Anunţată de Constantin Negruzzi, nuvela românească din prima jumătate a secolului al

XIX-lea, în pofida vulnerabilităţilor inerente începutului, consemnează manifestări

notorii. Corelată cu biograficul şi memorialisticul, cu socialul şi istoricul, din care îşi
extrage subiectele, specia fixează scene din viaţa autorului-narator sau se alimentează
din imaginaţia sa, înregistrează moravurile contemporanilor, explorează trecutul
naţional, evocând evenimente şi personaje memorabile ale acestui timp.

Distingându-se, în epocă, prin rafinament artistic, nuvela O alergare de cai de

Constantin Negruzzi conjugă, în mod fericit, elementele autobiografic, memorialistic
şi fictiv. Se ştie că această proză, ca şi celebra Alexandru Lăpuşneanul, a fost
publicată în primul număr al „Daciei literare”, dar, şi la această impunătoare distanţă
temporală, nuvela cooperează, în mod uimitor, cu cititorul modern, care,
pătrunzând în realitatea formală sau în „lumea verbală” (Roman Jakobson) a discursului
artistic, descoperă instrumentele naratologiei moderne.

Nelipsită de artificii, axată pe melodramaticul „încadrat într-o naraţiune de aspect

memorialistic” (Nicolae Manolescu), prezentând frecvente schimbări de perspectivă,
această proză, prin care, la 1840, genul epic românesc abia se anunţa, denotă totuşi o
evidentă articulare interioară, obţinută, cum observăm, din îmbinarea abilă a unor
strategii naratologice, care, în fine, conduce la ordonarea originală a enunţării.

Ceea ce se impune în primul rând în acest text, organizat în mod inedit, interferenţa
discursurilor narative, căci cele două istorii, avându-şi fiecare naratorul său, se
intersectează frecvent, fapt ce se observă chiar din incipit: în timp ce prezintă minuţios
cursa de cai, naratorul dialoghează cu doamna B., care, într-un moment, referindu-se la
Ipolit, invocă un oarecare blestem, al Olgăi:
„O, Dumnezeule! Blăstemul Olgăi se împlini!.. Zgomotul gloatei ne curmă vorba.
Alergătorii veneau”.

Urmează un pasaj, în care apare proiectată, în detalii, competiţia, după care autorul
revine la subiectul anunţat de interlocutoarea sa:
„– Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.
– Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zice doamna B.,
suindu-se în trăsură. Rădicând storile, îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu
buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat careta până ce am pierdut-o din
vedere.
Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptându-mă. Iată ce îmi
spusă”.

Urmărind ordinea narativă din O alergare de cai, nu constatăm expunerea simultană a

evenimentelor, ci, cum se întâmplă frecvent în proza romantică şi în cea modernistă,
naraţiunile înaintează paralel, secvenţele din planuri narative diferite alternează, fiind
contrapunctate.

Oricum, naratorul respectă şi ordinea temporală, episodul final reconstituind ilar

întâlnirea protagoniştilor după 22 de ani. Cele două poveşti de amor, între care există
un evident raport de antinomie, sunt redactate în registre stilistice diferite:
prima, factuală, e narată de autorul care îşi mărturiseşte sentimentele ce le nutrea
pentru frumoasa chişinăuiancă; a doua, ficţională, intercalată în prima, expusă de
doamna B., narator-martor, reproduce istoria tragică a polonezei Olga. 

Perspectiva narativă, marcată subiectiv, devine, în acest caz, internă. Astfel, ambele
istorii, prima, de sorginte memorialistică, şi a doua, cu subiect fictiv, se cumulează,
stratificându-se. În acest sens, C. Ciuchindel, prefaţatorul volumului Constantin
Negruzzi, Păcatele tinereţilor (Editura Hyperion, Chişinău, 1991), constată funcţionarea,
în text, a principiului numit paralelismul epic, concretizat prin alternarea
tehnicii simetriei narative şi prin contrapunct, truc narativ, în care secvenţele conţin
motive contrastive, plasate în raport de simetrie inversă: „Două cupluri, ca în Patul lui
Procust al lui Camil Petrescu – am putea exclude posibilitatea ca marele scriitor să fi
plecat de la C. Negruzzi?! – se situează, sub aspectul definirii structurii morale, în
raporturi inverse, ca într-o formulă matematică, în care mezii şi extremele se egalează
între ele”.

În O alergare de cai, cele trei instanţe ale comunicării narative (autor, narator şi
personaj) se întâlnesc într-o singură identitate. Proiectat în text ca narator
homodiegetic (intradiegetic), autorul apare în ipostaza de personaj-narator, asumându-
şi dublul rol: de eu narator (narator autodiegetic) şi actant (protagonist). În acest caz, se
ştie că indicii textuali vizează utilizarea persoanei întâi, iar mărcile lexico-semantice
denotă implicarea subiectivă şi / sau afectivă:
„Mă simţeam foarte trist. Voiam să plâng şi nu puteam. Am deschis fereastra... Liniştea
domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată.”.
Ca şi doamna B., autorul-narator mai apare şi în ipostază de narator-martor, căci joacă
şi rolul de observator al lumii narate, expunerea de la persoana întâi, în acest caz,
alternând cu cea de la persoana a treia. Scena iniţială a nuvelei, de exemplu, conţine o
relatare în perspectiva unui narator obiectiv, care descrie minuţios locul alergării şi care,
într-un pasaj următor, se deconspiră, narând în continuare de la persoana întâi. „Tînărul
om smolit eram eu”, declară într-un moment autorul-narator, care, anterior, se
identificase drept „un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era
străin”.

În acelaşi timp, ca instanţă narativă principală, autorul îşi asumă şi rolul de mesager,
repovestind evenimentele auzite de la doamna B.:
„Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu
chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămâne mulţămitor.”.

În capitolul intitulat Olga, acest narator-mesager mimează doar situarea sa pe

planul secund al evenimentelor, căci se anunţă prin consemnări sumare, prin
intervenţii ironice, prin interogaţii şi precizări de tipul:
„Balzac era autorul favorit al doamnei B. care, mulţămindu-se de acest bun martur, îmi
zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin
urmă...”.

În realitate, naraţiunea doamnei B. este monitorizată de autorul-narator, căci anume el îi

regizează discursul, fragmentându-l, subordonându-l propriului ritm narativ. În timp ce
doamna B. îşi evoca făgăduinţa de a nu iubi, expusă de ea, într-un dialog, lui Ipolit,
autorul îi întrerupe naraţiunea:
„– Şi ai putut lua o asemenea sumeaţă hotărâre? am curmat eu.
– Oh! Să dai sama dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzându-mi mâna...
Eram fericit.”.

Pentru a contrapuncta melodramaticul relaţiei amoroase Olga – Ipolit, autorul-narator

apelează la ironie. Drept replică la depreciativele doamnei B, „cruzi, nesimţitori, infami,
nelegiuiţi!”, adresate bărbaţilor, în contextul unei concluzii la tragedia Olgăi, autorul
remarcă, într-o formulă ironică:
„În adevăr, am zis râzând, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea
necredincioşi?
– Râzi, domnule, dar eu nu râd... Oh! Ai un aer nestatornic care mă îngrozeşte!
– Ah! Am strigat, luând un aer cât am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca acest
fel? Socoteşte că eu n-am încă treizeci de ani şi prin urmare sunt cinstit. De nu vrei să
mă crezi, vezi ce zice Balzac în Gobseck...”.

Complexă, expunerea din O alergare de cai balansează între romantic şi comic,

„naraţiunea «cu sertar» relatând, de fapt, două poveşti de dragoste privite şi finalizate în
moduri diametral opuse (romantic-lacrimogenă una, parodic-umoristică cealaltă)” (Ion
Pop (coord.), Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 757). Fragmentele memorialistice, expuse în formulă
realistă, alternează cu altele elaborate în cel mai impecabil stil romantic. Finalul,
inoculat cu ironie, parodie şi pastişă, demonstrează cum prozatorul se desolidarizează
de clişeul romantic.

Pronunţându-se negativ în raport cu proza pastorală a lui Florian, pe care o detestă

pentru artificialitate, autorul-narator îşi descrie un vis eliberator, unde toate personajele
se întâlnesc într-un cadru grotesc:
„Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau două mari
policandre cu lumânări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o
privea stând la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonând aria din vodevilul
rusesc Kozacă stihotvoreţă. Prin salon se plimbau oi cu cordele verzi la gât şi Saşa
sărea şchiopătând şi strâmbându-mă. Nu ştiu cât ţinu acest popuri de vedenii, căci,
când am deschis ochii, era ziuă mare”.

O lectură cu ajutorul recuzitei naratologice moderne îi dezvăluie nuvelei O alergare de

cai aspecte apreciabile, care confirmă, o dată în plus, forţa evocatoare a lui Constantin
Negruzzi. Devine, astfel, justificată reflecţia lui Nicolae Manolescu referitor la neglijenţa
criticii literare în raport cu această inedită compunere epică: „Este absolut inexplicabil
de ce o povestire atât de sofisticată narativ şi care răstoarnă procedee ale prozei
romantice în duplicatul lor parodic, folosind contrapunctul, intertextul şi mixajul de stiluri,
a găsit la comentatorii de ieri şi de azi atât de puţine cuvinte de preţuire” (Nicolae
Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediţie revizuită, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 193).
C. Negruzzi (III)
Autor: EUGEN SIMION

Cultura nr.:206 / 2009-01-15 / Sectiunea: Cultura literară : in ariergarda avangardei 

Reputatia lui Costache Negruzzi vine, desigur, de la proza lui istorica („Alexandru
Lapusneanul“, „Sobieski si românii“), dar si de la unele adaptari reusite cum este
„Toderica“ si „Au mai patit-o si altii“. Cea dintâi pleaca de la însemnarile cronicarilor
(Ureche, Cantemir, Nicolae Costin) sau de la unele istorii apocrife, iar cele din urma
sunt, repet, localizari în care putem pretui simtul limbii si scenografia prozatorului.
„Pacatele tineretilor“ încep, cu toate acestea, cu un mic eseu epic („Cum am învatat
româneste“) care si-ar avea locul mai degraba în „Negru si alb“. Este o satira a
sistemului de învatare a limbii române, acela care exaspera si pe Creanga („cumplit
mestesug de tâmpenie“). Copilul Costache, de 13 ani, stie sa citeasca „Ecuba“, dar nu stie
sa citeasca româneste. Rusine mare pentru boierii „ruginiti în românism“, cum este tatal
sau. I se aduce un dascal specialist în glasnice, neglasnice si glasnico-neglasnice, dar
tânarul învatacel este speriat si nu poate retine nimic. Învata singur citind pe Petru
Maior. Autorul face cu aceasta ocazie o lista a cartilor din biblioteca (lada) familiei si,
printre ele, gasim „Moartea lui Avel“(poem de Gesner), romantul lui Florian („Numa
Pompilius“), alte romanturi de Madame de Genlis („Cavalerii Lebedei“) sau Madame
Cottin („Matilda“), în fine „Manon Lesco“ (sic!), „Cugetari“ de Oxenstern, letopisetul lui
Nicolai Costin si „Despre începutul românilor“ de Petru Maior. Sunt cartile pe care
tânarul Negruzzi le citeste, facându-si, astfel, educatia literara. Gustul lui începe cu
naratiunea romantica („Zoe“), scrisa în 1829 si tiparita în 1837 în „Curier de ambe sexe“
si se încheie, cum am semnalat deja, cu fictionarea istoriei („Alexandru Lapusneanul“).
Ce se vede întâi în naratiunea „Zoe“ este însa pictura realista a mediului si, cum observa
bine G. Calinescu si, dupa el, mai toti comentatorii lui Costache Negruzzi, „amestecul de
occident si orient“, „învalmasala de tonuri“. Este mâna unui prozator care si-a învatat
deja meseria si stie ca, pentru a aduce în prim plan eroii naratiunii, trebuie sa înfatisezi
întâi spatiul (mediul, atmosfera) în care ei se desfasoara. Asa procedeaza, de pilda,
Balzac. Negruzzi începe si el, pentru a ajunge la „fetisoara“ Zoe si la pozitia ei cea
„lenoasa“ din camera, cu descrierea ulitei pustii, a fanaragiilor, masalagiilor si
potlogarilor ascunsi printre râsipuri, trece apoi la tânarul (Iancu) ce coboara din
caleasca si se pregateste sa patrunda în încaperea în care asteapta gânditoare eroina. Un
scenariu cunoscut în romanul de la începutul secolului XIX. Portretul tânarului Iancu
este, de asemenea, bine executat (vesmintele orientale, apoi chipul care-i tradeaza starea
de spirit si, în genere, caracterul individului), cu referiri la specialistii în fizionomie.
Prezenta referintelor intelectuale, aici si in mai toate naratiunile, indica faptul ca proza
româneasca începe bine. Naratorul lui Negruzzi este, oricum, un om cult si stie sa puna
un personaj sau o scena de viata într-un context literar. Iata debutul discursului sau epic
în „Zoe“:
„De abia înserase, ulitile era însa pustii. Din când în când si foarte rar se auzea pe pod
duruitul unei calesce, în care era vreun boier ce se ducea la o partida de carti, sau un
fiacru ce trecea ca sageata si lasa sa se zareasca nise bonete femeiesti. Nici un pedestru
nu era pe uliti, afara de fanaragiii care striga regulat raita; pentru ca la 1827 septemvrie,
nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliti, dupa ce înnopta. Pojarul de la 20
iulie prefacuse în cenusa mai mult de jumatate a orasului Iasii, si fanaragiii, masalagiii,
potlogarii de care gemea orasul, sazând ascunsi pintre râsipuri, pândeau pe nesocotitul
pedestru care zabovise a se întoarce acasa, si adeseori, el perdea împreuna cu punga si
viata sau cel putin sanatatea. În zadar îmbiau streji de arnauti si de simeni; nu puteau
stârpi aceste înrautatiri, nici descoperi bandele vagabonzilor. O caleasca trecu în fuga
cailor pe ulita mare, apuca ulita Sf. Ilie, si facând în stânga, lua la deal pe lânga zidul Sf.
Spiridon, si tot suindu-se pana-n mahalaua Sarariei, statu la portita unei casuti cu doua
ferestre cu perdele verzi. Din trasura se coborî un tânar elegant coconas, a carui costum
era dupa moda curtii. El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un sal rosu cu
flori, din care o poala i se slobozea pe coapsa stinga, iar capetile, alcatuind un fiong
dinainte, cadeau apoi peste papucii lui cei galbeni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru,
blanita cu samur, purta una dintr-acele scurte cataveici, numite fermenele, broderia
caria, cu fir si cu tertei, îi acoperea tot peptul. În cap avea un slic de o circoferenta cel
putin de sapte palme. Într-un cuvânt, orice dama l-ar fi vazut în ceasul acela nu s-ar fi
putut opri de a se coti cu vecina sa si de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu,
uita-te cât e de nostim! Chipul sau era, de nu frumos, dar placut. Lafater, din cea întâi
vedere, l-ar fi judecat dupa fruntea lui strimta, buzile groase si sprincenile radicate
disproportie dasupra ochilor; dar si nefiind cineva fizionomist putea, fara a se gresi, sa-l
boteze de natarau, dupa cautatura cea speriata si neclintirea figurei sale.“
Intriga ce urmeaza se petrece la Iasi, în 1827, si are caracteristicile cunoscute ale
melodramei romantice. Zoe este fiica unui „boierinas„ care, prin slujbele sale, se ridicase
la o treapta sociala onorabila (are o mosie). Ramasa orfana, la 15 ani, fata vine la oras si
aici cade prada „magulirilor desfrânatilor“. Iubeste întâi pe Iliescu, apoi pe Iancu B.,
tânarul ce poarta anteriu de suvaia alb si încins cu sal rosu cu flori... E parasita si, cu un
prunc în pântece, merge în casa înselatorului Iancu (cel cu „urât haracter“) si se
sinucide... Scena finala înfatiseaza un alai domnesc si un sicriu în care trupul unei femei
tinere, acoperit cu o rogojina, este dus spre cimitir. Întâlnire simbolica, deseori
înfatisata în melodramele epocii. Un tânar cu sprâncene negre (în care cercetatorii lui
Negruzzi cred ca se ascunde chiar prozatorul) face aceste reflectii amare despre
desertaciunile lumii: „ce veac, ce lume!“... Seducatorul cinic Iancu B. primeste pedeapsa
divina (moare de o inflamatie a creierului), iar Iliescu – cel dintâi seducator al copilei
Zoe – are remuscari. În felul acesta, naratiunea romantica în varianta melodramei
însumeaza toate elementele geniului: pasiune, tradare, pocainta, „mâhniciune“
(melancolie) si sentimentul staruitor al zadarniciei... Negruzzi citeaza din Victor Hugo
(„oh!, n'insultez jamais une femme qui tombe“) si, parasind obiectivitatea din prologul
naratiunii, îsi admonesteaza inabil personajele si, în genere, stilul epic îsi pierde din
expresivitate. Se vede limpede ca nu aici se reveleaza talentul adevarat al prozatorului. 
Scenariul din „O alergare de cai“ cuprinde, tot asa, intrigi complicate de amor, tradari,
sinucideri, iubiri fulgeratoare si meditatii amare despre fiinta omeneasca. Prozatorul
începe, ca si în „Zoe“, cu o prezentare panoramica a orasului (de data aceasta
Chisinaul!), cu o lume amestecata: un guvernator general, un ambasador, un guvernator
civil, apoi prostimea („canalia“), functionarii civili si militari – „toti înmundirati“, în
fine, damele chisineence... Naratorul – numit aici „un luator-aminte“ – fixeaza bine
acest tablou de epoca pe care, cu câteva elemente în plus, îl aflam mai târziu în primul
tom din romanul-memorialistic al lui Constantin Stere („În preajma revolutiei“).
Negruzzi este într-o oarecare masura deschizator de drumuri si în acest tip de proza de
atmosfera sociala si de observatie a  moravurilor locale. Numai ca el lucreaza pe spatii
mici si, aflat într-o epoca în care literatura româna îsi cauta înca temele si mijloacele
(începând cu limba literara), el trebuie sa-si fabrice singur instrumentele epice.
„Luatorul-aminte“ are o privire patrunzatoare si o capacitate remarcabila de sinteza: 
„Tot orasul Chisinaului se adunase ca sa priveasca alergarea de cai, ce se prelungise pan-
în luna lui septemvrie cu asteptarea d. conte Vororitov, guvernatorul general a
Nuorusiei si a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii
lînga curtea Petersburgului, pe la Odesa, împedecându-l, alergarea ramase a se face
numai în fiinta d. guvernator civil, generalul Fedorov. Locul alergarii este zece minute
afara de oras, unde este gatita o galerie de scânduri în felul chinezesc, pentru privitorii
nobili. Prostimea sau, în limba aristocratica, canalia, sede împrastiata pe câmp, sau
însirata pe marginea unui odgon întins ce n-o lasa sa se gramadeasca. Slaba stavila, daca
n-ar fi sprijinita de jandarmii politiei! Piata se întinde ovala pe un neted ses într-o
cercoferinta de trei verste,  însemnata cu stâlpusori de lemn de 3-4 stânjini departe unul
de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleaca alergatorii, carii, într-o fuga,
sunt datori a face giurul pietii de patru ori, adeca o cale de douasprezece verste  (ca
jumatate posta);  si doi,  care întrec pe ceilalti, ajungând mai nainte tinta, priimesc, cel
întâi un vas de argint pretuit 1 500 ruble asignatii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi da
vistieria împarateasca. Alergari de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul
este ca prin aceasta încurajare sa se îmbunatateasca soiul hergheliilor si e foarte
nemerit, pentru ca acum toata calarimea se îndestuleaza din tara, în vreme ce mai
demult era nevoie a se cumpara cai din staturile vecine. Am uitat sa spui ca numai
armasari si iepe sunt priimiti sa alerge; cai nu, si nu de alt soi decât de loc. Fiinta
functionarilor civili si militari, toti îmmundirati, da acestei privelisti o pompa solenela
ce aduce aminte de turnerile cavalerilor vrâstei de mijloc, cu aceasta deosebire ca aceia
se luptau ca sa capete o ochire de la dama inimei lor, si acestia alearga ca sa câstige 1
500 de ruble. Galeria era ticsita de dame frumoase, frumusele si mai slutisoare, toate cu
deosebite capele si mode de contrabanda, pentru ca Odesa, fiind port franc, se
însarcineaza a îmbraca pe chisineence; si e curios a le vedea pe toate cu toalete
racoroase si frumoase si stofele englezesti si franteze cum fosnesc trecând cu despret pe
sub barba vamisilor, care le privesc strâmbându-se si strângând din umeri. Un frumos
landau de Viena venea înhamat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc,
cu barba lunga, îi mâna cu haturi coperite cu tinte de argint, pazind un aer grav, vrednic
de un magistrat. Un luator-aminte îndata ar fi cunoscut ca acel atelagiu, desi rusesc,
avea o forma cu totul moldoveneasca; adeca era mai elegant si covârsind masurile
obiceiului, caci caii de la roate era cel putin de trei stânjini departati de naintasii pe care-
i mâna un frumos baiet ca de 16 ani, strigând neîncetat: padi! padi! cu un glas ce rasuna
ca piculina între instrumentele unui orhestru.“
Naratiunea are mai multe paliere si cel putin doua trasee: este, întâi, istoria unei femei
(Olga) povestita naratorului („tânarul om smolit“) de Doamna B, femeie de lume
atragatoare si înselatoare. Ea are, totusi, o calitate indiscutabila, aceea de bun narator.
De ea este îndragostit tânarul smolit care are inteligenta si stapânirea de sine pentru a
relata, la rândul lui, cu obiectivitate drama pe care o asculta si drama prin care trece el
însusi. Stilul, asadar, al prozei balzaciene, la 1840 (povestirea a fost tiparita în „Dacia
literara“, mai-iunie 1840). De altfel, numele lui Balzac apare în text, semn ca tânarul
moldav îl citise. E vorba, dar, de „istoria unei femei spusa de o femeie“ copiata de
narator în albumul (Jurnalul?) sau si reprodusa, apoi, în naratiunea propriu-zisa. O
naratiune în naratiune. Un personaj (Doamna B.) povesteste istoria altui personaj (Olga
si, implicit, Ipolit) naratorului care, la rândul lui, este eroul unei istorii sentimentale.
Combinatie bine articulata epic. Olga, o tânara poloneza, este o alta Zoe retrasa din
motive necunoscute la Chisinau... Este singuratica si sufera de „urâtul monotoniei“,
boala predilect romantica. Prozatorul îi face prin intermediul naratorului martor
(Doamna B.) un portret romantic: „figura nobila si melancolica“, delicatete în gesturi,
„cautatura tânjitoare“, fata alba, amprenta unei suferinte adânci. De ea se îndragosteste
Ipolit care, dupa o vreme, se satura de amorul ei exaltat si „necajicios“ si o paraseste.
Când afla ca nestatornicul Ipolit se casatoreste cu colonela D., Olga se înfurie ca
legendara Didona, apoi se omoara. Nici Ipolit, seducatorul si tradatorul, n-o duce mai
bine: dupa patru luni începe sa orbeasca si, acum, când istoria acestei iubiri nefericite
este relatata, Ipolit este de-a binelea orb, purtat de tânara si nefericita lui colonela... 
Schema epica din „Zoe“ este reprodusa întocmai. Inedit este, aici, naratorul-martor
(Doamna B.) care, se va vedea de-ndata, reintra pe scena sub alta masca, mai putin
seducatoare. Este începutul celei de-a doua istorii de amor în acest fragment de roman
balzacian. Intriga se repeta, aici, cu alte fete. Tânarul smolit este iubit de o juna
ieseanca, însa el iubeste pe nestatornica, fugitiva si, cum se dovedeste mai târziu,
duplicitara Doamna B. care-i fagaduieste totul si-l duce mereu cu vorba. Eroul se simte
„prigonit“ si pentru a scapa de fantasmele sale citeste din Tucidid si Xenofan, dupa ce
încercase sa-si striveasca suferinta citind pe Balzac si Walter Scott, apoi pe Doamna de
Sévigné. Retras o vreme la tara, eroul iremediabil îndragostit primeste o scrisoare de la
un prieten care îl pune la curent cu aventurile, deloc sublime, ale Doamnei B. ... Voieste
atunci sa intre în sihastrie, se razgândeste si paraseste Basarabia. Dupa 22 de ani revine
si face o vizita Doamnei B. Afla „o babuta zbârcita, încungiurata de catei si de motani“
care, în plus, trage tabac... Ajunsi la vârsta canonica, eroii se consoleaza rememorând
„poznajele ispravi ale timpului“... Ce se retine din aceasta naratiune din care ironia nu
lipseste (Witz-ul vizibil mai ales în eseurile din „Negru pe alb“; G. Calinescu remarca
întâi aceasta dimensiune a stilului negruzzian) este pictura sugestiva a unei lumi aflate
la frontiera dintre doua culturi. Prozatorul vede aceasta amestecatura de rase si o fixeaza
pe o pânza redusa ca dimensiune. Are, totusi, materie pentru un roman. Câteva
personaje se retin, în primul rând aceasta Doamna B. care, atunci când este vorba de
morala barbatilor, se arata a fi vehementa si justitiara: „Ah!  oameni, oameni
înrautatiti!  Vedeti  o  biata  femeie  nevinovata,  tânara, cu inima simpla si linistita. O
urmariti, va tineti ca niste duhuri     necurate de ea, pâna ce prin ademenirele voastre o
faceti de-si calca datoriile sale de femeie, uita  virtutea, leapada cinstea ca sa s-arunce în
bratele voastre si apoi, spre rasplata tuturor acestor jertfe, o azvârliti cu despret, zicând:
atâta e tot!
...  cruzi,  nesimtitori,  infami,  nelegiuiti!“... dar când în joc sunt propriile sentimente nu
ezita sa uneasca seductia cu duplicitatea. Ipolit intra în categoria seducatorilor
nestatornici, un Don Juan de provincie care nu ramâne nepedepsit, iar Olga sporeste
numarul femeilor victime – personaje predilecte în proza romantica. Negruzzi este la
curent cu aceasta tipologie si încearca sa-i dea o identitate locala, fara a reusi prea mult
din punct de vedere estetic.
„De o frumusete fioroasa“, Olga reprezinta ca si Zoe, imaginea pasiunii irationale,
distrugatoare, jertfa predestinata. A fost o data înselata în amor, iar acum dragostea
oarba pentru Ipolit o duce la moarte. Îi lipseste, pentru a se impune ca personaj, viata
interioara. Ramâne doar copia indistincta a unui model literar, ca si Ipolit...
O proba de vocatie epica si de modernitate a stilului (pentru epoca lui) este în
naratiunea lui Negruzzi încercarea de a defini tipologia si situatiile de existenta prin
referiri la autori si personaje deja intrate în literatura. L-am citat mai înainte pe Balzac.
În alt rând e luat în râs Florian cu pastoralele sale.

Pot fi date si alte exemple. „Tablitele“ pe care le pierde Olga si le gaseste vicleanul Ipolit
contin citate din Rousseau, Petrarca si Schiller. Suferinta naratorului este comparata cu
aceea a lui Werther, iar „sarlota“ lui, cum îi scrie un prieten din Iasi, 
s-a resemnat în bratele unui tânar ofiter de lanceri. Olga este prezentata de prozator ca o
statuie de Canova si, furioasa, este comparata, s-a vazut, cu antica Didona... Personajele
lui Negruzzi, în frunte cu naratorul principal, fac apoi speculatii de ordin moral, iar unul
dintre ei (rautacioasa si nestatornica Doamna B.) face speculatii despre „zabava“ în
amor si, cum am semnalat deja, are pareri cât se poate de sceptice despre morala virila.
În rezumat, eroii din „O alergare de cai“ au un început de viata intelectuala si naratorul
însusi are o complexitate intelectuala pe care o foloseste în chip iscusit în aceste
fragmente de roman de moravuri rasaritene. Un început de stil epic pe care romanul
românesc le-a reluat, mai târziu, prin Camil Petrescu si G. Calinescu. Costache Negruzzi
este – si sub acest aspect – un întemeietor. 
„Toderica“ este o traducere libera dupa Mérimée („Fédérco“) fara ca autorul sa indice
sursa atunci când o publica în „Propasirea“. Acest fapt i-a adus  mai târziu lui Negruzzi
acuzatia de plagiat (I. Nadejde)x). Aparitia povestirii a constituit si un pretext pentru
cenzura de a desfiinta revista si a-l surghiuni pe autor la mosia de la Trifesti, ceea ce
pare bizar pentru ca textul în sine nu contine nimic subversiv. Motivul real este însa
Kogalniceanu, autorul (traducatorul) lui „Toderica“. Negruzzi – localizatorul – e doar
tapul ispasitor. Naratiunea ca atare este localizarea unui basm pe care Mérimée însusi îl
luase din folclorul napolitan, dupa cum a dovedit E. Lovinescu. La Negruzzi e vorba de
Statu-Palma-Barba-Cot, de Academia din Podul-Iloaiei, de tinutul Hertei, de molitfe, de
Elenci si Catinci – frumuseti locale – evocate, toate, în stil desigur umoristic. În drum
spre Iad, Toderica ajunge la Târgu Ocna si, acolo, coboara în ocna parasita pentru a
ajunge la Scaraotchi în vederea unei partide de carti... Scenariul si verva naratorului
(traducatorului, localizatorului) anunta din nou pe Creanga, cel din „Ivan Turbinca“.
Toderica, boiernasul desfrânat, dar cu inima buna, pacaleste moartea asa cum face si
Ivan, personajul lui Creanga. Oricum, culoarea locala este puternica în traducere
(adaptare).
„Au mai patit-o si altii“ este o istorie pe o tema clasica de comedie de moravuri (un
punct de referinta poate fi „L'Ecole des femmes“ de Molière, citat de altfel în text).
Postelnicul Andronache Zimbolici se casatoreste cu Agapita, abia iesita din pension, si
lauda virtutile tinerei în cercul de prieteni. Naratiunea este un fel de divan în care se
discuta despre placerile „însuraciunii“ si se elogiaza calitatile femeii. Una este muzicanta
si cânta capriturile lui Paganini, alta este pagâna ca Lord Byron si are ca autor favorit pe
Victor Hugo, Agapita iubeste frumusetile naturii, citeste „Emile“ de Rousseau si se
întreaba daca nu cumva copiii se fac prin ureche. Ca sa-si convinga amicii mai sceptici,
postelnicul Zimbolici îi cheama într-o camera vecina pentru a observa miscarile
nestiutoarei, gingasei Agapita. Acolo, stupoare, postelnicul si amicii sai descopera pe
incestuoasa Agapita în bratele unui tânar frumos si, dupa cât se pare, viguros. Boierii
fug îngroziti spre casele lor, iar postelnicul Zimbolici spune, întelept si resemnat în
privinta moralei tinerelor inocente si a sotilor creduli: „Au mai patit-o si altii“.
Naratiunea este bine construita, în stilul pe care Negruzzi îl utilizeaza si în scrisori:
consideratii la început despre starea moravurilor la Iasi si despre temele de discutie în
adunarile semieuropenesti, cum le spune el, o caracterizare globala, apoi, a personajului
central (Andronache Zimbolici) trecut în tagma „adevaratilor cameleoni ai societatii“,
adica aceia care se adapteaza împrejurarilor si îsi schimba portul dupa interes. Îsi rade
întâi barba orientala, se îmbraca, apoi, europeneste, iar când e nevoie revine la islic...
Naratiunea este, în fond, un scurt eseu epic în care personajele si situatiile de viata sunt
scoase sau raportate mereu, serios sau comic, la literatura. 
Eseul epic încheie seria acestor „amintiri de junete“ care reveleaza un posibil mare
prozator în linie balzaciana: încercare de a crea o tipologie specifica grupata în jurul
fiziologiei provincialului (modelul clasic), câteva umbre de tinere robite de o pasiune
nimicitoare (modelul romantic), stil obiectiv, uneori ironic, pictura moravurilor si
tabloul de epoca, în fine, faptul poate cel mai important: penetratia literaturii în
interiorul naratiunii sub forma de mici eseuri morale si comentarii în marginea cartilor.
Costache Negruzzi intuieste la 1840 ca un personaj (un caracter) se poate defini si prin
ceea ce citeste. Chiar si atunci (cazul demoazelelor din povestirile sale) când lectura este
mai degraba o mondenitate.

Duduca Mamuca“(I)
Autor: Eugen Simion
Cultura nr.:89 / 2007-09-20 / Sectiunea: Cultura literara : 

S-au implinit zilele acestea o suta de ani de la moartea lui Hasdeu, un invatat pe care
Eliade il credea, in 1937, genial, G. Calinescu „un om mai mare decat Maiorescu“, iar
Pompiliu Constantinescu un grafoman de necitit. Fundatia Nationala pentru Stiinta si
Arta a inceput publicarea integrala a scrierilor lui literare in colectia „Opere
fundamentale“. Am recitit, cu aceasta ocazie, „Duduca Mamuca“, un romant care, in
adolescenta, imi placuse enorm. Cum imi apare azi? 

Pot spune inca de la inceput: acest „romant“ scris intr-o nota usor cinica (un cinism
tineresc), moralistica si intelectualizanta este admirabil. In aspiratia lui spre „grandios si
monumental“, cum ii zice Eliade, Hasdeu nu putea ignora epica propriu-zisa. Imaginatia
epica exista peste tot la el, chiar si in opera stiintifica propriu-zisa, in monografiile
despre geniile romanesti, de pilda, cum ar fi aceea dedicata lui Ion Voda cel Cumplit
scrisa dupa modelul lui Balcescu din „Mihai-Voda Viteazul“ sau in „Istoria critica a
romanilor“. In literatura de fictiune, a voit sa se ilustreze in toate genurile. A inceput un
roman istoric („Viata unui boier“) in genul lui Walter Scott, pe care il si citeaza (il gasim
amintit in „Cursul de istorie“ tinut la Iasi), dar n-a reusit sa publice decat un capitol,
„Copilaria lui Iancu Motoc“ (1864), plasat la sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare. Eroul
uneste in personalitatea lui, in traditia prozei romantice, ambitia si cruzimea cu istetia,
pasionalitatea, vitejia. Iancu este un copil de hoti abandonat care la 10 ani ajunge
capetenie de talhari… Zodiacari, prevestiri, lupte sangeroase, otravuri si tradari, un
Stefan cel Mare care crede in prevestirile zodiacarilor, in fine, o actiune sangeroasa si
complicata, de un spectaculos cam dubios, anunta acest roman pe care Hasdeu l-a
abandonat. G. Calinescu gasea vrednica de stima documentatia istorica a scriitorului,
privind infatisarea orasului, de pilda, sau a interioarelor medievale romanesti. Faptul se
vede in toate scrierile lui Hasdeu, stiintifice sau literare… 

Dintre toate, singura care a supravietuit estetic este, indiscutabil, „Duduca Mamuca“
(1863), retiparita si revizuita in 1864 sub titlul „Micuta“. Eliade, entuziasmat, considera
ca e vorba de o „capodopera unica in literatura romana“. G. Calinescu este si el de parere
ca „Duduca Mamuca“ este cea mai buna proza a lui Hasdeu si se mira ca e ignorata. I.L.
Caragiale o pretuia si, in 1896, cere incuviintarea lui Hasdeu de a o reproduce in „Epoca
literara“. Scrie chiar si o scurta prefata intitulata „O carte rara“ in care numeste „Micuta“
„un giuvaer“. Comentatorii mai noi gandesc in acelasi fel despre aceasta nuvela
surprinzatoare, intr-adevar, prin modul in care este construita, prin libertatea de spirit a
prozatorului si, desigur, prin substanta ei. 

Aparitia acesteia a scandalizat autoritatile scolare si, in cele din urma, justitia moldo-
valaha. Autorul, profesor atunci la Iasi, este tras intr-un proces in care, intocmai ca
Flaubert, e acuzat de atentat la bunele moravuri. Capul de acuzare se refera la unele
fragmente din nuvela, acelea care nareaza celebra de acum scena in care mama de 57 de
ani, trei luni si opt zile inlocuieste noaptea, in camera tanarului curtezan de 17 ani, pe
fiica nestiutoare si concupiscenta. Procesul este deschis la 30 aprilie 1863 si substitutul
A. Botez convoaca la Curtea Criminala pe autorul suspectat de imoralitate pentru a i se
face cuvenitul interogatoriu. Convocarea este pentru 2 mai 1863, dar Hasdeu nu se
prezinta decat la 15 mai… Fara a mai astepta decizia Justitiei, Christian Tell, ministrul
Cultelor si al Instructiunei Publice, alertat de Consiliul General de Instructiune Publica,
se adreseaza ministrului Justitiei pentru a aduce in fata tribunalului pe inculpat… In
spatele acestei agitatii se afla, se pare, V.A. Urechia, presedintele acestui Consiliu. Se
asociaza si Kogalniceanu care trimite ministrului o telegrama prin care cere pedepsirea
celui care a incalcat legea morala. Consiliul Scoalelor nu intarzie prea mult si cere, la
randul lui, destituirea lui Hasdeu, ceea ce se si intampla: la recomandarea Ministerului
Instructiunii, domnitorul semneaza decretul de scoatere din invatamant a profesorului
B.P. Hasdeu, inainte ca Justitia sa se pronunte. Cei care au studiat acest dosar (in speta
Stancu Ilin), semnaleaza faptul ca, indarjit, iritat, Hasdeu nu se lasa intimidat de
scandal, se apara, face chiar publicitate procesului, scrie in gazete, publica la urma
pledoaria sa in fata Completului de judecata… 

Apararea incepe, strategic, printr-o chestiune de principiu: poate fi condamnat un

individ de doua ori pentru o singura vina? Istoricul, care are cunostinte si in domeniul
jurisprudentei, zice ca nu. Zice in felul lui amplu, digresiv, cu trimiteri in mai multe
domenii, zice chiar cu o oarecare ironie: „Dupre toate legile lumii, dlor, o singura vina,
fie ea cat de grea, numeasca-se ea crima, delict, contraventie sau altfel; o singura vina,
fie ea cat de pipaita, nu poate atrage asupra-si doua pedepse. Bazandu-ma pe acest
principiu juridic universal, as fi in dreptul meu a respinge din capul locului, in cateva
cuvinte, procesul ce mi se ofereste prin bunatatea dlui procuror. As putea sa va spui ca,
fiind profesor la Colegiul Superior de aice, am fost destituit, inca de la 18 a lunii trecute,
tocmai din cauza pasajului foii mele pentru care voiti sa ma mai judecati o data,
nenorocitul pasaj despre Emilia si muma-sa! nefasta pagina 43! Destitutia mea, dlor,
este o amenda mai mare decat toate cate le prevede o lege de presa, si, pe deasupra, ea
este pentru mine chiar un fel de pedeapsa de moarte“. 

Dupa aceste chestiuni de procedura, ridicate cu abilitate, Hasdeu se dezvinovateste cu

argumente scoase din literatura, citand „Cantarea Cantarilor“, trimitand, apoi, la
scriitorii vechi (Ovidiu, Petroniu, Apuleius, Plaut) si la moderni: Rabelais, Boccaccio,
Shakespeare, Goethe, iar dintre romani, la Conachi, Alecsandri, Negruzzi, Heliade
Radulescu… Retorica lui, remarcabila ca totdeauna, nu se lasa impresionata de
procurori, isi permite digresiuni morale, da lectii, mereu cu acea superioritate de om
invatat si impertinent: „D. procuror zice ca pasajul de pre pagina 43, in nr. 15, in care eu
descriu in ce mod o mama a economisit pe fiica-sa Emilia, inlocuind-o pe-ntuneric in
privirea amantului; d. procuror zice ca acest pasaj à la Paul de Kock, insirat in romanul
meu „Duduca Mamuca“, ar fi contrar moralitatii publice, si s-ar osandi prin un articlu
oarecare din legea presei <…>. Aflam o singura cale pe care e cu putinta a se constata
moralitatea sau nemoralitatea publica a pasajului despre Emilia si muma-sa; anume sa
cautam in ce mod primeau alte pasajuri de acest soi popoarele vechi si noua, strainii si
romanii“. 

Dupa ce plimba Inalta Curte prin toata literatura lumii, aducand exemple de
indreptatita cruzime morala in descrierea relelor moravuri din societate, Hasdeu se
apara pe sine zicand ca el n-a facut in „romantul“ lui decat sa infatiseze fara partinire
ceea ce se petrece, in fapt, in viata de toate zilele. „Cine este nemoral“ – intreaba el cu
prefacuta inocenta. Si tot el raspunde: eroul meu care povesteste ceea ce se intampla sau
societatea care savarseste aceste fapte?!…“. Vine apoi concluzia taioasa: „Nemorali sunt
aceia ce se recunosc pe sine in atari caractere si le prigonesc sau defaima din egoism!
Nemorali sunt aceia ce n-ar voi ca lumea sa-i afle cine sunt“. 

Reiese din presa vremii ca toata „smantana Iasului“ (peste doua sute de persoane) asista
la proces si manifesta semne de simpatie pentru inculpat. Curtea Criminala gaseste
nevinovat pe autorul „romantului“ „Duduca Mamuca“ si decide ca el sa ramana liber de
raspundere. Fusese insa scos din invatamant, asa ca prozatorul trebuie sa-si afle alt rost,
fara a uita pe cei care se grabisera sa-l elimine din competitie. Intre ei, V. A. Urechia si
Maiorescu. Acestia figureaza, de altfel, printre personajele nuvelei. E vorba de Dr. Negus
(Tucea) si jurnalistul Wahlstimme (Vladimir Aleschin-Uho) sub care, repet, s-ar
ascunde Maiorescu si V. A. Urechia, spun unii comentatori din epoca. Greu de
identificat, azi, asemenea filiatii… Sigur este ca, retiparind nuvela, Hasdeu scoate
fragmentul incriminat, schimba nationalitatea eroului si locul actiunii. In „Duduca
Mamuca“ actiunea se petrecea la Iasi, in „Micuta“ in mediu german. Pe erou il cheama
in a doua varianta Ghita Taciune, in prima, Todirita. In fine, Mamuca este „rusca“,
Micuta se numeste Maria si este nemtoaica… Dr. Tucea devine Dr. Negus si, cum am
precizat, jurnalistul cu trei nume (V. A. Uho) capata si el o identitate germana:
Wahlstimme… Trebuie spus ca rectificarile nu schimba mai nimic din substanta nuvelei.
Indeparteaza doar din naratiune un episod care, citit azi, pare mai degraba naiv decat
pornografic. 

Prin ce este ea interesanta, azi, la lectura? Negresit, prin caracterul ei senzational

(mistificari, masti, strategii curtizanesti, intrigi amoroase, dueluri trucate, pacaleli si
pacalirea pacalitorilor) si un stil foarte nimerit de a nara acest sir de fapte tineresti. Un
stil ironic intelectual (Al. Piru vorbeste, pe drept, de witz-ul si umorul rece din
naratiune), o fantezie care nu ocoleste momentele si aspectele indiscrete ale unor tineri
seducatori. Ghita Taciune are 17 ani si studiaza la o Universitate germana in drepturi.
Toderita studiaza la Harcov, tot in drepturi. Preocupatiunea lui principala nu este insa
studiul, ci viata curtizanesca. Este un mic seducator cinic, si trimiterea ce s-a facut la
Valmont din romanul lui Choderlos de Laclos este buna. 

Valmont moldo-valah este insa de-abia la inceputul tineretii si are deja o performanta
notabila in materie. Specialitatea lui este sa se incurce cu gazdele si chiriasele gazdelor.
A trait, intai, cu o studinte in drept in Germania (luam ca referinta varianta din
„Micuta“), cu o blanareasa de 40 de ani si, dupa ce aventura se incheie, fuge si se jura sa
nu mai incalce atat de grav frontierele varstei, trece, apoi sau concomitent, nu mai stiu
exact, la o modista franceza – Enrieta – „creatura oftigoasa“, care moare in bratele sale;
se consoleaza, dupa aceea, cu sotia unui consilier-titular, in fine, vine la rand o slujnica
frumoasa, Frosa, pe care i-o fura unui vaduv bogat si zuliar pe nume Klumpen.
Descoperit, seducatorul infatigabil Ghita Taciune se refugiaza in casa D-nei Ana Pacht –
„vechea actorita in demisiune“. Actorita are o fiica de 16 ani, Maria, pe care pune ochii
numaidecat corupatorul Ghita. Maria imbratiseaza si ea cariera actoriceasca si este
foarte inocenta in treburile lumesti („o copila, un ce nedezvoltat, necopt, neformat,
nematur, nedeplin, nesfarsit, nefinit, nepractic, nepragmatic… ça fait pitié !, zice in chip
persiflant autorul care se recomanda Doctor artis amandi). Ghita isi propune s-o initieze
in tainele iubirii si, pentru a reusi, pune la cale un scenariu complicat la care participa
amicul baron von Rosen, urat, slab de minte si bogat, numit si „Feldesu“, apoi cinicul
Dr. Negus, feciorul din casa, servitoarea Cati s.a.m.d. 

Este greu de reconstituit epic aceasta lunga farsa pusa la cale de un tanar cu imaginatia
in fierbere, simpatic si amoral. Ca s-o seduca pe nevinovata Maria, Ghita „baga intriga“,
ca in „D'ale Carnavalului“, aparuta mult mai tarziu, organizeaza un joc de masti si de
substituiri, cu incheierea ca toti sunt „tradusi“, si protagonistul ajunge la tinta. Baronul
von Rosen, indragostit de Micuta, ii face cadouri generoase de care profita mesagerul
(intrigantul Ghita), amanta lui (apriga poloneza Victoria) este pusa pe urme false,
Micuta rezista tacticei ostasesti a lui Ghita care se intemeiaza pe ideea ca femeile iubesc
mai mult indivizii malefici decat pe cei onesti si confortabili. Iata cum explica eroul
hasdeean aceasta strategie scelerata: „Tactica mea ostaseasca in privinta duducai
Micutei se baza pe o observatiune filosofica foarte veche, ce o cunosteam in teorie, prin
studiu, mai nainte de a o fi adeverit in practica prin un sir de experimente. Barbatii,
afara doar de poeti, si inca de poetii cei fameni, – cand iubesc o femeie, o iubesc numai
ca pe o femeie, s-adesea o iubesc chiar mai putin; femeile, din contra, iubesc deobste un
ideal, un ce mai pe sus de natura omeneasca, un inger sau un drac, ca Jannele d’Arc din
veacul de mijloc, dar niciodata un barbat cum sunt barbatii. Scelerateta cea mai neagra
atrage mai degraba amorul unei femei, decat o onestitate mediocra a unui nici-turc-nici
turlac. De aceea hotilor si talharilor celor vestiti nu le-au lipsit amante de foc, pe cand
un presedinte de municipalitate sau un prefect de politie ordinarminte nu sunt iubiti
nici chiar de legiuitele lor jumatati. Voiesti oare, cititorule, ca sa te iubeasca sexul, sau,
cum zice dl Cipar, sepsul frumos? O voiesti? Fii totdeauna prea: prea in dreapta, prea in
stanga, prea in mijloc, prea denainte, prea denapoi, tot prea si prea, in bunatate, in
rautate, in idei, in fapte, in vorbe, in aprindere, in raceala, in omnibus rebus et aliis
quibusdam!“ 

Nu scapa, aici si in intreaga naratiune, nota de umor, stilul, intr-adevar, subtil ironic,
baietesc, de-i putem spune astfel, pe care il intalnim si in jurnalul intim al lui Hasdeu.
Eroul din „Micuta“ care este, in prima parte, si naratorul acestei istorii, foloseste un
limbaj livresc-persiflant. Citeaza intr-o convorbire despre bucatarie din Hegel, face
aluzii rautacioase la C. A. Rosetti, trimite intr-un stil echivoc la literatura lui Alecsandri,
in fine, introduce in epica teorii provocatoare despre „meteorologia amorului“ intr-un
limbaj laudaros si erudit. „Cand o femeie amuteste deodata in ajunul unei rastalmaciri
amoroase, cand, vesela si glumeata pana atunci, ea pleaca ochii in jos, sau se face a juca
cu aliseda ceasornicului… e semn bun! Ea au deja iubeste, au presimte rasaritul
dragostei. Crescut in scoala poetilor latini, adapat la adancele izvoare erotice ale lui
Ovidie, Petronie, Propertie etc., eu cunosteam din copilarie, ca pe Tatal-nostru,
meteorologia amorului; si, vazand tulburarea fetei, imi zisei in gand: o am! Manuta
Micutei se afla tot inca in a mea. Ma uitai in jur si, insemnand numai dosul a doua masti
cenusii, cari steteau mai aproape de locusorul nostru, prin o repede miscare, o miscare,
a carei repejune se poate alatura doar cu lovitura unui pumnal italian, intiparii pe
degetele copilei o sarutare de foc, ca toate acelea prin cari se-ncepe o iubire si cari, vai!
sunt cu neputinta mai in urma.“ 

Limbajul place, este, la 1863, nou in proza romaneasca. Ca sa comunice in taina cu

amicul Rosen, Ghita foloseste limba „totatulica“, un jargon, in fapt, studentesc care
consta in introducerea silabelor to, ta si tu dupa vocale si consoane, dupa o regula pe
care o cunosc la perfectie in intreaga universitate numai 18 „bursi“. Ghita si Feldesul se
afla printre ei. Place, repet, aceasta proza alerta despre moravurile vietii universitare
cosmopolite. Moldo-vlahul Taciune face cartile, el leaga si dezleaga intriga. Ca sa castige
inima ezitantei Maria, pune la cale, cum am precizat, un duel, strecoara o stire in presa
despre grava lui ranire, simuleaza o agonie galopanta si, cand pacatul se infaptuieste,
naiva Micuta ridica pretentii matrimoniale. Ca sa scape, ingeniosul Ghita mai
organizeaza o farsa: strecoara in locul lui pe nestiutorul baron von Rosen, dupa care da
totul pe fata… Rezultatul este ca baronul se insoara cu Micuta, Ghita se uneste cu
amanta baronului, si, dupa ce il deposedeaza de o suma importanta de bani, se
sinucide… Sfarsit precipitat si nesigur… 

Impresia este ca prozatorul nu mai stie ce sa faca in nuvela cu personajul sau. Daca ar fi
urmat cursul logic al naratiunii, Ghita Taciune trebuia sa intre in randul lumii, sa se
converteasca, altfel zis, dupa aceste vapai ale juniei, la o viata casnica alaturi de o femeie
coapta. Hasdeu a preferat sa impiedice aceasta desfasurare normala de fapte, nedemna
pentru eroul sau doct si teribilist. Sinuciderea este un act voluntar teribil care poate
salva prestigiul unui personaj romantic. Eroul incearca sa motiveze printr-o scrisoare
lasata prietenului sau (viitorul narator) motivele acestui act romantic disperat. Motivele
nu sunt insa prea clare. Ghita Taciune vorbeste de moartea in idee, de pusilanimitate, de
oboseala de existenta, de faptul ca a trait prea repede. Sa nu uitam ca eroul care se
sinucide abia a depasit, dupa datele naratiunii, 18 ani. Sa fie la mijloc raul romantic de
existenta (Weltschmertz-ul) pe care il cunosc si personajele din proza lui Eminescu? In
fond, eroul din „Micuta“ este si el, in spiritul vremii, o „natura catilinara“, un tanar
demon care, dupa ce a dus o existenta furtunoasa, nu vrea sa dispara ca un individ
comun. Sinuciderea este pentru el un ultim act de sfidare aruncat lumii. „Sinuciderea
mea – zice el – este un anacronism. Adevaratul ei moment a trecut, sunt deja sapte
ani. De atunci eram mort in idee, si daca nu ma ucideam in realitate, cauza era ca nu
voiam ca lumea sa poata presupune din parte-mi macar o umbra de pusilanimitate.
Oamenii ar fi zis: el s-a ucis pentru ca nu si-a putut face o pozitie in societate, pentru
ca suferea de lipse, pentru ca… si asa mai departe. Ei bine! imi trebuia cincizeci mii de
galbini; imi trebuia o sotie ca fecioara cariia ii las numele meu, si nemica al meu afara
de nume; imi trebuia toate astea pentru ca sa capat, in fine, dreptul de a ma impusca.
L-am castigat scump acest drept! Ce va spune lumea? As dori prea mult s-o pot ghici.
Nu-i ramane pana nici clenciul de a ma declara de nebun, caci atunci o vor dezminti
lungile mele diplome de doctor in legi si licentiat in litere!! Asadar, oamenii vor fi siliti
a crede, fara alte comentarii, ca m-am impuscat simplu pentru ca am obosit de a trai.
Cauza ti se pare, poate, a fi cam curioasa? Crede-ma, amice, cine traieste prea repede,
osteneste intocmai asa ca acela care alearga prea iute; si unul si altul ajung la scopul
lor mai curand decat broastele testoase ale umanitatii! dar odata ce au ajuns la scop,
ei nu mai au ce face… Iti las un manuscript pe care nu l-am sfarsit, fiindca m-am oprit,
din intamplare, pe descrierea retetei; si atunci mi-a venit ideea de a ramanea comic
pana si in ajunul sinuciderii: e foarte natural de a muri vorbind de retete! Tu ai
cunoscut toate personajele «Micutei»“; deci, aduna-ti suvenirile, si sfarseste singur
acest scurt episod din scurta mea viata!“ 

Interesanta este constructia naratiunii. Pana la scena duelului, aceea care decide pe
indecisa Micuta sa cedeze ambitiosului studinte in drept, istoria acestor mistificatiuni
este relatata la persoana intai de eroul principal al naratiunii. Dupa sinuciderea lui
istoria este dusa mai departe de un prieten neidentificat al eroului. Acesta reia
manuscriptul lasat prin testament de Toderiță(!!!!) si relateaza pe scurt in cheierea
acestei inteligente, impertinente si ingenioase farse innobilate la urma, printr-un act
tragic. 

„Micuta“ este, pentru vremea ei, o nuvela neindoios exceptionala, scrisa intr-un stil pe
care, din pacate, proza romaneasca nu l-a urmat decat tarziu, pe la mijlocul secolului
urmator, prin G. Calinescu.