Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
- Învăţământ la distanţă -
2012
2
INTRODUCERE
3
vederea alinierii la cerinţele Uniunii Europene, în România sunt necesare înfiinţarea şi
funcţionarea completelor specializate în soluţionarea cauzelor de mediu.
4
Unitatea de învăţare nr. 2. ……….………………………………………….p. 21
Principiile dreptului mediului. Populaţia şi mediul. Definiţia şi clasificarea
principiilor dreptului mediului. Principii interne de bază. Principii interne decizionale.
Principii internaţionale de bază. Principii internaţionale specifice cu caracter restrâns.
Populaţia şi mediul - noţiuni generale. Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează.
Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos. Populaţia şi mediul în reglementările
internaţionale.
5
umane. Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe. Evaluarea impactului
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului. Avizul, acordul şi autorizaţia de
mediu. Bilanţul de mediu. Auditul de mediu. Regimul juridic al substanţelor periculoase,
precum şi al deşeurilor de orice fel. Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor.
Condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România. Cooperarea internaţională în
domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare.
6
Unitatea de învăţare nr. 1
Cuprins
Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile;
Conferinţe mondiale în domeniul protecţiei mediului şi principalele documente
adoptate;
Poluarea şi implicaţiile ei;
Noţiunea de mediu şi de resurse naturale;
Definiţia dreptului mediului;
Obiectul dreptului mediului;
Izvoarele dreptului mediului;
Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 1;
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1.
7
I. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE
8
• asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii
demografice necontrolate;
• conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
• descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare
la luarea deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi economia;
• reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
9
II. CONFERINŢE MONDIALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ŞI
PRINCIPALELE DOCUMENTE ADOPTATE
Documente adoptate:
10
2. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro
A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare a avut loc la Rio
de Janeiro, în anul 1992.
Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care
să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul
dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al protecţiei mediului.
Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape:
1. O primă etapă a avut loc între 3 şi 12 iunie 1992, la ea participând miniştrii
mediului, miniştrii ai unor organisme similare şi reprezentanţi ai altor instituţii,
organisme şi programe specializate ONU, reprezentanţii unor organisme
interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de state.
2. A doua etapă a Conferinţei intitulată „Earth Summit” s-a ţinut în zilele de 12 şi
13 iunie, în patru şedinţe, în cadrul cărora au luat cuvântul 58 de preşedinţi de ţări şi 50
de şefi de guverne.
Documente adoptate:
11
atmosferă la nivelul anului 1990. Ulterior Convenţia a suferit un amendament prin care
obligaţia părţilor continuă până în anul 2012.
Ţările dezvoltate s-au angajat să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în
curs de dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora.
d) Convenţia privind diversitatea biologică sau biodiversitatea prevede măsurile
care trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.
Statele părţi se angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele
biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi
umane avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice , inclusiv asigurarea
transferului de tehnologii de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare.
e) Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor care s-a
dorit a fi o convenţie, dar datorită imposibilităţii realizării unui acord, datorită opoziţiei
statelor tropicale, care şi în prezent îşi realizează dezvoltarea din exploatarea pădurilor, a
rămas la nivelul unor simple recomandări.
Documente adoptate:
12
b) Planul de implementare a sarcinilor socio-economice şi de mediu .
Conferinţa de la Johannesburg nu s-a ridicat la nivelul conferinţelor anterioare.
13
III. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI
Poluarea este o lege naturală generală potrivit căreia orice fiinţă vie produce
deşeuri care neeliminate la timp din mediul său de viaţă îi fac imposibilă continuarea
activităţii si chiar a vieţii însăşi.
Se consideră că cel puţin trei activităţi umane contribuie cel mai mult la
producerea poluării: industria, agricultura intensivă şi transporturile.
1
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată
în M.Of., Partea I nr. 1196 din 30 octombrie 2005, a fost aprobată de Legea nr. 265 din 29 iunie 2006
publicată în M.Of., Partea I nr. 586 din 6 iulie 2006, fiind modificată şi completată succesiv, ultima dată
prin O.U.G. nr. 71 din 31 august 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 637 din 31 august 2011.
14
Poluarea în agricultură este mai periculoasă decât poluarea industrială pentru
următoarele motive:
1. Poluarea în agricultură vizează solul care este principalul mijloc de producţie,
este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate;
2. Poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât cea industrială
adică întreaga suprafaţă de teren pe care au fost introduse mecanizarea şi chimizarea.
3. Poluarea în agricultură are ca rezultat contaminarea cu substanţe toxice a
produselor agroalimentare.
4. Dacă, de regulă, poluarea industrială are un caracter accidental, cea din
agricultură este rezultatul introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut
necesare producţiei agricole.
5. Dacă în general poluarea industrială priveşte în principal un număr restrâns de
persoane – pe cele expuse profesional, cea din agricultură vizează întreaga populaţie
consumatoare a produselor agroalimentare infestate.
15
IV. NOŢIUNEA DE MEDIU ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE NATURALE
S-a apreciat că ecologia este ştiinţa gospodăririi planetei. Obiectul său de studiu îl
constituie, în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă,
hidrosferă şi litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.
16
ulterioare, desemnează totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în
activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile -
apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană,
geotermală şi a valurilor.
17
V. OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI
Obiectul dreptului mediului este reprezentat de relaţiile sociale care iau naştere în
procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului, obiect ce transpare atât din
prevederile legii-cadru privind protecţia mediului, cât şi din reglementările speciale care
privesc protecţia diferitelor componente ale mediului.
În literatura de specialitate din spaţiul european s-a susţinut că obiectul dreptului
mediului cuprinde raporturi juridice privind două activităţi fundamentale: protecţia şi
crearea mediului înconjurător.
Protecţia exprimă aplicarea concepţiilor şi măsurilor privind mediul înconjurător
susceptibile să împiedice acţiunea factorilor negativi care se manifestă atât în mediul
natural, cât şi în cel antropic.
Crearea exprimă eforturile privind dezvoltarea factorilor care condiţionează
refacerea şi reproducţia atât a elementelor naturale ale peisajului, cât şi a mediului creat,
antropic.
Ca ramură de drept distinctă, dreptul mediului are ca obiect raporturile juridice
referitoare la utilizarea resurselor naturale, precum şi cele referitoare la protecţia,
conservarea şi dezvoltarea componentelor mediului şi a mediului înconjurător în
ansamblul său.
Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu în
procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale naturale
şi artificiale, precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor
durabilă.
18
3. Izvoarele dreptului mediului
Izvoarele dreptului mediului sunt acele fapte juridice care dau naştere unor
raporturi juridice concrete de drept al mediului.
19
Test de verificare
20
Unitatea de învăţare nr. 2
Cuprins
Principiile dreptului mediului
Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului;
Principii interne de bază;
Principii interne decizionale;
Principii internaţionale de bază;
Principii internaţionale specifice cu caracter restrâns;
Populaţia şi mediul
Noţiuni generale;
Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează;
Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos;
Populaţia şi mediul în reglementările internaţionale;
Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 2;
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 2.
21
I. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI
1. Principii interne
22
ocrotirea mediului reprezintă un obiectiv de interes public major. Actul normativ
menţionat consacră caracterul de „interes public major” nu numai pentru valorile
generale ale mediului, ci şi pentru ceea ce constituie obiectul reglementărilor legislative
cuprinse în legi speciale.
Constituţia României din 19912, revizuită, deşi nu consacră expres acest principiu,
prevede în art. 135 alin. (2) lit. d), obligaţia statului de a exploata resursele naturale ale
ţării „în concordanţă cu interesul naţional”.
Acest principiu are o serie de consecinţe juridice, precum:
• În materia asociaţiilor şi fundaţiilor, una dintre condiţiile prevăzute de
lege, ca o asociaţie sau fundaţie să fie recunoscută ca fiind de utilitate publică este ca
activitatea acesteia să se desfăşoare în interes general sau al unei comunităţi; asociaţiile
de protecţie a mediului îndeplinesc această condiţie;
• În domeniul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 33 din
27 mai 19943 stabileşte ca fiind de utilitate publică, între altele, instalaţiile pentru
protecţia mediului, sistemele de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale
periculoase, lucrările de combatere a eroziunii în adâncime;
• În privinţa limitării dreptului de proprietate rezultată din folosirea
subsolului unei proprietăţi private imobiliare, art. 44 alin (5) din Constituţia din 1991,
2
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ,
în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare
(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Republicarea s-a făcut în M.Of., Partea I nr. 767 din 31
octombrie 2003.
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din
18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind
Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie
1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în
vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
3
Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost publicată în
M.Of., Partea I nr. 139 din 2 iunie 1994 şi republicată în M.Of., Partea I nr. 472 din 5 iulie 2011.
23
revizuită, prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu respectarea anumitor condiţii; activităţile de
înlăturare a consecinţelor grave ale poluării sunt activităţi de interes general.
Principiul supus atenţiei este consacrat expres în art. 3 lit. a) din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare.
Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale - agricultură, transport,
industrie, sănătate, preocupările pentru promovarea instrumentelor economice în
administrarea mediului, relaţia mediu - privatizare, constituie priorităţi în construcţia
societăţii, având drept scop îmbunătăţirea calităţii mediului şi realizarea dezvoltării
durabile.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este reprezentat de optimizarea
interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, precum şi
dintre subsistemele care alcătuiesc cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică
plecând de la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi
biodiversitate.
Conceptul de dezvoltare durabilă impune armonizarea protecţiei mediului cu
dezvoltarea economică şi socială.
Obiectivele strategice din domeniul protecţiei mediului sunt reprezentate de:
conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; protecţia sănătăţii umane;
utilizarea durabilă a resurselor.
Ministerul Mediului şi Pădurilor are un rol trans-sectorial în dezvoltarea
economică şi socială a României, coordonând activitatea de integrare a politicii de mediu
în celelalte politici sectoriale, în concordanţă cu cerinţele europene şi internaţionale,
pentru asigurarea dezvoltării durabile.
24
1.1.3. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata
resursele naturale în conformitate cu politica sa ecologică
25
Principiul acţiunii preventive este fundamentat pe ideea că activitatea de prevenire
a riscurilor ecologice este cu mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor
ecologice, care de multe ori au un caracter ireversibil.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu
caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la
evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
În cadrul acestor activităţi, un rol principal revine evaluării impactului asupra
mediului.
Principiul acţiunii preventive se realizează şi prin aplicarea sectorială a altui
principiu, cel referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile
care produc poluări semnificative.
Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat
şi eficient, înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care
demonstrează posibilitatea practică a tehnicilor specifice de a constitui referinţa pentru
stabilirea valorilor limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest
fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în
întregul său.
Acest principiu este expres consacrat în art. 3 lit. f) din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 1995 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare şi este avut în vedere atât sub aspect general, cât şi sub aspect
special, legea reglementând în detaliu protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.
Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale:
• menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport al vieţii;
• prezervarea diversităţii genetice;
• utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
26
1.1.6. Principiul „poluatorul plăteşte”
4
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 26 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie
2007, aprobată prin Legea nr. 19 din 29 februarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 170 din 5 martie
2008, a fost modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 15 din 25 februarie 2009,
publicată în M.Of., Partea I nr. 149 din 10 martie 2009, precum şi de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 64 din 29 iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 461 din 30 iunie 2011; acest act normativ
transpune în dreptul naţional Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la
prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru legislativ unitar în
domeniu.
27
Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului
afirmă că toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să
cadă în sarcina autorului. Aceeaşi prevedere figurează şi în principiile directoare ale
relaţiilor economice internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei
mediului şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, la 26 mai 1972.
Consacrat în art. 3 lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22
decembrie 2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare,
principiul precauţiei în luarea deciziei răspunde necesităţii de prevenire a efectelor
negative pentru mediu determinate de diferitele activităţi umane.
Acest principiu se ia în considerare la stabilirea măsurilor reparatorii în cazul
producerii unui prejudiciu asupra mediului, potrivit art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 26 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire
la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului.
Atunci când datele ştiinţifice nu sunt concludente în ceea ce priveşte efectele unei
activităţi, decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii activităţii respective.
Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat iniţial în anul 1987 de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, apoi de cea de a doua Conferinţă
Internaţională asupra protecţiei Mării Nordului de la Londra din acelaşi an, de Declaraţia
Conferinţei pentru Mediu de la Rio de Janeiro din 1992, de Tratatul de la Maastricht
ş.a.m.d.
28
1.2.2. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă
29
Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al
accesului la justiţie în probleme de mediu este consacrat expres în art. 3 lit. h) din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, acest principiu este prevăzut şi în documentele Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio, din 1992 (Declaraţia de la Rio şi Agenda 21),
precum şi în majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale cu incidenţă în domeniul
protecţiei mediului.
În cadrul Conferinţei de la Aarhus din 1998 „Un mediu pentru Europa” a fost
adoptată Convenţia pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei
şi accesul la justiţie în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86/20005.
Convenţia garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să
declare un anumit interes.
Convenţia prevede situaţiile când poate fi refuzată o informaţie de mediu şi
anume:
- autoritatea publică nu deţine informaţia solicitată;
- cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală;
- cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte sistemul de
comunicaţii interne al autorităţii publice, în cazul în care o astfel de excepţie este
prevăzută de legislaţia naţională sau de practica obişnuită, luându-se în considerare
interesul public în cazul unei asemenea dezvăluiri.
Cererea mai poate fi refuzată dacă dezvăluirea ar afecta: confidenţialitatea
procedurilor autorităţilor publice, relaţiile internaţionale, siguranţa naţională, securitatea
publică, cursul justiţiei, confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale, dreptul
de proprietate intelectuală, confidenţialitatea unor date personale, mediul la care se referă
informaţia, în condiţiile legii.
Convenţia prevede că refuzul unei solicitări se va face în scris, dacă solicitarea a
fost făcută în scris sau dacă solicitantul cere acest lucru. Refuzul trebuie să fie motivat şi
să ofere informaţii privind accesul la procedura de recurs. Răspunsul cuprinzând refuzul
solicitării trebuie dat cât mai curând posibil, fără a se depăşi o lună, în afara cazului când
5
Legea nr. 86 din 10 mai 2000 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 224 din 22 mai 2000.
30
complexitatea informaţiei justifică o prelungire a acestei perioade până la două luni de la
data înaintării cererii.
În cadrul legislaţiei naţionale, fiecare parte la Convenţie se obligă să asigure
posibilitatea pentru orice persoană, care consideră că solicitarea informaţiei a fost
ignorată, greşit refuzată sau care consideră că a primit un răspuns inadecvat, de a avea
acces la o procedură de recurs în faţa unei instanţe de judecată sau a altui organism
independent şi imparţial prevăzut de lege.
Statul va lua măsuri ca respectiva persoană să aibă acces şi la o procedură de fond,
nefiind exclusă nici posibilitatea unei proceduri prealabile de recurs în faţa unei autorităţi
administrative.
În România, cadrul legal pentru participarea publicului la adoptarea şi aplicarea
deciziilor de mediu este dat, în afară de Convenţia de la Aarhus, şi de Constituţie,
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia
mediului, Hotărârea Guvernului nr. 878 din 28 iulie 20056 privind accesul publicului la
informaţia de mediu, Legea nr. 544 din 12 octombrie 20017 privind accesul la
informaţiile de interes public, Legea nr. 554 din 2 decembrie 20048 a contenciosului
administrativ, precum şi de alte acte normative cu caracter sectorial în domeniul
protecţiei mediului. Constituţia consacră expres dreptul la un mediu sănătos, în art. 35, iar
în art. 135 alin. (2) lit. f) prevede obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. Totodată, Constituţia
garantează accesul liber la justiţie - art. 21, dreptul la ocrotirea sănătăţii - art. 34,
libertatea de exprimare - art. 30, dreptul la informaţie - art. 31, dreptul de asociere - art.
40 (text care împreună cu Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 20009 cu privire la
6
H.G. nr. 878 din 28 iulie 2005 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 760 din 22 august 2005.
7
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 663 din 23 octombrie 2001,
ultima completare fiindu-i adusă prin Legea nr. 188 din 19 iunie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 425
din 26 iunie 2007.
8
Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 1154 din 7 decembrie 2004,
ultima modificare fiindu-i adusă prin Legea nr. 299 din 21 decembrie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr.
916 din 22 decembrie 2011.
9
Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000, publicată în M. Of., Partea I nr. 39 din 31 ianuarie
2000, a fost aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 246 din 18 iulie 2005, publicată în M.Of.,
31
asociaţii şi fundaţii constituie temeiul juridic al înfiinţării organizaţiilor
neguvernamentale ecologice ), dreptul de petiţionare - art. 51.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind
protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 265 din 29 iunie
2006, prevede în art. 5 că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos
şi echilibrat ecologic garantând în acest scop: accesul la informaţia privind mediul, cu
respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare, dreptul de
asociere în organizaţii privind protecţia mediului, dreptul de a fi consultat în procesul de
luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de
reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor, dreptul de a se adresa
direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului autorităţilor
administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a
produs sau nu un prejudiciu, dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dispoziţiile legale menţionate sunt completate de numeroase alte prevederi
privind participarea publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu.
2. Principii internaţionale
Partea I nr. 656 din 25 iulie 2005; ultima modificare a actului normativ menţionat a intervenit prin Legea
nr. 145 din 23 iulie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 517 din 26 iulie 2012.
32
şi-a găsit aplicarea într-un diferend, tot între S.U.A. şi Canada, privind poluarea aerului,
ocazie cu care Tribunalul de Arbitraj a afirmat existenţa unei reguli de drept internaţional,
impunând statelor obligaţia de a se abţine de la orice acte care pot cauza prejudicii pe
teritoriile vecine.
În Actul final de la Helsinki din 1975 se precizează că fiecare dintre statele
participante, în acord cu principiile de drept internaţional trebuie, într-un spirit de
cooperare, să se asigure că activităţile desfăşurate pe teritoriul lor nu cauzează degradarea
mediului înconjurător într-un alt stat sau în regiuni situate dincolo de limitele jurisdicţiei
naţionale.
În Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind „Prevenirea daunelor transfrontiere datorate activităţilor
periculoase”, se subliniază datoria statelor de a lua măsurile necesare pentru a preveni sau
a reduce daunele transfrontiere, de a repara sau compensa eventualele prejudicii.
Este un principiu care derivă din cel anterior, astfel că dacă există obligaţia de a
utiliza propriul teritoriu într-un mod care să nu poată aduce vreun prejudiciu semnificativ
statului vecin trebuie să existe şi obligaţia de a lua măsurile necesare în acest scop. Ca o
consecinţă, acordurile de bună vecinătate, prevăd că ţările vecine se angajează să prevină
şi să reducă anumite consecinţe negative de-a lungul frontierei naţionale.
Se susţine că din starea de vecinătate rezultă ideea fundamentală conform căreia
un stat poate întreprinde o serie de acţiuni pe propriul său teritoriu care ar putea afecta
mediul vecin, dacă dintr-un studiu comparativ rezultă avantajele clare şi considerabile şi
inconvenientele minime şi previzibile, cu condiţia ca asemenea acţiuni să fie de natură să
amelioreze condiţiile de viaţă ale populaţiei. O astfel de permisiune se încadrează în ideea
de toleranţă care trebuie să existe între vecini atunci când efectele negative sunt
nesemnificative faţă de avantajele considerabile pentru propria populaţie.
Necesitatea de a tolera sau norma de toleranţă acceptată în limitele unor standarde
stabilite este înţeleasă de o manieră implicită în practica statelor.
33
Regulile dreptului de vecinătate internaţional privesc atât protecţia apelor de
frontieră, cât şi protecţia aerului, a solului, a florei şi faunei contribuind la o mai bună
cooperare a statelor în prevenirea şi combaterea poluării, obiectivul lor principal constând
în protecţia teritoriului naţional împotriva efectelor negative care vin din statele sau
regiunile vecine.
Relaţiile de bună vecinătate sunt consacrate de România prin Constituţia din 1991,
revizuită ( art. 10 ).
34
2.1.4. Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii
35
semnificativ de convenţii internaţionale şi regionale, cu caracter preventiv al căror scop
esenţial este determinarea măsurilor ce le revin prin aplicarea acestui principiu ( ex.
Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin de origine telurică, Paris, 1974,
Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, Londra, 1973;
Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediterane, Barcelona, 1976 ş.a.).
36
Limitarea sau stoparea efectelor poluării mediului înconjurător a făcut obiectul
preocupărilor Conferinţei de la Stockholm care a elaborat şi a recomandat statelor o serie
de instrumente în acest scop. Pentru situaţiile în care substanţele poluante nu pot fi
asimilate de mediu s-a recomandat măsura interdicţiei activităţii generatoare de poluare,
iar pentru alte situaţii mai puţin grave, s-a recomandat instituirea anumitor restricţii, care
se pot prezenta fie sub forma licenţelor sau a permiselor, fie sub forma autorizaţiilor.
În cadrul Conferinţei de la Stockholm s-a propus şi un sistem de mijloace
stimulative constând în acordarea de împrumuturi favorabile, a unor avantaje fiscale, iar
în literatura de specialitate s-a vorbit despre eficacitatea sancţiunilor în domeniul
împiedicării sau atenuării poluării.
În evitarea poluării un rol însemnat revine sistemelor de supraveghere şi
evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor de mediu. În acest sens
menţionăm Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător creat în anul 1972 în
cadrul Conferinţei O.N.U. de la Stockholm, ca parte integrantă a Programului
„Observarea Planetei”.
În cadrul Consfătuirii interguvernamentale de la Nairobi din 1974, convocată de
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, au fost formulate principiile şi
scopurile Sistemului Global de Monitoring al Mediului Înconjurător, propunându-se
următoarele domenii de aplicare a monitorizării: controlul continuu al poluării
atmosferei, mărilor, oceanelor, solurilor.
Un rol important în evitarea poluării îl au şi studiile de impact ecologic.
Atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi la nivel internaţional, se pune un accent
deosebit pe obligaţia statelor de a lua măsurile adecvate pentru evitarea poluării.
37
2.2.3. Principiul „poluatorul plăteşte”
Potrivit Declaraţiei Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării
aerului, toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să
cadă în sarcina autorului. Această concepţie este cuprinsă şi în principiile directoare ale
relaţiilor economice internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei
mediului şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în anul 1972, fiind consacrată şi în Actul
Unic European, din 1987.
Principiul „poluatorul plăteşte” se inspiră din teoria economică potrivit căreia
costurile sociale externe, care însoţesc producţia industrială, trebuie să fie internalizate,
adică să fie luate în calcul de toţi agenţii economici, în costurile lor de producţie.
Mijloacele aflate la dispoziţia autorităţilor publice din ţările membre ale Uniunii
Europene, pentru a-i determina pe poluatori să asigure o depoluare adecvată sunt:
- taxarea poluărilor;
- instituirea de norme tehnice antipoluante;
- aplicarea diverselor mecanisme de compensaţie.
38
II. POPULAŢIA SI MEDIUL
1. Noţiuni generale
39
2. Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează
10
Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în sistemul sănătăţii, a fost publicată în M.Of., Partea I
nr. 372 din 28 aprilie 2006.
40
Asistenţa de sănătate publică intervine şi în domeniul relaţiei stării de sănătate cu
mediul, prin:
- monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea;
- reglementarea calităţii principalilor factori şi elemente de mediu;
- stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică;
- controlul aplicării acestor reglementări.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 82 atribuţiile
şi răspunderile autorităţii publice centrale pentru sănătate, în domeniul protecţiei
mediului:
- organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei
în relaţie cu factorii de risc din mediu;
- asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
- elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
- colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în managementul
calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
- colaborează, la nivel central şi local, în asigurarea accesului publicului la informaţia
de sănătate în relaţie cu mediul.
41
Cu un conţinut asemănător, acest drept a fost ulterior prevăzut în Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor din 1981, în Protocolul adiţional la Convenţia
americană privind drepturile omului, din 1998, în Proiectul de Declaraţie internaţională a
drepturilor omului şi mediului din 1994 ş.a.
Pe plan naţional, dreptul la mediu apare fie consacrat în constituţiile naţionale ca
drept fundamental, fie în legile organice.
42
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător.”
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 5, pornind de la
consacrarea principiului conform căruia statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic, prevede garanţiile acestui drept şi anume:
• accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
• dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
• dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea
planurilor şi programelor;
• dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de
mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
• dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
În raportul dintre aceste drepturi şi celelalte drepturi fundamentale ale omului se
constată că dreptul la mediu este în acelaşi timp fundamentul dezvoltării celorlalte
drepturi şi totodată o premisă pentru apariţia de noi drepturi fundamentale ale omului.
Se constată în prezent în practica jurisdicţională internaţională şi naţională ( în
statele dezvoltate ) o reorientare cu privire la acest drept în sensul considerării lui ca drept
individual, iar nu colectiv ca până acum.
43
¾ În 1976, la Vancouver, a urmat o nouă Conferinţă a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, ocazie cu care s-au discutat probleme referitoare la habitat şi la
aşezările umane.
44
Test de verificare
45
• Iancu, Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Editura Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998;
• Neuray, J.-F., Principes du droit de l'environnement, Story-Scientia, Bruxelles
1995.
• Sadeleer, N. de, Les principes du pollueur-payeur, de prévention et de précaution.
Essai sur la genèse et la portée juridique de quelques principes du droit de
l’environnement, Bruylant, Bruxelles, 1999.
46
Unitatea de învăţare nr. 3
Cuprins
Atmosfera
Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei;
Protecţia atmosferei în dreptul intern;
Protecţia atmosferei pe plan internaţional;
Protecţia spaţiului extraatmosferic;
Apa
Clasificarea apelor;
Poluarea apei;
Regimul juridic al apelor în România;
Protecţia apelor;
Protecţia apelor pe plan internaţional;
Solul şi subsolul
Consideraţii generale privind degradarea solului;
Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în România;
Protecţia subsolului;
Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 3;
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 3.
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 3
La finalizarea studiului acestei unităţi veţi fi capabili:
• să analizaţi normele care au ca obiect conservarea, dezvoltarea şi protecţia
factorilor abiotici ai mediului;
• să identificaţi măsurile prin care se realizează protecţia factorilor abiotici ai
mediului;
• să explicaţi rolul cooperării internaţionale în protecţia factorilor abiotici ai
mediului.
47
I. ATMOSFERA
1. Noţiune
Prin atmosferă se înţelege masa de aer11 care înconjoară suprafaţa terestră,
incluzând şi stratul protector de ozon.
În 1979 a avut loc la Geneva prima Conferinţă din Europa pentru protecţia
mediului care a adoptat Convenţia şi Rezoluţia asupra poluării atmosferice transfrontiere
pe distanţe lungi.
Convenţia de la Geneva12 defineşte poluarea atmosferică în general ca fiind
introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie care
au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor
biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să
păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător.
Convenţia a definit poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi ca fiind
acea poluare atmosferică a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parţial în zona supusă
jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă
jurisdicţiei unui alt stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă
contribuţiile surselor individuale sau ale grupurilor de surse de emisie.
Poluanţii din atmosferă se clasifică în două grupe:
a) poluanţi primari;
b) poluanţi secundari.
11
Potrivit Legii nr. 104 din 15 iunie 2011 privind calitatea aerului înconjurător, publicată în M.Of., Partea I
nr. 452 din 28 iunie 2011, aerul înconjurător reprezintă aerul din troposferă, cu excepţia celui de la locurile
de muncă, unde publicul nu are de regulă acces şi pentru care se aplică dispoziţiile privind sănătatea şi
siguranţa la locul de muncă.
12
Convenţia de la Geneva din 1979 a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991,
publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
48
2. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei
49
Regimul juridic de protecţie a atmosferei se fundamentează pe respectarea
principiului de abordare integrată a protecţiei mediului.
Prin Legea nr. 104 din 15 iunie 2011 a fost instituit Sistemul Naţional de Evaluare
şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului, care asigură cadrul organizatoric, instituţional
şi legal de cooperare între autorităţile şi instituţiile publice, cu competenţe în domeniu, în
scopul evaluării şi gestionării calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, pe întreg
teritoriul României, precum şi pentru informarea populaţiei şi a organismelor europene şi
internaţionale privind calitatea aerului înconjurător.
Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului include
două structuri:
1. Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului, care asigură cadrul
organizatoric, instituţional şi legal pentru desfăşurarea activităţilor de monitorizare a
calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, pe teritoriul României;
2. Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi Atmosferici, care
asigură cadrul organizatoric, instituţional şi legal pentru realizarea inventarelor privind
emisiile de poluanţi în atmosferă, în mod unitar, pe întreg teritoriul ţării.
Măsurile la nivel naţional prevăzute de legea privind calitatea aerului înconjurător
vizează:
- prevenirea producerii unor evenimente dăunătoare şi reducerea efectelor
acestora asupra sănătăţii umane şi a mediului ca întreg;
- evaluarea calităţii aerului înconjurător pe întreg teritoriul ţării pe baza unor
metode şi criterii comune, stabilite la nivel european;
- obţinerea informaţiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a sprijini
procesul de combatere a poluării aerului şi a disconfortului cauzat de acesta, precum şi
pentru a monitoriza pe termen lung tendinţele şi îmbunătăţirile rezultate în urma
măsurilor luate la nivel naţional şi european;
- garantarea faptului că informaţiile privind calitatea aerului înconjurător sunt
puse la dispoziţia publicului;
- menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare
şi/sau îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri;
50
- promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale Uniunii
Europene în vederea reducerii poluării aerului;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate de prin acordurile, convenţiile şi tratatele
internaţionale la care România este parte.
Poluarea atmosferei poate fi produsă din:
• surse fixe (unităţi industriale);
• din surse mobile (autovehicule);
Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare au, între altele,
următoarele obligaţii:
- să solicite şi să obţină acordul şi/sau autorizaţia de mediu;
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în
atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice
obligaţiile ce le revin prin acestea;
- să doteze instalaţiile cu filtre şi aparatură pentru reţinerea poluanţilor la sursă
etc.
Utilizatorii de surse mobile de poluare a aerului au obligaţia să asigure încadrarea
în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună
inspecţiilor tehnice, potrivit legii.
51
4. Reglementări naţionale privind protecţia stratului de ozon
13
România a aderat la primele două documente şi l-a acceptat pe cel de-al treilea prin Legea nr. 84 din 3
decembrie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 292 din 15 decembrie 1993.
14
Hotărârea Guvernului nr. 243 din 17 aprilie 1995 privind înfiinţarea şi funcţionarea Comitetului Naţional
pentru Protecţia Stratului de Ozon a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 87 din 9 mai 1995.
15
Ordinul 506 din 17 septembrie 1996 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului a fost publicat
în M.Of., Partea I nr. 234 din 27 septembrie 1996.
52
export cu substanţe, produse şi echipamente înscrise în anexele Protocolului de la
Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon.
16
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I
nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
53
înconjurător împotriva efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activităţile umane
care modifică sau pot modifica stratul de ozon.
17
Ratificată de România prin Legea nr. 24 din 6 mai 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 119 din 12 mai
1994.
18
Ratificat de România prin Legea nr. 3 din 2 februarie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 16
februarie 2001.
54
6. Protecţia spaţiului extraatmosferic
19
Ratificat de România prin Decretul nr. 74 din 30 ianuarie 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 2
februarie 1968.
55
Tratatul prevede răspunderea statului care lansează sau asigură lansarea unui obiect
spaţial pentru pagubele provocate de acesta pe pământ, în atmosferă sau în spaţiul
extraatmosferic.
56
II. APA
1. Noţiune
2. Clasificarea apelor
Există mai multe criterii în funcţie de care se poate realiza clasificarea apelor,
astfel:
A. În raport de administrarea lor:
a. ape internaţionale; sunt apele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte
state, cele care intră sau trec prin graniţele naţionale, precum şi cele cu privire la care
interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale;
b. ape teritoriale ( maritime interioare); sunt apele cuprinse între porţiunea ţărmului
ţării spre larg, a căror întindere şi delimitare este stabilită prin legea naţională;
c. ape naţionale; sunt râurile, fluviile, canalele şi lacurile navigabile interioare,
precum şi apele râurilor si fluviilor de frontieră de la malul român până la linia de
frontieră stabilită prin tratate şi convenţii internaţionale.
B. După aşezarea lor:
a. ape de suprafaţă:
- de interes general;
- de interes local;
b. ape subterane.
C. Din punct de vedere al destinaţiei economice concrete:
57
a. ape de folosinţă generală, sunt cele destinate satisfacerii consumului populaţiei,
când potrivit criteriilor economico-politice apa e considerată obiect de consumaţie
individuală;
b. ape destinate agriculturii, sunt cele utilizate îndeosebi pentru irigaţii, când
potrivit aceloraşi criterii apa e considerată obiect al muncii;
c. ape cu destinaţie specială, sunt apele folosite pentru navigaţie, pescuit,
producerea energiei electrice ş.a., când pe baza aceloraşi criterii apa apare ca mijloc de
producţie.
D. Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei resurselor vii
ale apelor, acestea se grupează pe bazine piscicole, care pot fi:
a. bazine naturale;
b. bazine amenajate.
Fac parte din bazinele piscicole apele naţionale curgătoare şi stătătoare de pe întreg
teritoriul ţării, inclusiv apele maritime interioare şi terenurile acoperite cu apă ca urmare a
îndiguirilor, care servesc sau oferă condiţii pentru creşterea şi înmulţirea vieţuitoarelor
acvatice.
3. Poluarea apei
20
Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 244 din 8 octombrie
1996, suferind modificări şi completări succesive prin următoarele acte normative: Legea nr. 310 din 28
58
activităţii umane, a unor substanţe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna
sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de cele
acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale proprietăţii, sau care pot dăuna sau
obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale ale mediului.
Poluarea apelor poate fi:
- naturală;
- antropică ( fizică, chimică, bacteriologică ş.a.).
iunie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr 584 din 30 iunie 2004, Legea 112 din 4 mai 2006, publicată în
M.OF., Partea I nr. 413 din 12 mai 2006, O.U.G. nr. 12 din 28 februarie 2007, publicată în M.Of., Partea I
nr. 153 din 2 martie 2007, O.U.G. nr. 130 din 12 noiembrie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 780 din
16 noiembrie 2007, O.U.G. nr. 3 din 5 februarie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 114 din 19 februarie
2010, aprobată prin Legea nr. 146 din 12 iulie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 497 din 19 iulie 2010,
O.U.G. nr. 64 din 29 iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 461 din 30 iunie 2011, O.UG. 71 din 31
august 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 637 din 6 septembrie 2011.
59
Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu
depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu
orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.
Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei,
aparţin proprietarului albiei apei.
Dacă terenurile cu mal sunt inundate consecutiv pe o durata de minim trei ani la
nivelul mediu al cursului de apă atunci proprietatea asupra albiei apei se extinde şi asupra
suprafeţei inundate.
60
Apele, malurile şi albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le
administrează, sunt supuse dispoziţiilor Legii apelor, precum şi prevederilor din
convenţiile internaţionale la care România este parte.
Suprafeţele acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”,
împreună cu resursele care le generează, fac parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege,
din domeniul public de interes naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările şi
completările ulterioare, gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi
interesului comun, prin colaborare şi cooperare strânsă, la toate nivelurile administraţiei
publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanţilor colectivităţilor locale şi a populaţiei,
pentru realizarea maximului de profit social.
Activitatea de gospodărire unitară, raţională şi complexă a apelor se organizează şi
se desfăşoară pe bazine hidrografice.
Gospodărirea apelor trebuie realizată considerând apele de suprafaţă şi subterane ca
un tot unitar, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, în scopul asigurării dezvoltării
durabile.
Informaţiile hidrometeorologice, hidrologice şi de gospodărire a apelor se obţin
prin unităţi ale Administraţiei Naţionale „Apele române”, de la unităţi specializate
autorizate şi constituie Fondul naţional de date de gospodărire a apelor. Acest Fond şi
evidenţa apelor din domeniul public sunt incluse în Cadastrul apelor.
61
• protecţia calitativă.
62
Elaborarea strategiei şi concepţiei de apărare în domeniul supus analizei revine
autorităţii publice centrale din domeniul apelor.
Potrivit art. 67 din Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările
şi completările ulterioare, prin apărare împotriva inundaţiilor, a fenomenelor
meteorologice periculoase şi a accidentelor la construcţii hidrotehnice se înţeleg:
• măsuri de prevenire şi de pregătire pentru intervenţii;
• măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase
cu urmări grave;
• masuri de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.
Aceste măsuri constituie o obligaţie care revine şi tuturor persoanelor fizice şi
juridice, cu excepţia persoanelor cu handicap, a bătrânilor, copiilor şi a altor categorii
defavorizate.
Acţiunea de apărare se declanşează în momentul în care se constată apariţia
fenomenului periculos sau când probabilitatea de apariţie este stabilită prin prognoză.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 202 din 18
decembrie 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere21, gospodărirea, protecţia,
punerea în valoarea, dezvoltarea durabilă şi, unde este posibil, restaurarea acesteia
reprezintă acţiuni de interes general.
Zona costieră reprezintă spaţiul geografic situat la contactul mării cu uscatul,
incluzând apele de coastă de suprafaţă şi subterane şi terenurile adiacente, inclusiv apele
de suprafaţă şi subterane puternic intercondiţionate şi aflate în imediata apropiere a
ţărmului, împreună cu insulele şi lacurile sărate şi zonele umede în contact cu marea,
plaja şi faleza.
Reglementările specifice în domeniu au ca scop:
21
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 202 din 18 decembrie 2002, publicată în M. Of., Partea I nr. 965
din 28 decembrie 2002, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 280 din 24 iunie 2003,
publicată în M.Of., Partea I nr. 454 din 26 iunie 2003.
63
1. stabilirea zonei costiere şi a măsurilor care se impun pentru asigurarea integrităţii
acesteia;
2. garantarea utilizării publice a zonei costiere româneşti, cu excepţia situaţiilor care
privesc siguranţa naţională;
3. utilizarea durabilă a zonei costiere pe baza principiilor care asigură protecţia
mediului, peisajului, moştenirii culturale, istorice şi arheologice;
4. reconstrucţia şi conservarea zonei costiere prin adoptarea de măsuri adecvate;
5. integrarea în cadrul acesteia a politicilor de mediu şi a altor politici sectoriale;
6. asigurarea accesului publicului la informaţie şi a participării acestuia la luarea
deciziilor în domeniul gospodăririi integrate a zonei costiere româneşti.
În prezent gospodărirea zonei costiere se realizează pe baza mai multor principii,
dintre care menţionăm:
- principiul dezvoltării durabile;
- principiul prevenirii;
- principiul restaurării;
- principiul „poluatorul plăteşte”;
- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a celor mai bune practici
în domeniul mediului, pentru atingerea unui nivel general ridicat de protecţie a mediului
în zona costieră;
- principiul asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării
la luarea deciziilor;
- principiul cooperării internaţionale.
Stabilirea regimului juridic de folosire a zonei costiere este un drept exclusiv al
Guvernului, care se exercită prin autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, pe
baza unor norme şi metodologii specifice.
64
6. Protecţia apelor pe plan internaţional
Potrivit art. 6 din Regulile de la Helsinki, fiecare stat din cadrul unui bazin
internaţional are dreptul la o cotă echitabilă şi rezonabilă de folosire avantajoasă a apelor
bazinului şi are, în acelaşi timp, obligaţia de a se abţine de la producerea unei noi forme
de poluare sau a vreunei creşteri a poluării existente.
Într-un cadru geografic mai restrâns Consiliul Europei a adoptat la 6 mai 1968
Cartea Europeană a Apei.
La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm din 1972, deşi protecţia apelor
continentale împotriva poluării nu a fost menţionată expres pe ordinea de zi, s-a stabilit
totuşi principiul potrivit căruia aruncarea în apă a reziduurilor de materiale toxice sau alte
materiale, precum şi degajările de căldură, care prin cantitatea şi natura lor nu pot fi
neutralizate de mediu trebuie să fie interzise.
Pe baza unei recomandări a Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la
Stockholm, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a lansat în 1986 Programul pentru
gestiunea acceptabilă a resurselor continentale de apă.
65
Proiectul prevede că fiecare parte contractantă trebuie să ia în legătură cu apele de
suprafaţă de pe teritoriul său, precum şi cu fluviile internaţionale, toate măsurile necesare
pentru prevenirea noilor forme de poluare şi pentru reducerea poluării existente.
În legătură cu deversarea în cursurile de apă internaţionale a unor substanţe
periculoase, documentul foloseşte tehnica listelor astfel:
a. substanţele neobişnuit de vătămătoare prevăzute în lista A sau lista neagră nu
pot fi deversate, în principiu; excepţional această activitate se poate desfăşura în baza
unei autorizaţii eliberate de o autoritate naţională competentă;
b. substanţele vătămătoare cuprinse în lista B sau lista cenuşie pot fi deversate
în mod limitat, constituind obiectul unor reglementări naţionale.
Se propun două categorii de norme de calitate a apelor:
1. norme minime care trebuie respectate în fiecare punct unde cursul de apă
traversează frontiera dintre două state părţi. Astfel, fiecare stat trebuie să se asigure că
parametrii calitativi de la un punct relevant al frontierei vor fi cel puţin deasupra
minimului cerut;
2. norme speciale concepute ca standarde tehnice de calitate a apei, pregătite
de o convenţie internaţională şi adoptate de statele coriverane, în vederea aplicării lor.
66
2. se referă la „substanţe neobişnuit de poluante” care, în sensul Acordului,
desemnează orice element sau compus identificat de părţi, care deversat în orice cantitate,
produce un pericol iminent şi substanţial pentru sănătatea publică
3. introduce conceptul de “autorităţi de regiune” prevăzând că deşi
responsabilitatea principală revine celor 2 părţi semnatare, totuşi Guvernele statelor şi
provinciilor riverane au şi ele anumite obligaţii ori de cate ori poluarea apelor dulci ar
putea fi localizată.
22
Ratificată de România prin Legea nr. 30 din 26 aprilie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 3 mai
1995, suferind amendamente ale art. 25 şi 26, adoptate la Madrid, acceptate de România prin Legea nr. 82
din 5 aprilie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 330 din 12 aprilie 2006.
67
Convenţia defineşte impactul transfrontier ca fiind orice efect negativ
semnificativ asupra mediului rezultat dintr-o schimbare în condiţiile apelor transfrontiere,
cauzată de o activitate umană a cărei origine fizică este situată în întregime sau parţial
într-o zonă aflată sub jurisdicţia unei părţi, efectele producându-se într-o zonă aflată sub
jurisdicţia altei părţi.
Părţile se obligă să adopte măsuri eficiente pentru prevenirea, controlul şi
reducerea oricărui impact transfrontier fără a produce un transfer al poluării în alt mediu.
Părţile înţeleg să se conducă după următoarele principii:
• principiul precauţiunii;
• principiul „poluatorul plăteşte;
• principiul gospodăririi durabile a resurselor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale.
23
Ratificată de România prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 41 din 27
februarie 1995.
68
6.2. Protecţia mărilor şi oceanelor
69
• norme care reglementează operaţiunile de amestecare a petrolului cu apa în
activităţile de curăţare a navelor şi în operaţiile de descărcare şi transfer a hidrocarburilor
din şi între tancurile petroliere;
• norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite de a fi făcut
deversări în mediul marin, drept recunoscut organelor statului riveran în zona supusă
jurisdicţiei sale şi reglementat ca obligaţie de a reclama nava oriunde în marea liberă.
În România reglementarea specifică este dată de Legea nr. 17 din 7 august 199024,
republicată, privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al
zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României.
Potrivit legii sunt considerate ape maritime interioare suprafeţele de apă situate
între ţărmul mării şi liniile de bază.
Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor
maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurate de la liniile
de bază.
Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile
drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului spre larg
al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale instalaţiilor
portuare permanente.
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre
largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurată de la liniile de bază.
Zona economică exclusivă este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc la
Marea Neagră, situat dincolo de limita mării teritoriale şi adiacent acestora, în care
România îşi exercită drepturile suverane şi jurisdicţia asupra resurselor naturale ale
24
Legea nr. 17 din 7 august 1990, republicată în M.Of., Partea I nr. 765 din 21 octombrie 2002, a fost
modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 130 din 12 noiembrie 2007, publicată
în M.Of., Partea I nr. 780 din 16 noiembrie 2007 şi prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 51 din 8
iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 411 din 10 iunie 2011.
70
fundului mării, subsolului acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce
priveşte diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea
mediului şi gestionarea acestora.
Legea împuterniceşte statul român să adopte norme şi să ia măsuri pentru
prevenirea şi reducerea poluării, protecţia navigaţiei şi să asigure respectarea şi aplicarea
acestora în porturi, în apele maritime interioare, în marea teritorială şi în zona economică
exclusivă. Aceste măsuri privesc în principal: limitarea evacuării substanţelor toxice,
combaterea poluării făcute de nave, a poluării provenind de la instalaţiile folosite pentru
exploatarea şi explorarea resurselor naturale de pe solul şi subsolul marin, precum şi
prevenirea poluării produse de celelalte instalaţii care funcţionează în mediul marin.
Atunci când există motive temeinice să se creadă că o navă folosită în scopuri
comerciale a făcut o deversare de substanţe toxice în marea noastră teritorială, apele
maritime interioare sau în zona economică exclusivă, organele române competente au
dreptul:
• să ceară explicaţii navei în legătură cu faptele ce i se impută;
• dacă explicaţiile sunt vădit mincinoase sau sunt refuzate, organele române
competente au dreptul de a inspecta nava;
• când există probe justificative, să intenteze acţiune în justiţie, în conformitate cu
legislaţia română;
• să dispună, sub rezerva normelor dreptului internaţional, reţinerea navei, precum
şi alte măsuri necesare.
Foarte importantă este dispoziţia potrivit căreia în marea noastră teritorială, în
apele maritime interioare şi porturile româneşti, se interzice intrarea oricărei nave care
are la bord arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă, precum şi alte
mărfuri prohibite de statul român (ex: stupefiante).
Intrarea navelor care transportă deşeuri radioactive sau alte substanţe ori deşeuri
periculoase în marea noastă teritorială este permisă numai după obţinerea aprobării din
partea organelor competente, solicitată cu cel puţin 30 de zile înainte de data când se
intenţionează această operaţiune.
Sunt interzise:
71
- lansarea, îmbarcarea sau debarcarea de tehnică militară, submarine, amfibii şi
orice alte instalaţii în măsură să execute cercetări acvatice sau subacvatice;
- îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, stupefiante şi substanţe psihotrope, de
fonduri băneşti şi de persoane contrar legilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare
române;
- poluarea deliberată şi gravă de orice natură a ecosistemelor marine.
Dacă în timpul în care s-a aflat în apele maritime interioare, în marea teritorială
sau în zona economică exclusivă a României, o navă străină folosită în scopuri
comerciale a desfăşurat activităţi care contravin legilor române şi încalcă drepturile
suverane ale României, această navă poate fi urmărită şi în marea liberă, cu condiţia ca
urmărirea să fi început de când se afla în zonele sus menţionate şi să se fi exercitat fără
întrerupere.
72
de drept public sau privat, inclusiv statul sau eventualele sale subdiviziuni politice, de a fi
despăgubită.
Cauzele exoneratoare de răspundere sunt un act de război, un fenomen natural
excepţional, acţiunea criminală a unui terţ sau neglijenţa gravă a unui Guvern în
menţinerea auxiliarelor de navigaţie. Dacă se constată culpa proprietarului navei, acesta
suportă integral prejudiciul.
25
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 6 din 8 martie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 57 din
18 martie 1993.
73
¾ În 1982 la Montago Bay a fost semnată Convenţia Naţiunilor Unite
asupra dreptului mării26.
Convenţia consacră principiul conform căruia resursele minerale ale adâncurilor
tuturor mărilor constituie patrimoniu comun al umanităţii; are un capitol întreg dedicat
protecţiei resurselor marine vii şi stabileşte formele de cooperare regională şi globală în
protecţia mediului marin, conţine reguli privind protecţia zonelor îngheţate ale mărilor şi
oceanelor şi răspunderea juridică a statelor pentru prejudiciile cauzate; este o convenţie
cu caracter universal.
26
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 300 din 21 octombrie 1996.
74
destinate imersării, precum şi navelor bănuite de a fi făcut deversări în marea lor
teritorială.
75
activităţile pe mare, inclusiv pescuitul şi alte folosinţe legitime ale mării şi deteriorarea
condiţiilor de agrement.
• se referă la poluarea mediului marin din orice sursă cu substanţele şi cu
materialele periculoase expres prevăzute în anexă.
Convenţia este însoţită de trei protocoale:
a) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării
din surse de pe uscat;
b) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării
prin descărcare;
c) Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe
nocive mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă.
76
III. SOLUL ŞI SUBSOLUL
Faţă de celelalte componente ale mediului, solul are o serie de particularităţi date
de faptul că:
- este un suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, om şi animale;
- este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură;
- este limitat ca întindere;
- are caracter de fixitate;
- dacă este distrus nu se mai poate reface decât prin intervenţia extrem de lentă a
factorilor naturali.
Poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea
funcţionării normale a acestuia ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme
naturale şi antropice, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică şi biologică a
solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea bioproductivă, din
punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Indicatorul sintetic al efectului care rezultă din poluarea solului este reprezentat
fie de reducerea cantitativă şi calitativă a producţiei vegetale, fie de cheltuielile care
trebuie făcute pentru menţinerea sa la parametrii bioproductivi existenţi înainte de a se
produce poluarea.
27
Legea nr. 18 din 19 februarie 1991, republicată în M.Of., Partea I nr. 1 din 5 ianuarie 1998, a suferit
completări şi modificări succesive, ultima prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I
nr. 409 din 10 iunie 2011.
77
destinaţia lor economică constituie fondul funciar al ţării; ca element al mediului, acesta
trebuie ocrotit în vederea asigurării dezvoltării durabile.
Protecţia solului prezintă două aspecte: calitativ şi cantitativ.
• Sub aspectul protecţiei calitative, terenurile care prin degradare sau poluare şi-au
pierdut total sau parţial capacitatea bioproductivă se constituie cu acordul proprietarilor
în perimetre de ameliorare.
Dacă proprietarii nu-şi dau acordul pentru includerea unor astfel de terenuri în
perimetrul de ameliorare, decide prefectura pe baza propunerii făcute de primărie. Pe
perioada când un astfel de teren este inclus în perimetrul de ameliorare, proprietarul este
scutit de plata impozitelor pe teren, iar la reprimirea terenului nu este obligat să plătească
sporul de valoare dobândit de terenul său în asemenea condiţii.
3. Protecţia subsolului
Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României din 1991, revizuită, bogăţiile de
interes public ale subsolului, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date în
condiţiile prevăzute în legi organice, în administrarea, concesionarea ori închirierea
regiilor autonome şi instituţiilor publice ori date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică.
78
Statul are obligaţia să asigure exploatarea bogăţiilor de interes public ale
subsolului în concordanţă cu interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor
de protecţie şi conservare a mediului.
Explorarea, dezvoltarea şi exploatarea petrolului se realizează conform legii, cu
respectarea strictă a cerinţelor de protecţie a mediului.
Ca bunuri materiale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt
proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege.
79
Test de verificare
1. Explicaţi cauzele şi efectele poluării atmosferei.
2. Enunţaţi componentele Sistemului Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a
Calităţii Aerului.
3. Indicaţi ce vizează la nivel naţional măsurile prevăzute de legea privind calitatea
aerului înconjurător.
4. Care sunt obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse fixe de poluare?
5. Ce principii au stabilit părţile Convenţiei asupra poluării atmosferice transfrontiere pe
distanţe lungi, adoptată la Geneva, în 1979?
6. Analizaţi conţinutul Tratatului privind principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti,
adoptat la Moscova la 27 ianuarie 1967.
7. Clasificaţi apele în raport de cele patru criterii precizate în prezentul curs.
8. De câte feluri poate fi poluarea apelor?
9. Cine deţine proprietatea asupra apelor la nivel naţional?
10. Care este regimul de folosinţă a apelor în România?
11. Explicaţi pe scurt cum se realizează protecţia apelor.
12. Pe baza căror principii se realizează gospodărirea zonei costiere?
13. Care sunt elementele de superioritate ale Convenţiei de la Bucureşti din 1992?
14. Precizaţi în ce constă poluarea solului.
15. Prin ce măsuri legale se realizează protecţia solului?
16. În ce constă obligaţia statului referitoare la protecţia subsolului?
80
Unitatea de învăţare nr. 4
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA RESURSELOR
NATURALE ŞI CONSERVAREA DURABILĂ A BIODIVERSITĂŢII
Cuprins
Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier
Noţiunile de „fond forestier naţional” şi „patrimoniu forestier”;
Proprietatea asupra fondului forestier şi administrarea acestuia;
Protecţia fondului forestier naţional;
Produsele pădurii şi folosinţa lor;
Protecţia altor forme de vegetaţie terestră
Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier;
Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale;
Protecţia plantelor cultivate;
Protecţia faunei terestre şi acvatice
Protecţia faunei în dreptul intern;
Protecţia faunei pe plan internaţional;
Protecţia şi conservarea ariilor naturale
Reglementarea juridică a ariilor naturale protejate în România;
Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional;
Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 4;
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 4.
81
I. CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI
FORESTIER
Potrivit art. 1 alin. (1) din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46 din 19 martie
200828, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc
nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a
altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la
data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie,
indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional.
Fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, constituie bun de
interes naţional fiind supus regimului silvic, reprezentat de un sistem de norme cu
caracter tehnic, economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, paza şi
protecţia acestui fond.
Totalitatea bunurilor mobile şi imobile cu destinaţie forestieră, precum şi a
drepturilor reale şi de creanţă aferente acestora formează patrimoniul forestier.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Codul Silvic, fondul forestier este constituit din:
28
Legea nr. 46 din 19 martie 2008 privind Codul Silvic, publicată în M. Of, Partea I nr. 238 din 27 martie
2008, a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 193 din 25 noiembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I
nr. 825 din 8 decembrie 2008, aprobată prin Legea nr. 193 din 27 mai 2009, publicată în M.Of., Partea I nr.
365 din 1 iunie 2009, de Legea nr. 54 din 19 martie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 186 din 24 martie
2010, de Legea nr. 95 din 21 mai 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 350 din 27 mai 2010, şi de Legea
nr. 60 din 10 aprilie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 255 din 17 aprilie 2012.
82
1. fond forestier proprietate publică a statului;
2. fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
3. fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
4. fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale.
Punerea în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al
statului care se exercită prin autoritatea publica centrală care răspunde de silvicultură.
Proprietarii de păduri sunt obligaţi:
• să asigure întocmirea şi respectarea amenajamentelor silvice;
• să asigure paza şi integritatea fondului forestier;
• să realizeze lucrările de regenerare a pădurii;
• să realizeze lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor;
• să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor pădurilor;
• să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor;
• să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea
parchetelor şi eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat;
• să asigure întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere pe care le au în
administrare sau în proprietate;
• să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu actele de proprietate şi
să menţină în stare corespunzătoare semnele de hotar.
83
care funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor, sau pe bază de contract cu alte ocoale
silvice.
84
• protecţia vânatului, a peştelui din apele de munte şi lacurile de acumulare şi a
altor vieţuitoare din fondul forestier
Se asigură prin stabilirea de lege a perioadei în care se poate pescui sau vâna, a
uneltelor şi mijloacelor de practicare a acestor activităţi şi a altor măsuri speciale de
protecţie.
85
II. PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ
Potrivit Codului silvic aprobat prin Legea nr. 46 din 19 martie 2008, vegetaţia
forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional este constituită din:
86
Prin Legea nr. 289 din 15 mai 200229 s-a stabilit regimul juridic al perdelelor
forestiere de protecţie.
Perdelele forestiere de protecţie pot fi proprietate publică sau proprietate privată.
Legea consacră principiul conform căruia terenurile cu perdele forestiere de protecţie,
indiferent de forma de proprietate, constituie bunuri de interes naţional, iar înfiinţarea lor
reprezintă o cauză de utilitate publică.
Înfiinţarea acestor perdele de protecţie forestieră se face pe baza unor studii
întocmite de institute şi staţiuni de cercetare agricolă şi silvică sub conducerea Academiei
de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu - Şişeşti” şi este obligatorie atât pentru
persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice în cazurile în care prin studiile efectuate se
prevede expres necesitatea realizării lor.
29
Legea nr. 289 din 15 mai 2002 privind perdelele forestiere de protecţie a fost publicată în M.Of., Partea I
nr. 338 din 21 mai 2002 şi republicată în M.Of., Partea I nr. 928 din 28 decembrie 2011.
30
Publicată în M.Of., Partea I nr. 819 din 21 noiembrie 2011.
31
Legea defineşte noţiunea de pajişte ca fiind suprafaţa agricolă de păşuni, fâneţe şi izlazuri comunale
consacrată producţiei de iarbă şi de alte plante furajere erbacee, însămânţate sau naturale, care nu fac parte
din sistemul de rotaţie a culturilor din exploataţii de cel puţin 5 ani şi care sunt administrate de către
agricultori pentru păşunatul animalelor şi producerea de furaje, cu respectarea bunelor condiţii agricole şi
de mediu.
87
• pajiştile proprietate publică şi privată a statului şi pajiştile comunale şi urbane
care fac parte din domeniul privat al statului şi se află în administrarea consiliilor locale
respective;
• pajiştile în indiviziune care, fie prin lege, fie prin efectul actelor de proprietate
sau acordul ulterior al coproprietarilor, se folosesc în comun în cadrul asociaţiilor de
păşunat constituite de către aceştia;
• pajiştile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane, inclusiv golurile
alpine, sau cele situate în zonele inundabile ale râurilor şi în Lunca Dunării, care nu intră
în categoriile prevăzute mai sus şi care sunt folosite numai în timpul prielnic păşunatului,
aparţinând domeniului public al statului;
• pajiştile proprietate privată a comunelor, oraşelor sau, după caz, a municipiilor,
aflate în administrarea primăriilor, provenite din fostele izlazuri comunale, pajişti şi
terenuri arabile, care s-au aflat în folosinţa cooperativelor agricole de producţie;
• pajiştile comunelor, oraşelor sau, după caz, ale municipiilor, aflate în
administrarea primăriilor, provenite din fostele izlazuri comunale, transmise unităţilor
agricole de stat;
• alte suprafeţe de pajişti proprietate privată, declarate de către agricultori
Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură în anul 2007.
Pajiştile comunale şi urbane sunt acele pajişti care sunt proprietatea privată a
unităţilor administrativ-teritoriale, dobândite prin contracte de vânzare-cumpărare, prin
donaţie, prin răscumpărare, prin legi de împroprietărire şi cu ocazia comasării. se folosesc
exclusiv pentru păşunat, ca fâneţe şi pentru cultivarea plantelor erbacee specifice zonei,
în vederea obţinerii de masă verde, fân sau seminţe.
Activităţile care se desfăşoară pe pajişti sunt numai acelea pentru creşterea
potenţialului de producţie a solului şi se pot realiza perdele de protecţie, surse de apă
potabilă, regularizarea cursurilor de apă, lucrări de îmbunătăţiri funciare şi proiecte având
ca obiect de investiţii producerea şi utilizarea energiei regenerabile.
Pajiştile în indiviziune, constituite fie prin legi de împroprietărire, fie ca efect al
actelor de proprietate sau cu acordul coproprietarilor, sunt terenuri cu caracter de bun
obştesc dintr-o comună ori mai multe comune şi se folosesc în comun ca păşune, ca
88
fâneaţă sau pentru cultivarea plantelor de nutreţ în cadrul asociaţiilor de păşunat de către
aceştia.
Pajiştile de munte şi de baltă sunt păşunile situate în regiunea montană, pădurile
păşunabile şi păşunile împădurite, precum şi cele situate în zonele inundabile ale râurilor
şi în Lunca Dunării şi aparţin domeniului public al statului.
Acestea se atribuie în concesiune crescătorilor de animale, persoane fizice şi
persoane juridice, organizaţiilor sau asociaţiilor locale ale crescătorilor de animale legal
constituite, pentru instalarea de turme ori cirezi de animale în timpul prielnic păşunatului.
Pajiştile sunt, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bunuri de
interes naţional.
Terenurile ocupate cu pajişti care, prin degradare sau poluare, şi-au pierdut total
sau parţial capacitatea de producţie se constituie în perimetre de ameliorare, pe care se
vor executa lucrări de repunere în valoare şi amenajare.
Potrivit art. 27 din Legea nr. 214 din 15 noiembrie 2011, încălcarea dispoziţiilor privind
89
Persoanele fizice sau juridice care produc, comercializează sau întreprind alte
operaţiuni cu seminţe sunt protejate prin acordarea brevetelor de soi/ sămânţă, în
condiţiile prevăzute de lege.
Pentru a preveni răspândirea bolilor începând cu sămânţa şi terminând cu planta
cultivată se fac controale de organele de specialitate şi dacă se constată că sunt libere de
boli sau paraziţi, se eliberează un paşaport fitosanitar în baza căruia sămânţa sau planta
poate fi comercializată pe teritoriul ţării sau exportată.
Dacă se constată apariţia unor boli sau dăunători se instituie carantina fitosanitară,
deţinătorii de terenuri având obligaţia să respecte decizia autorităţii pe perioada
respectivă.
Plantele modificate genetic pot circula pe teritoriul ţării în condiţiile, prevăzute de
lege însoţite de certificate speciale şi brevete.
90
III. PROTECŢIA FAUNEI TERESTRE ŞI ACVATICE
32
Legea nr. 205 din 5 mai 2004, publicată în M.Of. nr. 531 din 14 iunie 2004, a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 9 din 11 ianuarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 29 din 15 ianuarie 2008.
33
Ordonanţa Guvernului nr. 42 din 29 ianuarie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 94 din 30 ianuarie
2004, aprobată prin Legea nr. 215 din 27 mai 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 531 din 14 iunie 2004,
a suferit modificări şi completări succesive, ultimele prin Legea nr. 180 din 13 octombrie 2008, publicată în
M.Of., Partea I nr. 707 din 17 octombrie 2008, O.U.G. nr. 27 din 18 martie 2009, publicată în M.Of., Partea
I nr. 183 din 24 martie 2009, aprobată prin Legea nr. 257 din 7 iulie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr.
480 din 10 iulie 2009 şi O.U.G. nr. 73 din 17 iunie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 432 din 24 iunie
2009, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 24 martie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 201
din 30 martie 2010.
34
Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 944 din 22 noiembrie 2006 şi a
fost completată şi modificată prin Legea nr. 197 din 2 iulie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 472 din 13
iulie 2007, Legea nr. 215 din 24 octombrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 757 din 10 octombrie
2008, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 154 din 12 noiembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr.
787 din 25 noiembrie 2008, Legea nr. 80 din 6 mai 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 300 din 10 mai
2010 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102 din 17 noiembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr.
810 din 3 decembrie 2010.
91
ulterioare, interzice ţinerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizaţie eliberată de
organele de stat competente, introducerea oricărei specii de faună străină în natura
sălbatică a ţării fără avizul organului competent, combaterea bolilor şi dăunătorilor prin
metode care ar putea provoca daune faunei sălbatice.
Totalitatea animalelor de interes cinegetic, împreună cu totalitatea fondurilor de
vânătoare, reprezintă fondul cinegetic al ţării, resursă naturală de interes naţional şi
internaţional.
Prin fond de vânătoare se înţelege unitatea de gospodărire cinegetică constituită
indiferent de categoria de teren, indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să
asigure o cât mai mare stabilitate faunei de interes cinegetic în interiorul său.
Administrarea faunei de interes cinegetic se asigură de autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură.
Fauna de interes cinegetic se gestionează pe bază de contract încheiat cu
următoarele categorii de gestionari:
- administratorii pădurilor proprietate privată;
- administratorii pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
- organizaţiile de vânătoare;
- administratorul pădurilor proprietate publică a statului;
- instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică în
domeniul cinegetic;
- instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu vânatul şi vânătoarea.
Contractul de gestionare se încheie pentru o perioadă de 10 ani.
Gestionarii sunt obligaţi să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu
respectarea principiului durabilităţii, pe baza studiilor de evaluare şi a planurilor de
management de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, pentru perioada
de valabilitate a contractului de gestionare.
Gestionarul fondului de vânătoare are obligaţia de a asigura protecţia faunei de
interes cinegetic împotriva bolilor, dăunătorilor, braconajului.
Gestionarii sunt obligaţi să asigure paza faunei de interes cinegetic cu cel puţin un
paznic de vânătoare pe fond.
92
În vederea conservării faunei de interes cinegetic, autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură, împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de
protecţia mediului şi gestionarul delimitează în fiecare fond de vânătoare una sau mai
multe zone de linişte a faunei cinegetice în care exercitarea vânătorii este interzisă.
Vânătoarea este permisă pentru speciile admise la vânat în condiţiile, locurile,
perioadele şi cu mijloacele prevăzute de lege.
Legea nr. 191 din 16 aprilie 200235 privind grădinile zoologice şi acvariile
publice, prevede că grădinile zoologice se pot înfiinţa de către persoane fizice sau juridice
pe baza acordului şi a autorizaţiei de mediu, precum şi a autorizaţiei sanitare veterinare
eliberate de autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului şi de autorităţile teritoriale
sanitare veterinare.
La nivel central, se coordonează activitatea grădinii zoologice si a acvariilor
publice de către o comisie special constituită. Atât grădinile zoologice, cât şi acvariile se
pot afla în proprietatea publica sau privată a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale
sau în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăţi comerciale.
Administratorii grădinilor zoologice au următoarele obligaţii:
- să întreţină animalele pe cât este posibil în condiţii asemănătoare biotipului lor;
- să le asigure protecţia;
- să adopte măsuri de sensibilizare şi de educare a publicului în privinţa
conservării biodiversităţii.
35
Legea nr. 191 din 16 aprilie 2002 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 271 din 23 aprilie 2002,
modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27 din 28 februarie 2007, publicată în
M.Of., Partea I nr. 153 din 2 martie 2007.
93
1.4. Protecţia fondului piscicol
36
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 5 martie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 180 din 10
martie 2008, aprobată prin Legea nr. 317 din 13 octombrie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 708 din 21
octombrie 2009, a fost modificată şi completată succesiv prin următoarele acte normative: Ordonanţa
Guvernului nr. 15 din 26 august 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 598 din 31 august 2009, aprobată
prin Legea nr. 369 din 26 noiembrie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 821 din 30 noiembrie 2009,
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 127 din 28 decembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 898 din
31 decembrie 2010, Legea nr. 152 din 12 iulie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 483 din 14 iulie 2010,
Legea nr. 219 din 11 noiembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 765 din 16 noiembrie 2010, Legea nr.
253 din 5 decembrie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 867 din 8 decembrie 2011.
94
Deţinătorii de animale, persoane fizice şi juridice, sunt responsabili pentru
aplicarea şi respectarea măsurilor care asigură sănătatea animalelor.
Animalele trebuie adăpostite, hrănite şi adăpate în funcţie de specie, gradul de
dezvoltare şi adaptare, deţinătorii având obligaţia de a respecta condiţiile optime de
creştere şi exploatare.
37
Ordonanţa Guvernului nr. 37 din 30 ianuarie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 95 din 2 februarie
2002, a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 471 din 9 iulie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 535
din 23 iulie 2002, ulterior fiind modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12 din
28 februarie 2007, privind modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul
comunitar în domeniul protecţiei mediului, publicată în M.Of. Partea I nr. 153 din 2 martie 2007.
95
Zonele umede sunt întinderi de bălţi, mlaştini, turbării, de ape naturale sau
artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce,
salmastră sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu
depăşeşte 6 m.
Fiecare stat parte se obligă să identifice în teritoriul său zonele umede şi să le
transmită Comisiei de aplicare a convenţiei pentru a fi trecute pe lista internaţională a
zonelor umede. Înscrierea unei zone pe listă, nu afectează drepturile suverane ale statului
asupra acesteia.
Dacă din interese superioare de stat, o zonă umedă se retrage de pe lista
internaţională, atunci statul respectiv este obligat să ia măsuri pentru evitarea oricărei
pierderi de resurse din zona respectivă, creând noi rezervaţii naturale pentru păsările
acvatice în aceeaşi regiune sau în orice alt loc convenabil.
38
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 5 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I
nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
39
România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 69 din 15 iulie 1994, publicată în M.Of., Partea I
nr. 211 din 12 august 1994.
96
Potrivit acestei convenţii speciile migratoare reprezintă ansamblul populaţiei
tuturor speciilor de animale sălbatice care îşi petrec o fracţiune importantă din ciclul
climatic în limitele jurisdicţionale ale mai multor state.
Fiecare stat se obligă să asigure condiţiile corespunzătoare pe timpul migraţiei
speciei respective.
40
România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 13 din 8 ianuarie 1998, publicată în M.Of., Partea I
nr. 24 din 26 ianuarie 1998.
41
România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 62 din 25 martie 1993.
42
Ratificată de România prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 199 din 2
august 1994.
97
• necesitatea conservării diversităţii biologice atât in-situ (în interiorul habitatului),
cât şi ex-situ (în afara habitatului).
Obiectivele Convenţiei de la Rio sunt:
- conservarea diversităţii biologice;
- utilizarea raţională a componentelor sale;
- împărţirea echitabilă a beneficiilor care rezultă din această utilizare.
98
IV. PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE
43
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57 din 20 iunie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 442 din 29
iunie 2007, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 154 din 12 noiembrie
2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 787 din 25 noiembrie 2008, a fost aprobată prin Legea nr. 49 din 7
aprilie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 262 din 13 aprilie 2011.
99
interesul naţional, precum şi a prevederilor legii protecţiei mediului, care în primul
articol, precizându-şi obiectul de reglementare, arată că protecţia mediului este un
obiectiv de interes public major.
100
dezvoltării rurale şi al autorităţii publice centrale în domeniul transporturilor, al autorităţii
publice în domeniul amenajării teritoriului şi al autorităţii publice în domeniul turismului;
d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate,
de interes judeţean sau local.
Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din
iniţiativa oricărei persoane fizice sau juridice şi se înaintează autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului şi pădurilor, în vederea promovării actului normativ de
desemnare a acestora.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi pădurilor stabileşte lista
siturilor de importanţă la nivelul Uniunii Europene şi a ariilor de protecţie specială
avifaunistică, pe care o transmite Comisiei Europene.
În constituirea şi administrarea ariilor naturale protejate se au în vedere interesele
comunităţilor locale, facilitându-se participarea reprezentanţilor acestora în consiliile
consultative pentru aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi utilizare durabilă a
resurselor naturale, încurajându-se menţinerea practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale
locale în valorificarea acestor resurse, în beneficiul comunităţilor locale.
Documentaţia necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată
de interes naţional trebuie să cuprindă:
- studiul de fundamentare ştiinţifică;
- documentaţia cartografică cu limitele ariei naturale protejate, cu evidenţierea
categoriilor de folosinţă a terenurilor;
- suprafaţa şi situaţia juridică a terenurilor, cu precizarea proprietarilor la data
înfiinţării ariei;
- hotărârile consiliului comunal, orăşenesc, municipal sau judeţean, după caz, de
avizare a suprafeţei administrative ce va urma să facă parte din aria naturală protejată;
- avizul Academiei Române.
101
• structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în
subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
• structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică şi aflate în
subordinea unor regii autonome, companii şi societăţi comerciale naţionale, autorităţi ale
administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale,
instituţii ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat, muzee,
organizaţii neguvernamentale, constituite potrivit legii şi aflate în coordonarea
metodologică a autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
• structuri de administrare constituite în baza unor parteneriate publice sau
public-private de comanagement, în care autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului şi pădurilor, prin direcţia de specialitate ori prin instituţiile subordonate, este
parteneră la funcţionarea structurilor de administrare;
• persoane fizice şi juridice care au calitatea de custode şi se află în coordonarea
metodologică a autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor;
• instituţii din subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi
pădurilor, delegate special în acest scop, pentru rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile
naturale, monumentele naturii şi, după caz, siturile de importanţă la nivelul Uniunii
Europene, ariile speciale de conservare, ariile de protecţie specială avifaunistică şi
celelalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecţie şi care nu
au fost preluate în custodie;
• Administraţia Rezervaţiei Biosferei «Delta Dunării», aflată în subordinea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, pentru Rezervaţia
Biosferei «Delta Dunării».
102
În prezent, activitatea Rezervaţiei se desfăşoară în baza Legii nr. 82 din 20
noiembrie 199344, cu modificările ulterioare şi a Statutului de organizare şi funcţionare a
Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”45.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 82 din 20 noiembrie 1993, prin rezervaţie a biosferei
se înţelege zona geografică cu suprafeţele de uscat şi de ape, inclusiv terenuri aflate
permanent sub ape, în care există elemente şi formaţiuni fizico-geografice, specii de
plante şi animale care îi conferă o importanţă biogeografică, ecologică şi estetică
deosebită, cu valoare de patrimoniu natural naţional şi universal, fiind supusă unui regim
special de administrare în scopul protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea
aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de
suport a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale.
Aceasta Rezervaţie este înscrisă pe Lista patrimoniului natural mondial şi pe Lista
zonelor umede de importanţă internaţională ca habitat al păsărilor acvatice.
Pentru administrarea şi gestionarea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” a fost
înfiinţată ca instituţie publică cu personalitate juridică Administraţia Rezervaţiei Biosferei
„Delta Dunării” cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului.
44
Legea nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, publicată
în M.Of., Partea I nr. 283 din 7 decembrie 1993, a fost modificată şi completată prin: Legea nr. 69 din 12
iulie 1996, publicată în M.Of., Partea I nr. 150 din 17 iulie 1996, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
112 din 29 iunie 2000, publicată în M.Of., Partea I nr. 305 din 4 iulie 2000, aprobată prin Legea nr. 545 din
18 iulie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 418 din 27 iulie 2001, Hotărârea Guvernului nr. 341 din 4
aprilie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 261 din 18 aprilie 2002, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 127 din 28 decembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 898 din 31 decembrie 2010, Legea nr. 136
din 5 iulie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 533 din 28 iulie 2011.
45
Statutul a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 367 din 18 aprilie 2002, publicată în M.Of, Partea I
nr. 282 din 25 aprilie 2002 şi modificată prin următoarele acte normative: Hotărârea Guvernului nr. 1515
din 25 octombrie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 905 din 7 noiembrie 2006, Hotărârea Guvernului
nr. 1528 din 12 decembrie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 868 din 19 decembrie 2007, Hotărârea
Guvernului nr. 1621 din 4 decembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 889 din 29 decembrie 2008,
Hotărârea Guvernului nr. 1519 din 2 decembrie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 866 din 11 decembrie
2009.
103
Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de către guvernator, cu rang
de subsecretar de stat, numit şi revocat din funcţie, în condiţiile legii, prin decizie a
primului-ministru, la propunerea conducătorului autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului şi pădurilor.
Pe lângă guvernator funcţionează Colegiul executiv, format din şefi ai
compartimentelor din cadrul Administraţiei Rezervaţiei. Membrii Colegiului executiv
sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie prin decizie a guvernatorului.
Activitatea Administraţiei Rezervaţiei este îndrumată şi supravegheată de către
Consiliul ştiinţific al rezervaţiei. Componenţa nominală a Consiliului ştiinţific este
propusă de Administraţia Rezervaţiei, cu avizul Academiei Române, şi se aprobă prin
ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor.
Pe lângă Administraţia Rezervaţiei funcţionează Consiliul consultativ de
administrare, alcătuit din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice,
organizaţiilor neguvernamentale, autorităţilor şi comunităţilor locale care deţin cu orice
titlu suprafeţe, bunuri sau au interese în perimetrul rezervaţiei şi care sunt implicate şi
interesate în aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi dezvoltare durabilă a zonei, cu
rol consultativ în procesul de adoptare a deciziilor care pot afecta interesele
reprezentanţilor săi, precum şi în procesul de elaborare şi adoptare a planului de
management al rezervaţiei.
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă,
existente în perimetrul rezervaţiei, împreună cu resursele naturale pe care le generează,
constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes naţional şi sunt în administrarea
Administraţiei Rezervaţiei.
Fac excepţie următoarele categorii de terenuri:
- terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate privată a
persoanelor fizice şi juridice;
- terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate publică
sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale;
- terenurile din perimetrul rezervaţiei ocupate de amenajările agricole şi piscicole,
care constituie domeniu public de interes judeţean şi sunt în administrarea Consiliului
Judeţean Tulcea;
104
- terenurile proprietate publică a statului aflate în administrarea altor autorităţi sau
instituţii publice centrale sau locale, împreună cu resursele naturale pe care le generează.
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă, care
intră în componenţa Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, împreună cu resursele
naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes
naţional, în administrarea directă a organului unic de conducere a Rezervaţiei.
Fac excepţie următoarele categorii de terenuri:
- terenurile din perimetrul Rezervaţiei aflate în proprietatea privată a persoanelor
fizice sau juridice;
- terenurile din perimetrul Rezervaţiei aflate în proprietatea publică sau privată a
unităţilor administrativ-teritoriale
- terenurile din perimetrul Rezervaţiei ocupate de amenajări agricole şi piscicole,
care constituie domeniu public de interes judeţean aflate în administrarea Consiliului
judeţean Tulcea; acestea din urma pot fi date, prin contracte de concesiune, în folosinţă
persoanelor fizice sau juridice.
Teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” este împărţit în următoarele zone:
1. zone strict protejate, având regimul de conservare al rezervaţiilor ştiinţifice;
2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise
activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu planurile de
management aprobate;
3. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiţionale
sau tehnologii noi, ecologic admise;
4. zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează numai măsuri de refacere
a mediului deteriorat, devenind ulterior zone de dezvoltare durabilă sau zone strict
protejate.
105
3. Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional
46
Acceptată de România prin Decretul nr. 187 din 30 martie 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 46 din 31
martie 1990
106
Convenţia defineşte peisajul ca fiind o parte de teritoriu perceput ca atare de către
populaţie al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau
umani.
Convenţia are următoarele obiective:
- promovarea protecţiei peisajelor;
- managementul si amenajarea acestora;
- organizarea cooperării europene în domeniu.
Fiecare stat parte se angajează:
• să recunoască juridic peisajele ca o componenta esenţială a cadrului natural de
viata pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi
fundament al identităţii acesteia;
• să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia,
managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice;
• să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi, precum şi
pentru alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor peisajere;
• să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în
cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu
posibil impact direct sau indirect asupra peisajului.
47
Ratificată de România prin Legea nr. 451 din 8 iulie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 536 din 23
iulie 2002.
107
Test de verificare:
1. Din ce este constituit fondul forestier naţional?
2. Care sunt obligaţiile proprietarilor de păduri?
3. Ce aspecte îmbracă protecţia pădurilor?
4. Clasificaţi produsele pădurii.
5. Explicaţi pe scurt în ce constă regimul juridic al perdelelor forestiere de protecţie.
6. Cum se gestionează fauna de interes cinegetic?
7. Care sunt obligaţiile administratorilor de grădini zoologice?
8. În ce constau măsurile de protecţie a animalelor folosite în scopuri ştiinţifice?
9. Menţionaţi trei din instrumentele juridice internaţionale consacrate protecţiei
faunei.
10. Pe baza căror principii se conduc părţile Convenţiei privind diversitatea
biologică, semnată la Rio de Janeiro în 1992?
11. În ce categorii sunt clasificate ariile protejate în România?
12. Cine se ocupă de administrarea ariilor naturale protejate potrivit dreptului intern?
13. Care sunt zonele în care se împarte teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării”?
14. Precizaţi obiectivele Convenţiei europene a peisajului adoptată în Florenţa la 20
octombrie 2000.
15. Explicaţi pe scurt conţinutul patrimoniului natural potrivit instrumentelor juridice
internaţionale.
108
Unitatea de învăţare nr. 5
Cuprins
Aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea diferitelor activităţi în
aşezările umane
Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe;
Evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului;
Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu;
Bilanţul de mediu ;
Auditul de mediu;
Regimul juridic al substanţelor periculoase, al deşeurilor de orice fel, precum
şi al utilizării energiei nucleare
Regimul juridic al substanţelor periculoase;
Regimul juridic al deşeurilor;
Managementul ecologic al deşeurilor;
Autorizarea activităţilor legate de deşeuri;
Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase;
Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor. Particularităţile poluării
radioactive ;
Condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România;
Autorizarea activităţilor nucleare;
Supravegherea stării de sănătate a populaţiei şi a personalului expus profesional
la radiaţii ;
Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare.
Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 5;
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 5.
109
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 5
110
I. APLICAREA PRINCIPIILOR ECOLOGICE ÎN DESFĂŞURAREA
DIFERITELOR ACTIVITĂŢI ÎN AŞEZĂRILE UMANE
48
Planurile şi programele, inclusiv cele cofinanţate de Uniunea Europeană, ca şi orice modificări ale
acestora, care se elaborează şi/sau se adoptă de către o autoritate la nivel naţional, regional sau local ori
care sunt pregătite de o autoritate pentru adoptarea, printr-o procedură legislativă, de către Parlament sau
Guvern şi sunt cerute prin prevederi legislative, de reglementare sau administrative.
49
Hotărârea Guvernului nr. 1076 din 8 iulie 2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de
mediu pentru planuri şi programe, publicată în M.Of., Partea I nr. 707 din 5 august 2004.
111
de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor
privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării.
50
Hotărârea Guvernului nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice
şi private asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 481 din 13 iulie 2009, modificată şi completată
prin Hotărârea Guvernului nr. 17 din 11 ianuarie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 48 din 20 ianuarie
2012.
51
Decizia autorităţii sau autorităţilor competente, care dă dreptul titularului proiectului să realizeze
proiectul, care se concretizează în: autorizaţia de construire, acord privind utilizarea terenului în scop
agricol intensiv, acord al conducătorilor subunităţilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură pentru proiectele privind împădurirea terenurilor pe care nu a existat
anterior vegetaţie forestieră, decizie a inspectorului şef al inspectoratului teritorial de regim silvic şi
vânătoare, ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru agricultură, păduri şi dezvoltare rurală
privind aprobarea ocupării temporare sau scoaterii definitive a unui teren din fondul forestier naţional, după
caz, pentru realizarea obiectivelor care implică defrişarea în scopul schimbării destinaţiei terenului;
autorizaţie de gospodărire a apelor.
112
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii de mai sus.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului este condusă de către
autorităţile publice centrale sau teritoriale pentru protecţia mediului, cu participarea
autorităţilor publice centrale sau locale, după caz, care au atribuţii şi răspunderi specifice
în domeniul protecţiei mediului. Participarea acestor autorităţi se realizează în cadrul unei
comisii de analiză tehnică, constituită la nivel central prin ordin al conducătorului
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, la nivelul fiecărui judeţ şi al
municipiului Bucureşti, prin ordin emis de prefect, iar la nivelul Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", prin ordin emis de prefectul judeţului Tulcea.
Evaluarea impactului asupra mediului se realizează în trei etape, respectiv :
- etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra
mediului ;
- etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind
impactul asupra mediului ;
- etapa de analiză a calităţii raportului privind impactul asupra mediului.
Titularul de proiect întocmeşte un memoriu de prezentare în care sunt cuprinse cel
puţin următoarele informaţii :
a) descrierea şi caracteristicile amplasamentului propus;
b) descrierea şi caracteristicile proiectului şi ale activităţilor care urmează a fi
desfăşurate: mărime, tehnologii şi materiale propuse a fi folosite şi utilizarea resurselor
naturale;
c) descrierea activităţilor specifice perioadei de realizare a proiectului;
d) descrierea sumară a potenţialului impact al proiectului asupra mediului, inclusiv,
după caz, asupra ariilor naturale protejate de interes la nivelul Uniunii Europene.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, după examinarea fiecărui
proiect, decide asupra necesităţii evaluării impactului asupra mediului şi aduce la
cunoştinţa publicului decizia luată.
113
Pentru proiectele care necesită efectuarea evaluării impactului asupra mediului,
autoritatea publică pentru protecţia mediului pregăteşte şi transmite titularului de proiect
un îndrumar referitor la aspectele care trebuie tratate în raportul privind impactul asupra
mediului şi la gradul de detaliere a acestora.
Elaborarea raportului privind impactul asupra mediului se realizează de către
persoane fizice sau juridice, care au acest drept, potrivit legii, cu respectarea îndrumarului
anterior menţionat.
Autoritatea publică pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile
participante în comisia de analiză tehnică, analizează calitatea raportului privind impactul
asupra mediului şi decide acceptarea sau refacerea acestuia.
Autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului, cu consultarea comisiei
de analiză tehnică, emite acordul de mediu sau ia decizia de respingere a solicitării
acordului, pe baza analizării raportului privind impactul asupra mediului, a
propunerilor/recomandărilor exprimate de publicul interesat şi a altor informaţii
relevante, după caz.
Acordul de mediu se anexează aprobării de dezvoltare şi face parte integrantă
din aceasta.
52
Actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea
aspectelor privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării.
114
¾ avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru
autorizarea îngrăşămintelor chimice53;
¾ aviz Natura 200054.
Avizul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a
planului sau programului, respectiv proiectului55.
53
Actul administrativ emis de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, necesar în procedura
de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi, respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor chimice.
54
Actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care conţine concluziile
evaluării adecvate şi prin care se stabilesc condiţiile de realizare a planului sau proiectului din punctul de
vedere al impactului asupra ariilor naturale protejate de interes la nivelul Uniunii Europene, incluse sau
care urmează să fie incluse în reţeaua ecologică Natura 2000.
55
Art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare.
115
funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune.
56
A se vedea în acest sens Ordinul nr. 1798 din 19 noiembrie 2007 al ministrului mediului şi dezvoltării
durabile pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, publicat în M.Of., Partea I nr. 808
din 27 noiembrie 2007, modificat şi completat prin Ordinul nr. 1298 din 28 aprilie 2011, publicat în M.Of.,
Partea I nr. 316 din 9 mai 2011, şi Ordinul nr. 818 din 17 octombrie 2003 al ministrului agriculturii,
pădurilor, apelor şi mediului, pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu,
publicat în M.Of., Partea I nr. 800 din 13 noiembrie 2003, modificat şi completat prin Ordinul nr. 1158 din
15 noiembrie 2005 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor, publicat în M.Of., Partea I nr. 1091 din 5
decembrie 2005. În prezent, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului este Ministerul Mediului
şi Pădurilor a cărei organizare şi funcţionare a fost stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 544 din 23 mai
2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 368 din 31 mai 2012.
116
reglementare sau necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la această
decizie.
Autorizaţia integrată de mediu se revizuieşte în condiţiile prevăzute de legislaţia
specifică privind prevenirea şi controlul integrat al poluării57, fiind obligatorie în toate
situaţiile în care:
- poluarea produsă de instalaţie este semnificativă, Astfel încât necesită revizuirea
valorilor limită de emisie existente sau includerea de noi astfel de valori limită de emisie
în autorizaţia integrată de mediu;
- schimbările substanţiale ale celor mai bune tehnici disponibile fac posibilă
reducerea semnificativă a emisiilor fără a impune costuri excesive;
- siguranţa în exploatare a proceselor sau activităţilor impune utilizarea altor
tehnici;
- prevederile unor noi reglementări legale o impun.
În situaţia în care se decide revizuirea actelor de reglementare, autoritatea
competentă poate solicita refacerea raportului privind impactul asupra mediului sau a
bilanţului de mediu, după caz.
57
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării, publicată în M.Of., Partea I nr. 1078 din 30 noiembrie 2005, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 84 din 5 aprilie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 327 din 11 aprilie 2006;
acest act normativ a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40 din 21
aprilie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 283 din 30 aprilie 2010, aprobată prin Legea nr. 205 din 11
noiembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 765 din 16 noiembrie 2010.
117
suspendare, anularea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu,
după caz.
Dispoziţiile de suspendare şi încetare a desfăşurării proiectului sau activităţii sunt
executorii de drept.
Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de
reglementare se soluţionează de instanţele de contencios administrativ competente.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi
ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea
publicului la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie în probleme de
mediu, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu,
semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 86/200058.
4. Bilanţul de mediu
Bilanţul de mediu este o lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate
conform legii, în scopul obţinerii avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sau a
autorizaţiei de mediu, şi care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin
informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor negative cumulate, anterioare, prezente şi
anticipate ale activităţii, în vederea cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un
amplasament.
Bilanţul de mediu se cere în procesul de autorizare în următoarele situaţii:
• la modificarea sau încetarea activităţilor cu impact asupra mediului;
• la schimbarea titularului unei activităţi, inclusiv prin proceduri de vânzări
de acţiuni, vânzări de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de
lichidare şi lichidare, în condiţiile legii.
Bilanţul de mediu poate fi:
- de nivel 0;
- de nivel I;
58
Legea nr. 86 din 10 mai 2000 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 224 din 22 mai 2000.
118
- de nivel II.
Cele trei tipuri de bilanţ de mediu nu se exclud reciproc şi pot fi efectuate
consecutiv sau concomitent.
În cazul în care se identifică un impact semnificativ, bilanţul de mediu se
completează cu un studiu de evaluare a riscului.
Obiectivul general al evaluării riscului este de a controla riscurile provenite de la
un amplasament, prin identificarea: agenţilor poluanţi sau pericolelor celor mai
importante, resurselor şi receptorilor supuşi riscului, mecanismelor prin care se realizează
riscul, măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un nivel acceptabil.
Dacă evaluarea riscului este satisfăcătoare, se va considera îndeplinită cerinţa
pentru bilanţul de mediu, iar dacă nu, se va solicita remedierea lui.
5. Auditul de mediu
119
Etapele de desfăşurare a auditului sunt :
120
II. REGIMUL SUBSTANŢELOR PERICULOASE, PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR
DE ORICE FEL
59
Legea nr. 360 din 2 septembrie 2003, publicată în M.Of., Partea I nr. 635 din 5 septembrie 2003,
completată şi modificată prin Legea nr. 263 din 5 octombrie 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 899 din 7
octombrie 2005 şi prin Legea nr. 254 din 5 decembrie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 867 din 8
decembrie 2011.
60
Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea
substanţelor periculoase, publicată în M.Of., Partea I nr. 813 din 4 decembrie 2008.
61
Elementele chimice şi compuşii lor, în stare naturală sau obţinuţi prin orice proces de producţie, inclusiv
orice aditiv necesar pentru a menţine stabilitatea produselor şi orice impuritate rezultată din procesul
utilizat, dar excluzând orice solvent care poate fi separat fără a afecta stabilitatea substanţei sau fără
modificarea compoziţiei sale.
62
Amestecurile sau soluţiile de două sau mai multe substanţe.
121
substanţe şi preparate foarte toxice, substanţe şi preparate toxice, substanţe şi preparate
nocive, substanţe şi preparate corozive, substanţe şi preparate iritante, substanţe şi
preparate sensibilizante, substanţe şi preparate cancerigene, substanţe şi preparate
mutagene, substanţe şi preparate toxice pentru reproducere, substanţe şi preparate
periculoase pentru mediu.
Substanţele periculoase se clasifică pe baza proprietăţilor lor intrinseci, luându-se
în considerare impurităţile, atât timp cât concentraţiile acestora din urmă depăşesc
limitele prevăzute de lege63.
Introducerea pe piaţă a substanţelor periculoase este interzisă dacă ambalajul
acestora nu îndeplineşte următoarele cerinţe:
- ambalajul trebuie să fie proiectat şi realizat astfel încât să împiedice orice
pierdere a conţinutului; această cerinţă nu se aplică în cazul în care sunt prevăzute
mecanisme speciale de securitate;
- materialele din care sunt realizate ambalajul şi sistemele de închidere trebuie să
fie rezistente la atacul conţinutului şi nu trebuie să formeze compuşi periculoşi cu
conţinutul;
- ambalajul şi sistemele de închidere trebuie să fie rezistente şi solide pentru a se
evita slăbirea acestora şi pentru a îndeplini criteriile de securitate în condiţiile unei
manipulări normale;
- recipientele prevăzute cu sisteme de închidere care să permită reînchiderea sunt
astfel proiectate şi realizate încât ambalajul să poată fi închis în mod repetat fără pierderi
de conţinut;
- fiecare recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe vândute sau
puse la dispoziţia publicului larg şi etichetate foarte toxic, toxic sau coroziv, conform
definiţiilor din prezenta hotărâre, trebuie să aibă un sistem de închidere rezistent la
manipularea de către copii şi un însemn tactil de avertizare a pericolului;
- fiecare recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe vândute sau
puse la dispoziţia publicului larg şi etichetate nociv, extrem de inflamabil sau foarte
63
Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 2008 privind clasificarea, ambalarea şi
etichetarea substanţelor periculoase.
122
inflamabil, conform definiţiilor din prezenta hotărâre, trebuie să aibă un însemn tactil de
avertizare a pericolului.
Etichetele de pe ambalaje trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- denumirea substanţei;
- numele şi adresa completă, inclusiv numărul de telefon al persoanei cu
sediul/domiciliul în Uniunea Europeană, responsabilă de introducerea pe piaţă a
substanţei, indiferent dacă este producătorul, importatorul sau distribuitorul;
- simboluri de pericol, dacă există, şi indicarea pericolului pe care îl prezintă
utilizarea substanţei;
- frazele-tip care să indice riscurile speciale cauzate de utilizarea substanţei
periculoase;
- frazele-tip referitoare la utilizarea în siguranţă a substanţei;
- numărul CE64, dacă a fost atribuit.
Legea stabileşte măsurile pentru controlul activităţii care prezintă pericole de
accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase65.
Titularul activităţii în care sunt prezente substanţele periculoase care depăşesc
anumite cantităţi prevăzute de lege, este obligat să elaboreze şi să transmită autorităţii
publice teritoriale pentru protecţia mediului şi autorităţii pentru protecţie civilă un raport
de securitate în exploatare pentru prevenirea riscurilor de accidente majore.
În termen de 30 de zile de la primirea raportului de securitate, autorităţile publice
teritoriale pentru protecţia mediului şi autorităţile teritoriale pentru protecţie civilă au
obligaţia să comunice titularului activităţii concluziile analizei efectuate asupra raportului
de securitate, după solicitarea, dacă este necesar, a unor informaţii suplimentare.
Dacă în activitate sunt implicate cantităţi mai mari de substanţe periculoase decât
cele prevăzute de lege, titularul activităţii are obligaţia să elaboreze un plan de urgenţă
64
Numărul CE se obţine de la EINECS (Inventarul European al Substanţelor Chimice Comerciale
Existente) sau ELINCS (Lista Europeană a Substanţelor Chimice Notificate), după caz.
65
Hotărârea Guvernului nr. 804 din 25 iulie 2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major în
care sunt implicate substanţe periculoase, publicată în M.Of., partea I nr. 539 din 8 august 2007, modificată
de Hotărârea Guvernului nr. 79 din 11 februarie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 104 din 20 februarie
2009.
123
internă, cu consultarea personalului din cadrul obiectivului, care cuprinde măsurile ce
trebuie aplicate în interiorul acestuia.
Autorităţile teritoriale pentru protecţia civilă elaborează cu consultarea publicului
un plan de urgenţă externă, care cuprinde măsurile ce trebuie luate în afara obiectivului.
În cazul producerii unui accident major, titularul activităţii are obligaţia să
informeze imediat autorităţile teritoriale pentru protecţie civilă, autorităţile publice
teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi celelalte autorităţi cu atribuţii în domeniu
potrivit legii.
66
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată
în M.Of., Partea I nr. 1196 din 30 decembrie 2005, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 265 din 29 iunie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 586 din 6 iulie 2006.
67
Legea nr. 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul deşeurilor a fost publicată în M.Of., Partea I nr.
837 din 25 noiembrie 2011.
124
1. prevenirea sau reducerea producerii de deşeuri şi a gradului de periculozitate a
acestora, prin:
- dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale;
- dezvoltarea tehnologiei şi comercializarea de produse care prin modul de
fabricare, utilizare sau eliminare nu au impact sau au cel mai mic impact posibil asupra
creşterii volumului sau periculozităţii deşeurilor ori asupra riscului de poluare;
- dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanţelor
periculoase din deşeurile destinate valorificării.
2. reutilizarea, valorificarea deşeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt
proces prin care se obţin materii prime secundare ori utilizarea deşeurilor ca sursă de
energie.
Ierarhia deşeurilor se aplică în funcţie de ordinea priorităţilor în cadrul legislaţiei
şi al politicii în materie de prevenire a generării şi de gestionare a deşeurilor, după cum
urmează: prevenirea; pregătirea pentru reutilizare; reciclarea; alte operaţiuni de
valorificare, de exemplu valorificarea energetică; eliminarea.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului colaborează cu celelalte
autorităţi publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul gestionării deşeurilor şi cu
autorităţile competente din statele membre ale Uniunii Europene prin crearea unei reţele
integrate adecvate de instalaţii de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele mai bune
tehnici disponibile care nu implică costuri excesive, cu respectarea cerinţelor Tratatului
de aderare a României la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 200568.
Legea interzice: abandonarea deşeurilor; eliminarea deşeurilor în afara spaţiilor
autorizate în acest scop; incinerarea deşeurilor pe mare.
La nivel naţional, regional, judeţean, inclusiv al municipiului Bucureşti, se
elaborează planuri de gestionare a deşeurilor.
68
Ratificat de România prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 465 din 1 iunie
2005.
125
2.2. Autorizarea activităţilor legate de deşeuri
126
reglementare sau necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la această
decizie.
Sunt supuse procedurii de autorizare specifice activităţile cu privire la depozitarea
deşeurilor, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 349/200569, şi activităţile de incinerare
a deşeurilor, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 128/200270.
Părţile nu pot autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către
un stat care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care
nu este parte.
Fiecare stat va trebui să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa, să
transporte sau să elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără să fie abilitate
pentru astfel de operaţiuni.
69
Hotărârea Guvernului nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deşeurilor, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 394 din 10 mai 2005, a fost completată şi modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 210 din 28
februarie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 187 din 19 martie 2007 şi prin Hotărârea Guvernului nr.
1292 din 15 decembrie 2010, publicată M.Of., Partea I nr. 862 din 22 decembrie 2010.
70
Hotărârea Guvernului nr. 128 din 14 februarie 2002 privind incinerarea deşeurilor, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 160 din 6 martie 2002, a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 268 din 31
martie 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 332 din 20 aprilie 2005 şi prin Hotărârea Guvernului nr. 427
din 28 aprilie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 299 din 7 mai 2010.
71
Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
127
a. statul exportator dovedeşte că nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile
necesare pentru eliminarea deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct
de vedere ecologic;
b. deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în
industria statului importator;
c. transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a
nu contraveni obiectivelor Convenţiei.
Pentru ca transportul peste frontieră între părţi să aibă loc, trebuie ca statul
exportator să informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze
în scris, prin intermediul autorităţii competente a statului exportator, autorităţile
competente ale statelor prin care deşeurile periculoase urmează să fie transportate.
Fiecărui stat implicat i se va trimite câte o notificare.
Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau
fără condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O
copie a răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din
statele interesate care sunt părţi la Convenţie.
Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când
nu primeşte consimţământul scris din partea statului importator, precum şi dovada
existenţei unui contract între exportator şi eliminator din care să rezulte eliminarea
ecologică şi raţională a deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul
scris al statului de tranzit.
128
În toate situaţiile de trafic ilicit, statul exportator va trebui să asigure reimportarea
deşeurilor periculoase de către exportator sau producător, ori dacă este necesar, de către
el însuşi, în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deşeurile să fie eliminate
ecologic în termen de 30 de zile din momentul în care statul exportator a fost informat cu
privire la traficul ilicit sau într-un alt termen convenit de statele interesate.
Dacă de traficul ilicit se face răspunzător importatorul sau eliminatorul, obligaţia
de eliminare ecologică şi raţională revine acestuia.
Dacă responsabilitatea pentru traficul ilicit nu incumbă nici exportatorului
(producătorului) şi nici importatorului (eliminatorului) părţile interesate vor coopera
pentru eliminarea ecologică a deşeurilor în cel mai scurt timp, într-un loc convenit de ele.
129
III. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR
Potrivit Legii nr. 111 din 10 octombrie 199672, activităţile nucleare în România se
pot desfăşura cu respectarea următoarelor principii:
72
Legea nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi
controlul activităţilor nucleare, a fost republicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 27 iunie 2006, ulterior
republicării fiind modificată şi completată prin Legea nr. 200 din 22 octombrie 2010, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 720 din 28 octombrie 2010 şi prin Legea nr. 243 din 7 decembrie 2010, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 828 din 10 decembrie 2010.
130
• în scopuri exclusiv paşnice;
• în condiţii de securitate nucleară;
• în condiţii de protecţie specială a personalului expus profesional, a
pacientului, a mediului, a populaţiei şi a proprietăţii;
• în regim de autorizare;
• numai sub îndrumarea şi controlul statului;
• în principiu, de persoane juridice, excepţie făcând activităţile nucleare din
domeniul medical care pot fi desfăşurate, în condiţiile legii, de către persoane fizice.
131
- deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor
nucleare şi a altor dispozitive nucleare explozive;
- realizarea produselor şi serviciilor destinate instalaţiilor nucleare;
- realizarea produselor şi serviciilor destinate surselor de radiaţii, aparaturii de
control dozimetric, sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, materialelor şi
dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;
- sursele orfane, de la detectarea acestora până la depozitarea finală ca deşeu
radioactiv.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Programului naţional
nuclear, elaborat în baza Strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear aprobată
prin hotărâre de Guvern.
Sunt interzise pe teritoriul României orice fel de activităţi în legătură cu armele
nucleare sau cu orice dispozitiv nuclear exploziv.
De asemenea, este interzis în România importul deşeurilor radioactive şi al
combustibilului nuclear ars, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit
din prelucrarea, în afara graniţelor ţării, a unui export autorizat anterior în baza
acordurilor internaţionale la care România este parte sau a contractelor încheiate cu
parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.
132
Autorizaţia se poate elibera fie de la început pentru întreaga activitate nucleară,
fie pentru diferite faze de construcţie sau exploatare a instalaţiei nucleare, cu condiţia ca
fazele anterioare să fi fost autorizate.
133
cuantumul lor stabilindu-se având în vedere atât interesul public, cât şi cel al titularului
de autorizaţie, fiind stabilit prin înţelegerea părţilor sau pe cale judecătorească.
Autorizaţia se poate retrage fără plata compensaţiei în următoarele situaţii:
1. când titularul a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;
2. când titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legale sau dispoziţiile date de
organele de control ori condiţiile prevăzute în autorizaţie;
3. atunci când personalul titularului de autorizaţie, terţele persoane, populaţia sau
mediul înconjurător au fost supuse unor riscuri peste limitele legale generate de
activitatea autorizată.
Autorizaţia pentru unele activităţi nucleare (transport, import, export de materii
radioactive) se acordă şi cu un aviz de conformitate din partea autorităţii publice centrale
pentru economie şi comerţ.
Sunt supuse autorizării şi introducerea în circuitul economic şi social, în vederea
utilizării sau a consumului de către populaţie produsele care au fost supuse iradierii,
materiale care conţin substanţe radioactive, folosirea în domeniul medical pentru
diagnosticare şi tratament a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante şi produsele
farmaceutice care conţin materiale radioactive. Pentru aceste situaţii autorizaţia se
eliberează de Ministerul Sănătăţii.
Pentru desfăşurarea activităţilor nucleare mai sunt necesare elaborarea studiului
de impact al acestora asupra mediului, precum şi obţinerea acordului şi autorizaţiei de
mediu.
134
2. persoanele din populaţie care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor
obiective sau instalaţii nucleare;
3. personalul expus profesional la radiaţii în care sunt incluse:
a. persoanele care desfăşoară o activitate temporar sau permanent într-un
obiectiv nuclear;
b. persoanele care lucrează cu surse de radiaţii nucleare;
c. persoanele care prin natura activităţii care o desfăşoară pot fi supuse la
o doză de iradiere peste valoarea maximă prevăzută de lege.
135
mai mare de zile de concediu de odihnă şi alte drepturi cu caracter social specifice locului
de muncă.
73
La care România a aderat prin Legea nr. 106 din 3 octombrie 1992, publicată în M.Of., Partea I nr. 258
din 15 octombrie 1992.
136
material nuclear care provine din instalaţie sau este produs în aceasta, implicând un
material nuclear trimis acestei instalaţii, în condiţiile legii; stabileşte răspunderea solidară
a mai multor exploatanţi ale căror instalaţii au fost implicate în producerea accidentului
nuclear, precum şi cauzele exoneratoare de răspundere.
Conform celei de-a II-a convenţii, statele părţi se obligă ca în caz de accident
nuclear sau urgenţă radiologică să-şi acorde reciproc asistenţa ce poate consta în:
• trimiterea de personal calificat;
• asigurarea de mijloace tehnice specifice situaţiei create;
74
Prin Decretul nr. 234 din 11 mai 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 67 din 14 mai 1990, România a
aderat la ambele convenţii, cu următoarele rezerve: „România nu se consideră legată prin prevederile art.11
paragraful 2 din Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi ale art. 13 paragraful
2 din Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică şi declară că
pentru supunerea oricărui diferend internaţional cu privire la interpretarea sau aplicarea acestor convenţii
spre soluţionare prin arbitraj sau printr-o decizie a Curţii Internaţionale de Justiţie este necesar acordul
tuturor părţilor în litigiu”.
137
• asistenţă sanitară.
În cazul în care asistenţa constă din mijloace tehnice specifice, statul care le
acordă rămâne proprietarul lor, astfel încât după terminarea operaţiunilor post accident,
acestea trebuie returnate statului proprietar. Dacă asistenţa a constat din personal tehnic
calificat, pe perioada acordării asistenţei se bucură de privilegii, imunităţi şi privilegii,
prevăzute de Convenţie, din partea statului solicitant.
138
Test de verificare
139
Unitatea de învăţare nr. 6
Cuprins
Condiţiile şi formele răspunderii juridice în dreptul intern
Răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii aduse mediului sau componentelor
sale;
Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare;
Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la răspunderea
civilă delictuală;
Răspunderea contravenţională în dreptul mediului;
Răspunderea penală în dreptul mediului;
Particularităţile răspunderii statelor în domeniul protecţiei mediului
Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii;
Răspunderea pentru crime şi delicte internaţionale;
Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 6;
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 6.
140
I. CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL
INTERN
141
Întrucât legătura de cauzalitate între fapta prejudiciabilă şi prejudiciu este foarte
greu de stabilit, în reglementările naţionale s-a instituit sistemul desemnării, înainte de
apariţia unui prejudiciu, a persoanei responsabile, care este obligată să constituie o
asigurare sau o garanţie ce permite victimei să fie despăgubită. Se mai recurge la
constituirea unui fond de indemnizare a victimelor poluării, constituit din cotizaţiile
depuse de poluatori. Sunt state care merg numai pe reglementări fiscale, dar şi ţări care
merg pe regim mixt (România), în sensul că acceptă atât constituirea de garanţii din
partea poluatorilor, cât şi existenţa unui fond de indemnizare a victimelor poluării.
142
îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului superiorului, exercitarea normală a unui
drept subiectiv, consimţământul victimei.
În dreptul mediului au fost reţinute drept cauze de înlăturare a răspunderii starea
de necesitate, consimţământul dat în mod valabil de către victimă, culpa gravă a victimei
care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze, forţa majoră şi, în domeniul pagubelor
nucleare, actele de conflict armat, război civil sau insurecţie armată.
143
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 28 iunie 200775 s-a stabilit
cadrul legal privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea
prejudiciului asupra mediului, având la bază principiul „poluatorul plăteşte”. Orice
operator care a cauzat prejudicii mediului sau o ameninţare iminentă cu un astfel de
prejudiciu trebuie să răspundă din punct de vedere financiar. În consecinţă, operatorii
trebuie să adopte măsuri şi să pună în aplicare practici care să minimizeze riscurile de
daune asupra mediului, astfel încât expunerea lor la răspunderea financiară să fie redusă.
În concepţia acestui act normativ, prejudiciul adus mediului înseamnă:
- prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate;
- prejudiciul asupra apelor;
- prejudiciul asupra solului.
Măsurile reparatorii trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să
conducă la îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei
în luarea deciziilor.
Noul act normativ prevede că orice persoană fizică sau juridică afectată sau care
poate fi afectată de un prejudiciu asupra mediului are dreptul să se adreseze autorităţilor
competente pentru luarea măsurilor legale. În cazul în care persoana respectivă nu este
mulţumită, decizia autorităţii poate fi atacată în condiţiile Legii nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare.
Operatorul nu este obligat să suporte costul acţiunilor preventive sau reparatorii
luate, când poate dovedi că prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un
asemenea prejudiciu:
75
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie
2007, aprobată prin Legea nr. 19 din 29 februarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 170 din 5 martie
2008, transpune în întregime în dreptul intern prevederile Directivei nr. 2004/35/EC privind răspunderea de
mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru
legislativ unitar în domeniu; actul normativ menţionat a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 15 din 25 februarie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 149 din 10 martie 2009
şi prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64 din 29 iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 461 din
30 iunie 2011.
144
a) a fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de
siguranţă corespunzătoare;
b) s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune obligatorie
emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau instrucţiune eliberate ca urmare a
unei emisii sau incident cauzat de activităţile operatorului.
Până la apariţia Legii nr. 137 din 29 decembrie 1995 (fosta lege privind protecţia
mediului), care a consacrat pentru prima dată principiul răspunderii obiective, principiu
menţinut şi în actuala reglementare în domeniu, în literatura juridică au existat opinii
pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului pe baza
145
principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor
prejudiciului, pentru legitimarea procesuală activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru
definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă atât daunele aduse
mediului, cât şi pe cele provocate omului sau bunurilor sale (daune indirecte).
În practică, problema răspunderii a fost soluţionată, pe baza prevederilor art. 1000
alin. (1) din fostul Cod civil76, pornindu-se de la ideea că o pagubă adusă mediului poate
fi şi rezultatul viciului ascuns al unui lucru (ex. instalaţie de reducere a poluării), de care
cei ce îl folosesc nu au cunoştinţă, ceea ce exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei.
Angajarea răspunderii pe acest temei, prezintă pentru victimă avantajul de a nu
mai trebui să dovedească culpa celui chemat să răspundă, asigurându-i astfel posibilitatea
de a fi despăgubită mai rapid şi în condiţii de probă mai puţin dificile. Dacă se dovedeşte
că activitatea celui chemat să răspundă a creat reclamantului un prejudiciu, caracterul
cauzal al participării se prezumă, până la proba contrarie.
Răspunderea subiectivă în dreptul mediului se aplică rar, proba culpei fiind greu
de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare.
Prin derogare de la principiul răspunderii obiective, în alin. (2) al art. 95 din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că în mod excepţional,
răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi
habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
76
În prezent, prevederile art. 1000 alin. (3) din fostul Cod civil se regăsesc în art. 1349 alin. (3) din noul
Cod civil al României, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 511 din
24 iulie 2009, republicată cu modificări şi completări în M.Of., Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011; noul Cod
civil al României a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
146
Doctrina şi practica juridică, plecând de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi
suportarea unor inconveniente normale care decurg sau rezultă din starea de vecinătate,
că există o serie de poluări şi daune admisibile până la o anumită limită, au considerat că
atunci când aceste limite sunt depăşite ia naştere dreptul la reparaţie prin instituţia
răspunderii civile delictuale.
Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din
exerciţiul legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil.
În privinţa abuzului de drept, acesta se poate manifesta prin acte realizate în
exercitarea atributelor drepturilor subiective asupra mediului, care depăşesc prin
consecinţele lor scopurile social-economice care au stat la baza recunoaşterii lor, aduc
atingere interesului general al societăţii de protecţie, ameliorare şi menţinere a
echilibrului ecologic (ex. practicarea neraţională a irigaţiilor, efectuarea de lungă durată a
tratamentelor cu substanţe fitosanitare).
147
obligaţie de internalizare a costurilor poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru
prejudiciile efective cauzate mediului, precum şi numeroase obligaţii juridice privind
protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.
Potrivit art. 3 lit. d) din Legea nr. 703 din 3 decembrie 200177 privind răspunderea
civilă pentru daune nucleare, prin daună nucleară se înţelege:
1. orice deces sau rănire;
2. orice pierdere sau deteriorare de bunuri;
3. orice pierdere economica care rezultă din asemenea daune, care este suferită de
o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat ca urmare a
producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, iar
măsurile sunt sau urmează să fie luate;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice
utilizare a mediului înconjurător, datorita deteriorării sale semnificative;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de
măsuri;
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă.
77
Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 818 din 19 decembrie 2001,
intrarea sa în vigoare producându-se un an mai târziu, respectiv la 19 decembrie 2002, fiind modificată şi
completată prin Legea nr. 470 din 4 noiembrie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 1040 din 10 noiembrie
2004 şi prin Legea nr. 115 din 27 aprilie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 298 din 4 mai 2007.
148
Prin accident nuclear se înţelege orice fapt sau succesiune de fapte care, având
aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară ce constă în vătămări aduse sănătăţii omului,
cauzare a morţii, vătămări şi pierderi pentru floră, faună şi pentru bunurile materiale.
Incidentul nuclear este definit ca acel eveniment nuclear produs în interiorul
instalaţiei care afectează îndeosebi personalul expus profesional.
Răspunderea pentru daunele produse de accidente nucleare, revine operatorului
instalaţiei nucleare. Acesta este obligat să încheie un contract de asigurare sau să
constituie orice altă garanţie financiară pentru acoperirea prejudiciului potenţial.
Legea instituie răspunderea obiectivă şi exclusivă a operatorului instalaţiei
nucleare. Dacă la producerea daunei nucleare au contribuit în acelaşi timp instalaţiile
aparţinând mai multor operatori şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia la producerea
daunei, operatorii răspund solidar, răspunderea fiecăruia neputând fi superioară
cuantumului care îi este aplicabil, conform legii.
Dacă dauna este rezultatul producerii concomitente a unui accident nuclear şi a
unuia nenuclear ( ex.: chimic) şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, se consideră că
întreaga daună este nucleară şi atrage numai răspunderea exploatantului sau operatorului
nuclear.
Operatorul instalaţiei nucleare este exonerat de răspundere, în temeiul legii, dacă
dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie
sau ostilitate sau a unui fenomen natural catastrofal. El poate fi exonerat de răspundere
dacă dovedeşte că dauna s-a produs datorită neglijenţei grave a persoanei care a suferit-o
sau când această persoană a acţionat sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o
daună.
Legea plafonează răspunderea operatorului instalaţiei nucleare la contravaloarea
în lei a 300 milioane DST pentru fiecare accident nuclear.
Dreptul la acţiune în obţinerea despăgubirii pentru dauna nucleară se prescrie în
termen de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată
de deces sau rănire şi în termen de 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă
acţiunea este legată de producerea celorlalte daune prevăzute de lege (cu excepţia
costurilor măsurilor preventive şi a oricăror pierderi sau daune cauzate de astfel de
măsuri).
149
În cadrul acestor termene şi fără ca ele să fie depăşite, dreptul la despăgubire al
victimei se stinge, dacă acţiunea nu a fost intentată în termen de 3 ani de la data când
persoana îndreptăţită la reparaţiune a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască operatorul
responsabil şi existenţa prejudiciului.
Având în vedere că efectele accidentelor nucleare sunt nelimitate în timp şi
adeseori necunoscute la momentul producerii accidentului, legiuitorul a creat o excepţie
de la termenele de prescripţie de 30 de ani, respectiv de 10 ani, prevăzând că persoana
care a suferit dauna şi a introdus acţiunea în termenele prevăzute de lege îşi poate
modifica cererea, dacă dauna s-a agravat, chiar şi după expirarea acestor termene, cu
condiţia să nu fi intervenit o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă din partea
instanţei competente.
78
Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 22 iunie 2004 şi republicată
în M.Of. , Partea I nr. 313 din 22 aprilie 2008.
150
Prin produs se înţelege orice bun mobil, chiar dacă este încorporat într-un alt bun
mobil sau imobil, inclusiv energia electrică.
Produsul este considerat cu defecte dacă nu oferă siguranţa la care persoana este
îndreptăţită să se aştepte, ţinând seama de toate circumstanţele, inclusiv de modul de
prezentare a produsului, de toate utilizările lui previzibile, de data punerii în circulaţie.
Prejudiciul reprezintă orice efecte negative cuantificabile pe care produsul defect
le cauzează utilizatorului.
Răspunderea producătorului prezintă anumite particularităţi:
a) el răspunde atât pentru prejudiciul actual, cât şi pentru cel viitor cauzat de
defectul produsului său;
b) producătorul răspunde şi în situaţia în care paguba este rezultatul cumulat al
defectului produsului cu acţiunea sau omisiunea unui terţ. In aceasta situaţie răspunderea
sa va fi limitată de instanţa competentă ţinând cont de culpa fiecăruia la producerea
pagube; c) dacă paguba este rezultatul faptelor mai multor persoane, acestea răspund
solidar;
d) nu are importanţă dacă produsele respective sunt sau nu periculoase prin
calităţile lor intrinseci, fiind suficient să fie vorba de un produs în care consumatorul a
avut încredere şi l-a cumpărat.
Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie
să facă dovada pagubei suferite, a defectului produsului şi a raportului de cauzalitate între
defect şi pagubă.
Producătorul e exonerat de răspundere dacă dovedeşte existenţa uneia din
următoarele situaţii:
- nu este el cel care a pus produsul în circulaţie;
- defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în
circulaţie sau a apărut ulterior punerii lui în circulaţie din cauze care nu-i pot fi imputate
producătorului;
- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma
de distribuţie în scop economic şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale
profesionale;
151
- defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de
reglementările emise de autorităţile competente;
- nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în
circulaţie a produsului nu i-au permis producătorului depistarea existentei defectului;
- defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de
utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza
expertizei tehnice de specialitate.
Dreptul la acţiune în repararea pagubei se prescrie în termenul general de trei ani
care începe sa curgă de la data la care reclamantul a avut sau trebuia să aibă cunoştinţă de
existenţa pagubei, a defectului şi de identitatea producătorului, însă nu mai târziu de
împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul în circulaţie.
152
În legea - cadru din materia răspunderii contravenţionale, respectiv Ordonanţa
Guvernului 2 din 12 iulie 200179, sunt prevăzute termene generale privind prescripţia
aplicării sancţiunii (art. 13) şi prescripţia executării sancţiunii (art. 14).
În dreptul mediului sunt prevăzute termene speciale numai în privinţa prescripţiei
executării sancţiunii, iar nu şi în cazul prescripţiei aplicării sancţiunii.
Poluarea în general este rezultatul fie a mai multor fapte continuate, fie al unei
singure fapte care se perpetuează în timp. Având în vedere importanţa valorilor care se
apără prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale în dreptul mediului, se susţine că în
aceste cazuri, aplicarea sancţiunilor ar trebui să fie imprescriptibilă, fiind o excepţie ce
trebuie admisă de la prevederile Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001.
6. Răspunderea penală
79
Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a fost publicată în
M.Of., Partea I nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180 din 11
aprilie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 268 din 22 aprilie 2002, modificată ultima dată prin Legea nr.
202 din 25 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010.
153
obligaţii ce privesc prevenirea poluării şi protecţia mediului, ca obiectiv de interes public
major, prin fapte ce prezintă un pericol social deosebit, prevăzute ca atare de lege.
Pornind de la particularităţile elementelor lor constitutive, infracţiunile ecologice
pot fi clasificate:
1. din punct de vedere al subiectelor:
a) infracţiuni cu subiect simplu;
b) infracţiuni cu subiect calificat, atunci când făptuitorul a avut o anumită calitate
privind protecţia mediului sau anumite obligaţii speciale în acest domeniu, pe care le-a
încălcat.
2. din punct de vedere al laturii subiective infracţiunile ecologice pot fi săvârşite:
a) cu intenţie;
b) din culpă.
3. din punct de vedere al laturii obiective – marea majoritate a infracţiunilor
ecologice au la origine acţiuni poluante, dar pot avea şi acţiuni nepoluante care întrunesc
caracteristicile infracţiunii;
4. sub raportul obiectului infracţiunile ecologice se subclasifică în infracţiuni la
adresa componentelor biotice ale mediului şi infracţiuni la adresa componentelor abiotice
ale mediului.
Reglementări privind infracţiuni ecologice întâlnim în Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare, în actualul Cod penal, în reglementările cu caracter special
privind procedura de reglementare, protecţia atmosferei, a apei, a biodiversităţii, regimul
juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor ş.a.m.d.
154
II. PARTICULARITĂŢILE ELEMENTELOR RĂSPUNDERII MATERIALE A
STATELOR ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
Subiectul victimă care poate cere reparaţiunea prejudiciului poate fi, pe plan
internaţional, statul, când mediul lezat se află în limitele jurisdicţiei naţionale, sau
comunitatea internaţională în ansamblul său, în cazul în care mediul afectat are calitatea
de bun al patrimoniului universal (marea liberă, Antarctica, spaţiul extraatmosferic).
155
state sau în regiuni care nu aparţin nici unei jurisdicţii; în art. 30 din Carta drepturilor şi
îndatoririlor economice ale statelor din 1974, conform căruia toate statele au
responsabilitatea de a asigura ca activităţile desfăşurate în darul jurisdicţiei sau sub
controlul lor, să nu cauzeze daune mediului în alte state sau în regiuni care nu ţin de nici
o jurisdicţie naţională în Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, precum şi
în alte documente internaţionale cu vocaţie universală.
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei în dreptul internaţional, sunt
recunoscute ca fiind:
• consimţământul dat în mod valabil de către un stat pentru comiterea de către
un alt stat a unui fapt determinat, care nu este conform cu obligaţiile acestuia din urma
faţă de primul stat;
• forţa majoră;
• legitima apărare;
• starea de necesitate.
Dintre acestea, în situaţia faptelor cauzatoare de prejudicii mediului, exonerarea
de răspundere poate interveni, în mod excepţional, în cazul stării de necesitate şi al forţei
majore.
Starea de necesitate nu poate fi invocată în următoarele cazuri:
a) atunci când obligaţia internaţională căreia nu i se conformează comportamentul
statului decurge dintr-o norma cu caracter imperativ;
b) dacă tratatul sau convenţia încheiată de stat exclude expres posibilitatea
invocării stării de necesitate în privinţa nerespectării obligaţiei asumate;
c) când însuşi statul în cauză a contribuit la producerea stării de necesitate.
Forţa majoră trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie irezistibilă sau imprevizibilă (în afara controlului statului);
- statul să nu fi contribuit la provocarea evenimentului.
156
mai nouă a dreptului internaţional public, se arată că statul poate răspunde pentru
nerespectarea obligaţiei asumate indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu atunci
când e vorba de mediul înconjurător.
¾ Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciul adus mediului este foarte
greu de dovedit, având în vedere distanţa care poate separa sursa de poluare de locul unde
se produce prejudiciul, evoluţia în timp a potenţialelor efecte, diversitatea formelor de
poluare.
¾ În dreptul internaţional al mediului există atât răspunderea subiectivă a
statelor, bazată pe culpă, dar prevăzută în puţine documente internaţionale datorită
dificultăţii de probă, cât şi răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de risc.
157
2.2. Răspunderea obiectivă se bazează pe ideea de risc şi este consacrată expres
în câteva convenţii internaţionale, aplicându-se în cazul pagubelor ce ar putea rezulta din
utilizarea paşnică a energiei nucleare, din poluarea mărilor cu hidrocarburi şi alte
substanţe poluante, din lansarea unor obiecte în spaţiul cosmic.
În materie nucleară Convenţia de la Paris din 1960 asupra răspunderii civile în
domeniul energiei nucleare şi Convenţia de la Viena din 1963 asupra răspunderii civile în
materie de pagube nucleare, prevăd că exploatantul instalaţiei nucleare răspunde obiectiv
în afara oricărei culpe pentru dauna nucleară produsă de instalaţia sa, de materia prima
nucleară sau de deşeurile radioactive rezultate, daună care constă în vătămarea sănătăţii
oamenilor, cauzarea morţii, producerea de pagube bunurilor materiale, răspunderea sa
fiind limitată la un anumit plafon. Răspunderea statului căruia îi aparţine operatorul, este
subsidiară, intervenind numai dacă se dovedeşte depăşirea plafonului stabilit.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru pagubele ce ar rezulta din poluarea mărilor
cu hidrocarburi sau alte substanţe poluante, aceasta este consacrată în convenţii precum
Convenţia cu privire la răspunderea civilă pentru daunele produse de deversările de
hidrocarburi, semnată la Bruxelles în 1969, Convenţia asupra creării unui fond
internaţional de indemnizare a victimelor pentru pagubele datorate poluării cu
hidrocarburi, din 1971, Convenţia cu privire la răspunderea pentru daune rezultând din
cercetarea şi exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin, de la Londra din 1976,
Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 1982.
În principal, răspunderea aparţine proprietarului navei sau exploatantului
instalaţiei. Răspunderea statului de pavilion al navei sau cel al naţionalităţii
exploatantului instalaţiei nu intervine decât în cazul unor pagube excesive, dacă se
probează încălcarea unei obligaţii de comportament, respectiv de a controla dacă
operatorii au avut asigurări corespunzătoare riscului prezentat de activităţile desfăşurate.
În documentele internaţionale care reglementează activitatea de lansare a
obiectelor în spaţiul cosmic, răspunderea pentru repararea eventualelor prejudicii revine
direct statelor.
158
3. Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii
1. Crime internaţionale
2. Delicte internaţionale
159
Deosebirea dintre cele două categorii de răspundere:
1. răspunderea pentru crime internaţionale se situează pe tărâmul sancţiunilor
penale;
2. răspunderea pentru delicte se aseamănă cu răspunderea contravenţională din
dreptul intern.
160
Test de verificare
1. Care sunt subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului în
dreptul intern?
2. Explicaţi, pe scurt, care sunt particularităţile elementelor constitutive ale
răspunderii civile delictuale în dreptul mediului.
3. Ce înseamnă prejudiciu adus mediului în concepţia Ordonanţei de Urgenţă
a Guvernului nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului?
4. În ce situaţii obligaţia de a suporta costul măsurilor preventive sau
reparatorii nu revine operatorului activităţii generatoare de poluare?
5. Care sunt formele răspunderii pentru prejudicii aduse mediului potrivit
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare?
6. Analizaţi, pe scurt, condiţiile răspunderii pentru daune nucleare potrivit Legii
nr. 703/2001.
7. Ce particularităţi prezintă răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte?
8. În ce situaţii producătorul este exonerat de răspundere?
9. Prezentaţi câteva aspecte specifice răspunderii contravenţionale în cazul
încălcării normelor de protecţie a mediului şi a obligaţiilor juridice ce decurg din
raporturile de dreptul mediului.
10. După ce criterii pot fi clasificate infracţiunile ecologice?
11. Cine poate cere repararea prejudiciului de mediu la nivel internaţional?
12. În ce condiţii o faptă poate fi cauzatoare de răspundere în caz de prejudiciu
adus mediului?
13. Care sunt formele răspunderii materiale a statelor pentru prejudicii aduse
mediului?
14. În ce constă deosebirea dintre răspunderea pentru crime internaţionale şi
răspunderea pentru delictele internaţionale de poluare?
161
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 6
162
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Obligatorie:
¾ Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010;
¾ Duţu, M., Dreptul mediului, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008;
¾ E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009;
¾ Legislaţia de mediu la zi.
2. Facultativă:
¾ A. Kiss, J. Beurier, Droit internaţional de ľenvironnement, Ed. A. Pedone,
Paris, 2000;
¾ Iancu, Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Editura Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998;
¾ I. G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1990;
¾ Kiss, AL., Beurrier, J.P., Droit international de l’environnement, 3ème
édition, Pédone, 2004;
¾ Motica, R. I., Trăilescu, A., Drept funciar. Amenajarea teritoriului şi
protecţia mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
¾ Neuray, J.-F., Principes du droit de l'environnement, Story-Scientia,
Bruxelles 1995;
¾ Oţel, M.E., Răspunderea internaţională în dreptul mediului, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
¾ Sadeleer, N. de, Les principes du pollueur-payeur, de prévention et de
précaution. Essai sur la genèse et la portée juridique de quelques principes du droit de
l’environnement, Bruylant, Bruxelles, 1999;
163
¾ Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
¾ Teodoroiu, S.M., Dreptul mediului şi dezvoltării durabile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
164