Sunteți pe pagina 1din 11

Szucs Vanessa, MAAL I, gr.

2
Tehnici de terapie ocupationala pentru recuperarea prehensiunii si
mersului
Mâna și gâtul mâinii formează o unitate structural-funcțională, funcția principală fiind
reprezentată de prehensiune, definită ca fiind abilitatea mâinii de a prinde obiecte ca într-o
pensă. Complexitatea mâinii este întotdeauna o provocare pentru terapeut atunci când vine vorba
despre reabilitarea ei. Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism.
Atât structura, cât şi funcţia sa sunt adaptate complexităţii activităţii umane.
Traumatismul mâinii este un ansamblu al tulburărilor de ordin local şi general, produse
prin acţiunea unui agent voluntar a cărui forţă depăşeşte rezistenţa ţesuturilor asupra cărora
acţionează, producând printre altele: entorse, fracturi, luxaţii.
Pentru a elabora un plan de recuperare, metode terapeutice sunt esenţiale pentru ca să ajute
pacientul să se recupereze, iar mâna afectată să o poată folosi la fel ca înainte de traumatism.
Metodele terapeutice folosite la aceşti pacienţi cu fracturi şi luxaţii sunt: kinetoterapia, principala
metodă terapeutică folosită, masajul, care ajută şi la relaxarea musculară, electroterapia, dar şi
terapia ocupaţională.
Recuperarea mersului este importanta pentru ca pacientii ce parasesc spitalul sa-si poata
relua locul in societate. Desi multi pacienti vor sa invete sa mearga, costul energetic al mersului
in carje este ridicat chiar si pentru pacientii care au leziuni joase, si in general, doar pacientii cu
leziuni la nivelul T10 sau mai jos, care nu sunt supraponderali si care au o conditie fizica buna,
pot avea succes la incercarea de a-si recupera capacitatea de locomotie. 
Studiile efectuate au aratat faptul ca majoritatea pacientilor paraplegici folosesc fotoliul
rulant pentru deplasare, iar ortezele pentru membrele inferioare sunt folosite doar pentru
verticalizare si pentru efectuarea unor exercitii. Nu mai mult de 10% din pacientii cu leziuni
complete folosesc aceste orteze pentru activitati functionale, si ceva mai putin de o treime din
pacienti nu le folosesc niciodata.
Ca in toate celelalte obiective ale recuperarii, antrenamentul pentru mers este influentat de
dezvoltarea fizica a pacientului, de varsta, sex, antecedentele patologice, si nu in ultimul rand de
motivatie.

Toti pacientii sunt incurajati sa se ridice in picioare pentru urmatoarele motive:

 Prevenirea contracturilor ce se pot dezvolta la nivelul membrelor inferioare


 Minimalizarea dezvoltarii osteoporozei la nivelul oaselor lungi, prin aceasta reducandu-se
riscul aparitiei fracturilor pe os patologic
 Stimularea circulatiei
 Reducerea spasticitatii
 Imbunatatirea functiei renale

Cei mai multi pacienti cu leziuni intre T1 si T9 sunt capabili sa mearga intre bare
paralele, folosind un mers leganat si pot progresa spre mersul in carje sau cu orteze, dar doar
pentru exercitii. Acolo unde terenul este inadecvat pentru folosirea fotoliului rulant, si exista o
inalta motivatie din partea pacientului, paraplegicii cu leziuni intre T6 si T9 pot invata un mers
leganat cu carje, ce poate fi functional la domiciliu, dar acestea sunt exceptii rare.
Pacientii cu leziuni intre C5 si C8 pot folosi un cadru de verticalizare sau pot sta intre
bare paralele, iar cei cu leziuni mai inalte pot folosi masa de verticalizare. Ortostatismul fara
ajutor intre bare paralele ajuta la reantrenarea sensibilitatii posturale, chiar si pentru pacientii cu
leziuni cervicale joase, pentru pacientii care isi folosesc toti muschii inervati ai bratelor si
trunchiului pentru a-si mentine echilibrul. Este de aceea si un exercitiu excelent si pentru
pacientii care nu vor fi capabili sa mearga.

A. Tratament medicamentos
După traumatisme, medicaţia se administrează în special pentru combaterea durerii şi reducerea
proceselor inflamatorii. Medicaţia antalgică se foloseşte, de obicei, în durerile cu intensităţi mai
mari.
Sunt folosite:
 Infiltraţii cu xilină 1% cu sau fără hidrocortizon în zone limitate
 Analgezice uzuale (Paracetamol, Tramadol);
 Pentru durerea neuropată se administrează antidepresive triciclice, antipileptice;
 Calmante în cazul durerilor articulare;
 Termoleptice (Antideprin, Teprin);
 Neuroleptice (Toridazin)
 În faza de după traumatism se administrează beta-blocante, anabolice de sinteză,
calciu plus vitamina.
 Unguente topice cu antiinflamatoare sau anestezice locale, pentru masaj local

B. Kinetoterapia
Kinetoterapia este principala metodă terapeutică de recuperare.
Scopul kinetoterapiei este sa faciliteze vindecarea printr-un program de tratament complex
care să includă:
 regenerarea ţesuturilor afectate după traumatism
 revenirea la funcţionarea normală a segmentelor afectate
 păstrarea integrităţii funcţionale a parţilor neafectate la valori normale, la fel şi după
intervenţiile ortopedico-chirurgicale
Obiectivele principale ale kinetoterapiei în recuperarea prehensiunii si al mersului sunt:
 combaterea durerii şi a inflamaţiei;
 recâştigarea amplitudinilor de mişcare;
 prevenirea tulburărilor circulatorii;
 recuperarea forţei musculare afectate şi menţinerea forţei musculare în musculatura
neafectată;
 prevenirea poziţiilor vicioase apărute în urma traumatismului.
1. Programul de kinetoterapie începe cu flexia activă a pumnului, antebrațul fiind în
supinație pe o masă, pumnul și mâna depășind marginea mesei. Pacientul va executa
mișcarea contra gravitației, apoi kinetoterapeutul va opune rezistență.

2. Pentru antrenarea extensiei active a pumnului, antebrațul pacientului se sprijină pe masă,


mâna depășind marginea mesei, iar pumnul se ține în flexie. Contrarezistența o aplicăm pe
fața dorsală a metacarpianului II, III, IV și V. Exericțile de extensie se pot face și cu
diferite obiecte cu greutate progresivă.

3. Pentru antrenarea abducției și adducției, pacientul va ține antebrațul sprijinit pe masă,


pumnul și mâna depășind marginea acesteia și va executa mișcari laterale ale mâinii,
inițial cu palma deschisă, mai apoi cu pumnul strâns. Contrarezistența o aplicăm pe
marginea radială și cubitală a mâinii.
4. Adoptând aceeași poziție inițială ca și la exercițiul anterior, pacientul va executa
circumducții în ambele sensuri de mișcare.
5. Cu antrebrațul pe masă în pronație și palma deschisă, se duce pe rând câte un deget în
lateral. Se revine apoi la poziția inițială și se repetă exercițiul de 8-10 ori.
6. Cu antebrațul în supinație pe o masă, pacientul va executa mișcarea de flexie a degetelor,
kinetoterapeutul punând contrarezistență la nivelul falangelor II, III, IV și V.

7. Cu mâna pe un burete, se strange acesta între degete.


8. Pacientul prinde o minge în centrul ei și se trage câtre podul palmei prin flexia degetelor.

Verticalizarea pacientului tetraplegic


Multi pacienti au suficienta forta pentru a-si mentine echilibrul in ortostatism, fara sa se
poata ridica ei insisi. Probleme vasomotorii pot sa apara ocazional in ortostatism. Daca este
necesar, se poate aplica un corset care sa previna “baltirea” sangelui in vasele splanhnice.
Lesinul apare mai ales la pacientii inalti si slabi.

Pozitia pacientului
 Se deplaseaza anterior in fotoliu pana cand calcaiele ating solul
 Isi plaseaza bratele in jurul gatului terapeutului
 Se apleaca inainte cu barbia pe umarul terapeutului pentru a se putea sprijini la nevoie.

Actiunea terapeutului
 Prinde genunchii pacientului intre genunchii sai
 Isi plaseaza mainile sub fesele pacientului
 Intoarce capul intr-o parte, de exemplu spre stanga, astfel ca pacientul sa se poata agata
cu bratele de gatul sau
 Prinde genunchii pacientului intre picioarele sale, si ii foloseste ca pe un pivot pentru a
verticaliza pacientul
 Dupa ce pacientul a fost verticalizat, face cativa pasi inapoi, pana ce ajunge sa-si tina
greutatea pe propriile picioare
 Trage bazinul pacientului spre anterior si incurajeaza pacientul sa faca extensia capului si
a umerilor. Pacientii care au tricepsul functional, pot sa-si puna mainile pe umerii terapeutului,
sau direct pe bare, pentru a-si extinde trunchiul superior. Cand echilibrul a fost obtinut, pacientul
isi pune mainile pe bare.
Verticalizarea pacientului paraplegic
Terapeutul

Stand in fata pacientului, cu picioarele pozitionate de o parte si de alta a acestuia,


terapeutul este pregatit sa prinda pacientul cu genunchii in caz ca exista riscul ca picioarele
acestuia sa alunece spre anterior.  Pacientul este apucat de sub fese si soldurile lui sunt trase spre
anterior pana cand este adus in pozitie verticala.
Exercitii in pozitie verticala
Cand controlul este castigat la nivelul toracelui superior, terapeutul isi poate plasa
mainile in jurul soldurilor pacientului, pentru a sprijini numai bazinul. Mainile se plaseaza de-a
lungul crestelor iliace, cu degetele peste spina iliaca antero-superioara. Cu mainile in aceasta
pozitie, terapeutul poate sa impinga pelvisul spre anterior cu podul palmei, sau sa il traga inapoi
cu degetele, si sa aplice presiuni in sus sau in jos. In acest fel terapeutul are un control complet
asupra pacientului si poate sa-i asiste sau sa-i contreze miscarile in orice directie.

Intoarcerea intre bare


Intoarcerea se realizeaza din doua miscari, fiecare constand dintr-o intoarcere la 90°.
Pentru intoarcere la dreapta:
1. Se aseaza mana stanga inainte, de-a lungul barei, la o lungime de un picior, iar mana dreapta
prinde bara dreapta la acelasi nivel, sau putin in spatele trunchiului.
2. Se ridica si se rotesc umerii si trunchiul superior spre dreapta. Picioarele se intorc cu fata la bara
din dreapta
3. Pacientul se echilibreaza in aceasta pozitie si muta mana stanga pe bara dreapta
4. Rasucind trunchiul superior spre dreapta, se plaseaza mana dreapta pe bara opusa.
5. Se ridica picioarele in jurul unei pozitii centrale intre bare
Urcarea scarilor
 Pacientul sta aproape de balustrada pe care o prinde aproximativ la o jumatate de pas in
fata degetelor de la picioare.
 Plaseaza carja dreapta pe treapta urmatoare tinandu-se cu mana de balustrada
 Mainile trebuie sa fie la acelasi nivel pentru a evita rotatia trunchiului in timpul ridicarii.
Tendinta de a apuca balustrada prea departe sau de a “trage”, trebuie evitata.
 Se apleaca pe maini si se ridica atat cat este posibil, tinand trunchiul si pelvisul in acelasi
plan orizontal
 Imediat ce piciorul atinge treapta, se hiperextinde soldul pentru a gasi punctul de
echilibru
Coborarea scarilor
 Stand aproape de balustrada si tinand corpul in plan orizontal, pacientul plaseaza carja
dreapta aproape de marginea aceleiasi trepte pe care sta.
 Plaseaza mana dreapta in jos pe balustrada la acelasi nivel cu carja
 Ridica si balanseaza picioarele in jos pe scari
 Hiperextinde soldurile si retracta umerii imediat ce ce picioarele ating solul

C. Masajul
Acest procedeu terapeutic este foarte eficient în recuperarea afecțiunilor
posttraumatice,deoarece prin masaj se obțin importante efecte analgezice, trofice, circulatorii, dar
mai ales antiinflamatorii.
Masajul are o importanţă foarte mare în recuperarea posttraumatică a mâinii, intrucât se
poate efectua masaj cald sau masaj cu gheaţă atunci când există inflamaţie acută şi hiperalgie,
având efect antiinflamator și analgezic.
Prin masaj se realizează o pregătire a segmentului afectat pentru kinetoerapie. Se execută
masaj articular cu neteziri ușoare, de la extremitatea distală la cea proximală a mușchilor.
Fricțiunea se execută cu partea dorsală a pumnului închis sau cu degetele, după care se trece la
manevrele indicate în special în hipotrofiile musculare de inactivitate, care sunt framântarea si
tapotamentul. Fricțiunea trebuie executată în combinație cu vibrațiile sub forma mișcării sus-jos,
stânga-dreapta.
După executarea de neteziri şi fricţiuni pe zona lezată se face masajul segmentelor
învecinate zonei lezate.
Pentru framântare putem folosi procedeul în cută sau în brațară, finalizând cu cernutul
sau rulatul, iar pentru tapotament putem utiliza procedeul tocatului sau al bătătoritului cu partea
cubitală a pumnului. Toate manevrele de masaj se vor adapta la condiția pacientului și nu se va
insista asupra zonelor dureroase cu manevrele puternice pentru a nu provoca reacții inflamatorii.
Netezirea și fricțiunea favorizează circulaţia sanguină, având rol în resorbţia edemelor, în
combaterea hipotrofiei și hipotoniei musculare, pe când manevrele de frământat și tapotament au
rol în stimularea tonusului muscular.

D. Terapia ocupationala
Terapia ocupaţională înseamnă recuperarea aspectului profesional şi urmăreşte
parcurgerea progresivă, naturală a etapelor de readaptare la muncă folosind gestualităţi
specifice acesteia. Se încearcă stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea profesării sau
adaptării la activităţile menajere, acestea fiind elementele decisive pentru reintegrarea
familială şi socială. În afecţiunile posttraumatice, persoana bolnavă este scoasă pe o perioadă
de timp din activităţile şi ocupaţiile pe care le avea. Pe langă suferinţa cauzată de traumatism,
persoanele afectate pot avea tulburări ale comportamentului psihic, urmate de izolarea ce
rezultă din invaliditatea respectivă. Este indicat scurtarea perioadei de convalescenţă cât şi
diminuarea acestor efecte ale afecţiunilor. Se poate realiza în paralel cu actul medical prin
mijloace recuperatorii care vizează autonomia bolnavului.
Scopul urmărit de terapia ocupațională este întoarcerea cât mai rapidă la viaţa avută
anterior într-o stare fizică şi psihică cât mai bună.
Trebuie să se ţină cont de următoarele obiective:
 redobândirea forţei musculare;
 redobândirea mobilităţii articulare;
 tonifierea musculaturii;
 prevenirea deformaţiilor, anchilozelor şi atrofiilor musculare;
 redobândirea coordonării;
 redobândirea prehensiunii;
 redobândirea abilităţii şi preciziei la membrele superioare;
 obţinerea unei stări generale cât mai bune;
 readaptarea sau reorientarea profesională.

În cazul fiecărui pacient care trebuie să se reorienteze profesional trebuie urmăriţi patru
parametrii vitali ai fiecărui individ:
 stare psihică;
 capacitate morfofuncţională;
 conduită socială;
 pregătire profesională.
Dintre formele de aplicare a ergoterapiei asupra membrului superior, amintim: şahul,
dactilografia, ţintarul, modelaj în plastilină, etc. Pe lângă toate aceste activităţi recreative, se
urmăreşte şi reeducarea autoservirii, cum ar fi: mâncatul, barbieritul, îmbrăcatul şi dezbrăcatul,
spălarea.
E. Electroterapia
Ca şi celelalte tehnici de recuperare, la recuperarea prehensiunii si a mersului se adaugă şi
electroterapia, aceasta incluzând laserul,curentul diadinamic, curentul interferenţial, curentul
galvanic, undele scurte, ultrasunetul și ionizările.