o categorie juridică distinctă de
drepturile reale şi de drepturile de creanţă.
7
Pentru înţelesurile noţiunii de opozabilitate în materia obligaţiilor, a se
vedea C. Stătescu, „Actul juridic ca izvor de obligaţii", în C. Stătescu, C. Bîrsan,
Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti,
1981, pp. 76 şi 77.
8
Pentru această susţinere, a se vedea T.R. Popescu, „Introducere", în T.R.
Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,
p. 17.
18 Pentru situaţia succesorului cu titlu particular, în contextul principiului relativităţii efectelor contractului,
a se vedea C. Stătescu, op. cit., pp. 79-81.
19 A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, voi. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004,
p. 120 şi 121.
20" în acest sens, a se vedea T.R. Popescu, op. cit., pp. 16 şi 17; /. Albu, Drept civil. Introducere în studiul
obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pp. 64-68; L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 29-32. în sensul că obligaţiile scriptae in
rem nu îmbracă trăsăturile obligaţiilor propter rem, respectiv nu sunt obligaţii reale, a se vedea C.
Stătescu, op. cit., p. 512; T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 16.
 Sub aspect terminologic, obligaţia reală desemnează atât raportul juridic
obligaţional în conţinutul căruia intră această obligaţie, cât şi datoria propriu-zisă.
Deşiobligaţiile reale sunt analizate în contextul drepturilor patrimoniale, totuşi
accentul nu este pus pe drepturile corelative acestor obligaţii, întrucât, în mod
tradiţional, s-a pus în evidenţă ceea ce se leagă, într-un fel sau altul, de un anumit
lucru. întotdeauna însă, pentru a fi înţelese, obligaţiile reale cu caracter civil trebuie
să fie privite atât ca raporturi juridice, cât şi ca datorii cărora le corespund anumite
drepturi care, în cele mai multe cazuri, la origine au fost drepturi de creanţă propriu-
zise.
Din această perspectivă, este impropriu să se compare obligaţiile reale ca
datorii cu drepturile reale sau cu drepturile de creanţă. într-adevăr, nu se poate
compara dreptul real care conferă anumite prerogative asupra lucrului cu obligaţia
reală care este o sarcină pe care trebuie să o îndeplinească cel care posedă lucrul.
Normal ar fi să se compare raporturile juridice în conţinutul cărora intră drepturi
reale, drepturi de creanţă sau obligaţii reale. Chiar dacă nu este explicată, această
comparaţie este implicată ori de câte ori sunt analizate obligaţiile reale în raport cu
drepturile reale şi drepturile de creanţă.
33. Obligaţiile propter rem. A. Noţiune. Obligaţiile reale de a face sau
obligaţiile propter rem sunt strâns legate de un lucru, imobil sau mobil, astfel încât se
transmit odată cu acesta. Ele „decurg din stăpânirea unor bunuri" şi „obligă numai în
legătură cu acele lucruri, adică propter rem"21.
S-a recunoscut că obligaţiile propter rem pot fi legate nu numai de dreptul
asupra unui bun, ci şi de simpla stăpânire a bunului, independent de existenţa unui
drept asupra lui . Important este modul în care legiuitorul a conceput obligaţia
propter rem respectivă. Ca urmare, nu este vorba de o dispută teoretică, ci de
descifrarea intenţiei legiuitorului. Obligaţia propter rem revine titularului unui drept
real, posesorului sau unui simplu detentor al lucrului, în funcţie de voinţa
legiuitorului. Prin termenul deţinător al bunului trebuie să se înţeleagă, în funcţie de
această voinţă, fie una sau alta dintre aceste persoane, fie unele dintre ele, fie toate la
un loc.
Spre deosebire de obligaţia corelativă drepturilor reale, care este negativă, obli-
gaţia propter rem este o obligaţie pozitivă, deci o obligaţie de a face. Dacă ar fi vorba
de o simplă abstenţiune, nu ar fi vorba de o obligaţie propter rem, ci de o restrângere
stricto sensu a exerciţiului dreptului real, respectiv a manifestării exterioare a unui
drept real.
Cea mai importantă deosebire este însă la nivelul opozabilităţii: obligaţia core-
lativă drepturilor reale este generală, deci opozabilă erga omnes; obligaţia propter
rem, deşi este opozabilă nu numai deţinătorului actual al bunului, ci şi deţinătorilor
ulteriori şi succesivi ai bunului respectiv, nu devine însă o obligaţie generală, opo-
zabilă erga omnes.

In acest sens, a se vedea /. Albu, op. cit., pp. 66-68; /. Lulă, loc. cit., p. 9; L.
Pop, op. cit., p. 30.
21 /. Albu, op. cit., p. 66.
 Obligaţiile propter rem pot fi înţelese fie ca raporturi juridice în conţinutul
cărora intră datoria cu caracter propter rem, fie numai ca desemnând această datorie.
În principal, acest ultim sens va fi avut în vedere în continuare. In toate cazurile,
dreptul corelativ obligaţiei propter rem, înţeleasă ca datorie, este imprescriptibil sub
aspect extinctiv pe durata existenţei datoriei. Altfel spus, el se stinge în momentul în
care expiră durata pentru care a fost prevăzută obligaţia propter rem sau, prin voinţa
legiuitorului ori a părţilor, această obligaţie încetează.
Cât priveşte originea lor, obligaţiile propter rem sunt legale sau convenţionale.
B. Obligaţii legale propter rem de natură administrativă. De regulă,
obligaţiile
propter rem instituite prin lege nu intră în conţinutul unor raporturi juridice civile.
Astfel, conform art. 74 din Legea nr. 18 din data de 19 februarie 1991 (Legea
fondului funciar)22, „Toţi deţinătorii de terenuri agricole sunt obligaţi să asigure
cultivarea acestora şi protecţia solului". într-un mod asemănător, prin art. 83 alin. (1)
din acelaşi act normativ se prevede că „Deţinătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţie
terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor
prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate".
A
In art. 15 alin. (8) din Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 (Legea vânătorii şi a
protecţiei fondului cinegetic)23 se prevede, cu referire la terenuri pe care se arondează
fonduri de vânătoare, că „Proprietarii şi deţinătorii de terenuri cu orice titlu, precum
şi executanţii de lucrări de orice natură ... sunt obligaţi să ia măsurile prevăzute de
lege pentru protecţia faunei cinegetice şi a mediului său de viaţă şi răspund pentru
pagubele pe care le produc acestora prin acţiuni ilicite săvârşite cu intenţie sau din
culpă".
Desigur, în toate aceste cazuri legea instituie obligaţii reale de a face {propter
rem) în sarcina deţinătorilor terenurilor agricole sau ai terenurilor pe care se
arondează fonduri de vânătoare.
Cine este însă creditorul acestor obligaţii? Supravegherea executării acestor
obli-gaţii ţine de competenţa unor autorităţi administrative. încălcarea lor atrage
sancţiuni administrative, iar nu sancţiuni civile. Raporturile juridice în conţinutul
cărora intră aceste obligaţii nu sunt de drept civil. Ca urmare, aceste obligaţii, deşi
sunt propter rem, nu sunt obligaţii civile, ci au o natură administrativă.
C. Servituti administrative. Tot de natură administrativă este şi obligaţia
instituită
prin art. 11 alin. (2) al Legii nr. 7 din 13 martie 1996 a cadastrului şi a publicităţii
22 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, modificată ulterior,
ultima modificare fiind realizată prin Legea nr. 340 din 3 decembrie 2007 pentru modificarea alin. (6) al art.
92 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din
10 decembrie 2007.
23 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 22 noiembrie 2006 şi modificată
succesiv, ultima modificare fiind realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 154 din 12 noiembrie
2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi a Legii vânătorii şi a
protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din
25 noiembrie 2008.
imobiliare , prin care se dispune că „Deţinătorii de bunuri imobile sunt obligaţi să
permită accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor de cadastru general, să
admită, în condiţiile legii, amplasarea, pe sol sau pe construcţii, a semnelor şi semna-
lelor geodezice şi să asigure zonele de protecţie a acestora".
16
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 3
martie 2006.
Această obligaţie nu are însă ca obiect o prestaţie pozitivă, ci una negativă,
chiar dacă formularea pozitivă a legiuitorului ar putea induce în eroare. Aşadar, nu
este vorba de o obligaţie propter rem, de o obligaţie reală de a face, ci de o limitare,
în interes public, a exerciţiului drepturilor reale asupra acestor imobile, respectiv a
posesiei ca stare de fapt corespunzătoare drepturilor reale. Din acest punct de vedere,
este de preferat opinia conform căreia acest text reglementează o servitute, dar cu
precizarea că nu este vorba de o servitute propriu-zisă, în sensul dreptului civil, care
presupune un fond dominant şi un fond aservit, ci de o servitute de natură
administrativă.
D. Obligaţii legale propter rem de natură civilă. Veritabile obligaţii civile
sunt
obligaţiile propter rem ale căror subiecte rămân în sfera dreptului civil, chiar dacă ele
au o natură legală.
a) în acest sens, conform art. 584 C.civ., „Orice proprietar poate îndatora
pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa. Cheltuielile îngrădirii se vor
face pe jumătate". De asemenea, potrivit art. 592 C.civ., „Reparaţiunea şi reclădirea
zidului comun sunt în sarcina tuturor devălmaşilor şi în proporţie cu dreptul
fiecăruia". Aceste texte instituie obligaţii reale de a face cu caracter reciproc în rapor-
turile de vecinătate.
b) Nu aceeaşi este situaţia aşa-numitelor servituti naturale şi legale care au
ca obiect o prestaţie negativă şi care sunt simple limite normale de exercitare a
dreptului de proprietate în materie imobiliară. Nici obligaţiile uzufructuarului nu pot
fi considerate obligaţii propter rem, întrucât uzufructul nu se poate transmite, iar
aceste obligaţii aparţin numai uzufructuarului. Ele sunt obligaţii civile propriu-zise.
în schimb, obligaţiile nudului proprietar pot fi caracterizate ca obligaţii propter
rem în măsura în care ele se transmit odată cu nuda proprietate. De asemenea,
obligaţiile propter rem ale proprietarului iniţial, dacă sunt legate de folosinţa şi
detenţia bunului, se vor transmite la uzufructuar.
c) Articolul 494 C.civ. instituie, în mod indirect, o obligaţie propter rem în
favoarea constructorului de bună-credinţă şi a celui de rea-credinţă în măsura în care
proprietarul terenului a optat pentru păstrarea lucrării. în aceste ipoteze, dreptul
constructorului de a primi de la proprietarul terenului contravaloarea lucrării,
indiferent de modul de calcul, poate fi opus nu numai proprietarului iniţial, ci şi
proprietarului actual. In această ipoteză, ideea de obligaţie propter rem se întâlneşte
cu ideea de debitum cum re iunctum.
17
/. Albu, op. cit., p. 66.
E. Obligaţii propter rem convenţionale. Tot veritabile obligaţii propter rem
cu
caracter civil sunt cele care au un izvor convenţional. Ele sunt denumite obligaţii
propter rem convenţionale. S-a menţionat că o astfel de obligaţie este aceea pe care
„şi-o asumă proprietarul unui fond aservit, cu ocazia constituirii unei servituti de
trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului normal al servitutii" . Acest
exemplu este aplicaţia posibilităţii mai generale prevăzute în art. 631 C.civ. Conform
acestui text legal, proprietarul fondului aservit va efectua lucrările necesare pentru
exercitarea servitutii dacă s-a prevăzut astfel în titlul de stabilire a servitutii. Ca
urmare, dobânditorii ulteriori şi succesivi ai fondului dominant şi ai fondului aservit
vor profita de, respectiv vor suporta obligaţia propter rem ca obligaţie reală de a face.
Dobânditorii fondului aservit nu pot invoca nici necunoaşterea dreptului de servitute,
nici necunoaşterea obligaţiei propter rem dacă au fost îndeplinite formalităţile de
A
publicitate. In absenţa formalităţilor de publicitate nu se asigură opozabilitatea
lărgită a obligaţiilor propter rem convenţionale. Intr-o asemenea situaţie, obligaţiile
de a face asumate de părţi rămân obligaţii civile propriu-zise.
Desigur, de la bun început, părţile pot conveni ca obligaţia de a face asumată să
nu constituie o obligaţie propter rem, ci să fie corelativă unui drept de creanţă
propriu-zis. Altfel spus, în cazul obligaţiilor propter rem convenţionale este impor-
tant ca părţile să fi avut intenţia de a constitui o asemenea obligaţie, iar nu o obligaţie
civilă propriu-zisă. Nu trebuie însă să se înţeleagă că temeiul opozabilităţii lărgite a
obligaţiei propter rem convenţionale se află în voinţa părţilor. O asemenea soluţie ar
încălca principiul relativităţii efectelor actului juridic. Temeiul acestei opozabilităţi
lărgite se află în dispoziţiile art. 631 C.civ., care au fost interpretate în mod constant
în sensul că îngăduie constituirea unor obligaţii propter rem convenţionale şi în
sensul că instituie o prezumţie privind caracterul propter rem al obligaţiei de a face
asumate de proprietarul fondului aservit pentru a asigura exerciţiul normal al servi-
tutii, dacă nu e o clauză contrară în actul de constituire. Altfel spus, intenţia părţilor
privind caracterul propter rem al obligaţiei de a face accesorie sevituţilor este prezu-
mată în mod relativ.
Obligaţiile propter rem convenţionale nu pot fi asimilate aşa-numitelor
servituti personale care sunt prohibite prin dispoziţiile art. 620 alin. (1) C.civ. Regula
înscrisă în art. 620 alin. (1) C.civ. apără tocmai libertatea persoanei şi urmăreşte să
împiedice
A
renaşterea servitutilor personale, specifice societăţilor feudale. In viitor, s-ar
putea considera că şi obligaţiile propter rem convenţionale constituie o încălcare a
principiului libertăţii persoanei şi s-ar putea renunţa la interpretarea actuală conform
căreia dispoziţiile art. 631 C.civ. îngăduie restrângerea acestui principiu dincolo de
angajamentul juridic asumat. Altfel spus, prevederile art. 631 C.civ. ar putea fi
interpretate în sensul că titularul fondului aservit îşi poate asuma o obligaţie de a face,
dar numai corespunzătoare unui drept de creanţă propriu-zis.
Oricum, pentru a nu goli de conţinut principiul libertăţii persoanei, legiuitorul
trebuie să reglementeze numai cu titlu de excepţie obligaţiile propter rem, indiferent
dacă acestea sunt legale sau convenţionale, civile sau administrative, precum şi
servitutile administrative.
 34. Obligaţii scriptae in rem. A. Noţiune. Obligaţiile scriptae in rem sunt atât
de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate realiza creanţa sa decât
dacă posesorul actual al lucrului îndeplineşte obligaţia corespunzătoare. Aceste obli-
gaţii mai sunt denumite şi obligaţii opozabile terţilor. Aşadar, ca şi în cazul obliga-
ţiilor propter rem, datoria aparţine nu numai debitorului iniţial, contemporan cu
naşterea acesteia, ci şi dobânditorilor ulteriori şi succesivi ai bunului, indiferent dacă
aceştia au un drept real sau doar o posesie ca stare de fapt. Deşi, uneori, s-a
considerat că obligaţiile scriptae in rem se referă numai la imobile, nu există niciun
temei legal care să împiedice constituirea acestor obligaţii şi cu privire la bunuri
mobile.
B. Ipoteza cuprinsă în art. 1441 C.civ. într-adevăr, cea mai importantă aplicaţie
legală a noţiunii juridice de obligaţii scriptae in rem este înscrisă în art. 1441 C.civ.,
potrivit căruia „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este
dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un
act autentic sau prin un act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea
eidin cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune". Or, în acest
text legal, nu se face distincţie între bunuri mobile şi bunuri imobile.
Pentru a asigura opozabilitatea lărgită a obligaţiilor scriptae in rem, legiuitorul
instituie cerinţa ca locaţiunea să fie încheiată prin act autentic sau prin act sub semnă-
tură privată, dar cu dată certă. Chiar dacă este îndeplinită această cerinţă, părţile pot
să prevadă că în cazul vânzării bunului închiriat sau arendat, locaţiunea încetează.
Când locaţiunea are o durată mai mare de 3 ani şi are ca obiect un bun imobil,
asigurarea opozabilităţii necesită şi înscrierea unei menţiuni în cartea funciară cu
privire la contractul de locaţiune, conform art. 19 alin. (1) lit. C, a) din Legea nr.
7/199624.
Dacă sunt îndeplinite aceste formalităţi, obligaţiile scriptae in rem se transmit
odată cu bunul închiriat, fără a fi necesar ca această transmitere să mai fie însoţită de
alte formalităţi sub aspectul asigurării opozabilităţii acestor obligaţii.
C. Distincţia dintre cele două tipuri de obligaţii reale. Intre obligaţiile scriptae
in rem şi obligaţiile propter rem există două diferenţe. Mai întâi, obligaţiile propter
rem sunt instituite din cauza naturii sau a situaţiei juridice a lucrului, în timp ce
obligaţiile scriptae in rem au ca scop asigurarea realizării creanţei creditorului
indiferent de posesorul actual al bunului şi de natura acestui bun. In vederea acestui
scop, aceste obligaţii sunt înscrise în lucruri. In al doilea rând, obligaţiile propter rem
sunt, cum am văzut, obligaţii reale de a face, în timp ce obligaţiile scriptae in rem au
ca obiect un ansamblu de prestaţii pozitive şi negative. Contractul de locaţiune, în
realitate, dă naştere, între altele, unui drept de creanţă în favoarea locatarului şi a unor
obligaţii corelative scriptae in rem, în sarcina locatorului, având ca obiect nu numai
prestaţii pozitive, ci şi prestaţii negative.

§3. Drepturile reale asupra bunurilor incorporale

35. Categorii de bunuri incorporale. Iniţial, bunuri incorporale au fost consi-
derate drepturile reale, cu excepţia dreptului de proprietate, precum şi drepturile de
creanţă. Este adevărat că, în limbajul comun, bunul care este obiectul dreptului de
24A se vedea supra, nr. 33, lit. C, nota 16.
proprietate este confundat chiar cu dreptul de proprietate (se foloseşte termenul de
proprietate pentru a desemna atât dreptul, cât şi obiectul dreptului). Această împreju-
rare nu trebuie să ducă însă la concluzia că, din punct de vedere juridic, dreptul de
proprietate se confundă cu bunul care este obiectul său. Mai ales în materie imobi-
liară această distincţie este netă, întrucât transmiterea posesiei asupra bunului ca
obiect nu înseamnă şi transmiterea dreptului de proprietate. Chiar şi în materie mobi-
liară distincţia este evidentă când nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1909 C.civ. într-o
concepţie coerentă, dacă se acceptă ideea conform căreia drepturile patrimoniale sunt
bunuri incorporale, această idee se aplică şi cu privire la dreptul de proprietate.
Aşadar, potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil, drepturile
patrimoniale sunt considerate bunuri. Această concepţie a fost criticată, afirmându-se
că bunurile propriu-zise sunt lucrurile materiale, iar acestea nu au nimic comun cu
drepturile, care sunt incorporale; ca urmare, n-ar fi vorba de o clasificare, ci de o
alăturare incoerentă.
Critica este prea severă. Criteriul care stă la baza clasificării bunurilor
corporale şi a celor incorporale este riguros. Acest criteriu a fost formulat foarte clar
de Gaius, care distingea între bunurile quae tangi possunt şi bunurile quae tangi non
possunt. Nu este vorba de o simplă alăturare incoerentă, întrucât bunurile corporale şi
bunurile incorporale au în comun valoarea economică, ele fiind evaluabile în bani.
Cât priveşte utilitatea practică a acestei clasificări, critica este întemeiată parţial. într-
adevăr, nu este util să includem toate drepturile patrimoniale în categoria bunurilor,
întrucât drepturile patrimoniale sunt instrumente juridice prin intermediul cărora
persoanele apropriază obiectele, lucrurile, scoţându-le din starea naturală şi intro-
ducându-le în sfera civilizaţiei. Mai întâi au fost apropriate lucrurile naturale, apoi
aceste lucruri au fost transformate, dându-li-se utilităţi noi, pentru ca mai târziu omul
să creeze produse noi, ca bunuri corporale. Este util însă să includem în categoria
bunurilor acele drepturi patrimoniale care devin ele însele apropriabile, adică se
transformă în bunuri incorporale, formând obiectul altor drepturi patrimoniale. Aşa se
întâmplă, cum vom vedea, cu drepturile patrimoniale incluse în fondul de comerţ şi
cu dreptul de proprietate asupra unui drept de creanţă. Fondul de comerţ devine el
însuşi un bun incorporai, întrucât universalităţile nu au corporalitate, chiar dacă este
vorba de universalităţi de fapt.
Sub un alt aspect, clasificarea bunurilor corporale şi a celor incorporale este
utilă dacă sfera bunurilor incorporale nu mai este redusă la drepturile patrimoniale.
Cum s-a remarcat, creaţia intelectuală este ea însăşi un bun, fiind susceptibilă de
apropriere sub formă de drepturi patrimoniale, şi anume un bun incorporai, neavând
substanţă materială. Formele variate de creaţie intelectuală sunt tot atâtea bunuri
incorporale, în măsura în care formează obiectul unuia sau altuia dintre drepturile de
proprietate intelectuală. Mai ales pe acest teren devine evidentă importanţa categoriei
juridice de bunuri incorporale, în opoziţie cu bunurile corporale. în această ordine de
idei, creaţia intelectuală este protejată nu numai prin intermediul drepturilor
patrimoniale, ci şi, în cele mai multe cazuri, prin intermediul unor drepturi personale
nepatrimoniale25.
25 Aşa-numitul drept de imagine asupra bunurilor corporale, ca atribut al dreptului de proprietate, în
măsura în care ar putea fi recunoscut juridic, nu se detaşează de dreptul de proprietate şi nu se constituie într-
 în cele ce urmează, sunt avute în vedere tocmai acele bunuri incorporale
(drepturi patrimoniale, universalităţi de fapt sau obiecte de creaţie intelectuală) care
sunt ele însele apropriabile şi devin obiectul unor drepturi reale. Spre deosebire de
bunurile corporale, care sunt în mod natural apropriabile, bunurile incorporale devin
apropriabile numai cu autorizarea legii. Altfel spus, pentru ca un bun corporal să nu
fie apropriabil este nevoie de o interdicţie a legii, în timp ce pentru ca un bun
incorporai să devină apropriabil este nevoie de o autorizare a legii. Nu este suficient
deci ca bunul incorporai să aibă o anumită valoare economică, este necesar ca el să
fie adusîn sfera bunurilor apropriabile prin intermediul dreptului. Tocmai în aceasta
constă caracterul atipic al unor asemenea drepturi patrimoniale.
Această categorie include dreptul de proprietate şi dreptul real de garanţie
mobiliară asupra unui drept de creanţă, drepturile reale asupra fondului de comerţ şi
dreptul de proprietate intelectuală.
Uneori, se foloseşte sintagma proprietăţi incorporale. In realitate, este vorba
de un drept de proprietate sau de alte drepturi reale asupra unui bun incorporai.
Pe măsură ce vor apărea bunuri noi, ca bunuri incorporale, se vor multiplica şi
drepturile patrimoniale având ca obiect asemenea bunuri.
36. Dreptul de proprietate şi dreptul real de garanţie mobiliară asupra
unui drept de creanţă. Titlurile de valoare sau titlurile de credit sunt înscrisuri care
încorporează, în materialitatea lor, drepturile patrimoniale pe care le constată, astfel
încât persoana care posedă în mod legitim înscrisul este şi titulara dreptului menţionat
în înscris.
Ca urmare a încorporării drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le
constată, „dreptul de proprietate asupra titlurilor şi dreptul de creanţă pe care acesta îl
constată se confundă; dreptul de creanţă nu există fără titlu, nu poate fi realizat decât
de posesorul legitim al titlului" . Deşi afirmaţia se referă numai la titlurile care
constată drepturi de creanţă, în realitate, ea este valabilă şi pentru titlurile de valoare
care constată şi încorporează drepturi reale26.
Incorporarea drepturilor patrimoniale în înscrisurile care le constată determină
autonomia dreptului patrimonial faţă de raportul juridic iniţial (fundamental). Pe
această bază, este posibilă simplificarea formalităţilor juridice de transmitere a
dreptului patrimonial încorporat în înscris.
Gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris diferă însă de la caz la
caz. Cu cât este mai mare gradul de încorporare a dreptului patrimonial în înscris, cu
atât este mai simplă procedura de transmitere a dreptului. In acest sens, titlurile de
valoare la purtător realizează o încorporare completă a drepturilor patrimoniale în
materialitatea înscrisurilor care le constată. In acest caz, drepturile patrimoniale
constatate prin înscrisuri sunt limitate la drepturile de creanţă. In această categorie
un drept personal nepatrimonial (pentru această chestiune, a se vedea şi C. Bîrsan, op. cit., pp. 41 şi 42, text
şi nota 3). Cu totul alta este situaţia dacă se are în vedere creaţia intelectuală care stă la baza producerii
bunului corporal (planuri de arhitectură, designul, invenţia) şi care constituie ea însăşi un bun distinct ca bun
incorporai; într-o asemenea situaţie, se protejează chiar creaţia intelectuală prin aşa-numitul drept de imagine
asupra bunurilor corporale.
26
Este vorba de aşa-numitele titluri reprezentative de mărfuri (cum sunt recipisele de depozit, conosamentele şi
warantele).
intră acţiunile şi obligaţiunile la purtător. Consecinţa este că aceste titluri, spre deose-
bire de cele nominative şi de cele la ordin, se transmit prin simpla lor predare
(tradiţie), întrucât nu poartă menţiunea numelui posesorului şi intră sub incidenţa
normelor de drept comun care guvernează circulaţia juridică a bunurilor mobile.

/. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, voi. II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 83.

Aşadar, în ipoteza titlurilor de valoare la purtător, dreptul de proprietate asupra

înscrisului devine drept de proprietate asupra creanţei constatate prin înscris. într-
adevăr, deşi dreptul de creanţă este incorporai, posesia lui este posibilă prin posesia
înscrisului în a cărui materialitate s-a încorporat creanţa. Astfel, dreptul de creanţă
devine obiectul unui drept real, dreptul de proprietate. Fiind obiectul unui drept
patrimonial, dreptul de creanţă devine un adevărat bun incorporai.
Asemănătoare este şi situaţia biletelor de bancă, chiar dacă acestea nu se
confundă cu titlurile de valoare. Se poate spune că în acest caz este şi mai evidentă
transformarea creanţei în obiect de drept patrimonial, întrucât biletele de bancă nu pot
fi refuzate drept plată, nu sunt legate, nici măcar la origine, de un raport juridic
fundamental, nu prezintă riscul insolvabilităţii, fiind garantate de stat şi au efecte pe o
perioadă nedeterminată, până la retragerea lor din circulaţie.
Asupra drepturilor de creanţă se poate constitui şi un drept real de garanţie
mobiliară, conform art. 6 alin. (5) lit. G şi art. 84 din Titlul VI al Legii nr. 99/199927.
Chiar în ipoteza valorilor mobiliare dematerializate, care nu se mai
încorporează deci în substanţa unui înscris constatator, în măsura în care există un
regim juridic special al transmiterii acestora, independent de orice suport material,
dar care le face să fie privite prin valoarea lor intrinsecă, de piaţă, iar nu prin
raportare la debitorul din raportul juridic obligaţional, se poate vorbi de un drept de
proprietate asupra unui drept de creanţă.
37. Drepturile reale asupra fondului de comerţ. Ca universalitate de fapt
şi ca bun incorporai, fondul de comerţ este obiectul unor drepturi reale: dreptul de
proprietate, dreptul de uzufruct, drepturile reale de garanţie. într-adevăr, fiind vorba
de o universalitate, deşi doar de fapt, fondul de comerţ este un bun incorporai.
Drepturile patrimoniale care intră în conţinutul fondului de comerţ devin, ele însele,
odată cu fondul de comerţ, obiect de drepturi patrimoniale. Astfel, proprietarul
fondului de comerţ poate să înstrăineze acest bun incorporai, să constituie un drept de
uzufruct sau să îşi greveze dreptul de proprietate asupra fondului de comerţ cu
drepturi reale de garanţie. In asemenea momente este pusă în evidenţă autonomia
fondului de comerţ ca bun incorporai, distinct de bunurile componente.
38. Drepturile de proprietate intelectuală. Drepturile de proprietate
intelectuală sunt considerate, pe drept cuvânt, ca o categorie juridică intermediară
între drepturile patrimoniale şi drepturile personale nepatrimoniale28. Fie că sunt
considerate drepturi complexe, care cuprind atât drepturi personale nepatrimoniale,
cât şi drepturi patrimoniale, fie că sunt apreciate ca o sumă de drepturi distincte,
27A se vedea supra, nr. 18, text şi nota 14.
28In acest sens, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 24.
unele de natură patrimonială, altele de natură personală nepatrimonială, este evident
că drepturile de creaţie intelectuală sau drepturile de proprietate intelectuală nu pot fi
reduse, de regulă, la aspectul patrimonial. Este un prim aspect atipic al acestor
drepturi.
Pe de altă parte, ca drepturi patrimoniale, drepturile de proprietate intelectuală
au ca obiect un bun incorporai: o anumită creaţie intelectuală. Este al doilea aspect
atipic al acestor drepturi. Chiar dacă această creaţie intelectuală este, uneori, încor-
porată într-un obiect material, ea nu se confundă cu acesta. Ca urmare, dreptul de
proprietate intelectuală nu se confundă cu dreptul de proprietate asupra obiectului
material în care este încorporată creaţia.

A se vedea supra, nr. 5, lit. A.

Aspectul patrimonial al drepturilor de proprietate intelectuală este vizibil în

cazul dreptului de exploatare a creaţiei intelectuale, drept care are în conţinutul său
juridic,într-o formă specifică, ius possidendi, ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi. în
contextul clasificării drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă,
este preferabilă concepţia care include drepturile de proprietate intelectuală în
categoria drepturilor reale care au ca obiect bunuri incorporale29. într-adevăr, prin
prerogativele lor, drepturile de proprietate intelectuală, deşi nu se identifică cu un
drept de proprietate în sensul comun30, totuşi prezintă caracterele drepturilor reale.
Analiza acestor drepturi nu a pus în evidenţă elemente specifice drepturilor de
creanţă. Este motivul pentru care drepturile de proprietate intelectuală nu sunt
categorii juridice intermediare între drepturile reale şi drepturile de creanţă 31. Ele sunt
însă, pentru motivele arătate mai sus, drepturi patrimoniale atipice.

§4. Drepturile potestative patrimoniale

39. Noţiunea de drepturi potestative. în teoria actului juridic unilateral s-a
conturat, în ultimul timp, noţiunea de drepturi potestative. Puterea conferită unei
persoane de a modifica sau de a stinge o situaţie juridică preexistentă ori de a recrea o
situaţie juridică printr-un act juridic unilateral, care este expresia unei opţiuni,
constituie, în această concepţie, substanţa juridică a unui drept potestativ 32. Altfel
spus, drepturile potestative sunt drepturi de opţiune. Spre deosebire de actele juridice

29Pentru această concepţie, dar numai cu referire la dreptul subiectiv de proprietate indus trială, a se vedea
A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.
Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, pp. 20-34.
30Pentru diferenţele dintre dreptul clasic de proprietate şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu, a
se vedea L. Mihai, Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002, pp. 97 şi 98.
31
32Pentru o altă concepţie, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., pp. 24, 26.
Discuţia referitoare la drepturile potestative a fost reluată, după o lungă întrerupere, în literatura juridică
română, dar pe filiera literaturii juridice franceze de D. Chirică, „Promisiunea unilaterală de a vinde şi de a
cumpăra", în Revista de drept comercial nr. 9/1999, p. 45; „Pactul de preferinţă", în Revista de drept
comercial nr. 11/1999, p. 31; „Denunţarea unilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare", în
Dreptul nr. 3/2001, p. 28; „Promisiunea sinalagmática de vânzare-cumpărare ca formă autonomă de
contract", în Studia universitatis Babeş-Bolyai nr. 2/2000, p. 15.
care sunt o expresie directă a principiului libertăţii de voinţă, actele unilaterale care
constituie o exercitare a drepturilor potestative sunt în mod direct expresia puterii
juridice a acestor drepturi, şi numai în mod indirect manifestarea libertăţii de voinţă.
Desigur, la rândul lor, drepturile potestative sunt efectul unei manifestări de voinţă
(dreptul de opţiune născut din promisiunea unilaterală de a vinde şi de a cumpăra) sau
efectul pe care legea îl leagă de anumite fapte juridice (dreptul de opţiune succe-
sorală). Conturată în strânsă legătură cu raporturile contractuale, noţiunea de drepturi
potestative are aplicare şi în domeniul raporturilor juridice personale nepatrimoniale.
Pentru drepturile potestative esenţială este puterea pe care o are titularul lor de
a interveni, prin voinţa sa unilaterală, în situaţii juridice preexistente în care sunt
prezente şi interesele altor persoane decât titularul acestor drepturi. Această voinţă
unilaterală poate să îmbrace forma unui act juridic substanţial, cu caracter unilateral,
sau forma dreptului material la acţiune în justiţie. Cu alte cuvinte, obiectul dreptului
potestativ este o anumită situaţie juridică preexistentă, iar în conţinutul dreptului
potestativ intră prerogativa ingerinţei în sfera de interes a persoanelor ale căror
drepturi sau interese sunt incluse în situaţia juridică respectivă. Din această cauză se
creează o legătură specifică între titularul unui asemenea drept, numit subiect activ
sau potentior, şi subiectul pasiv care suportă consecinţele exercitării dreptului
potestativ.
Mai exact, această legătură specifică se realizează între potentior şi toţi cei ale
căror drepturi sau interese sunt incluse în situaţia juridică, obiect al dreptului potes-
tativ. De obicei este dificil să se stabilească de la bun început care sunt aceste
persoane, motiv pentru care, generic, dreptul potestativ este raportat în primul rând la
situaţia juridică şi numai în secundar la aşa-numitul subiect pasiv care, de cele mai
multe ori, este alcătuit din mai multe persoane determinate sau determinabile.
Această caracteristică a drepturilor potestative explică, în bună măsură, de ce a existat
tendinţa asimilării lor cu drepturile reale. Totodată, această caracteristică determină
asemănarea dintre efectele juridice ale încălcării drepturilor reale şi efectele juridice
ale încălcării drepturilor potestative. Dacă dreptul real este încălcat de una dintre
persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv general şi nedeterminat, se naşte un drept
de creanţă distinct de dreptul real, pe temei delictual, care intră în conţinutul unui
raport juridic obligaţional stabilit între titularul dreptului real şi autorul prejudiciului.
In mod asemănător, dacă persoanele cu drepturi şi interese incluse în situaţia juridică
ce face obiectul dreptului potestativ nu se supun ingerinţei titularului acestui drept
realizată printr-o manifestare unilaterală de voinţă, încălcând astfel dreptul potestativ,
se naşte, de asemenea, un drept de creanţă distinct, pe temei delictual, care intră în
conţinutul raportului juridic obligaţional dintre potentior şi autorul faptei ilicite.
Modificarea, stingerea sau recrearea situaţiei juridice preexistente prin
exercitarea unui drept potestativ poate produce efecte juridice pentru viitor sau poate
consolida sau infirma efecte juridice anterioare (dreptul terţului beneficiar de a
accepta sau de a refuza dreptul primit de la promitent ca efect al stipulaţiei pentru
altul).
înţelese în acest fel, drepturile potestative sunt, în privinţa subiectului activ, o
extindere a sferei libertăţii personale şi, din punctul de vedere al celor care suportă
consecinţele exercitării acestor drepturi, o restrângere a sferei libertăţii personale. De
aceea, drepturile potestative se pot naşte fie cu acordul prealabil al celor care vor
suporta ulterior consecinţele exercitării acestor drepturi, fie pe baza unei dispoziţii a
legii care leagă naşterea acestor drepturi de anumite situaţii juridice.
De regulă, drepturile potestative sunt imprescriptibile, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege2 . Chiar şi atunci când se aplică regula, drepturile potestative se
sting atunci când se stinge situaţia juridică în legătură cu care ele au fost recunoscute.
De exemplu, în ipoteza dreptului de a dobândi o cotă-parte de 1/2 din dreptul de
proprietate asupra zidului despărţitor (art. 598 C.civ.), acest drept potestativ se stinge
dacă piere obiectul proprietăţii. Tot astfel, dacă se prescrie dreptul care ar urma să fie
valorificat prin exercitarea dreptului potestativ, acesta din urmă se stinge şi el,
întrucât rămâne fără obiect.

De exemplu, dreptul de opţiune succesorală se prescrie în termen de 6 luni de

la data deschiderii succesiunii [art. 700 alin. (1) C.civ.].
40. Drepturile potestative patrimoniale. în funcţie de natura situaţiei
juridice
preexistente, drepturile potestative dobândesc caracter patrimonial sau caracter perso-
nal nepatrimonial. într-adevăr, dacă exercitarea dreptului potestativ modifică, stinge
sau recreează o situaţie juridică preexistentă de natură patrimonială, atunci acel drept
in
potestativ dobândeşte o valoare economică şi devine el însuşi un drept
patrimonial .
Când situaţiile juridice preexistente conţin drepturi reale, drepturile potestative
sunt, în acelaşi timp, limitări ale exercitării acestor drepturi reale (de exemplu, dreptul
de preempţiune care limitează exerciţiul dreptului de proprietate este un drept
potestativ).
Drepturile potestative patrimoniale nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi de
creanţă. Ele nu sunt o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de
creanţă, pentru că nu cuprind, în conţinutul juridic, elemente specifice drepturilor
reale sau drepturilor de creanţă .
într-adevăr, drepturile potestative pot fi exercitate în mod direct, dar nu asupra
unui bun, ca în cazul drepturilor reale, ci asupra unei situaţii juridice. Efectul exer-
citării acestor drepturi este suportat numai de persoanele ale căror drepturi sau inte-
rese fac parte dintr-o sau sunt legate de o anumită situaţie juridică. Pe de altă parte,
pentru exercitarea acestor drepturi potestative, titularii lor nu au nevoie de o acţiune
sau o inacţiune specifică din partea unor subiecte pasive, cum se întâmplă în cazul
drepturilor de creanţă.

Secţiunea a IlI-a Clasificarea drepturilor reale

41. Precizare prealabilă. In contextul acestei clasificări, vor fi avute în
vedere numai drepturile reale tipice, iar nu şi drepturile de proprietate intelectuală sau
alte drepturi patrimoniale atipice care se apropie mai mult sau mai puţin de figura
juridică a drepturilor reale.
42. Drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. în art. 551 din
Noul Cod civil sunt enumerate drepturile reale: dreptul de proprietate; dreptul de
superficie; dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute;
dreptul de administrare; dreptul de concesiune; dreptul de folosinţă; drepturile reale
de garanţie; alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter. Cu privire la
dreptul de proprietate, în art. 552 din Noul Cod civil se precizează că aceasta poate fi
publică sau privată.
De exemplu, dreptul de dezicere poate fi constituit cu titlu oneros tocmai
pentru că are o valoare economică. Pentru ipoteza constituirii dreptului de dezicere cu
titlu oneros, a se vedea M. Avram, „Notă la decizia nr. 614/2002 a C.S.J., secţia
civilă", în Curierul Judiciar nr. 6/2002, pp. 68-70.
31 î
In sens contrar, a se vedea D. Chirică, „Promisiunea unilaterală...", cit. supra,
p. 45; cu toate acestea, autorul subliniază că dreptul potestativ analizat nu include, în
conţinutul său juridic, nici atributele drepturilor reale, nici atributele drepturilor de
creanţă.
Drepturile reale se clasifică în funcţie de criteriul autonomiei sau dependenţei
lor în raport cu drepturile de creanţă. Pe baza acestui criteriu, drepturile reale
principale sunt acele drepturi reale care nu depind de existenţa unui drept de creanţă,
iar drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care sunt dependente de un drept
de creanţă. Drepturile reale de garanţie sunt drepturi reale accesorii.
Dacă un drept real depinde de existenţa altui drept real, primul drept nu devine
un drept real accesoriu. De exemplu, dreptul de servitute are un caracter accesoriu în
raport cu dreptul de proprietate, dar rămâne un drept real principal.
Drepturile reale accesorii, respectiv dreptul de ipotecă, privilegiile, dreptul de
gaj, dreptul de garanţie reală mobiliară sunt analizate în cadrul teoriei generale a
obligaţiilor, tocmai pentru că ele sunt menite garantării unor creanţe. In acelaşi cadru
va fi analizat şi dreptul de retenţie, considerat un drept real de garanţie imperfect.
In cele ce urmează, vor fi analizate numai drepturile reale principale.
43. Clasificarea drepturilor reale principale. In funcţie de natura juridică şi
de regimul juridic aplicabil, distingem între dreptul de proprietate publică şi dreptul
de proprietate privată.
Drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică sunt
dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă. De regulă,
dreptul de proprietate publică nu se exercită, în mod direct, de către titularii săi, statul
şi comunităţile locale, ci în mod indirect, prin intermediul titularilor drepturilor reale
constituite pe temeiul său.
Dreptul de proprietate privată poate fi dezmembrat astfel încât atributele care
intră în conţinutul său juridic se exercită de persoane diferite. Astfel, pe temeiul
dreptului de proprietate privată se constituie dezmembrămintele acestuia: dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de
superficie. Acestea sunt dezmembrămintele dreptului de proprietate stricto sensu.
De regulă, dreptul de nudă proprietate nu este enumerat între
dezmembrămintele dreptului de proprietate privată. Lato sensu, nuda proprietate este
tot un dezmem-brământ. întotdeauna, prin separarea prerogativelor dreptului de
proprietate privată se nasc două dezmembrăminte lato sensu: dreptul de nudă
proprietate, pe de o parte, şi dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,
dreptul de servitute sau dreptul de superficie, pe de altă parte. Este adevărat însă că,
în timp ce dezmembrămintele stricto sensu au, cu excepţia dreptului de servitute şi a
dreptului de superficie, o configuraţie fixă, dreptul de nudă proprietate are o
configuraţie variabilă. Conţinutul său juridic este diferit, în funcţie de atributele care
se separă din conţinutul juridic al dreptului de proprietate cu ocazia naşterii
dezmembrămintelor. Chiar şi în cazul dreptului de servitute există un drept de nudă
proprietate, dar numai în raport cu elementul specific din conţinutul juridic al
dreptului de proprietate asupra fondului aservit care este exercitat de titularul
dreptului de proprietate asupra fondului dominant ca urmare a dezmembrării.
Oricum, întotdeauna, dreptul de nudă proprietate nu se confundă cu dreptul de
proprietate.
Diferenţa dintre dezmembrămintele stricto sensu şi nuda proprietate ca
dezmembră-mânt lato sensu constă în aceea că numai nuda proprietate are vocaţia de
a se reîntregi ca drept de proprietate în momentul stingerii dezmembrămintelor
stricto sensu.
Spre deosebire de ipoteza dreptului de proprietate publică, prerogativele
dreptului de proprietate privată se exercită, de regulă, de către titularul dreptului.
Chiar şi în ipoteza dezmembrării dreptului de proprietate privată, drepturile reale care
rezultă nu sunt moduri de exercitare a atributelor din conţinutul juridic al dreptului de
proprietate. Dimpotrivă, dezmembrămintele dreptului de proprietate privată presupun
o separare a prerogativelor acestui drept, astfel încât titularul fiecărui
dezmembrământ exercită propriile sale atribute.
Aşa fiind, drepturile reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate
publică au un grad mai redus de autonomie, astfel încât opozabilitatea erga omnes se
realizează numai în cadrul raporturilor juridice de drept privat. în raporturile juridice
de drept public dintre titularul dreptului de proprietate publică şi titularii drepturilor
constituite pe acest temei opozabilitatea funcţionează doar în mod limitat, cât timp
sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în lege. Dimpotrivă, dezmembrămintele dreptului
de proprietate, pe durata existenţei lor, se caracterizează printr-o opozabilitate erga
omnes deplină.
într-o situaţie intermediară se află dreptul de concesiune şi dreptul real de folo-
sinţă constituite pe temeiul dreptului de proprietate privată al statului sau al unei
comunităţi locale. Potrivit legii, aceste drepturi reale principale se nasc nu numai pe
temeiul dreptului de proprietate publică, ci şi, în situaţii speciale, pe temeiul dreptului
de proprietate privată al statului sau al unei comunităţi locale. Totuşi, în această
ipoteză, dreptul de concesiune şi dreptul real de folosinţă nu pot fi considerate
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, întrucât natura lor de drept civil
este alterată de elemente de drept administrativ privitoare la naşterea, exercitarea şi
stingerea lor33.

33A se vedea infra, nr. 174.