Recurs respins.

Instanţa de apel, la o nouă judecare, a examinat cauza sub toate aspectele, complet şi
obiectiv. În motivarea recursului, acuzatorul de stat a invocat, ca temei pentru recurs, prevederile art.
427 pct. 6) Cod de procedură penală: instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor
invocate în apel sau hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea
soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate
nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare. Însă aceste temeiuri nu şi-au găsit confirmare
la examinarea recursului declarat. Din materialele cauzei, rezultă că instanţa de apel, la o nouă judecare,
a examinat cauza sub toate aspectele, complet şi obiectiv, şi, respectînd prevederile art. 414, 415 alin.
(1) pct.7) şi 8) CPP, a făcut analiza probelor prezentate de procuror, cu expunerea argumentărilor sale,
iar probele administrate în cauză au fost verificate şi apreciate în conformitate cu art. 101 Cod de
procedură penală, din punctul de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii lor, iar în ansamblu –
coroborîndu-le cu alte probe, precum şi cu sursa lor, astfel dîndu-le o apreciere justă. În acest sens,
instanţa de apel a precizat că descifrările convorbirilor telefonice de pe numărul 069666951, ce aparţine
învinuitului V. C., din perioada 14.05.2007-17.05.2007, efectuate între învinuitul V. C. şi martorul S. P.,
ultima convorbire telefonică avînd loc la 18.05.2007, după care V. C., la 19 mai 2007, a plecat la lucru
peste hotarele RM în SUA, nu conţin date despre punerea în circulaţie a valutei străine false – dolari
SUA. Mai mult ca atît, instanţa de apel a invocat că, la 25 mai 2007, cînd condamnaţii V. L. şi Iu. T. au fost
reţinuţi în flagrant la punerea în circulaţie a sumei de 10.000 dolari SUA, fapt pentru care, prin sentinţa
Judecătoriei Rîşcani, mun. Chişinău din 17 octombrie 2007, dînşii au fost condamnaţi la închisoare,
inculpatul V. C. se afla la lucru în SUA şi nu putea participa nemijlocit la săvîrşirea infracţiunii imputate
lui, nefiind înregistrate nici convorbiri telefonice dintre cei trei, iar corpurile delicte, indicate în
rechizitoriu ca probe decisive, au fost depistate şi ridicate numai la domiciliul inculpaţilor Iu.T. şi V.L.
Concomitent, instanţa de recurs menţionează că instanţa de apel corect a conchis că învinuirea adusă
inculpatului V.C. nu este bazată pe probe directe ce ar confirma vinovăţia acestuia, iar potrivit art. 8 alin.
(3) în coroborare cu art. 389 Cod de procedură penală, sentinţa de condamnare se adoptă numai în
condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului Drept procesual penal. Partea
GENERALĂ 517 în săvîrşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe exacte, cercetate de
instanţa de judecată, cînd toate versiunile au fost verificate, iar divergenţele apărute au fost lichidate şi
apreciate în mod corespunzător. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se
interpretează în favoarea inculpatului. În contextul celor relatate, instanţa de recurs reţine că instanţele
de fond şi de apel corect au ajuns la concluzia că fapta inculpatului V.C. nu întruneşte elementele
infracţiunii şi au dispus achitarea lui pentru infracţiunea prevăzută de art. 236 alin. (2) lit. b), c) Cod
penal. Mai mult ca atît, instanţa de apel, respectînd principiul contradictorialităţii, prevăzut de art. 24
CPP, i-a asigurat părţii acuzării posibilitatea reală să prezinte anumite probe în susţinerea acuzaţiilor
penale aduse inculpatului V.C., care a fost achitat de către prima instanţă, însă, conform procesului-
verbal al şedinţei de judecată, procurorul a considerat că nu este necesară cercetarea suplimentară a
probelor verificate în instanţa de fond şi a refuzat audierea martorului S.P., iar în privinţa martorului T.I.,
procurorul nici nu s-a pronunţat, astfel aceşti doi martori, indicaţi în lista probelor în cauza penală, la
care s-a referit procurorul în apel şi în recurs ca fiind probe decisive, nu au fost audiaţi în şedinţa
instanţei de apel, după achitarea inculpatului în prima instanţă. Sub acest aspect, Colegiul penal lărgit
menţionează că, potrivit art. 26 alin. (3) CPP, judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte
concluziile date de organul de urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la
ideea preconcepută că acesta a comis o infracţiune ce constituie obiectul învinuirii. Sarcina prezentării
probelor învinuirii îi revine procurorului. La fel, alin. (2) al aceluiaşi articol obligă judecătorul să judece
cauzele penale conform legii şi propriei convingeri bazate pe probele cercetate în procedura judiciară
respectivă. Altfel spus, instanţa de apel, respectînd principiul contradictorialităţii în procesul penal (art.
24 alin. (2) CPP), a specificat că ea nu este organ de urmărire penală, nu se poate manifesta în favoarea
acuzării sau a apărării şi, exprimînd interesele legii, a pronunţat o hotărîre legală şi întemeiată, prin care
a fost respins apelul procurorului ca nefondat, fiind menţinută sentinţa Judecătoriei Rîşcani, mun.
Chişinău din 16 iunie 2008, prin care inculpatul V.C. a fost achitat de învinuirea săvîrşirii infracţiunii
prevăzute de art. 236 alin. (2) lit. b), c) Cod penal, pe motivul că fapta lui nu întruneşte elementele
infracţiunii. (Extras din decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-38/10 din 5 februarie
2010) Capitolul I. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL 518 *** Cercetarea la faţa locului la
domiciliu însoţeşte, de regulă, percheziţia domiciliară. De aceea, regimul juridic al unei asemenea măsuri
este identic cu cel prevăzut pentru efectuarea unei percheziţii. La 10 iunie 2008, între orele 12.05 şi
12.57, a fost efectuată cercetarea la faţa locului a biroului preşedintelui Cooperativei de consum
APCACOOP, R. M., situat la etajul 2 pe str. Ştefan cel Mare, or. T.; în procesul-verbal, se afirmă că, în
anticameră, pe partea stîngă, lîngă două mese, se aflau două bancnote a cîte 100 de dolari SUA, care,
după prelucrarea mîinilor, au fost luate de jos de către R.M. şi înghiţite. Pe faptul dat, ofiţerul de
urmărire penală a întocmit un proces-verbal de autosesizare, iar la 10 iunie 2008, la ora 14.00, a fost
emisă ordonanţa de începere a urmăririi penale în baza art. 333 alin. (1) Cod penal (confirmată de
procuror la 14.30) pe faptul luării de mită de către preşedintele Cooperativei de consum APCACOOP,
R.M, pentru acordarea a două locuri de comercializare la piaţă lui C.S., cauzei fiindu-i atribuit nr.
2008350120. În atare situaţie, instanţa de apel greşit le-a atribuit calitatea de probe în prezenta speţă
proceselor-verbale referitoare la acţiunile de urmărire penală în altă cauză penală, ignorînd prevederile
art. 304 alin. (2) şi art. 306 Cod de procedură penală. La fel, nu pot fi utilizate în calitate de probe
elementele de fapt ce se conţin în procesul-verbal de cercetare la faţa locului din 10.06.2008. Conform
statutului Cooperativei de consum APCACOOP (art. 53), proprietatea cooperativei este privată.
Cercetarea la faţa locului a fost efectuată cu încălcarea prevederilor art. 118 alin. (2) Cod de procedură
penală, fără permisul inculpatei şi în lipsa autorizaţiei eliberate de judecătorul de instrucţie. Noţiunea de
„domiciliu” în sensul larg al legislaţiei procesuale penale este definită în pct. 11) al art. 6 CPP, aceasta
incluzînd şi orice birou. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a extins noţiunea de
„domiciliu”la locul unde persoana îşi desfăşoară activitatea profesională (Nimietz contra Germaniei din
16 decembrie 1992), precum şi la sediul şi agenţiile unei societăţi comerciale (Societatea Calas Est contra
Franţei din 16 aprilie 2002), subliniind că dreptul la domiciliu priveşte însăşi siguranţa şi bunăstarea
persoanei (Ghillov contra Regatului Unit din 24 noiembrie 1986). Potrivit art. 118 alin. (2) Cod de
procedură penală, cercetarea la faţa locului în domiciliu fără permisul persoanei căreia i se limitează
dreptul prevăzut de art. Drept procesual penal. Partea GENERALĂ 519 12 Cod de procedură penală se
efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală, cu autorizaţia judecătorului de
instrucţie. Acordul persoanelor nominalizate urmează să fie fixat în formă scrisă şi semnat de ele. În
speţă, un asemenea acord din partea lui R. M. lipseşte; dînsa a refuzat să semneze procesul-verbal.
Acuzatorul de stat are obligaţia să prezinte probe incontestabile care să confirme faptul că persoana în
privinţa căreia se efectuează cercetarea la domiciliu şi-a dat acordul pentru efectuarea acestor acţiuni.
Legislaţia procesuală penală, ca excepţie, permite organului de urmărire penală şi procurorului să
efectueze cercetarea la faţa locului la domiciliu contrar voinţei persoanelor, dar numai în cadrul cauzei
penale, după ce a fost pornită urmărirea penală în conformitate cu prevederile art. 274 şi 276 Cod de
procedură penală. Această cerinţă se explică prin faptul că, pentru autorizarea efectuării cercetării la
faţa locului în condiţiile indicate, se cere emiterea ordonanţei organului de urmărire penală şi întocmirea
demersului în numele judecătorului de instrucţie. Emiterea unei ordonanţe se permite doar în cadrul
cauzei penale în calitate de act procedural, care exprimă voinţa legitimă a organului de urmărire penală,
inclusiv a procurorului, de a dispune efectuarea acţiunilor sau măsurilor procesuale. Existenţa acestei
constatări se întemeiază pe prevederile art. 255 alin. (1) Cod de procedură penală, potrivit cărora, în
desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, dispune asupra acţiunilor
sau măsurilor procesuale în condiţiile Codului de procedură penală. De aceea, ordonanţa emisă de
organul de urmărire penală, inclusiv de procuror, pînă la pornirea urmăririi penale este un act ilegal,
care nu are putere juridică şi se consideră nul. Cercetarea la faţa locului la domiciliu însoţeşte, de regulă,
percheziţia domiciliară. De aceea, Colegiul penal lărgit consideră că regimul juridic al unei asemenea
măsuri este identic cu cel prevăzut pentru efectuarea unei percheziţii. Prin urmare, efectuarea unor
percheziţii în cadrul cercetării la faţa locului la domiciliu trebuie să fie însoţită de garanţii suficiente
împotriva eventualelor abuzuri, deoarece reprezintă o ingerinţă a autorităţilor în exercitarea dreptului la
domiciliu. Aceste garanţii constau, în esenţă, în necesitatea plasării, în cazul dat, a întregii proceduri sub
autoritatea unui judecător. Mai mult ca atît, deşi condamnata a invocat că a fost victimă a unei
provocări, instanţele de judecată nu au analizat aspectele în fapt şi în drept, pertinente unei modalităţi
care ar fi permis deosebirea unei capcane de formele legitime de investigaţie poliţistă, fapt care, în
contextul jurisprudenţei Curţii Europene (Khudobin contra Rusiei din 26 octombrie 2006), se apreciază
ca violare a articolului 6 §1 din Convenţie, adică condamnarea nu este „echitabilă”.