HEMATOPOEZA

Hematopoeza (hemopoeza, hemocitopoeza, hemolimfopoeza) reprezintă

procesul de formare al elementelor figurate ale sângelui. Acest proces se desfăşoară
în organe specializate, organe hematopoetice sau hematoformatoare.
Hematopoeza presupune mai multe etape: de migrare, proliferare şi activităţi
biosintetice şi morfogenetice celulare.
În dezvoltarea organismului se disting 2 etape ale hematopoezei: hematopoeza
prenatală şi cea postnatală, caracterizate prin unele trăsături calitative şi de localizare.
În procesul hematopoezei evoluează linii de diferenţiere corespunzătoare fiecărei
categorii de elemente sanguine, constituind seriile hematopoetice: eritrocitară,
trombocitară (plachetară), granulocitară, monocitară, limfocitară. Hematopoeza
include deci: eritropoeza, trombocitopoeza, granulocitopoeza, monocitopoeza şi
limfocitopoeza. Primele 4 sunt serii mielogene sau mielopoetice fiind produse
postnatal numai de către măduva osoasă hematogenă în care constituie aşa-numitul
ţesut mieloid; limfocitopoeza se desfăşoară predominant în organele limfopoetice,
elementele acestei serii constituind ţesutul limfoid.
În decursul dezvoltării cunoştinţelor despre procesul formării elementelor
figurate ale sângelui şi acumulării de date în acest domeniu, s-au elaborat mai multe
concepţii (teorii) asupra terminologiei si filiaţiei celulare.

Concepţii (teorii) cu privire la formarea elementelor figurate ale sângelui

1. Teoria unicistă sau monofiletică susţine că există o singură celulă stem (de
origine, tulpină sau suşă), numită hemocitoblast. Hemocitoblastul este o celulă slab
diferenţiată şi care este capabilă, prin diviziuni şi diferenţieri succesive, să formeze
celulele cap de serie, din care vor rezulta liniile celulare din care se vor dezvolta
elementele figurate ale sângelui.
Hemocitoblastul se formează din hemohistioblast, din stroma măduvei şi
organelor limfoide (celula reticulară primitivă).
2. Teoria dualistă sau difiletică susţine că la originea celulelor sangvine există
două celule suşă: mieloblastul şi limfoblastul. Conform acestei concepţii eritrocitele,
granulocitele şi plachetele se formează din mieloblast, iar monocitele şi limfocitele din
limfoblast.
3. Teoria trialistă (trifiletică) susţine că la originea elementelor figurate există
trei celule suşă: mieloblast, limfoblast şi monoblast. Din mieloblast rezultă eritrocitele,
granulocitele şi plachetele sanguine, din limfoblast rezultă limfocitele şi din monoblast
rezultă monocitele.
Teoria polifiletică, prima apărută în ordine cronologică, admite că eritrocitele şi
leucocitele se dezvoltă în locuri diferite şi din diferite celule tulpină din măduvă.
Eritrocitele s-ar dezvolta intravascular din celulele endoteliale (eritroblastele),
granulocitele extravascular din celulele stem derivate din celulele primitive reticulare
ale stromei, iar mononuclearele ar proveni din organele limfoide sau ţesutul conjunctiv,
fiecare din celule separate (limfoblaste/ monoblaste).
În prezent, hematologii acceptă teoria monofiletică, dar reconsiderată. Celula
suşă este numită C.F.U. (colony forming unit). C.F.U. este echivalentul
hemocitoblastului. Acesta are capacitate de diviziune şi diferentiere deosebită, putând
evolua, în final, pe mai multe linii. În funcţie de condiţiile de mediu, capacitatea de
diferenţiere se manifestă pe o anumită linie.
Morfologia C.F.U. este dificil de stabilit, deoarece ea apare în proporţie de 1 %
de celule nucleate din măduvă; este o celulă cu o proliferare lentă şi nu posedă nici un
fel de particularitate citoplasmatică prin care să poată fi definită; de asemenea, fiind
lipsită de markere caracteristice, este greu de demonstrat.
Se consideră că CFU are un diametru de 7-10 microni, având aspect
limfocitoid. Conţine citoplasmă puţină cu ribozomi liberi, aparat Golgi slab dezvoltat,
câteva mitocondrii; reacţia peroxidazică este negativă. Nucleul este mare, cu o reţea
fină de cromatină şi are 2-3 nucleoli.
Celula cap de serie este o celulă tânără, la care capacitatea de diferenţiere este
deosebit de puternică, dar pe o singură linie hematogenă. Celula cap de serie ia naştere
din celula suşă.
Schematic, din celula suşă derivă celula cap de serie, iar din aceasta derivă
seria (linia) hematopoetică. Seria se denumeşte după numele celulei finite şi anume:
seria sau linia eritrocitară=eritropoeza; seria sau linia granulocitară = granulopoeza; ş.a
Unii autori consideră că între celula suşă (stem) - C.F.U. şi celulele cap de serie
(proeritroblast pentru seria eritrocitară, mieloblast pentru seria granulocitară,
megakarioblast pentru seria megakariocitară, limfoblast pentru seria limfocitară,
monoblast pentru seria monocitară) s-ar interpune celulă intermediară, celula suşă
determinată sau angajată pentru fiecare serie în parte şi notată C.F.U.- E (pentru
eritropoeză), C.F.U.-G (pentru granulocitopoeza), C.F.U.-L, ş.a.m.d. În această
concepţie filiaţia ar fi: C.F.U.→ C.F.U.-E (G, L, etc.)→ celula cap de serie angajată→
seria hematopoetică.

Perioadele hematopoezei
Hematopoeza începe din primele luni de viaţă intrauterină, şi se continuă toată
viaţa. După locul unde se desfăşoară şi tipul elementelor figurate, întâlnim mai multe
perioade (faze) ale hematopoezei:
1. perioada extraembrionară (prehepatică sau mezoblastică)
2. perioada hepato-splenică (hematopoeza are loc în ficat şi splină)
3. perioada medulo-ganglionară cu două faze:
- intrauterină
- extrauterină
1. Perioada extraembrionară (etapa prehepatică primordială sau mezoblastică)
începe din ziua a 18-20-a de la fecundaţie. În mezenchimul extraembrionar, în jurul
veziculei viteline apar grupări celulare - insulele celulare ale lui Wolff şi Pander.
Aceste grupări de celule fixe evoluează pe două direcţii:
- celulele din interior iau formă globulară şi se mobilizează într-un lichid secretat de ele
şi de celulele marginale. Ele devin precursori ai elementelor figurate - megaloblastele;
- celulele de la periferia insulei se vor alungi şi vor forma angioblastele, precursorii
endoteliilor vasculare, realizând vasele primitive.
Megaloblastele sunt celule mari, nucleate, încărcate cu hemoglobină fetală,
nefuncţională.
Vasele insulare stabilesc comunicaţii cu vasele embrionului, ceea ce permite
celulelor primitive să pătrundă şi să circule în embrion.
În această perioadă, hematopoeza are loc strict intravascular şi se caracterizează
prin două procese esenţiale:
- colonizarea cu celule primordiale/stem a primordiilor tuturor organelor hemo-
şi limfopetice: ficat, splină, măduvă osoasă, limfoganglon, timus şi
echivalentele bursei lui Fabricius la mamifere.
- diferenţierea hematiilor primitive - hemogonii sau megaloblaste.
Aceste hematii primitive sunt celule mari, nucleate şi reprezintă numai
elemente de tranziţie, fiind înlocuite din luna a 3-a cu hematiile secundare sau
definitive. Pe măsură ce se realizează diferenţierea în interiorul insulelor lui Wolff şi
Pander, vasele primitive progresează în embrion, şi prin megaloblaste însămânţează
primordiile organelor care vor intra în activitatea hematopoetică în perioada a doua şi a
treia. Perioada extraembrionară durează în jur de 2-3 luni şi se mai numeşte perioada
megaloblastică.
2. Perioada hepato-splenică (normoblastică) începe din luna a 2-a de viaţă
embrionară când apar la nivelul primordiilor ficatului şi splinei elemente de
hematopoeză care permit desfăşurarea perioadei hepato-splenice. Se termină în jurul
lunii a VIII-a de viaţă intrauterină.
La această etapă participă: ficatul, splina şi timusul.
Elementele roşii ce se formează sunt de mărimea hematiei, având nucleu (etapa
normoblastică). Hematiile primitive (nucleate) sunt înlocuite prin hematii secundare,
care se formează în ficat şi splină. Simultan începe şi formarea de granulocite,
megacariocite şi limfocite, pe seama celulelor stem migrate din insulele Wolff şi
Pander şi colonizate în ficat şi splină. Se colonizează consecutiv şi timusul.
În paralel cu formarea de normoblaste, către sfârşitul perioadei se formează:
- în ficat: hematii, granulocite şi trombocite. Din luna a IV-V-a, activitatea
hematopoetică a ficatului încetează;
- în splină: hematii, granulocite şi trombocite până în luna a V-a de viaţă intrauterină.
Începând din luna a V-a până la naştere, şi apoi toată viaţa, se produc în splină
limfocite;
- în timus se produc limfocite; ele devin limfocite T de diferite tipuri şi care îndeplinesc
o largă varietate de funcţii.
3. Perioada medulo-ganglionară - începe din luna a III - lV-a, din momentul
apariţiei primelor puncte de osificare ale organismului, când apar şi elemente mieloide
în măduva osoasă. Mai târziu, din luna a IV - V-a apare şi componenta ganglionară.
Etapa medulo-ganglionară se caracterizează printr-o separare funcţională a
ţesuturilor formatoare de eritrocite, plachete şi granulocite (ţesuturi mieloide) de cele
formatoare de limfocite (ţesuturi limfatice). Limfoganglionii, care formau iniţial
eritrocite şi granulocite, devin activi din luna a V-a, consecutiv migrării de celule
timice şi vor deveni exclusiv organe limfopoetice.
Hematopoeza medulară începe în luna a III-a în claviculă, devine eficientă în
lunile V şi VI, fiind generalizată şi la nivelul altor oase. Ea este complet funcţională în
luna a VIII-a şi se menţine toată viaţa.
 Măduva osoasă roşie (hemomedula)
Măduva osoasă este primul ţesut hematopoetic şi apare din luna a V-a de viaţă
embrionară. Există trei tipuri de măduvă osoasă:
- roşie sau hemomedulă – este un ţesut activ hemopoetic
- galbenă sau grasă – apare prin înlocuirea parţială sau totală a măduvei roşii cu celule
adipoase. Măduva galbenă se poate reactiva şi transforma în măduvă roşie în condiţii
de hipoxie cronică sau alta solicitare intensă hematopoetică
- cenuşie sau fibroasă – apare prin fibrozarea ţesutului mieloid. Ea nu mai este capabilă
să se diferenţieze în măduvă roşie sau galbenă. Transformarea este deci ireversibilă.
Structura hemomedulei respectă planul de structură al organelor
hemolimfopoetice, fiind alcătuită din: stromă, parenchim şi o componenta vasculară
Stroma este specifică, citofibrilară. Este constituită dintr-o reţea tridimensională
de fibre de reticulină şi celule reticulare (adventiciale) fixe ale căror prelungiri
numeroase sunt ataşate prin desmozomi, realizând împreună cu fibrele un
citofibroreticul. Celulele reticulare pot îndeplini funcţie fagocitară. Ele se pot
transforma în fibroblaste, în celule adipoase sau celule musculare netede în pereţii
vaselor. Aceste celule contribuie la formarea mediului adecvat pentru diferenţierea
diferitelor linii celulare şi prin procesele citoplasmatice separă elementele figurate în
curs de dezvoltare de peretele sinusoidelor medulare.
În ochiurile reţelei citofibrilare stromale se găseşte localizat parenchimul
mieloid, format din celule libere.
În afară de această stromă specifică, în hemomedulă, printre elementele
parenchimului mieloid se găsesc şi elemente ale stromei nespecifice: foarte rare
fibrocite, macrofage, mastocite, plasmocite, numeroase adipocite.

Fig. 25 Măduva osoasa hematogena

Parenchimul mieloid este situat în ochiurile stromei reticulinice specifice.

Elementele celulare ale parenchimului mieloid sunt reprezentate de celule libere (celule
stem, celule stem angajate spre celule cap de serie, celule cap de serie şi totalitatea
celulelor libere care realizează seriile hematopoetice) dispuse în cordoane celulare.
Elementele celulare sunt foarte active în procesele de diferenţiere şi
multiplicare. Celulele finite ale seriilor hematopoetice se găsesc toate în parenchimul
mieloid, cu excepţia plachetelor sanguine.
Procesul prin care elementele figurate ale sângelui din ţesutul hematopoetic trec
în sângele circulant din interiorul vaselor sangvine se numeşte citodiabază. În mod
normal, singurele elemente ce pătrund în sânge sunt cele mature. În anumite condiţii
fiziologice, dar mai ales patologice (anemii, leucemii), trec în sânge şi elemente
imature.
Componenta vasculară - este formată din numeroase capilare sangvine
sinusoide, considerate cele mai largi din organism (diametru aprox. 40-50 microni),
Capilarele rezultă din arterele şi arteriolele care, pătrunzând în cavitatea osoasă, se
ramifică abundent şi se anastomozează. Ele converg în vene cu calibru gros. În măduva
osoasă nu se găsesc vase limfatice.
Capilarele au peretele discontinuu, iar celulele ce tapetează peretele acestor
capilare sunt celule endoteliale cu prelungiri solidarizate cu prelungirile celulelor
endoteliale vecine prin joncţiuni de tip zonula adherens.
Prin puncţie osoasă, puncţie biopsică, se poate realiza un frotiu medular pe baza
căruia se întocmeşte o formulă celulară procentuală numită mielogramă.
Mielograma arată că în măduva osoasă domină elementele seriei granulocitare -
aproximativ 60%, aproximativ 30% sunt elemente din seria eritrocitară, aproximativ
10% din seria limfocitară şi aproximativ 0,1% sunt elemente din seria plachetară.

Seriile hematopoetice

Seria eritrocitară
La individul adult sănătos, eritropoeza are loc numai în măduva hematogenă. Pe
parcursul eritropoezei apar diverse modificări celulare care includ: a) diminuarea
volumului celular, b) condensarea cromatinei nucleare, c) scăderea diametrului nuclear,
d) acumularea hemoglobinei în citoplasmă (accentuarea acidofiliei), e) scăderea
numărului de ribozomi in citoplasmă (diminuarea bazofiliei), f) pierderea nucleului.
Procesul eritropoezei poate fi sintetizat astfel: CFU → CFU-E → celula cap de
serie proeritroblastul → eritroblast bazofil → eritroblast policromatofil → eritroblast
ortocromatic (normoblast) → reticulocit I → reticulocit II → hematie.
Pe parcursul eritropoezei au loc două fenomene: de multiplicare şi de
diferenţiere.
Multiplicarea are loc până la eritroblastul policromatofil. Procesul diferenţierii se
continuă până la stadiul de hematie.
Celula stem pluripotentă se divide lent, dând naştere unei celule stem
unipotente, C.F.U.-E rapid proliferantă, sensibilă la eritropoetină, din care rezultă
proeritroblastul:
- celulă mare (14-17µ) cu nucleu voluminos, cu cromatina repartizată uniform, cu 1-2
nucleoli; citoplasma bazofilă redusă conţine poliribozomi implicaţi în sinteza activă de
hemoglobină. Bazofilia accentuată permite diferenţierea proeritroblastului de
mieloblast, cu care poate fi uşor confundat.
Prin diviziuni şi diferenţieri, proeritroblastul dă naştere proeritroblastului
bazofil:
- este mai mic, cu nucleul mai redus ca volum şi mai condensat, citoplasma mai
bazofilă cu numeroşi poliribozomi şi o cantitate sporită de ARN.
Prin diviziunea acestei celule rezultă eritrobalstul policromatofil
- de dimensiuni mai mici (13-16µ) şi un nucleu cu cromatina mai condensată, fără
nucleoli. Policromatofilia este datorată poliribozomilor, care sunt bazofili, şi
hemoglobinei sintetizate care este acidofilă. Această celulă este ultima din seria
eritrocitară care se divide.
Când sinteza de hemoglobină este definitivată, nucleul este mic, picnotic,
dispus la periferie, aspect care caracterizează eritroblastul ortocromatic (acidofil)
numit şi normoblast:
- diametrul are aprox. 8-10 µ, citoplasma este acidofilă, lipsită de organite, cu excepţia
câtorva mitocondrii şi rare grupe de ribozomi. Nucleul excentric este expulzat, fiind
fagocitat de macrofage.
 Rezultă astfel eritrocitul matur. Uneori, mici particule de nucleu persistă,
constituind corpusculii Jolly sau inele Cabot.
Când activitatea eritropoetică este crescută (hemoragii severe, anemii tratate),
nucleul eritroblastului policromatofil devine picnotic şi este eliminat din celulă,
citoplasma rămâne policromatofilă rezultând reticulocitul. Este dificil de diferenţiat de
eritrocit în coloraţiile uzuale. Folosind coloraţia supravitală cu albastru de crezil se poate
evidenţia cu uşurinţă în citoplasmă o reţea bazofilă formată din poliribozomi reziduali. După
24-48 h de la intrarea în circulaţie, reticulocitul îşi definitivează maturarea şi devine eritrocit.
Numărul normal de eritrocite este menţinut constant datorită eritropoetinei, ce
acţionează asupra celulelor stem unipotente pentru a le dirija spre linia eritrocitară.

Fig. 26 Frotiu de maduva osoasa

Seria granulocitară (granulopoeza)

Procesul granulopoezei poate fi sintetizat astfel: CFU → CFU-G → celula cap
de serie mieloblastul → promielocit → mielocit → metamielocit → celule “în bandă”
→ granulocit adult (neutrofil, eozinofil, bazofil).
Granulocitele descind deci dintr-o celulă stem unipotentă C.F.U.-G care este
precursorul mieloblastului:
- este o celulă relativ mică (diametrul aprox. 10-15 µ), cu un nucleu mare, ovalar cu 2-3
nucleoli; citoplasma bazofilă este lipsită de granulaţii.
Următoarea celulă a seriei este promielocitul:
- are dimensiuni comparabile cu mieloblastul, prezintă nucleu cu cromatină
condensată, nucleolii slab vizibili, citoplasma relativ abundentă, bazofilă, conţine
granulaţii azurofile, diferite de granulele specifice care apar în stadiile următoare.
Mielocitul este ultimul element din sectorul mitotic.
- este o celulă cu diametru de 16-20µ, cu nucleu reniform, cromatină condensată, fără
nucleoli evidenţi; în citoplasmă apar granulaţiile specifice sau secundare (acidofile,
bazofile şi neutrofile). La mielocitul neutrofil, granulaţiile specifice, mai mici şi mai
dense decât cele azurofile, se formează pe faţa convexă a complexului Golgi şi contin
peroxidază, fosfatază acidă, arilsulfatază, esterază şi 5-nucleotidază, fiind considerate
drept lizozomi primari.
Metamielocitul prezintă 3 tipuri diferite în funcţie de granulaţiile specifice din
citoplasmă: metamielocitul neutrofil, metamielocitul eozinofil şi metamielocitul bazofil.
În acest stadiu de dezvoltare nucleul este puternic indentat, cu cromatină condensată.
Celulele nu mai prezintă capacitatea de diviziune mitotică. Ele vor forma granulocitele
adulte prin procese de diferenţiere celulară.
Un stadiu intermediar între metamielocit şi granulocit sunt celulele “în bandă”
neutrofile, eozinofile, bazofile. Ca şi reticulocitele din seria eritrocitară, aceste celule
aproape mature pot fi prezente în număr mic în sângele circulant (aprox. 3-5% din
leucocitele circulante), dar numărul creşte în cazul unei hiperstimulări a
granulocitopoezei. Se pot identifica pe frotiul de hemomedulă după aspectul “în
potcoavă” al nucleului şi după prezenţa granulaţiilor specifice din citoplasmă.

Seria limfocitară (limfopoeza)

Diferenţierea seriei limfoide prezintă unele particularităţi. În cursul
citodiferenţierii elementele seriei limfoide parcurg două stadii proliferative
corespunzând fiecare unei trepte critice de dezvoltare a funcţiei imunitare a
organismului. În limfodiferenţiere reglarea selectivă a programării genetice nu se
reflectă în procese morfogene, exprimarea ei fenotipică fiind structurarea
imunobiochimică a membranei (receptori, antigene de membrană). Aceasta explică
morfologia simplă şi inerţia funcţională a elementelor circulante mature – limfocite
mici – în absenţa “semnalelor specifice” – stimuli antigenici. Limfopoeza se desfăşoară
în organele limfopoetice.
Limfopoeza are ca celulă “cap de serie” limfoblastul din care rezultă
prolimfocitul şi apoi limfocitul, care nu este o celulă finită.
Limfoblastul este o celulă cu dimensiuni mult mai mari decât un limfocit
circulant adult. Însă multe limfocite circulante răspund la stimularea antigenică prin
transformare blastică (creşterea în volum şi modificarea caracterelor microscopice ale
nucleului şi citoplasmei) şi capătă astfel morfologia caracteristic a limfoblastului,
demonstrând prin aceasta că sunt potenţiale celule stem.
Limfocitul nu este o celulă sfârşit de serie în sensul adevărat al cuvântului
fiindcă, aşa cum s-a văzut atunci când s-a vorbit despre morfologia elementelor
figurate sangvine, limfocitul are capacitatea de a recircula, capacitate prin care
limfocitul cu viaţă scurtă poate trece în limfocit cu viaţă lungă, prin reinocularea
acestuia.

Seria monocitară (monocitopoeza)

Prezentată succint, monocitopoeza presupune transformarea : celula “cap de
serie“ monoblast → promonocit → monocit.
Ca şi la limfocit, şi în cazul monocitului întâlnim o situaţie aparte faţă de restul
elementelor figurate sangvine. Monocitul îl întâlnim ca atare numai intravascular. Prin
autoradiografii şi prin markeri cromozomiali s-a demonstrat că monocitele provin din
nişte celule precursoare din măduvă, monoblaste, care proliferează rapid.
Monoblastele au nucleul mare, rotund sau ovalar, cu 2-5 nucleoli, citoplasmă
abundentă, bogată în ribozomi liberi, cu mici granulaţii azurofile.
Promonocitele sunt mai mici (10-20µ), au citoplasmă bazofilă şi nucleu
hipocrom. Din acestea se dezvoltă monocitele circulante. După o perioadă de
dezvoltare de câteva zile la nivelul măduvei, ele pătrund în sânge şi, după o zi sau
două, pătrund în ţesuturi, devenind macrofage.

Seria plachetară (trombocitopoeza)

Procesul trombocitopoezei poate fi sintetizat astfel : CFU → CFU-M→ celula
cap de serie megacarioblastul → megacariocit bazofil→ megacariocit granular
(acidofil, netrombocitogen) → megacariocit plachetar (trombocitogen).
Megacarioblastul poate fi decelat microscopic prin evidenţierea
acetilcolinesterazei – enzimă caracteristică acestei serii, prezentă la un număr mic de
celule nediferenţiate. Megacarioblastul parcurge un şir de mitoze incomplete care
presupun replicări repetate ale ADN-ului fără diviziune celulară sau nucleară
(endomitoză). Rezultatul acestui proces este apariţia unei celule de dimensiuni mari
(pânâ la 50 µ diametru), megacariocitul.
Megacariocitul bazofil este o celulă cu nucleu foarte voluminos, poliploid şi
citoplasmă bazofilă care demonstrează sinteza factorilor plachetari, stocaţi în vezicule
cu membrană proprie.
Megacariocitul granular (acidofil, netrombocitogen) este o celulă imatură,
fără capacitate de diviziune, cu un diametru de 70-100 µ, nucleu puternic segmentat, cu
lobi inegali, citoplasma acidofilă cu granulaţii azurofile. Este o celulă inactivă, ea nu
formează plachete, fiind considerat megakariocit de rezervă.
Prin diferenţiere rezultă megakariocitul trombocitogen, ce prezintă un nucleu
picnotic, cu citoplasma hialină, cu granulaţii azurofiIe dispuse în grupuri. Citoplasma
se fragmentează prin intermediul unor vezicule ce provin din R.E.N. şi care se aliniază
în şiruri, împărţind citoplasma în compartimente; delimitate ulterior de o membrană şi
având în centru granulaţiile azurofile grupate. Fiecare compartiment va reprezenta o
plachetă.
Această dezvoltare se face în decurs de 10 zile (de la celula stem la trombocit).