Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației

Departamentul Teologie Ortodoxă Pastorală

Anul II/ Grupa II

Lucrare de seminar la
Istoria și spiritualitatea Bizanțului

Student: Scarlat Sorin Profesor: Dr. Anghelescu Gheorghe

Asistent: Dr.Miu Alexandru

Târgoviște

2018
Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației

Departamentul Teologie Ortodoxă Pastorală

Anul II/ Grupa II

Aspecte ale primei cruciade

Student: Scarlat C. Sorin Profesor: Dr. Anghelescu Gheorghe

Asistent: Dr. Miu Alexandru

Târgoviște

2018

2
 Cuprins

I. Introducere……………………………………………pag. 4
II. Generalități – cruciade……………………….………pag. 5
III. Cruciada I – scurtă prezentare ……………………...pag. 8
IV. Conciliul de la Clermont……………………………pag. 10
V. 1.Cruciada țăranilor………………………………….pag. 11
V.2. Cruciada germană ...……………………..………...pag. 12
V.3. Cruciada baronilor…………………………………pag. 13
V.4. Marșul către Ierusalim…………………………..…pag. 13
VI.1.Asediul Antiohiei………………………………….pag. 15
VI.2. Asediul Ierusalimului……………………………..pag. 16
VI.3. Cruciada din 1101 și înființarea regatului………...pag. 18
VII. Concluzii…………………………………..……….pag. 19
Bibliografie……………………………………………...pag. 21

3
 I. Introducere

În memoria noastră colectivă, hrănită cu literatură si filme, cruciadele rămân una dintre
marile epopei, cu multiple episoade, ale istoriei unuversale. Amintirea lor, metamorfozată în
legendă, a rămas într-atât de vie încât însăsi denumirea li s-a fixat în vocabularul occidental
cu sensul bine precizat de actiune purtată în numele unui ideal comun, împotriva unui dusman
comun.
Cuvântul „cruciadă” este, însă, destul de tardiv: el nu apare în latina medievală înainte
de secolulului al XIII-lea, desemnând un pelerinaj militar hotărât de papă, care acordă
participantilor săi privilegii spirituale si temporale si le stabileste drept tel eliberarea
Mormântului lui Christos de la Ierusalim. Acesti pelerini se socoteau, astfel, „ostasi ai lui
Christos”, „însemnati cu semnul crucii”: cruce-signati, de aici formându-se, mai târziu,
termenul de cruciadă.
Această miscare trebuie mai întâi riguros asezată în contextul demografic si social al
Occidentului crestin din secolul al XI-lea. Tocmai atunci se termina „criza”, accentuată de
invaziile sarazinilor, normanzilor si, în sfârsit, de cea a ungurilor, care mai mult au
demoralizat si sărăcit decât au depopulat un ansamblu eterogen de popoare, a căror singură
trăsătură comună era crestinismullor si faptul că îl recunosteau drept sef spiritual pe papa de la
Roma. Pacea relativă stabilită de fortele feudale si disparitia agresorului extern, au permis,
printre alte urmări, avântul demografic al Occidentului: din secolul al XI-lea până în al XIII-
lea, de exemplu, populatia Angliei se triplează. Numeroase regiuni ale Frantei (Île-de-France,
Flandra etc.), ale Germaniei (tinuturile renane), ale Italiei (câmpia lombardă) cunoscuseră,
încă si mai devreme, o asemenea evolutie.
Situatia dificilă a tărănimii, ca urmare a exploatării feudale, i-a determinat pe unii
tărani, care voiau să scape de îngrădiri si care trăiau din greu pe micul lor petec de pământ, să
contribuie si ei la amploarea acestei miscări. Oamenii simpli au alergat sub steagurile
cruciadei nădăjduind că vor ajunge în tinuturi care le vor oferi posibilităti de întretinere mai
bune, conditii de muncă mai putin grele si scăparea de sub apăsarea sarcinilor feudale.

4
 II. Generalități – cruciade

Încă de la sfârsitul secolului al X-lea, se constată o importantă crestere a numărului de

feudali mici – cavalerii – datorită reformei militare initiată de regele german Henric I
Păsărarul (919 – 936). Această reformă a constat în acordarea titlului de cavaler oricărui om
liber nenobil care putea să lupte călare, ducând la acel „surplus” de cavaleri, caracteristic
societătii feudale apusene. Majoritatea cavalerilor însă duceau, în casele lor de tară, o
existentă pe jumătate tărănească, ocupându-se ei însisi de exploatarea micului lor domeniu
atunci când nu trebuiau să meargă la război. Lor li s-a adăugat cadetii familiilor prea
numeroase, care aveau o situatie materială precară din cauza legilor timpului, care prevedeau
ca feudalul să lase mostenitor principal pe fiul cel mare, celorlalti rămânându-le foarte putin
sau chiar nimic. Cruciadele au putut deci să le ofere acestor luptători posibilitatea de a-si
îmbunătăti starea, de a agonisi o avere prin împărtirea prăzii sau prin jaf, iar celor care
rămâneau acasă, printr-o mai eficientă administrare a bunurilor. Poate că, astfel, plecarea
luptătorilor profesionisti, turbulenti si lacomi, să fi permis si respectarea mai atentă a
interdictiei Trêve de Dieu, impusă de Biserică1, păstrând linistea în Occident prin posibilitatea
ce li se oferea acestora de a-si consuma peste mări energia.
În ceea ce priveste Bizantul, acesta se află, la sfârsitul secolului al XI-lea, într-o
situatie foarte grea deoarece puterea sa comercială, economică, agricolă si militară este
măcinată la răsărit de exodul popoarelor nomade – turcii – atât în directia Anatoliei
(selgiucizii), cât si în directia tărmului Mării Negre (pecenegii, polovtienii). Sunt astfel tăiate,
putin câte putin, legăturile comerciale nord-sud, de la Marea Baltică până în Crimeea, si cele
de la răsărit la apus, din China până în inima Europei. Economia agricolă capătă, prin urmare,
o importantă din ce în ce mai mare si, în imperiu, puterea trece în mainile marii aristocratii
funciare.
Grecii, după ce armata lor este defiintată pentru multă vreme de către turci, la Manzikert
(1071), trebuie să apeleze la mercenari occidentali. Încercarea de a-i atrage în masă si pe
gratis pe acesti luptători, în numele solidaritătii si nefericirii crestine, putea permite
recuperarea, cu ajutorul lor si cu cheltuieli minime, a teritoriilor pierdute de curând, până în
Antiohia, cu atât mai mult cu cât marele Imperiu turc al lui Malik Sah se destramă în anul
1092, la moartea stăpânului. Mai rămân din el doar niste nuclee relativ stabile în Anatolia si în
jurul Mosului, situate printre centrele crestine, mai mult sau mai putin autonome, precum

1
Trêve de Dieu (armistițiul Domnului): interdicție impusă de Biserică, în secolul al XI-lea, tuturor actelor
dușmănoase sau violențelor, săptămânal, începând cu seara de miercuri până în dimineața zilei de luni.

5
Cilicia2, Mica Armenie3 si Edessa4. Totodată, lumea musulmană este foarte slăbită si de pe
urma unor lupte interne, ca de exemplu conflictul dintre turci si egipteni: cucerirea Palestinei,
în anul 1078, si recuperarea ei de către Fatimizii5 din Cairo, în 1098.
Pe scurt, la sfârsitul secolului al XI-lea, existau o multime de de conditii favorabile
plecării si obtinerii, cel putin pentru început, de succese din partea ostilor Apusului, îndreptate
împotriva tărilor musulmane ale Orientului Apropiat.
Dar, bineînteles, cristalizarea actiunilor destinate Ierusalimului si Pământului Sfânt,
reprezintă ceva cu totul diferit. Cauzele directe ale cruciadelor sunt, în esentă, religioase si
psihosociologice, si se reflectă în multimea de componente ale spiritului atât de greu de
definit al acestor cruciade.
La început a fost pelerinajul...Cruciatul a rămas multă vreme în textele medievale
pelerinul, cel care întreprinde călătoria spre Ierusalim. Pelerinajul la Locurile Sfinte este,
asadar, unul dintre elementele primordiale ale cruciadei, definind-o aproape în totalitate.
Ierusalimul pământesc „munte sfânt”, „cetate a lui Dumnezeu” (Ezechiel 2,2) a rămas pentru
crestini centrul lumii spirituale. Acest loc este cu atât mai sfânt cu cât acestei traditii ebraice i
se adaugă dorinta de a căuta urmele lui Christos. Pestera Nativitătii, Calvarul, Mormântul sunt
redescoperite în epoca constantiniană si mai multe bazilici sunt ridicate acolo, în vreme ce
Adevărata Cruce, relicva cea mai de pret dintre toate, devine obiectul unui cult.
Printre motivatiile acestei foarte lungi călătorii putem descoperi, pe lângă febra
religioasă, si ideea tot mai răspândită a renuntării de sine, si aspiratia către un ideal de
purificare si probabil chiar bucuria sacrificiului personal, a martiriului, pe locul acela unde
pătimise, murise si fusese îngropat Christos Mântuitorul. Pe de altă parte, exista credinta că
pelerinajul în sine perrmitea nu numai anularea pedepsei cerută de păcat, ci chiar absolvirea
totală de acest păcat, ceea ce, deci, asigura mântuirea.
Acest simt al pioseniei făcea să fie cu atât mai greu de suportat ideea că ele se găseau în
mainile necredinciosilor si, deci, erau permanent supuse pericolului de a fi profanate. Cea mai
mare amenintare venea din partea turcilor selgiucizi, a căror înaintare în Orientul Apropiat
provocase deja îngrijorarea multora în Europa. În 1074, Papa Grigore al VII-lea plănuise deja
o cruciadă pentru „eliberarea" Locurilor Sfinte şi pentru depăşirea Marii Schisme, dar cearta
cu Imperiul Bizantin determină abandonarea planului. Negocierile sunt reluate între papa
Urban al II-lea si împăratul bizantin Alexios I Comnenul. Când acesta din urmă adresează
2
Denumire antică a unei regiuni din sudul Anatoliei.
3
Mica Armenie: regat întemeiat în vremea cruciadelor de către armenii refugiați în Cilicia.
4
Edessa: oraș foarte bogat în nordul Mesopotamiei.
5
Fatimizi: dinastie musulmană domnitoare în Africa de Nord, în secolul al X-lea. Denumirea i se trage de la
Fatima, fiica lui Mahomed.

6
Papei Urban al II-lea o cerere de sprijin împotriva selgiucizilor, în 1095, anul Conciliului de la
Clermont, papa atrage de partea sa cavalerii şi prinţii Occidentului într-o cruciadă pentru
ajutorarea împăratului bizantin. Însă, curând, scopul principal al războiului devine acela de a
elibera Ierusalimul de sub stăpânire musulmană.
Pentru ca asemenea mari actiuni militare, cum au fost cruciadele, să se poată desfăsura
era necesar ca ostile apusene să dispună de o tehnică de luptă mult ameliorată în comparatie
cu cea pe care o cunoscuse Europa în veacurile anterioare. Principalul progres pe care l-a
înregistrat tehnica de luptă tine de folosirea aproape permanentă a calului de război. Iar pentru
ca acesta să poată fi utilizat în toate fazele conflictului armat, a fost perfectionat
harnasamentul. Tot în acelasi scop a fost adoptată scara la sa. În luptă, războinicul occidental,
este perfect apărat de coif, de cămasa de zale sau de platosă, de scut, devenind astfel prea
putin vulnerabil la armele traditionale ale inamicilor – săgeti si sulite. În lupta corp la corp, ce
urmează după lansarea lăncii, el dispune acum de arme redutabile – securea mare si spada
bine călită. Bine înfipt într-o sa înaltă, sprijinit în scări puternice, purtat în galopul greoi al
unui cal robust si serios antrenat, un asemenea luptător devine de temut pentru orice adversar
mai usor înarmat.

7
 III. Cruciada I – scurtă prezentare

Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga

controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine stăpânite în acel moment
de musulmani. Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat repede
într-o migrație pe scară largă, și o cucerire de teritorii aflate în afara Europei. Atât cavaleri,
cât și țărani, din diferite națiuni ale Europei Occidentale, fără o conducere centralizată
efectivă, au plecat pe uscat și pe mare spre Ierusalim și au ocupat orașul în iulie 1099,
înființând Regatul Ierusalimului și celealte state cruciate. Deși acestea au rezistat mai puțin de
două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în expansiunea Lumii
occidentale, fiind de asemenea și singura cruciadă — față de multele care au urmat — care și-
a atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului.
Originile cruciadelor în general și al primei cruciade în special, se află în
evenimentele evului mediu timpuriu. Descompunerea Imperiului Carolingian, împreună cu
relativa stabilizare a granițelor europene după creștinarea vikingilor și maghiarilor, a dat
naștere unei noi categorii de războinici, care în principal se luptau între ei.
Între timp, armatele muslumane ocupaseră Africa de Nord, Egiptul, Palestina, Siria și
cea mai mare parte a Spaniei, regiuni predominant creștine înainte. Reconquista din Spania a
fost primul efort important al creștinilor de a reocupa teritoriile pierdute. Normanzii luptau
pentru controlul asupra Siciliei, iar Pisa, Genova și Aragonul luptau intensiv împotriva
fortărețelor islamice din Mallorca și Sardinia, pentru a elimina raidurile musulmanilor asupra
coastelor Italiei și Spaniei.
Din cauza acestor războaie continue, ideea unui Război Sfânt împotriva musulmanilor
nu era neplauzibilă printre națiunile europene. Musulmanii ocupaseră centrul universului
creștin, Ierusalimul, care, împreună cu regiunea înconjurătoare, avea statutul
unei relicve uriașe, locul unde Cristos a trăit și a murit. În 1074, Papa Grigore al VII-lea a
cerut ca milites Christi ("soldații lui Cristos") să îi ajute pe bizantini în Orient. Aceștia
suferiseră o înfrângere majoră în fața turcilor selgiucizi la bătălia de la Manzikertcu trei ani
înainte. Acest apel, deși în cea mai mare parte ignorat, împreună cu numărul mare
de pelerinaje în Țara Sfântă din secolul al XI-lea, a atras atenția asupra acestei regiuni.
Relatările despre abuzurile musulmanilor asupra pelerinilor creștini care se îndreptau către
Ierusalim și alte locuri sfinte din Orientul Mijlociu au întărit zelul cruciaților. Papa Urban al

8
II-lea a fost primul care a propus în mod public ideea unei Cruciade pentru recucerirea Țării
Sfinte, cu vorbele sale cunoscute: "Deus vult!" ("Dumnezeu o dorește!")
Vecinul Europei Occidentale către sud-est era Imperiul Bizantin, locuit tot de creștini,
însă de rit ortodox. Sub împăratul Alexios I Comnen, Imperiul era în principal limitat la
Europa și coasta de vest a Anatoliei, și se confrunta cu numeroși dușmani, cum ar fi
normanzii în apus și selgiucizii în răsărit. Mai spre est, Anatolia, Siria, Palestina și Egiptul
erau toate sub control musulman, însă ele, în perioada Primei Cruciade, erau fragmentate din
punct de vedere politic, și, într-o oarecare măsură, cultural, lucru care a contribuit la succesul
campaniei militare creștine. Anatolia și Siria erau sub controlul segiucizilor suniți, înainte un
mare imperiu, Marele Seljuk, însă în acel moment împărțite în numeroase alte state mai
mici. Alp Arslan învinsese Imperiul Bizantin la Manzikert în 1071 și adăugase o mare parte a
Anatoliei Imperiului său, însă acest stat fusese răvășit de război civil după moartea
șahului Malik I din 1092. În Sultanatul Rüm din Anatolia, Malik Șah a fost succedat de Kilij
Arslan I, iar în Siria de fratele lui, Tutuș I, decedat în 1095. Fiii lui Tutuș, Radwan și Duqaq,
au moștenit Alepul și Damascul, divizând în continuare Siria în emirate aflate în conflict unul
cu altul, precum și cu Kerbogha, atabegul Mosulului. Aceste state erau în general preocupate
mai mult de consolidarea propriilor teritorii și deținerea controlului asupra vecinilor lor, decât
de cooperarea împotriva cruciaților.
În alte regiuni ale teritoriului selgiucid se aflau ortoqizii, în nord-estul Siriei și în
Mesopotamia. Ierusalimul s-a aflat sub controlul lor până în 1098. În Anatolia răsăriteană și în
Siria de nord, Danișmend, un mercenar selgiucid a fondat un stat independent; cruciații nu au
intrat în contact cu niciunul dintre aceste grupuri decât după cruciadă. Hașașinii au câștigat de
asemena importanță în problemele siriene.
Egiptul și o mare parte a Palestinei erau controlate de fatimizii arabi șiiți, al căror
imperiu se micșorase semnificativ de la sosirea selgiucizilor; Alexius I i-a sfătuit pe cruciați
să se alieze cu aceștia împotriva dușmanului selgiucid comun. Fatimizii, conduși în acea
perioadă de califul al-Musta'li (deși puterea se afla de fapt în mâinile vizirului al-Afdal
Shahanshah), pierduseră Ierusalimul în fața selgiucizilor în 1076, însă îl recuceriseră de la
ortoqizi în 1098, când cruciații erau pe drum. La început, ei nu i-au considerat pe cruciați o
amenințare, presupunând că erau trimiși de către bizantini, și că se vor mulțumi cu recucerirea
Siriei, neatacând Palestina; nu au trimis o armată împotriva lor decât atunci când aceștia
ajunseseră la Ierusalim.6
IV. Conciliul de la Clermont
6
Fulcher of Chartres, "Discursul lui Urban"), Gesta Francorum Jerusalem Expugnantium

9
 Vecinul Europei Occidentale către sud-est era Imperiul Bizantin, locuit tot de creștini,
însă de rit ortodox. Sub împăratul Alexios I Comnen, Imperiul era în principal limitat la
Europa și coasta de vest a Anatoliei, și se confrunta cu numeroși dușmani, cum ar fi
normanzii în apus și selgiucizii în răsărit. Mai spre est, Anatolia, Siria, Palestina și Egiptul
erau toate sub control musulman, însă ele, în perioada Primei Cruciade, erau fragmentate din
punct de vedere politic, și, într-o oarecare măsură, cultural, lucru care a contribuit la succesul
campaniei militare creștine. Anatolia și Siria erau sub controlul segiucizilor suniți, înainte un
mare imperiu, Marele Seljuk, însă în acel moment împărțite în numeroase alte state mai
mici. Alp Arslan învinsese Imperiul Bizantin la Manzikert în 1071 și adăugase o mare parte a
Anatoliei Imperiului său, însă acest stat fusese răvășit de război civil după moartea
șahului Malik I din 1092. În Sultanatul Rüm din Anatolia, Malik Șah a fost succedat de Kilij
Arslan I, iar în Siria de fratele lui, Tutuș I, decedat în 1095. Fiii lui Tutuș, Radwan și Duqaq,
au moștenit Alepul și Damascul, divizând în continuare Siria în emirate aflate în conflict unul
cu altul, precum și cu Kerbogha, atabegul Mosulului. Aceste state erau în general preocupate
mai mult de consolidarea propriilor teritorii și deținerea controlului asupra vecinilor lor, decât
de cooperarea împotriva cruciaților.
În alte regiuni ale teritoriului selgiucid se aflau ortoqizii, în nord-estul Siriei și în
Mesopotamia. Ierusalimul s-a aflat sub controlul lor până în 1098. În Anatolia răsăriteană și în
Siria de nord, Danișmend, un mercenar selgiucid a fondat un stat independent; cruciații nu au
intrat în contact cu niciunul dintre aceste grupuri decât după cruciadă. Hașașinii au câștigat de
asemena importanță în problemele siriene.
Egiptul și o mare parte a Palestinei erau controlate de fatimizii arabi șiiți, al căror
imperiu se micșorase semnificativ de la sosirea selgiucizilor; Alexius I i-a sfătuit pe cruciați
să se alieze cu aceștia împotriva dușmanului selgiucid comun. Fatimizii, conduși în acea
perioadă de califul al-Musta'li (deși puterea se afla de fapt în mâinile vizirului al-Afdal
Shahanshah), pierduseră Ierusalimul în fața selgiucizilor în 1076, însă îl recuceriseră de la
ortoqizi în 1098, când cruciații erau pe drum. La început, ei nu i-au considerat pe cruciați o
amenințare, presupunând că erau trimiși de către bizantini, și că se vor mulțumi cu recucerirea
Siriei, neatacând Palestina; nu au trimis o armată împotriva lor decât atunci când aceștia
ajunseseră la Ierusalim.7
V.1. Cruciada țăranilor

7
Jonathan Riley-Smith "The First Crusade and the Idea of Crusading", 1986, pag. 50

10
 Urban a organizat plecarea cruciaților pentru data de 15 august 1096 , însă, cu mai
multe luni înainte, mai multe armate de țărani și cavaleri de rang inferior s-au organizat și au
pornit spre Ierusalim pe cont propriu. . Răspunsul a depășit orice prognoze: Urban se aștepta
la câteva mii de cavaleri, însă, până la urmă, numărul participanților a ajuns la 100.000 —
majoritatea luptători neinstruiți, inclusiv femei și copii.
Lipsindu-le disciplina militară și aflându-se în ceea ce li se părea un ținut străin
(Europa Răsăriteană), cu obiceiuri ciudate, acești primi cruciați s-au lovit repede de obstacole,
încă aflându-se pe teritoriu creștin. Problema era atât una de provizii, cât și una de cultură:
oamenii aveau nevoie de mâncare și provizii, și așteptau ca orașele gazdă să le ofere lucrurile
necesare — sau măcar să le vândă la prețuri rezonabile. Părăsind repede Europa Occidentală,
nu au putut profita de recolta îmbelșugată a acelei primăveri, precedată de ani de secetă și de
recolte slabe. Din nefericire pentru cruciați, localnicii nu erau întotdeauna darnici, lucru care a
dus repede la lupte și conflicte. Coborând pe Dunăre, adepții lui Petru au jefuit
teritoriul maghiar și au fost la rândul lor atacați de aceștia, de bulgari, și chiar de o armată
bizantină în apropiere de Nis. Aproximativ un sfert din participanții la cruciadă au fost uciși,
însă restul au ajuns la Constantinopol în august. Orașul era mare pentru Europa acelei
perioade, însă mare era și "armata" lui Petru, iar diferențele culturale, și reticența de a
aproviziona un număr atât de mare de oameni a dus la alte tensiuni. Mai mult, în
Constantinopol, adepții lui Petru nu erau singura armată cruciată – li se alăturaseră alte
grupuri din Franța și Italia. Alexius, neștiind ce altceva să facă cu o asemenea mare și
neobișnuită armată, i-a transportat repede peste Bosfor.
După ce au ajuns în Asia Mică, cruciații au fost sfâșiați de conflicte interne și s-au
despărțit în două tabere separate. Turcii erau experimentați, și cunoșteau locurile; majoritatea
participanților la Cruciada țăranilor – războinici amatori neorganizați – au fost masacrați după
intrarea în teritoriul selgiucid. Petru totuși a supraviețuit și s-a alăturat mai târziu principalei
armate cruciate. O altă armată de boemi și saxoni nu a trecut de Ungaria, dezintegrându-se pe
drum.8

V.2. Cruciada germană

8
Fulcher din Chartres, "The Fall of Jerusalem", Gesta Francorum Jerusalem Expugnantium

11
 Prima cruciadă a dat semnalul începerii unei lungi perioadă de violențe
împotriva evreilor în cadrul Culturii europene. Deși antisemitismul exista în Europa de secole,
prima cruciadă reprezintă primul caz de violență în masă îndreptată împotriva comunităților
evreiești. Pornită la începutul verii anului 1096, o armată germană de aproximativ 10.000 de
soldați condusă de Gottschalk, Volkmar, și Emicho, s-a îndreptat către nord prin
valea Rinului, în direcția opusă Ierusalimului, și a început o serie de pogromuri, pe care unii
istorici le numesc "primul Holocaust" [3]
Predicile din timpul cruciadei au dus la creșterea sentimentului antisemit. Unii
predicatori îi considerau pe evrei și musulmani ca dușmani ai lui Cristos, oameni cu care
trebuia luptat și care trebuiau convertiți la creștinism. Publicul a considerat că "luptat"
înseamnă "luptat până la moarte" sau "omorât". Cucerirea creștină a Ierusalimului și
instaurarea unui împărat creștin acolo ar fi trebuit teoretic să aducă Sfârșitul
timpului (perioadă care precede a doua venire a lui Iisus Cristos). În anumite părți ale Franței
și Germaniei, evreii erau făcuți responsabili de crucificare, fiind în același timp mult mai
numeroși și mai aproape decât musulmanii. Mulți oameni nu considerau necesar să
călătorească mii de kilometri pentru a se lupta cu necredincioșii, când necredincioșii erau atât
de aproape de casă.
Cruciații s-au deplasat către nord prin valea Rinului, ajungând la comunitățile
evreiești, cum ar fi cele din Köln, și apoi către sud. Evreilor li s-a oferit opțiunea de a se
converti la creștinism sau de a fi masacrați. Majoritatea au refuzat prima opțiune, și, pe
măsură ce veștile despre masacrele în masă s-au răspândit, comunități întregi s-au sinucis în
masă. Mii de evrei au fost masacrați, în ciuda încercărilor autorităților seculare și ale clerului
local de a-i adăposti. Masacrele au fost justificate prin afirmația că discursul papei Urban de
la Clermont promitea răsplată de la Dumnezeu pentru uciderea necreștinilor de orice fel, nu
neapărat musulmani. Deși instituția papală a condamnat și a îndemnat la încetarea acțiunilor
îndreptate împotriva locuitorilor musulmani și evrei, atât în timpul acestei cruciade, cât și în
timpul următoarelor, la fiecare mișcare cruciată au avut loc numeroase atacuri îndreptate
împotriva evreilor.9

V.3. Cruciada baronilor

9
Fulcher din Chartres, "Asediul orașului Ierusalim", Gesta Francorum Jerusalem Expugnantium

12
 Prima cruciadă nu a luat sfârșit cu dezastrul cruciadei țăranilor și cu masacrarea
evreilor. Cruciada prinților, cunoscută și sub numele de cruciada baronilor, a pornit în
anul 1096 într-o manieră mai ordonată, condusă de diferiți nobili cu cete de cavaleri vasali din
diferite regiuni ale Europei. Cei mai importanți erau Raimond al IV-lea de Toulouse, care îi
reprezenta pe cavalerii din Provența, însoțit de legatul papal Ademar de Le Puy; Bohemund
de Taranto, reprezentându-i pe normanzii din Italia de sud, împreună cu nepotul
său Tancred; Lorenii sub frații Godfrey de Bouillon, Eustațiu și Balduin de Boulogne și
Francezii din nord, conduși de contele Robert al Flandrei, Robert al Normandiei (fratele mai
mare al regelui William al II-lea al Angliei), Ștefan de Blois, și Hugo de Vermandois (fratele
mai tânăr al regelui Filip I al Franței, căruia i s-a interzis participarea, fiind excomunicat).

V.4. Marșul către Ierusalim

Diferitele armate au părăsit Europa la data stabilită din august și au mers pe drumuri

diferite către Constantinopol, adunându-se în afara zidurilor orașului în decembrie 1096, la
două luni după anihilarea cruciadei țăranilor de către turci. Cavalerii erau însoțiți de numeroși
oameni săraci, care își puteau permite îmbrăcămintea de bază și poate o armă mai veche.
Petru Hermitul, care s-a alăturat cruciaților la Constantinopol, era responsabil pentru soarta
lor, iar aceștia au putut să se organizeze în grupuri, similare companiilor militare, conduse de
obicei de un cavaler.
Nobilii au ajuns la Constantinopol fără multe alimente, așteptând provizii și ajutor de
la Alexius I. Acesta era suspicios după experiențele cu cruciada țăranilor și, de asemenea,
deoarece între cavaleri se afla și vechiul său dușman normand, Bohemund. În același timp,
împăratul bizantin nutrea speranța de a putea prelua controlul asupra cruciaților, pe care
aparent îi considera o forță auxiliară bizantină. În schimbul proviziilor, Alexius le-a cerut
conducătorilor cruciați să-i jure supunere și să cedeze Imperiului Bizantin orice teritorii
recucerite de la turci. Lipsiți de alimente și provizii, cruciații au trebuit să respecte aceste
condiții, după mai multe compromisuri și după ce aproape au izbucnit lupte în oraș. Doar
Raymond a evitat să depună jurământ, preferând în schimb să se alieze cu Alexius împotriva
dușmanului comun, Bohemund.
Alexius a fost de acord cu trimiterea unei armate bizantine condusă de
generalul Tatikios, care să-i însoțească pe cruciați în drumul lor prin Asia Mică. Primul
obiectiv era Niceea, vechi oraș bizantin, însă la acea dată capitală a Sultanatului selgiucid de

13
Rüm, condus Kilij Arslan I. Orașul a trecut printr-un asediu îndelungat, care nu a avut efectul
scontat, deoarece cruciații nu puteau bloca lacul pe malul căruia se afla orașul și pe unde
putea fi aprovizionat. Arslan, din afara orașului, a cerut garnizoanei să se predea, dacă situația
scăpa de sub control. Alexius, temându-se că luptătorii cruciați vor jefui Niceea și o vor
distruge, a aceeptat în secret predarea orașului; cruciații s-au trezit în dimineața de 19
iunie, 1097 și au văzut stindardele bizantine fluturând pe zidurile cetății. Nu li s-a permis să ia
pradă din oraș, și accesul în oraș era redus la mici cete escortate. Această situație a dus la o
creștere a tensiunilor dintre cruciați și bizantini. Cruciații au pornit apoi către Ierusalim.
Cruciații, însoțiți în continuare de trupe bizantine sub comanda lui Tatikios, au mers
către Dorylaeum, unde înaintarea lui Bohemund a fost oprită de Kilij Arslan. În
timpul bătăliei de la Dorylaeum de pe 1 iulie, Godfrey a spart liniile turcești, și, cu ajutorul
trupelor conduse de legatul Adhemar, i-a înfrânt pe turci și le-a jefuit tabăra. Kilij Arslan s-a
retras, iar cruciații au mărșăluit aproape fără a întâmpina rezistență prin Asia Mică
către Antiohia, cu excepția unei bătălii în septembrie, în care din nou i-au înfrânt pe turci.
Marșul prin Anatolia a fost unul plin de greuțăți. Deplasarea s-a făcut în mijlocul verii,
iar cruciații aveau hrană puțină și rezerve limitate de apă. Un mare număr de soldați și de cai
au pierit de foame și de sete. Atât în Europa cât și în Asia, comunitățile creștine ofereau
cruciaților daruri sub formă de hrană sau de bani, dar mult mai deseori cruciaiții jefuiau
localitățile prin preajma cărora treceau. Conducătorii militari ai marșului nu au încetat nicio
clipă să se certe între ei pentru postul de conducător suprem, deși niciunul dintre ei nu era
suficient de puternic pentru a prelua comanda. Cu toate aceste, Adhemar a fost tot timpul
recunoscut ca șef religios al marșului. După traversarea Porților Ciliciene, Balduin de
Boulogne s-a îndreptat pe cont propriu spre ținuturile armenești din zona Eufratului. La
începutul anului 1098 în Edessa, Baldwin a fost adoptat ca moștenior de regele Thoros, un
monarh grec ortodox care se afla în relații foarte proaste cu supușii săi armeni. După
asasinarea lui Thoros, Balduin a devenit noul monarh, creând Comitatul Edessei, primul stat
cruciat.

VI.1.Asediul Antiohiei

14
 Între timp, armatele cruciate au mărșăluit spre Antiohia, care se afla cam la jumătatea
distanței dintre Constantinopol și Ierusalim. Creștinii au ajuns aici în octombrie 1097 și au
asediat orașul aproape opt luni. În timpul asediului cruciații au reușit să respingă două
încercări de despresurare ale musulmanilor conduși de Duqaq al Damascului și Ridwan al
Alepului. Antiohia avea un sistem de fortificații atât de întins, încât efectivele cruciaților s-au
dovedit insuficiente pentru încercuirea completă a orașului. De aceea, Antiohia putea fi
aprovizionată cu o oarecare greutate. În timp ce asediul trena, a devenit din ce în ce mai
evident că Bohemund voia să cucerească orașul pentru el, nu să-l predea bizantinilor așa cum
jurase. În mai 1098, Kerbogha al Mosulului s-a îndreptat spre Antiohia în frantea unei mari
armate musulmane pentru a despresura orașul. Bohemund a mituit un comandant armean din
armata orașului pentru ca acesta din urmă să predea fără luptă turnul pe care îl apăra. În iunie,
cruciații au intrat în oraș prin sectorul apărat de oamenii armeanului și au cucerit majoritatea
locuitorilor. La numai câteva zile însă, armata musulmană condusă de Kerbogha a ajuns în
fața porților Antiohiei, asediindu-i pe creștinii care ocupaseră cetate. În timpul noului asediu,
un călugăr necunoscut a pretins că a descoperit Lancea Sfântă și deși unii dintre cruciați și
dintre clerici s-au arătat neîncrezători, marea masă a creștinilor a luat această descoperire ca
pe un semn divin al viitoarei lor victorii. Pe 28 iunie 1098, cruciații au înfrânt armatele
musulmane într-o bătălie în fața zidurilor cetății, Kerbogha dovedindu-se incapabil să
conducă în mod unitar trupele eterogene conduse de comandanți care nu se supuneau
autorității centrale. În momentul atacului cruciat împotriva liniilor musulmane, soldații
fatimizi au dezertat de pe câmpul de luptă. Legenda născută după victoria
împotriva musulmanilor afirmă că alături de cruciații însuflețiți în luptă de Lancea Sfântă, s-a
aflat pe toată durata bătăliei și o armată de sfinți.
Boemund a afirmat că împăratul Alexios a trădat cauza cruciată, ceea ce ar fi invalidat
toate jurămintele depuse la Constantinopol. Astfel el și proclamat pretențiile asupra orașului,
și în ciuda opoziției unora dintre liderii cruciați, Boemund a luat în stăpânire Antiohia.
Cruciada a fost întârziată pentru tot restul anului, vreme în care nobilii s-au certat pe tema
statutului Antiohiei. Istoriografia modernă presupune de obicei că francii din nordul Franței,
provensalii din sudul Franței și normanzii din Italia se considerau "națiuni" distincte și luptau
între ele pentru o poziție dominantă. Deși astfel de rivalități au putut să aibă un rol în
disputele dintre cruciați, mult mai dăunătoare pentru unitatea lor au fost ambițiile personale
ale unora dintre liderii creștinilor.

15
 În rândurile cruciaților a izbucnit o epidemie, cel mai probabil de tifos, care a ucis pe
mulți dintre luptători, inclusiv pe legatul papal Adhemar. În același timp, o mulțime de cai a
murit de foame sau de boală, în condițiile în care țăranii musulmani refuzau să ofere
cruciaților nutreț și alimente. În decembrie a fost cucerit orașul arab Ma'arrat al-Numan, fiind
înregistrate în aceeași perioadă și primele cazuri de canibalism printre cruciați. Cavalerii
mărunți și soldații de rând au devenit din ce în ce mai indisciplinați și au amenințat că vor
continua marșul spre Ierusalim fără să le mai pese de conducătorii lor gâlcevitori. În cele din
urmă, la începutul anului 1099, marșul spre Ierusalim a fost reluat, Boemund rămând
în orașul cucerit, unde s-a încoronat ca primul Principe al Antiohie.10

VI.2. Asediul Ierusalimului

Mărșaluind spre sud de-a lungul litoralului mediteranean, cruciații nu au avut de

îmtâmpinat o rezistență puternică, mulți dintre conducătorii locali preferând să le ofere
alimente, furaje și bani decât să se angajeze în conflicte costisitoare. Pe 7 mai, cruciații au
ajuns la Ierusalim, care era acum în stăpânirea fatimizilor egipteni, care-l recuceriseră din
mâinile segiucizilor cu doar un an mai înainte. Unii dintre cruciați au izbucnit în lacrimi când
s-au văzut ajunși la capătul lungului lor drum.
La fel ca și în cazul Antiohiei, cruciații au asediat orașul pentru o lungă perioadă de
timp, în timpul luptelor ei suferind pierderi importante, în principal datorită lipsei de alimente
și de apă. Din cei aproape 7.000 de aristocrați care porniseră în cruciadă, mai rămăseseră
numai 1.500. În ciuda dificultății sarcinii de îndeplinit, moralul cruciaților a crescut în
momentul în care un călugăr, Desiderius, a pretins că a avut o viziune sfântă în timpul căreia
ar fi fost instruit cu privire la tactica care trebuia urmată pentru a cuceri orașul în 9 zile.
Cruciații au postit și au mers în desculți într-o procesiune de jur-împrejurul zidurilor orașului
pe 8 iulie, urmând exemplul biblic al asediului Ierihonului.
Între timp, militarii genovezi de sub conducerea lui Guglielmo Embriaco, își
demontaseră corăbiile cu care navigaseră din patrie până în Țara Sfântă, folosind cheresteaua
pentru a construi câteva turnuri de asediu. Pe 15 iulie zidurile cetății au fost luate cu asalt și
cruciații au pătruns în oraș.
În cursul acelei după-amiezei, și în dimineața zilei următoare, cruciații au măcelărit
aproape întreaga populație a orașului: musulmani, evrei și chiar și creștini ortodocși. Deși
mulți musulmani au căutat să se refugieze în Templul lui Solomon (astăzi Moscheea Al-
10
Jonathan Riley-Smith, The First Crusade and the Idea of Crusading, p. 47

16
Aqsa), cruciații nu i-au cruțat nici pe cei din acest lăcaș sfânt. După cum afirmă autorul
anonim al cronicii Gesta Francorum, "...măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noștri
înaintau prin sânge până la glezne..."[4]. Alte mărturii amintind de nivelul sângelui până la
frâiele cailor amintesc de un pasaj din Apocalipsa lui Ioan (14:20). Tancred a pretins ca pradă
de război cartierul Templului și a oferit aici protecție mai multor musumani, dar nu a reușit să
împiedice uciderea lor de către cruciații scăpați de sub control. Fulcher de Chartres afirma:
"Cu adevărat, dacă ai fost acolo ai fi văzut picioarele noastre colorate până la glezne cu
sângele celor uciși. Dar ce altceva aș mai putea povesti mai mult? Niciunul dintre ei nu au
fost lăsați în viață; nu au fost cruțați nici femeile nici copii."[5]
Gesta Francorum afirmă că unii dintre locuitorii orașului au reușit să scape cu viață.
Autorul anonim mai scria "Când păgânii au înfrânți, oamenii noștri au pus mâna pe mulți
dintre ei, atât bărbați cât și femei, ori ucigându-i ori ținându-i prizonieri, după cum au
dorit."[6] Același autor mai aduce următoarea mărturie: "[Conducătorii noștri] au ordonat de
asemenea ca toți sarazinii morți să fie aruncați afară datorită duhorii grele, de timp ce
întreg orașul era plin de cadavrele lor; și astfel sarazinii vii au târât morții în fața porților de
ieșire și i-au aranjat în stive de parcă erau case. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea
măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor și nimeni
nu știe numărul lor cu excepția lui Dumnezeu." [7]
În zilele care au urmat cuceririi Ierusalimului și masacrării locuitorilor săi, Godfrey de
Bouillon a fost proclamat Advocatus Sancti Sepulchri (Apărător al Sfântului Mormânt).
Godfrey a afirmat că refuză să poarte o "coroană de aur" în orașul în care Isus Cristos a purtat
o "coroană de spini". În ultima acțiune a cruciadei, Godfrey de Bouillon a condus armatele
creștine în luptă împotriva trupelor fatimide pe care le-a înfrânt în bătălia de la Ascalon.
Godfrey a murit în iulie 1100, urmându-i pe tron fratele său, Balduin de Edessa, care a luat
titlul de "Rege al Ierusalimului".11

VI.3 . Cruciada din 1101 și înființarea regatului

După cucerirea Ierusalimului, cei mai mulți cruciați și-au considerat jurămintele
îndeplinite și au plecat acasă. Mai trebuie spus că unii dintre cavaleri plecaseră acasă cu mult
timp înainte de a ajunge la Ierusalim, unii dintre ei chiar în timpul asediului Antiohiei. Când
în Europa au ajuns veștile despe succesul cruciadei, dezertorii au fost batjocoriți de
concetățeni și chiar și de membrii familiilor lor, clerul local amenințându-i cu excomunicarea.
11
Medieval Sourcebook: Gesta Francorum

17
După spusele lui Foucher de Chartres, în nou formatul Regat al Ierusalimului mai rămăseseră
doar câteva sute de cavaleri. În 1101 a fost organizată o nouă cruciadă, în rândul luptătorilor
creștini fiind numeroși dezertori ai primei cruciade. Cruciații aceștia au fost în cea mai mare
parte anihilați de turcii selgiucizi în Asia Mică, la mare distanță de destinația lor finală,
Ierusalimul. Supraviețuitorii au reușit să se alăture forțelor creștine din Ierusalim. În anii care
au urmat, Ierusalimul a primit ajutor din partea negustorilor italieni, care se stabiliseră în
porturile siriene, și din partea ordinelor militaro-religioase
ale templierilor și ospitalierilor create în timpul domniei lui Balduin I.12

VII. Concluzii

12
Asbridge, Thomas. The First Crusade: A New History. Oxford: 2004

18
 Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu şi a mai găsit vitalitatea din
trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eşecul final al cruciadelor. Efectul cel
mai evident al acestei cruciade a fost însă ruptura definitivă a unitătii crestine. Ireparabilul în
ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii până atunci suspecti, devin acum
culpabili. In fata "violentei acestor barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne rămâne decât să
constatăm că ei nu apartin lumii civilizate".
S-au mai organizat încă patru alte cruciade în afara Europei, însă doar una s-a mai
desfăşurat în Ţara Sfânta. Aceasta, a şasea cruciada (1228-1229), a fost organizată de
împăratul romano-german Frederic al II-lea, cunoscut pentru scepticismul său religios. Cu
toate că fusese excomunicat de către Papă, el a reuşit să cucerească Ierusalimul, Bethleemul si
Nazarethul. Acest câştig s-a dovedit însă a fi doar unul temporar, creştinii din Tara Sfântă au
devenit din ce în ce mai dezbinaţi, în vreme ce sultanul Egiptului, revigorat militar, a început
să cucerească fortificaţiile cruciaţilor, una după alta.
Spiritul cruciaţilor, încă treaz, a fost cel care, în anul 1271, a dus la o ultimă încercare,
condusă de Ludovic Cel Sfânt (regele Ludovic al IX-lea al Franţei) si de prinţul Edward al
Angliei (devenit mai târziu Edward I) dar care a eşuat la Tunis. Între timp, în anul 1268,
Antiohia apoi Jaffa (1271) si Tripoli (1289) sunt rând pe rând cucerite de sultanul Egiptului.
Odată cu victoria musulmană, din anul 1291, asupra oraşului Accra, s-a pus capăt
prezenţei cruciatilor pe continent. Nu se vor mai organiza alte cruciade în Ţara Sfântă cu toate
că termenul a mai fost folosit pentru a desemna şi alte expediţii militare binecuvântate de
biserică, spre exemplu recucerirea creştină a Spaniei, care a durat mai multe secole.
Putine fenomene istorice au suscitat atâta patimă precum cruciadele, invocate adesea ori
de câte ori se discută despre conceptul de război sfânt, în general, sau despre orice conflict
între Orient si Occident căruia i se conferă, în mod sumar, o astfel de aureolă. Impactul pe
care l-au avut a fost, de asemenea, răsunător.
Pe termen scurt, ele au contribuit, în Europa, la atenuarea dezordinilor care domneau în
rândul crestinătătii, dar au favorizat, totodată, recrudescenta antisemitismului. În Orient, au
stăvilit, pentru o vreme, înaintarea turcă, au dus la crearea unei „colonii” originale, fără o
metropolă definită si au contribuit, cel putin în parte, la dezvoltarea unui comert care va
dăinui timp de câteva secle.
Pe termen lung, pe lângă faptul că nu au izbutit să păstreze Tara Sfântă, au accentuat în
Orient ruptura dintre crestini si musulmani, au antrenat în această neîncredere si pe crestinii
din tările arabe, săpând, de asemenea, între latini si ortodocsi, o prăpastie resimtită si în zilele
noastre.

19
 În fine, datorită cruciadelor Europa a avut posibilitatea de a descoperi, în bună măsură,
cultura si civilizatia Orientului, după cum statele din Asia Mică au luat cunostintă de cultura
si civilizatia vechiului continent, care începea să iasă din întunericul Evului mediu timpuriu.

Bibliografie

20
1. Balard Michel, Contamine Philippe, Favier Jean, ş.a. – Cruciadele, Editura Artemis,
Bucureşti, 1999.
2. Braunstein-Silvestre Florence, Pépin Jean François – Ghid de cultură generală,
Editura Orizonturi, Bucuresti, 1991.
3. Columbeanu S., Valentin Radu – Cruciadele, Editura enciclopedică română,
Bucuresti, 1971.
4. Morrisson Cécile – Cruciadele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997.
5. Enciclopedia Universală Britannică, Vol. IV, Editura Litera, Bucuresti, 2010.
6. Marea istorie ilustrată a Lumii, Editura Litera internaţional, Bucuresti, 2008.
7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada
8. Albert de Aix, Historia Hierosolymitana
9. Fulcher de Chartres, Historia Hierosolymitana
10. Peter Tudebode, Historia de Hierosolymitano itinere

21