UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTURI MONTANE

CONDIŢIA FIZICĂ

SUPORT DE CURS

2012

1
 CUPRINS
1. Condiţia fizică; definiţie, tipuri, componente, etape de evaluare..............2
2. Activitatea fizică şi sănătatea; corelaţia dintre condiţia fizică şi sănătate,
beneficiile practicării exerciţiilor fizice, factori care influenţează negativ
starea de sănătate, combaterea sedentarismului.....................................7
3. Calitatea vieţii; definiţie concept indicatori...............................................15
4. Practicarea educaţiei fizice şi sportului, indicator al calităţii vieţii...........23
5. Creşterea şi dezvoltarea fizică a organismului; parametrii, modificările în
efort, teste de evaluare a nivelului condiţiei fizice....................................26
6. Edicaţia fizică şi sportul factori sanogenetici; principii ale practicării
activităţilor fizice în corelaţie cu vârsta.....................................................40
7. Influenţa practicării activităţilor fizice asupra organismului; asupra
aparatului locomotor, sistemului nervos, aparatului cardiovascular,
aparatului respirator şi digestiv.................................................................44
8. Clasificarea grupelor de profesii: grupe de profesii, tipuri de solicitări şi
repercursiunile asupra organismului, obiectivele activităţilor fzice pentru
diminuarea efectelor negative asupra organismului.................................50
9. Deficienţele fizice şi psihomotorii; definiţie, cauze, factori favorizanţi,
clasificare..................................................................................................58
10.Recuperarea deficienţelor fizice: principii, demers corector, modalităţi de
intervenţie......................................................................................................65
11. Proiectarea curriculumului: caracteristici principii și etape.......................83
12. Responsabilități în proiectarea curriculară..............................................88
13. Produse curriculare.................................................................................90
BIBLIOGRAFIE............................. ..............................................................93

2
 CONDIŢIA FIZICĂ: DEFINIŢIE, TIPURI.
Condiţia fizică reprezintă nivelul superior al pregătirii fizice necesar
valorificării optime a indicatorior tehnici şi tactici ai sportivului în concurs(Alexe,
N, 1974).
Condiţia fizică reprezintă capacitatea organismului de a răspunde nevoilor
mediului extern: a învăţa, a merge la cumpărături, a petrece timpul liber cu
prietenii. Rezolvarea acestor sarcini zilnice fără a depune un efort epuizant
conduce la concluzia că deţinem o bună condiţie fizică.
Fiecare persoană are propriul nivel al condiţiei fizice iar atingerea aceluiaşi
nivel de către toate persoanele nu este necesar deoarece fiecare dintre noi
avam un alt nivel al solicitării zilnice căreia trebuie să îi facem faţă: studentul de
la litere va trebui să deţină un anumit nivel al condiţiei fizice în care predomină
activitatea intelectuală, studentul de la silvicultură va trebui să deţină un anumit
nivel al condiţiei fizice care să îi permită să facă faţă solicitărilor cerute de
activitatea practică specifică profesiunii, studentul de la educaţie fizică va deţine
un anumit nivel al condiţiei fizice, în concordanţă cu solicitările specifice.
“Condiţia fizică(Physical Fitness)este capacitatea corpului omenesc de a
funcţiona cu vigoare şi vioiciune, fără oboseală exagerată ,cu suficientă energie
pentru a se angaja în activităţi de timp liber şi pentru a preîntâmpina stresul
fizic. Puterea musculară, anduranţa, deplinătatea cardio-vasculară şi vioiciunea
sunt semne vizibile ale condiţiei fizice.”(Celeste Ulrich)

Tipuri de condiţie fizică:

Condiţia fizică generală este capacitatea individului de a practica un
anumit nivel al efortului fizic în concordanţă cu vârsta, tipul constituţional şi
solicitările zilnice, fără acumularea unei oboseli crescute care ar conduce la
suprasolicitarea funcţiilor fiziologice vitale ale organismului.

3
 Deţinerea unei condiţii fizice corespunzătoare se adresează unui organism
sănătos, în principal aparatul respirator, cardiovascular, sistemul muscular,
articular şi cel osos. Funcţionarea acestor aparate şi sisteme în mod
corespunzător cu tipul constituţional, vârstă şi efortul fizic specific, influenţează
existenţa unei condiţii fizice corespunzătoare.
Condiţia fizică generală asociată cu starea de sănătate este cea
referitoare la capacitatea organismului de a face faţă solicitărilor zilnice. Ca şi
componente ale condiţiei fizice generale enumerăm:
-rezistenţa cardiovasculară: capacitatea sistemului cardiovascular de a
aprovoziona musculatura solicitată cu oxigen(capacitatea de efort aerobă),
-rezistenţa musculară: capacitatea sistemului muscular solicitat de face
faţă solicitării, fără acumularea unei oboseli epuizante,
-vigoarea: capacitatea organismului de efectua un efort fizic de anumită
intansitate fără instalarea unei oboseli exagerate, condiţionată de nivelul
rezistenţei cardiovasculare şi musculare,
-puterea: forţa exercitată de muşchi pe parcursul contracţiei musculare,
-flexibilitatea sau supleţea: constituie o măsură a mobilităţii articulare,
-viteza: capacitatea de a efectua acte motrice cu rapiditate,
-compoziţia corporală: raportul dintre ţesutul adipos şi muscular.
Deţinerea unei condiţii fizice generale, este condiţionată de existenţa unui
nivel minim de condiţie fizică la nivelul tuturor componentelor. Sportivii de
performanţă vor deţine un nivel înalt al condiţiei fizice generale, pe fondul căreia
se va dezvolta condiţia fizică asociată cu performanţa.
Condiţia fizică generală asociată cu performanţa sportivă
Accederea la performanţe de valoare, este condiţionată printre altele, de
deţinerea unui nivel înalt al condiţiei fizice generale.
-dezvoltarea rapidă a puterii: raport înalt dintre forţă şi viteză,

4
 -coordonarea: abilitatea de a imprima, unei anumite părţi a corpului, o
mişcare în concordanţă cu informaţiile recepţionate de organele de simţ şi
comenzile elaborate,
-agilitatea: capacitatea de schimbare a poziţiei corpului şi direcţia mişcării,
funcţie de structura mişcării,
-viteza de reacţie: timpul necesar pentru a răspunde adecvat unui stimul,
-echilibrul: capacitatea de a menţine corpul într-o poziţie adecvată, fără a
se clătina sau a cădea,
-sincronizarea adecvată: abilitatea de a acţiona în momentul adecvat,
Aprecierea nivelului condiţiei fizice depinde de mai mulţi factori şi este
relativă deoarece:
-cerinţele pentru fiecare individ sunt diferite,
-condiţia fizică diferă de la individ la individ,
-realizarea sarcinilor concrete.

Etapele care se vor respecta pentru realizarea creşterii condiţiei fizice:

1.Înregisrarea datelor personale:
-vârsta,
-sexul,
-motivele care o determină să-şi amelioreze condiţia fizică,
-dacă prezintă probleme de sănătate,
-dacă consumă alcool, droguri, ţigări,
-dacă este practicant al unui sport,
-nivelul condiţiei fizice actuale,
-tipul de exerciţii agreat,
-distanţa sau timpul pe care îl alocă deplasării la baza sportivă,
-sociabilitatea.

5
2. Determinarea aspectelor condiţiei fizice care se doreşte a fi ameliorat acest
aspect depinde de motivul pentru care persoana respectivă doreşte să-şi
îmbunătăţească nivelul condiţiei fizice:
-să facă faţă sarcinilor de la locul de muncă,
-să facă deplasarea la şi de la locul de muncă la pas,
-apariţia excesului corporal,
-stil de viaţă neadecvat,
-dificultăţi în ceea ce priveşte respectarea unui stil de viaţă
corespunzător.
3. Elaborarea programului de pregătireţinând cont de:
-durata exerciţiilor,
-intensitatea exerciţiilor,
-mijloacele de realizare.
4. Factorii care influenţează nivelul condiţiei fizice:
-vârsta: fiecare individ are o vârstă optimă în ceea ce priveşte nivelul
optim al condiţiei fizice după care aceasta scade,
-sexul: particularităţile de creştere şi dezvoltare ale organismului,
influenţează nivelul condiţiei fizice, băieţii devin mai puternici decât fetele, odată
cu instalarea pubertăţii, fetele au un grad al flexibilităţii mai crescut,
-constituţia corporală: tipul somatic poate fi mai potrivit penru anumite
activităţi decât altele,
-dieta: administrarea unei diete adecvate şi sănătoase asigură o stare
de sănătate adecvată care permite atingerea unui nivel corespunzător al
condiţiei fizice.
-exerciţiile fizice: administrarea corectă, factor important în dobândirea
unei condiţii fizice adecvate,
-boala şi extenuarea: fără o stare de sănătate adecvată şi o capacitate
de efort corespunzătoare nu se poate atinge un nivel bun al condiţiei fizice,

6
 -consumul de droguri, alcool şi fumatul: factori ai stilului de viaţă
neadecvaţi care sunt incompatibili cu funcţionarea corectă a organismului,
-stresul poate conduce la scăderea nivelului condiţiei fizice, prin
afectarea stării de sănătate, un anumit tip de exerciţii ducând la reducerea
nivelului de stres,
-ambianţa, poluarea, lucrul la altitudini mari şi condiţii climatice
extreme, poate afecta starea de sănătate şi implicit nivelul condiţiei fizice.

5. Modificări ale nivelului condiţiei fizice odată cu înaintarea în vârstă:

-scăderea tonicităţii şi forţei musculare,
-creşterea ritmului cardiac,
-oasele şi articulaţiile devin mai rigide,
-scăderea ritmului de execuţie,
-creşterea în greutate pe seama excesului corporal,
Aceste modificări pot fi anulate sau aneliorate prin practicarea anumitor
programe de pregătire.
Particularităţi ale creşterii şi dezvoltării organismului odată cu înaintarea în
vârstă:
-testosteronul stimulează creşterea şi dezvoltarea musculaturii, mai
mult la bărbaţi decât la femei,
-volumul inimii şi plămânilor, mai mare la nivelul bărbaţilor, permit
transportul şi consumul unei mai mari cantităţi de oxigen decât la femei,
-bazinul mai îngust al bărbaţilor influenţează o coordonare mai bună a
mişcărilor compensatorii ale trenului inferior cu cel superior,
-lungimea membrelor inferioare, volumul muscular superior al
bărbaţilor, conduc la dezvoltarea unei viteze superioare faţă de femei,
-femeile sunt mai flexibile comparativ cu bărbaţii de aceeaşi vârstă,

7
 -procentul de ţesut adipos este mai mare la nivelul femeilor decât cel
al bărbaţilor de aceeaşi vârstă, constituind o sarcină suplimentară pentru
muşchi, inimă şi articulaţii.

8
 ACTIVITATEA FIZICĂ ŞI SNATATEA
Corelaţia dintre activitatea fizică şi sănatate
Exerciţiul fizic este un act motric prin care se realizează o activitate, prin
care se realizează îmbunătăţirea stării de sănătate şi a condiţiei fizice.
Sănătatea este definită ca starea de bine fizică, mentală şi socială a unei
persoane.
Starea de bine fizică se referă la lipsa oricărei boli, afecţiuni sau leziuni şi
funcţionarea normală a tuturos sistemelor organismului.
Sănătatea fizică se referă la starea organismului, la reacţia acestuia în
faţa vătămărilor şi a bolilor. Pentru realizarea unui nivel de sănătate fizică
corespunzătoare, este necesar să adoptăm un stil de viaţă sănătos prin evitarea
consumului de alcool, ţigări, alimentaţie sănătoasă.
Administrarea eforturilor de pregătire pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice
vor fi adecvate din punct de vedere al volumului, intensităţii, durităţii, pauzelor şi
caracterul acestora. Adoptarea unei diete corespunzătoare, în concordanţă cu
caracterul şi natura eforturilor, precum şi menţinerea unei greutăţi corporale
adecvate, sunt câteva din măsurile pe care va trebui să le adopte fiecare individ.
Va trebui acordată atenţie sporită mesajelor venite din partea organelor de
simţ ale organismului, pentru acordarea unui timp de repaus între eforturi,
consumului cu moderaţie a unor alimente.
Fiecare individ va trebui să acorde atenţie deosebită acestor semnale,
precum şi a acceptarea responsabilităţilor privind controalelor periodice,
obligatorii în cazul sportivilor de performanţă, pentru a se evita instalarea unor
afecţiuni medicale grave sau instalarea unor boli. Depistarea timpurie a apariţiei
unor afecţiuni, vor conduce la abordarea serviciilor de specialitate din domeniul
sănătăţii, în scopul administrării unui tratament adecvat pentru recuperarea stării
de sănătate.

9
 Cercetările în domeniul sănătăţii populaţiei, au demonstrat faptul că la
peste 2/3 din totalul populaţiei, problemele de sănătate sunt provocate de
nutriţia necorespunzătoare, stilul de viaţă nesănătos şi excesului ponderal.
În general pentru menţinerea unei greutăţi corporale corespunzătoare,
majoritatea persoanelor consideră că tipul şi cantitatea alimentelor consumate
constituie principalul factor pentru menţinerea unei greutăţi corporale
corespunzătoare şi implicit a unei stări de sănătate bune. Mai puţin se acordă
atenţie se acordă cantităţii de energie necesare desfăşurării activităţilor fizice.
Dacă aportul de energie este mai mare decât necesarul, acesta se va depune în
muşchi, ficat şi subcutanat, ducând la excese ponderale şi corporale, care
influenţează calitatea vieţii individului. Dacă peste 70% din totalul populaţiei din
ţările dezvoltate nu acordă importanţă activităţilor pentru consumul energiei
acumulate ca urmare a consumului de consumate, prin practicarea exerciţiilor
fizice, rezultă că un segment important din aceştia vor avea serioase probleme
privind starea de sănătate şi implicit o calitate a vieţii corespunzătoare.
Starea de bine mentală este capacitatea de a controla stresul, emoţiile,
încrederea în propria persoană, autopreţuirea.
Nervii pe căile aferente duc la creier, senzaţiile de la periferie, printr-o
zonă aflată în partea posterioară a capului de unde acestea trec
circunvoluţiunea frontală superioară a creierului, locul presupus a fi al
intelectului. În zona centrală senzaţiile respective se prelucrează şi prin căile
eferente se transmit comenzi corespunzătoare la organele efectoare sub forma
impulsurilor mecanice.
Liniştea spirituală poate fi afectată foarte serios dacă se raportează totul la
sine din egoism şi necunoaştere. Avariţia este un alt motiv de a degrada liniştea
spirituală. Persoanele care sunt preocupate numai de propriul său ego poate să
nu observe obiectivele sau să nu perceapă adevărul, prin faptul că se consideră
atotştiutor iar ceea ce ştiu ceilalţi nu este important.

10
 Individul este dominat emoţional de pasiunea excesivă. Această pasiune
demonstrează un anumit nivel al dezechilibrului emoţional. Pasiunea pentru o
cauză înaltă, care îl determină pe individ să întreprindă acţiuni distructive, poate
fi privită ca o stare de boală, decât ca idealism. Opusul pasiunii, apatia, nu este
nici ea de a fi preferată, deoarece determină instalarea unei stadiu extrem de
nesănătos, înrudit adesea cu ideea de moarte.
Un stadiu de calm, creativ şi dinamic, nu pasiv şi indiferent, unde
predomină emoţiile pozitive, este de preferat, pentru ca fiinţele umane să-şi
depăşească natura animală, făcând eforturi pentru a evolua în plan mental şi
emoţional.
Bunăstarea mentală se poate obţine prin practicarea exerciţiilor fizice la fel
ca şi prin intermediul tratamentelor de psihoterapie.
Ca efecte ale practicării exerciţiilor amintim(www.see-educoop.net):
-îmbunătăţeşte starea psihică a persoanelor care nu suferă de boli
mentale,
-ameliorări ale stării de spirit,
-reduce anxietatea,
-îmbunătăţeşte reacţia de stres,
-îmbunătăţeşte durata şi calitatea somnului,
-efect benefic asupra mentalului, memoriei,
-benefică pentru persoanele în vârstă, reducând riscul apariţiei demenţei.
Starea de bine socială se caracterizează prin: habitat optim, alimentaţie
corespunzătoare, socializare adecvată(şcoală, prieteni, familie). Educaţia pentru
sănătate are ca scop transmiterea şi formarea de către indivizi a deprinderilor
referitoare la comportamentul şi mediul de viaţă, care pot influenţa starea de
sănătate. Se adresează tuturor vârstelor, şi promovează bunăstarea
persoanelor, oferă mijloace adecvate de prevenire a afecţiunilor, prin alimentaţie

11
adecvată şi stil de viaţă adecvat, care să permită omului depăşirea cu succes a
situaţiilor când s-ar putea produce un dezechilibru al organismului.
În cadrul relaţiei medic-pacient, este foarte important de a se educa
pacientul cu referire la natura şi semnificaţia bolii şi modificarea stilului de viaţă
pentru ameliorarea stării de sănătate.
Sănătatea socială este capacitatea individului de a realiza rolurilor de fiu,
soţ, prieten, într-un mod eficient şi confortabil, fără a produce dezechilibre în
climatul social al altor persoane.

Îmbunătăţirea condiţiei fizice prin practicarea exerciţiilor fizice

Exerciţiul fizic este acţiunea efectuată sistematic şi conştient în vederea
perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, este principalul mijloc al
antrenamentului sportiv.
Condiţia fizică este nivelul superior al pregătirii fizice, indispensabil
valorificării indicilor tehnici şi tactici ai sportivului în concurs(Alexe,N, 1974).
Condiţia fizică este capacitatea organismului de a răspunde cerinţelor
mediului extern. Condiţia fizică generală este sau asociată cu starea de
sănătate reprezintă capacitatea omului de a face faţă solicitărilor zilnice.

Componentele condiţiei fizice generale asociată cu starea de

sănătate:
-rezistenţa cardiovasculară: capacitatea sistemului cardiovascular de a
aprovoziona musculatura solicitată cu oxigen(capacitatea de efort aerobă),
-rezistenţa musculară: capacitatea sistemului muscular solicitat de face
faţă solicitării, fără acumularea unei oboseli epuizante,
-vigoarea: capacitatea organismului de efectua un efort fizic de anumită
intansitate fără instalarea unei oboseli exagerate, condiţionată de nivelul
rezistenţei cardiovasculare şi musculare,

12
 -puterea: forţa exercitată de muşchi pe parcursul contracţiei musculare,
-flexibilitatea sau supleţea: constituie o măsură a mobilităţii articulare,
-viteza: capacitatea de a efectua acte motrice cu rapiditate,
-compoziţia corporală: raportul dintre ţesutul adipos şi muscular.

Componentele condiţiei fizice generale asociată cu performanţa:

-dezvoltarea rapidă a puterii: raport înalt dintre forţă şi viteză,
-coordonarea: abilitatea de a imprima, unei anumite părţi a corpului, o
mişcare în concordanţă cu informaţiile recepţionate de organele de simţ şi
comenzile elaborate,
-agilitatea: capacitatea de schimbare a poziţiei corpului şi direcţia mişcării,
funcţie de structura mişcării,
-viteza de reacţie: timpul necesar pentru a răspunde adecvat unui stimul,
-echilibrul: capacitatea de a menţine corpul într-o poziţie adecvată, fără a
se clătina sau a cădea,
-sincronizarea adecvată: abilitatea de a acţiona în momentul adecvat,

Activitatea fizică se referă la cantitatea totală de energie utilizată pentru

mişcare. Activităţile zilnice care necesită mişcare: mersul pe jos, urcatul scătilor,
mersul cu bicicleta sunt exerciţii de mişcare. Exerciţiul fizic este o încercare,
planificată, de îmbunătăţire a formei fizice şi a sănătăţii.
Exerciţiile fizice practicate sub această formă pot fi necompetiţionale sau
competiţionale.
Forma fizică este rezultatul activităţilor fizice dar factorii genetici au un rol
important mai ales în cazul sporturilor competiţionale.
Beneficiile practicării activităţilor fizice
-reducerea riscului apariţiei unor boli,
-îmbunătăţirea stării mentale,

13
 -perfecţionarea structurală a organelor şi ţesuturilor,
-optimizarea structurilor somatice, organice şi psihice,
-formarea şi dezvoltarea personalităţii umane,
Factorii care influenţează negativ starea de sănătate şi capacitatea
de efort.
-sedentarismul,
-gradul ridicat de solicitare a sistemului nervos,
-încordări prelungite,
-poziţii vicioase ale corpului la locul de muncă,

Combaterea sedentarismului prin practicarea exerciţiilor fizice

Sedentarismul se caracterizează prin diminuarea cantităţii de mişcare din
activitatea profesională, adică o reducere semnificativă a volumului şi intensităţii
efortului fizic.
Lipsa efortului fizic, o perioadă lungă de timp, conduce la o stare de
involuţie, de atrofiere a musculaturii şi acumulare de ţesut adipos.
Cele mai frecvente tulburări generate desedentarism amintim:
-capacitate funcţională slabă a aparatului cardiovascular, caracterizată
prin F.C. accelerată şi TA crescută în repaus, scăderea accentuată a cantităţii
de sânge aflat în circulaţie,
-capacitate funcţională slabă a aparatului respirator manifestată prin
acăderea CV, ventilaţie pulmonară scăzută, oxigenare defectuoasă a ţesuturilor,
arderi incomplete ale substanţelor energetice, apariţia unor produşi intermediari,
dispoziţie proastă, pierderea formei fizice,
-depuneri de ţesut adipos inestetic,
-reducerea excreţiilor fiziologice şi tendinţa de formare a calculilor urinari
la nivelul rinichilor,

14
 -tulburări de ordin degenerativ la nivelul sistemului osteoarticular, apariţia
spondilozelor şi artrozelor,
-perturbarea fenomenelor corticale de excitaţie şi inhibiţie, perturbări ale
mecanismului somn-veghe.
Pentru eliminarea efectelor sedentarismului este recomandat efectuarea
de exerciţii dozate şi administrate corespunzător pentru a eficienţa crescută a
acestora.
Prin practicarea în mod sistematic a exerciţiilor fizice, adecvate
corespunzător, se previne instalarea proceselor degenerative şi de dereglare.
Prin cumularea efectelor pozitive ale practicării sistematice a exerciţiilor fizice,
se pot produce efecte tonifiante de vigoare şi sănătate. Imobilizarea corpului
produce atrofia funcţională a principalelor aparate şi sisteme care induc
organismului o stare de.........
Înfluenţele pozitive pe care le induc practicarea sistematică a exerciţiilor
fizice asupra funcţionării principalelor aparate şi sisteme, dar în special al
sistemului nervos şi a vieţii psihice sunt tonifiante şi necesare vieţii şi echilibrului
acesteia.
Solicitarea sistemului nervos a proceselor psihice şi analizatorilor
Apariţia noilor tehnologii, reducerea continuă a rolului aparatului
locomotor, determină intensificarea proceselor specifice efortului perceptiv,
precum şi a proceselor cognitive şi volitive. Automatizarea mişcărilor specifice
locului de muncă, poate conduce la un moment dat şi la instalarea unor efecte
negative, deoarece repetarea continuă a unor mişcări produce monotonie şi
favorizează instalarea proceselor de inhibiţie la nivelul scoarţei cerebrale, cu
oboseala centrilor nervoşi coordonatori şi repercursiuni negative asupra
procesului de muncă şi sănătate.

15
 Solicitarea unilaterală şi excesivă a unor segmente ale corpului.
Exersarea timp îndelungat al anumitor mişcări care solicită unilateral
anumite segmente ale corpului, generează în timp anumite decompensări
somatice şi funcţionale, care conduc la scăderea capacităţii de muncă şi puterii
de adaptare a organismului la factorii de mediu.
Încordările statice prelungite sunt statice şi dinamice. Contracţiile
musculare statice sunt utile în cazul când se urmăreşte dezvoltarea unor calităţi
fiţice de forţă şi rezistenţă.
Poziţiile vicioase ale corpului în timpul activităţilor de la locul de muncă
sunt o consecinţă a perfecţionării mijloacelor de muncă care pot deveni tot mai
stabile şi încordate, omul devenind tot mai sedentar.
Concluzionând putem spne că modul de viaţă ordonat are un rol foarte
important în menţinerea stării de sănătate precum şi cu efectuarea regulată a:
-exerciţiilor fizice,
-alimentaţiei echilibrate şi controlului greutăţii,
-controlul consumului zilnic de alimente,
-protejarea împotriva poluării fonice,
-somnului şi calităţii acestuia,
-îngrijirea activă a sănătăţii,
-autocontrol permanent.

16
 CALITATEA VIEŢII
Calitatea vieţii este un concept cumulativ care include rezultatul necesităţilor şi
aspiraţiilor umane raportat la condiţiile de viaţă şi a activităţilor care compun
viaţa umană. Componentele la care se raportează calitatea vieţii sunt(Calitatea
vieţii în Romania în 2010):
-condiţiile materiale
-sănătatea,
-ocuparea,
-educaţia,
-viaţa de familie
-locuirea,
-serviciile publice,
-serviciile sociale,
-bunăstarea

DEX Calitatea vieții = categorie sociologică desemnînd totalitatea

posibilităților oferite individului de către societate în vederea organizării
existenței sale după cerințele și dorințele proprii.

Calitatea vieții

Îmbunătățirea calității vieții a fost și rămâne un obiectiv major pentru comunități,

politicieni, economiști, națiuni. Conceptul de calitatea vieții poate fi definit ca
fiind "gradul în care o persoană se bucură de posibilitățile importante ale vieții
sale". Posibilitățile rezultă din oportunitățile și limitările pe care fiecare persoană
le are în viața sa și reflectă interacțiunea cu factorii personali și de mediu. Acest
concept are însă caracter subiectiv: calitatea vieții poate fi înțeleasă în moduri
diferite, de diferite persoane din diferite zone geografice sau contexte culturale.

17
Cercetările asupra calității vieții s-au concentrat pe două metodologii
principale de măsurare. Prima metodologie, denumită "bunăstarea subiectivă"
se bazează pe niveluri raportate personal de fericire, plăcere, împlinire și
altele asemenea. A doua metodologie utilizează așa-numita măsurare
"obiectivă" a calității vieții, prin indicatori cuantificabili sociali, economici și de
sănătate. De exemplu, măsurile obiective includ indicatori de producție
economică, grad de cultură generală, speranța de viață etc.-date care pot fi
colectate fără a analiza direct persoanele evaluate.

Robert Costanza et al (2008, op.cit.) au propus o combinare a abordărilor

obiective și subiective, elaborând următoarea definiție integrată : "Calitatea
vieții este gradul în care necesitățile obiective umane sunt îndeplinite în relație
cu percepțiile personale sau de grup ale "bunăstării subiective". Necesitățile
umane sunt necesități de bază pentru trai, reproducere, securitate, afecțiune
etc. "Bunăstarea subiectivă" este estimată prin răspunsurile indivizilor sau ale
grupurilor la întrebări despre fericire, satisfacția vieții, utilități (avantaje) sau
bunăstare.

The Economist Intelligence Unit a elaborat în anul 2005 un "indicator al

calității vieții" (quality of life index-l.engl.) care se bazează pe o metodologie
unică ce leagă rezultatele analizelor satisfacției subiective a vieții cu factorii
obiectivi ai calității vieții în diferite țări. Acest indicator a fost calculat pe baza
datelor din 111 țări și teritorii.

Indicatorul calității vieții include 9 factori, pentru determinarea "scorului"

națiunilor și anume:

1. Sănătatea;

2. Viața de familie;

18
 3. Viața comunității;

4. Situația materială (PIB pe persoană, în $);

5. Stabilitatea politică și securitatea;

6.Climă și geografie;

7. Siguranța job-urilor (rata de șomaj);

8. Libertatea politică;

9. Egalitatea sexelor.

In anul 2005, pe baza acestui indicator România era clasată pe locul 58.

Calitatea vieţii poate fi analizată din punct de vedere al stării subiective a

individului în sensul că este o rezultantă a trăirii propriei vieţi, fiind sinonim cu
fericirea sau din punct de vedere obiectiv, adică la componentele subiective se
adaugă şi componentele obiective, datele, condiţiile la care se raportează viaţa
umană, indicatorii calităţii vieţii.
Fericirea se raportează mai mult la perspectiva etică, calitatea vieţii se
asociază mai mult cu perspectiva socio-economico-politică. In acest din urmă
caz accentul cade pe determinarea factorilor obiectivi de care ţine cont calitatea
vieţii precum şi a mijloacelor prin care putem acţiona pentru maximizarea
acesteia. Calitatea vieţii nu este de fiecare dată direct proporţională cu fericirea.
Sunt persoane care fac permanent comparaţie a calitatăţii vieţii lui, cu cea al
altor persoane situate social pe o treaptă superioară, la care speră să ajungă şi
el. Sunt oameni care ating un nivel înalt al mulţumirii personale, independent de
condiţiile de trai.

19
 Ponderea persoanelor care raportează mulţumirea personală la calitatea
vieţii lor este mică.
Calitatea vieţii este legată de nivelul de trai şi stilul de viaţă. In ceea ce
priveşte stilul de viaţă care influenţează calitatea vieţii, acesta este corelat cu
practicarea exerciţiilor fizice precum şi cu existenţa posibilităţilor de a le
practica. Nivelul de trai este dependent cu prioritate de starea de sănătate a
indivizilor, condiţiile de mediu şi practicarea exerciţiilor fizice atât în cadrul
organizat în cadrul instruirii formale cât şi în cadrul celei non-formale şi de timp
liber.
Indicatorii stării de sănătate din Romania nu prevăd o starea mulţumitoare
datorită faptului că situaţia critică se datorează efectului cumulat al mai multor
factori: sărăcia(lipsa resurselor financiare, alimentaţie necorespunzătoare,
condiţii de locuit neadecvate), dezorganizarea socială(stil de viaţă nesănătos,
lipsa educaţiei pentru îngrijirea propriei persoane), deficit al educaţiei de
prevenţie, deficit privind accesul la serviciile medicale.
Cel mai mult de suferit de pe urma acestor neajunsuri sunt: vârstnicii,
şomerii, rromii, cei proveniţi de la instituţiile de ocrotire a minorilor, familiile cu
mulţi copii etc.
Resursele materiale modeste alocate domeniului dănătate precum şi
disfuncţionalităţile sistemului de asistenţă socială, reflectă perspectiva unui nivel
de trai corespunzător.
Nivelul scăzut al nivelului de trai nu oferă posibilităţi pentru activităţile de
timp liber ale tinerilor. Din cercetările efectuate a rezultat faptul că activismul de
orice fel este condiţionat de existenţa unor resurse materiale corespunzătoare,
lucru demonstrat de practicarea pe scară largă a sportului şi activităţilor de timp
liber în ţările dezvoltate.

20
 Din datel statistice oferite de ANS rezultă că numărul celor care practică
sportul de performanţă este în scădere, vârsta celor care sunt cuprinşi în
pregătire, la cluburile sportive de performanţă, este în scădere,
Categoria celor care practică activităţile sportive în timpul liber este a celor cu
resurse materiale corespunzătoare, în număr mic, practicanţii sportului de
performanţă şi mare performanţă, în scădere, rezultatele la competiţiile
internaţionale modeste comparativ cu perioadele anterioare. Concluzia care
rezultă din cele arătate anterior este că numărul practicaţilor activităţilor sportive
şi de timp liber, pentru creşterea nivelului calităţii vieţii, este în concordanţă cu
resursele materiale alocate.
Sănătatea (conform OMS, 1986) este acea stare de complet bine fizic,
mental şi social şi nu constă numai în absenţa bolii şi a infirmităţii ci este un
element al vieţii cotidiene. Conceptul de sănătate nu poate fi separat de mediul
social şi condiţiile socil-economice, în care trăiesc şi muncesc oamenii. În cadrul
conceptului de calitate a vieţii sănătatea este unul din factorii importanţi, care
este prezentă în societatea care oferă condiţiile optime pentru apărarea şi
promovarea ei.
Din punct de vedere biologic, sănătatea are la bază un echilibru al tuturor
funcţiilor organismului, al compoziţiei chimice şi al umorilor şi ţesuturilor
corpului. Acest echilibru este controlat permanent de un mecanism specific,
limita dintre starea de sănătate şi cea de boală este foarte greu de stabilit.
Preocuparea medicinii moderne este de a preveni stările de tranziţie sau limită
ale stării de sănătate, prin descoperirea timpurie ale acestora.
Progresele majore privind explorarea stării de sănătate, dau posibilitatea
de investigaţie fidelă şi precisă a acesteia pentru prevenirea unor dezechilibre
majore a stării de sănătate.
Din punctul de vedere al specialiştilor, calitatea vieţii ca parte a sănătăţii
fizice şi mentale, reprezintă adoptarea unui stil de viaţă sănătos, dezvoltarea

21
personală, capacitatea de a face faţă problemelor cotidiene, şi atingerea stării
de bine.
Integrarea într-un mediu în care se simte confortabil, de care se simte
atras pentru atingerea idealurilor personale, îşi formează capacitatea de a se
exprima, de a avea un mod de viaţă. Din punctul de vedere al sănătăţii fizice, o
persoană este este apreciată că este sănătoasă dacă are o sanătate fizică bună
şi o nutriţie adecvată, o formă fizică bună şi satisfacţie faţă de apartenenţa sa la
un grup.
Din punct de vedere social o persoană are o stare de sănătate bună dacă
se afă în relaţii bune cu familia, colegii de şcoală, anturajul.
Acumularea de informaţii noi, ameliorarea relaţiilor cu mediul social şi
familial, capacitatea de a face faţă dificultăţilor vieţii, cataloghează persoana
respectivă ca sănătoasă.
Sănătatea poate fi pozitivă, când este asociată cu capacitatea de a simţi
bucuria de a trăi şi de a face faţă solicitărilor vieţii, nesemnificând doar absenţa
bolilor.
Pentru ca o persoană să poată fi catalogată a deţine o sănătate pozitivă,
este necesar ca fiecare dintre componentele acesteia să se afle la polul pozitiv.
Sănătatea negativă esste asociată cu morbiditatea, şi moartea prematură
în caz extrem. Orice abatere, subiectivă sau obiectivă de la bunăstarea fizică
sau psihică, este definită ca fiind morbiditatea.
Starea de sănătate este influenţată de către mai mulţi factori dintre care
amintim: biologici, demografici, sanitari, ecologici, mediul social, mediul familial.
Activităţile fizice au efect favorabil asupra stării de sănătate, asupra
dezvoltării fizice a individului şi asupra comunităţii. Beneficiile asupra sănătăţii
publice au fost recunoscute de către organismele internaţionale: OMS, Consiliul
Europei, Federaţia Internaţională de Medicină Sportivă.

22
 Termenul de fitness, este de origine anglo-saxonă, apare in 1930 în ţările
Europei Occidentale şi care exprima: starea, nivelul de pregătire pentru o
anumită activitate. Termenul de fitness(condiţie fizică) şi cel de health(sănătate)
se influenţează reciproc.
Condiţia fizică poate fi raportată la starea de sănătate şi care se
adresează capacităţii individului de a efectua cu vigoare şi vioiciune, activităţile
cotidiene, şi se referă la acele componente asupra cărora nivelul obişnuit de
activitate fizică are efecte favorabile asupra stării de sănătate.
Practicarea cu regularitate a exerciţiilor fizice, influenţează capacitatea de
a face faţă solicitărilor cotidiene, prin creşterea nivelului condiţiei fizice,
încrederii în sine, contribuind la creşterii nivelului calităţii vieţii.
Condiţia ca exerciţiile fizice să contribuie la îmbunătăţirea nivelului
condiţiei fizice sunt următoarele: angajarea unor grupe mari de muşchi,
impunerea unui efort mai mare decât cel anterior, impunerea unui consum
energetic substanţial mai ridicat. Executarea zilnică a unui efort fizic (mers)
moderat, timp de 20-30 de minute combinat cu alte activităţi fizice, în scopul
antrenării musculaturii unor segmente ale corpului, se pot face progrese.
Pe lângă influenţele de ordin sanogenetic, precum şi evoluţia pozitivă a
stării de sănătate, se vor accesa modalităţile prin care se pot identifica
persoanele care prezintă risc de îmbolnăvire. Factorii de risc pot fi primari şi
secundari. Factorii de risc primari reprezentaţi de acele caracteristici
comportamentale care ne plasează sub un mare risc de îmbolnăvire.
Depind în mare măsură de dorinţa de ai face inofensivi iar modalitatea
prin care pot fi anihilaţi sunt exersarea sistematică a exerciţiilor fizice.
Ca idicatori ai calităţii vieţii analiştii dau prioritară utilizarea conceptul
calitate percepută a alităţii vieţii în detrimentul indicatorilor economici,
demografici şi statistici.

23
 Se acordă o importanţă deosebită bunăstării resurselor umane, care pe
lângă cele ale sănătăţii şi educaţiei populaţiei. Y, Nuyens, 1972., citat de Lucuţ
şi Rădulescu, 2002, defineşte patru dimensiuni ale bunăstării:
-bunăstarea fizică, starea de sănătate,
-bunăstarea ecologică, sanogeneza mediului ambiant,
-bunăstarea socială, relaţii sociale sănătoase între grupurile sociale,
-bunăstarea culturală, participarea în mod corespunzător la cultură.
I, Miles., 1985, citat de citat de Lucuţ şi Rădulescu, 2002, susţine
conceptul de dezvoltare socoală ca fiind mai valid decât cel de bunăstare sau
calitate a vieţii, deoarece implică un proces dinamic culminând către o anumită
limită a fiinţelor umane, care vor trebui să fie scopul în raport cu dezvoltarea
economică, politică sau alte procese care de schimbare socială.
Studiile recente dau Indicele Dezvoltării Umane ca o alternativă la
Produsul Intern Brut privind starea de bunăstare socială(McGranahan, Scott şi
Richard, 1990) şi utilizează următorii indicatori:
-indicatorii de sănătate:
-ratele de mortalitate,
-ratele de morbiditate,
-accesul la serviciile medicale,
-indicatorii de nutriţie:
-consumul de hrană,
-statusul nutriţional,
-îmbrăcămintea şi încălţămintea:
-cheltuielile cu acestea, din venitul total,
-indicatorii de locuire:
-gradul de confort,
-cheltuielile pentru întreţinerea acestora, din total venituri,
-volum de fond locativ raportat la numărul de lociutori,

24
 -condiţiile funcţionale ale locuinţei.
Indicatorii cu utilizarea forţei de muncă:
-rata şomajului,
-rata de sub-utilizare a forţei de muncă,
-proporţia de bărbaţi/femei active,
-proporţia forţei de muncă cu calificare minimă, medie sau
superioară,
-proporţia forţei de muncă care câştigă salariul minim pe economie,
Indicatori privind gradul de satisfacere faţă de calitatea vieţii:
-I. Mărginean şi Gh, Socol, 1991, citaţi de Lucuţ şi Rădulescu, 2002,
au elaborat un model de analiză a calităţii vieţii în 26 de indicatori: sănătatea,
momentele agreabile din viaţă, securitatea personală, relaţiile de familie, mediul
ambiant, localitatea şi administrarea acesteia, transportul în comun, locuinţa,
condiţiile de muncă, veniturile gospodăriei, relaţiile cu vecinii, asistenţa sanitară,
calitatea învăţământului, instituţiile publice, conducerea societăţii, posibilităţi de
petrecere a timpului liber, satisfacţia de zi cu zi.
Dintre categoriile de populaţie , vârstnicii sunt cei mai mulţumiţi de viaţă, în
timp ce adulţii sunt cei mai nemulţumiţi, tinerii situându-se între aceste două
categorii, maturii(30-50 de ani) au o stare accentuată de nemulţumire datorită
nivelul mai ridcat de aspiraţii, problemele cu care se confruntă şi cu
responsabilităţile pe care le au faţă de familie.

Practicarea Educaţiei fizice şi sportului, indicator al calităţii vieţii

Practicarea educaţiei fizice şi sportului pare să fie o componentă
marginală a calităţii vieţii, dar studiile au arătat că practicarea activităţilor fizice
de către populaţie, în cadrul instituţiilor specializate.

25
 Practicarea activităţilor fizice este o componentă reală a calităţii vieţii.
Efectele nivelului de trai sunt indicatorii de sănătate, de mediu(poluarea şi
protecţia) şi practicarea acrivităţilor fizice.
Indicatirii stării de sănătate a populaţiei din România este critică, situându-
ne pe ultimele locuri din Europa la acest indicator. Din datele Planului Naţional
Anti Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale, situaţia critică a stării de
sănătate este dată de efectul cumulat al mai multor factori:
-sărăcia, lipsa resurselor materiale,
-dezorganizarea socială, abandonul grijii faţă de propria sănătate, stil de
viaţă nesănătos,
-deficitul de acces la serviciile medicale, de prevenţie şi tratament
ambulatoriu.
Conform datelor de la Comisia Naţională pentru Statistică, veniturile
globale ale populaţiei, procentul din PIB(4,2% în 2001) alocat sănătăţii, precum
şi unele deficienţe ale ale sistemului de securitate şi asistenţă socială, conduc la
concluzia că indicatorii stării de sănătate sunt în suferinţă.
Poluarea mediului este determinată de poluarea ridicată a aerului, solului
şi starea igienei din multe localităţi, acumularea unor depozite de deşeuri
industriale. Preocuparea faţă de mediul înconjurător, precum şi PIB alocat, pe
cap de locuitor sunt indicatori care influenţează calitatea subiecrivă a vieţii.
Nivelul de trai scăzut, conduce la concluzia că procentul alocat activităţilor
fizice, raportat la nivelul veniturilor populaţiei, rstrâng paleta activităţilor de
recreere şi petrecere a timpului liber. Din datele rapoartelor de evaluare a stării
de sănătate ale Băncii Mondiale(2002, 2003) rezultă că există o corelaţie
puternică între nivelul de bogăţie şi practicarea activităţilor fizice şi de timp liber.
În România practicarea activităţilor fizice şi de timp liber, nu constituie o
prioritate, din cauza resurselor materiale mici, precum şi bugetului de timp aloct.

26
 În ultimii ani au apărut unele îmbunătăţiri legislative în domeniul educaţiei
fizice şi sportului(legea educaţiei fizice şi sportului, legea asociaţiilor şi
fundaţiilor). Activităţile de loisir sunt reduse, datorită faptului că bugetul alocat
este mic, practicarea sportului de performanţă impune costuri corespunzătoare,
sporturile costisitoare(tenisul, schiul) sunt apanajul celor cu venituri mari.

27
 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA FIZICĂ A ORGANISMULUI
Creşterea fizică este nivelul cantitativ al al indicatorilor sonatici ai
individului, ca rezultat al cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu, având un
pronunţat caracter natural(Alexe, N., 1974).
Dezvoltarea fizică este rezultatul precum şi acţiunea îndreptată spre
influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată
în indicatori somatici şi funcţionali, cantitativi şi calitativi, cât mai apropiaţi de
valorile caracteristice organismului sănătos, la vârste diferite.
Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul calitativ superior al factorilor somatici
şi funcţionali, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu predominant
social în care practicarea exerciţiilor fizice are un rol important(Alexe, N., 1974).
Creşterea şi dezvoltarea fizică – elemente ale aceluiaşi proces de
acumulări cantitative desfăşurate după o dinamică calitativă specifică, şi care
condiţionează expresia somatică a fiecărui individ. Schimbarea formelor şi
proporţiilor corpului omenesc(M.Georgescu).
Creşterea şi dezvoltarea fizică sunt condiţionate de factori interni şi
externi.
Factorii interni:
-factorui genetic, metabolismul, sistemul nervos, sistemul endocrin,
-factorii extern: exerciţiul fizic.
Procesele de crestere şi dezvoltare sunt condiţionate de legi biologice
(A.Ionescu):
- legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor,
- legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare,
- legea schimbării proporţiilor şi raporturilor dintre organism şi părţile sale
componente,
- legea marilor alternanţe în creştere şi dezvoltare,
- legea creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe sexe.

28
 Importanţa creşterii şi dezvoltării corecte şi armonioase a tinerelor
generaţii.
Relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea fizică armonioasă şi cerinţele
estetice ale unor discipline sportive: gimnastica artistică, aerobică, ritmică, etc.,
patinaj artistic, sărituri în apă,etc.
Relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea fizică armonioasă şi condiţia fizică.
Importanţa investigării acestui domeniu de către profesorii de educaţie
fizică şi sport şi antrenori.
Obiectivele creşterii şi dezvoltării fizice:
-realizarea armoniei dintre indicatorii somatici şi funcţionali,
-realizarea unei proporţionalităţi între diferite categorii de indicatori,
-menţinerea unui tonus muscular optim,
-obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte, în desfăşurarea
diverselor acte motrice,
-prevenirea şi corectarea atitudinilor corporale, segmentare şi globale,
corecte în desfăşurarea unor acte motrice.
Optimizarea funcţionării la nivel optim a funcţiilor organismului, în special
al celei respiratorii.

Indicatorii dezvoltării fizice:

1. Indicatorii somatici: înălţime, greutate, perimetre, diametre, lungimea
segmentelor,
a. sistemul osos,
b. sistemul muscular,
c. sistemul articular.
2. Indicatorii funcţionali: frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială,
frecvenţa respiratorie, capacitatea vitală,
a. sistemul nervos:

29
 -sistemul nervos somatic: asigură unitatea dintre organism şi mediu,
-sistemul nervos vegetativ: asigură unitatea funcţională a
organismului,
b. sistemul circulator:
-sistemul cardiovascular: inima, sângele, vasele sanguine, cu scopul
alimentării organismului cu energie precum şi eliminarea produşilor rezultaţi ai
proceselor de dezasimilaţie,
-sistemul limfatic: sistem de vase care transportă linfa, serviciu vital
secundar, de transport, scurgere şi regenerare,
c. sistemul respirator: plămânii şi căile respiratorii, cu rol de a prelua
oxigenul şi a elimina CO2,
d. Sistemul hormonal: set de glande care paricipă la controlul proceselor
de creştere şi dezvoltare al organismului,
e. sistemul digestiv: format din tubul digestiv şi glandele anaxe, cu rol de
a descompune alimentele în produşi necesari obţinerii de energie, necesară
funcţionării organismului,
f. sistemul excretor: cu rol de eliminare a reziduurilor din organism.
Componentele condiţiei fizice
Parametrii musculari ai condiţiei fizice:
1. forţa maximală de contracţie: calculat după indicele 3-4gk forţă/cm2 de
muşchi în secţiune transversală,
2. puterea: reprezintă lucrul total realizat de unitatea musculară într-un interval
de timp, poate fi calculat şi ca lungime a contracţiei şi ca număr de contracţii în
unitatea de timp, kg/m/min,
Putera maximă se dezvoltă de întreg sistemul muscular: în primele 8-10
sec este de 7000kg/m/min, în următorul minut este de 4000kg/m/min, iar în
următoarele 30min de 1700kg/m/min(Guyton şc. 2006).

30
3. rezistenţa este capacitatea de a efectua un efort o perioadă cât mai
îndelungată şi este dependentă de capacitatea de prelua şi prelucra substanţele
nutritive din mediul exterior.
Parametrii respiratori:
-în repaus consumul de O2 este de 250ml/min,
-in efort submaximal-la neantrenaţi consumul de O2= 3600ml/min,
-la antrenaţi consumul de O2=4000ml/min,
-consumul de O2 la un fondist=5100ml7min,
-raportul dintre capacitatea de efort al unui neantrenat faţă de un antrenat
este de 45%.
Modificările imediate sau acute care se produc la nivelul parametrilor
respiratori sunt:
Frecvenţa respiratorie se modifică mult în timpul efortului şi poate creşte
de la 16-18 respiraţii/minut în repaus la 40-50 respiraţii/minut funcţie de
intensitatea, durata şi nivelul de pregătire al sportivului. În cazul probelor de
sprint sau de ridicare a greutăţilor efortul se desfăşoară cu respiraţia blocată în
inspiraţie iar imediat după efort frecvenţa respiratorie creşte la 40-50
respiraţii/minut, în timp ce în cazul eforturilor cu intensitate mare şi durată lungă
frecvenţa respiratorie creşte la 30-40 respiraţii/minut faţă de 25-30 în cazul
eforturilor cu intensitate moderată. Consumul mare de O 2 din timpul eforturilor
intense în care consumul de O2 creşte de la 250cm3 în repaus la 5000cm3 în
efort cere o adaptare a ventilaţiei pulmonare pentru menţinerea constante a
pH/ului sanguin cât şi a concentraţiei gazelor din sânge.
Amplitudinea respiraţiei creşte foarte mult mai ales în cazul eforturilor în
care se pot executa mişcări respiratorii cu amplitudine mare, pe de o parte
pentru a compensa numărul mic de respiraţii şi pe de altă parte pentru a asigura
un debit respirator mai mare şi implicit o cantitate mai mare de O 2 . După

31
terminarea efortului amplitudinea mişcărilor respiratorii creşte până la 50-60
respiraţii/minut după care amplitudinea mişcărilor respiratorii scade.
Debitul respirator, cantitatea de aer care trece prin plămân timp de un
minut, creşte proporţional cu durata şi intensitatea efortului, de la 8 litrii în
repaus la 60 litrii în cazul eforturilor cu intensitate medie, la 100-150 litrii/minut în
cazul eforturilor submaximale şi 150-180 litrii/min în cazul eforturilor
maximale/aerobe.

Consumul de O2. Aportul de O2 la nivelul musculaturii este asigurat

numai parţial de către sânge şi circulaţie deoarece apare un sistem adaptativ
periferic şi anume coeficientul de utilizare a O 2 de către sângele arterial de la
30-40/% la 70/%. Dacă în repaus consumul de O2 este de 250ml/min în
eforturile medii ajunge la 1500ml/min, în cele submaximale la 2500 ml/min şi
3000-3500 ml/min în cazul eforturilor maximale aerobe, la persoanele
neantrenate.

Coeficientul de împrospătare este raportul dintre aerul proaspăt introdus

în alveole şi aerul poluat existent cu care acesta se amestecă. În timpul
efortului acest raport se modifică. Dacă în cazul unei respiraţii obişnuite
ajunge în alveole 350ml/aer şi în alveole există aer rezidual 1000ml şi aer
expirator de rezervă 1500ml, în total 2500ml, raportul este de 350/2500=1/7.
În cazul unei inspiraţii profunde se introduce 350 ml/aer curent+1500ml aer
inspirator de rezervă, din care rezultă 1850ml/aer. Iar raportul este de
1850/2500. prin mărirea amplitudinii şi ăi volumului inspirator de rezervă se va
asigura o împrospătare mai bună a aerului din alveole.

Modificările tardive(de antrenament) pot reprezenta parametrii ai

nivelului de pregătire.

32
 Frecvenţa respiratorie prezintă la sportivii antrenati în repaus valori mai
scăzute, 10-12 respiraţii/min. Datorită dezvoltării musculaturii inspiratorii şi
măririi elasticităţii cutiei toracice. În timpul efortului se execută exerciţii în
apnee totală iar necesarul de O2 este asigurat cu un număr mai mic de
respiraţii decât în cazul unui neantrenat.

Amplitudinea mişcărilor respiratorii este mai mare pe seama dezvoltării

musculaturii toracice prin mărirea volumului curent de la 500ml la neantrenaţi
la 700-800ml la antrenaţi existând un raport de 1/1,5 la antrenaţi raportul este
de 1/1,8 sau de 1/2.

Debitul respirator creşte în cazul celor antrenaţi de la 8 litrii/min în

repaus la 150-180 litrii/min în efort faţă de 100-120 litrii/min în cazul celor
neantrenaţi.

Consumul de O2 este mult mai mare la sportivii antrenaţi pe seama

adaptării respiraţiei şi circulaţiei la efortul de antrenament, precum şi creşterii
coeficientului de utilizare a O2 din sângele arterial. Dacă consumul maxim de
O2 al unui neantrenat nu poate depăşi valori mai mari de 3000-5000 ml-min,
la un sportiv bine antrenat poate atinge valori de 5000-6000 ml-min.

Capacitatea vitală la antrenaţi poate atinge valori de 6500-7000ml,

funcţie de disciplina şi proba abordată. Înotătorii canotorii şi alergătorii de fond
şi mare fond prezintă valori ridicate ale capacităţii vitale iar dacă un antrenat
şi un neantrenat sunt supuşi unui efort de aceeaşi intensitate în cazul celui
antrenat aparatul respirator lucrează mai economic în sensul că frecvenţa
respiratorie este mai mică, amplitudinea mişcărilor respiratorii este mai mică,
amplitudinea mai mare, ventilaţia pulmonară mai mică, consumul de O2 în
repaus este este egal sau uşor scăzut şi mult mai mare în efort. Adaptarea

33
 aparatului respirator la efort se face mai rapid la antrenaţi faţă de neantrenaţi
iar revenirea după efort se realizează în timp mai scurt.

Măsurare capacităţii respiratorii şi pulmonare

Cele două sisteme-respirator şi circulator se află în strânsă corelaţie în
ceea ce priveşte efortul fizic.
Investigare capacităţii aparatului respirator se referă, în general la
capacitatea vitală iar probele prin care se realizează măsurarea vizează :
- diametrele toracelui: diam. antero-posterior, diam. transvers, în repaus,
după o expiraţie forţată şi după o inspiraţie forţată.
- Capacitatea vitală(spirometria).Instrument – spirometrul.
- Metodologie : după o inspiraţie profundă subiectul face o expiraţie
forţată în spirometru, capacitatea vitală fiind indicată de tija aparatului
în cm3) sau digital.
- Semnificaţii ale datelor spirometriei : volumul de aer maxim pe care
subiectul îl poate ventila. Valorile capacităţii vitale sun condiţionate de:
sex. vârstă, înălţime, suprafaţa corporală şi starea de pregătire fizică.
Formula de calcul cea mai des utilizată este următoarea :
- pentru B – 27,63 – (0,112 x vârsta) x înălţimea (în cm.)
- pentru F – 21,78 – (0,101 x vârsta x înălţimea.

Parametrii cardiovasculari:
-în repaus cantitatea de sînge crculant este de 5,5l/min,
-în efort, la neantrenaţi cantitatea de sânge circulant este de 23l/min,
-în efort la antrenaţi cantitatea de sânge circulant este de 30l/min,
Diferenţa de aproape 40% în favoarea celor antrenaţi este dată de
adaptarea la efortul specific al sistemului cardiovascular prin creşterea

34
volumului inimii, şi masei muşchiului cardiac. Eforturile prin care se dezvoltă
aceşti parametrii sunt cele de anduranţă.
Modificările importante care se produc la nivelul aparatului cardiovascular
sunt imediate(instalate imediat după efort) şi tardive(de antrenament) instalate
după practicarea sistematică a eforturilor fizice.
Modificările imediate care au loc la nivelul parametrilor cardiovasculari sunt:
Frecvenţa cardiacă (F.C.) care în timpul şi după terminarea efortului
ajunge la evalori foarte ridicate. Dacă în repaus, în clinostatism, valoarea F.C.
este de 60-70 b/min., în ortostatism aceasta creşte cu 10-20 bătăi/min. după un
efort moderat ajunge la 100-120 bătăi/min, şi la 180-200 bătăi/min după un efort
intens şi prelungit.
Revenirea se face într-un timp relativ scurt în funcţie de nivelul şi durata
solicitării. În primele 2-3 minute revenirea se face rapid iar în următoarele 4-5
min revenirea se face mai lent iar după câteva zeci de minute revenirea F.C. se
face la nivelul valorilor din repaus. În cazul sportivilor antrenaţi revenirea este
mai rapidă decât în cazul celor neantrenaţi la acelaşi nivel al efortului.
Volumul sistolic la un adult neantrenat scade de la 60-80 ml cu 10-40/% iar în
effort poate ajunge la 120-130 ml în timp ce la un effort intens de lungă durată
acesta ajunge la 130-150 ml sau mai mult dar nu poate depăşi 200-250 ml chiar
la sportivii de elită. Volumul sistolic depinde de sex şi gradul de antrenament. La
femei la aceeaşi frecvenţă cardiacă datorită volumului sistolic mai mic se
înregistrează o capacitate scăzută de transport a O 2 . La sportivii bine antrenaţi
volumul sistolic este de 40-50 ml sânge în repaus iar în efort acesta creşte două
trei ori faţă de cei neantrenaţi.
Debitul cardiac sau minut/volumul inimii este de 4-5 l/min în repaus la
neantrenaţi, care poate creşte la 20-25 l/min în efort şi de 2,5-3 l/min în repaus
care poate creşte la la sportivi antrenaţi până la 35-45 l/min la sportivii care

35
depun eforturi de rezistenţă datorită creşterii volumului sistolic şi frecvenţei
cardiace.
Volumul inimii prezină modificări în efort. Când volumul inimii rămâne
nemodificat după efort rezultă faptul că efortul a fost obositor. Când volumul
inimii creşte imediat după effort înseanmă că s-au depăşit posibilităţile de
adaptare ale organismului iar dacă volumul inimii a scăzut imediat după effort
rezultă o bună adaptare la efort.
Cantitatea de sânge circulant se măreşte în timpul efortului cu 1-2 l datorită
antrenării masei de sânge de la organele de depozit: ficat, splină, piele, prin
vasoconstricţia reflexă care se instalează la nivelul acestor organe în effort.

Viteza de circulaţie a sângelui poate creşte de circa trei ori în effort faţă
de repaus în sensul că circuitul complet al sângelui este în repaus de 7 sec.
iar în effort este de 21 sec.

Tensiunea arterială T.A. sistolică, sau maximă, creşte funcţie de durata

şi intensitatea efortului. Dacă în repaus aceasta este de 120- 130 mm/Hg, în
eforturi statice moderate 140-160 ml/Hg, iar în eforturi maxime până la 180-
200 ml/Hg.

Tensiunea arterială diastolică sau minimă, suferă modificări funcţie de

natura efortului şi gradul de antrenament al sportivului. La eforturi intense
scade cu 10-15 mm/Hg datorită vasodilataţiei periferice şi creşte când
organismul se adaptează bine la efort. În cazul când tensiunea sistolică şi cea
diastolică cresc aceasta reclamă o stare de oboseală sau de neadaptare la
efort rezultată ca urmare a unei vasoconstricţii periferice şi o irigare mai
slabă. Revenirea tensiunii arteriale după efort se face printr-o scădere a
acesteia mai rapidă în primele minute şi mai lent în minutele următoare. În
cazul când efortul a fost bine suportat frecvenţa cardiacă revine mai repede la

36
valorile iniţiale dacât tensiunea arterială în timp ce în cazul unui efort la care
s-a făcut faţă greu frecvenţa cardiacă revine mai greu decât tensiunea
arterială.

Modificările tardive(de antrenament). În urma practicării sistematice şi

îndelungate a eforturilor de antrenament la nivelul aparatului cardiovascular
se produc modificări morfologice şi funcţionale. La nivelul inimii se produce o
adaptare de durată care se manifestă prin hipertrofia muşchiului inimii,
miocardul. La nivelul sportivilor adulţi se produce o hipertrofiere a inimii
ajungând de la 300grame la 500grame prin hipertrofia fibrelor musculare
miocardice şi nu prin creşterea numărului acestora. Hipertrofia miocardului se
produce în majoritatea cazurilor la practicanţii sporturilor cu efort de durată:
schi fond, alergări de fond şi mare fond. La un sportiv bine antrenat nivelul
F.C. este de 40-50 bătăi/minut(bradicardie) lucru care confirmă o bună
adaptare la efort prin pauzele mai mari dintre sistole ceea ce permite o
relaxare mai bună a miocardului şi implicit o refacere a potenţialului inimii.

Volumul sistolic este de 40-50 ml în repaus la sportivi antrenaţi şi poate

creşte în efort până la 180-200 ml faţă de 100-120 ml la cei neantrenaţi.

Debitul cardiac este de 5 l/min la neantrenaţi şi poate creşte până la

20-25 l/min în efort în timp ce pentru sportivii antrenaţi debitul cardiac este în
repaus de 3 l/min şi poate ajunge în efort până la 35-45 l/min.

Eforturile efectuate cu o valoare a F.C. mai mici de 130 bătăi/minut nu

modifică dimensiunile inimii la fel şi în cazul eforturilor cu peste 180
bătăi/minut. De asemenea aforturile anaerobe nu produc modificări ale
volumului inimii de aceea sportivii care se antrenează pentru viteză şi forţă nu
vor avea volumul inimii modificat în timp ce sportivii care se antrenează
pentru probele de fond şi mare fond au un volum mare al inimii.
37
 Coeficientul de utilizare al oxigenului este mărit în cazul sportivilor de
performanţă prin utilizarea în proporţie mărită a O 2 la nivelul ţesuturilor şi mai
ales al muşchilor prin creşterea numărului de capilare de la nivelul
musculaturii solicitate. La nivelul sportivilor neantrenaţi O 2 se găseşte în
concentraţie de 190ml/l în sângele arterial iar în cel venos de 140 ml/l iar în
ţesuturi rămân 50ml/l. La cei neantrenaţi concentraţia de O 2 în sângele
arterial este tot de 190 ml/l iar în sângele venos este de 100-110ml/l în timp
ce în ţesuturi rămâne 80-90 ml/O2 .

Frecvenţa cardiacă are valori scăzute la nivelul celor antrenaţi de până

la 30-40 bătăi/min adaptându-se la efort mult mai bine decât în cazul celor
neantrenaţi.

Tensiunea arterială, în special cea sistolică, coboară, atingând valori de

100-110mm/hg în repaus. Cercetările au arătat că antrenamentul nu modifică
semnificativ valorile tensiunii arteriale.
Modificările de antrenament la nivelul sistemului cardiovascular sunt în
funcţie de ramura de sport practicată cele mai multe producându-se la cei care
practică probele de rezistenţă precum şi luptătorilor şi halterofililor.
Modificările parametrilor cardiovasculari revin la valorile dinaintea începerii
practicării sportului în ritmul în care acestea s-au instalat.
Valorile indicatorilor funcţionali ai condiţiei fizice, la nivelul fetelor, sunt
mai mici cu 25-30% decât în cazul bărbaţilor. Valorile forţei de contracţie
musculară maximă(kg/cm2) sunt apropiaţi în cazul ambelor sexe. În cazul
performanţei musculare totale valorile parametrilor sunt superioare în cazul
bărbaţilor, datorită unui procent superior de masă musculară, pentru că aceştia
au un nivel superior al testosteronului, hormon masculin cu efect anabolizant
care favorizează creşterea depozitelor proteice din organism, în special din

38
muşchi. Fetele prin hormonul feminin estrogen stimulează depunerile de ţesut
adipos subcutanat la nivelul sânilor, şi şoldurilor.
Obiectivele condiţiei fizice vor ţine cont şi de parametrul vârstă, deoarece
acestea diferă de la o etapă de vârstă la alta. O persoană tânără are nevoie de
un nivel al condiţiei fizice care să îi permită să facă faţă solicitărilor legate de
şcoală, o persoană adultă să facă faţă eforturilor solicitate de activitatea
profesională, familiară şi de timp liber. În cazul persoanelor de vârsta a treia
nivelul condiţiei fizice va fi în concordanţă cu nivelul solicitărilor reclamate de
activităţile precum şi a celor de boală, frecvente la asceastă vârstă.

Probe şi teste pentru măsurarea parametrilor cardiovasculari

a. Proba Pachon-Martinet. Pune în evidenţă capacitatea reglatoare a
activităţii sistemului cardiovascular la trecerea din clino în ortostatism şi
după o probă de efort – 20 genuflexiuni. Metodologia de aplicare a
probei :
- se măsoară FC şi TA, în clinostatism, după 15 sec. de repaus;
- se măsoară FC şi TA, pe 10 sec., în ortostatism, după 1 min.de la
ridicarea subiectului;
- se efectuează 20 de genuflexiuni în 40 sec.,se trece în clinostatism şi
se măsoară FC şi TA în următoarele 5 minute, în felul următor : min.1 :
1-10 sec.- FC; sec. 11-50- TA ; min 2 : sec.1-10 – FC: sec 11-50 – TA:
sec. 50-60- FC, şi la fel în continuare.
b. Proba Ruffier utilizează valoarea FC incluzând-o într-o formulă anume
din care rezultă indicele Ruffier.
Conţinut probă : după 5 min. repaus, în culcat sau şezând, se măsoară FC
,pe 15 sec –şi se obţine T0, se execută 30 de genuflexiuni în tempoul de 1/sec
şi se înregistrează T1, iar după un minut de repaus, T2.

39
 Formula de calcul este
T0+T1+T2- 200
R =-------------------------
10
Scala de apreciere Ruffier pentru adulţi :
- 0-5 p.- foarte bine
- 5,1 – 10 p – bine
- 10,1 – 15 p – suficient
- peste 15 p – slab

c. Proba Harvard (Step Test)

Varianta 1. :
Conţinutul probei: urcarea şi coborârea pe o scăriţă înaltă de 50 cm.,timp
de 5 min.,cât mai repede posibil(cadenţa de 30 paşi pe minut).La sfârşitul probei
se măsoară FC astfel : de la 1 min la 1 min 30 sec; de la 2 min. la 2 min. 30 sec.
şi de la 3 min. la 3 min. 30 sec.
Se aplică formula :
Durata lucrului în sec. x 100
Indicekle Harvard = ------------------------------------------
Suma FC la revenire x 2
Standarde Harvard :
- sub 55 p = slab
- 55-61 – mediocru
- 65-79 – mediu
- 80-85- bun
- peste 90 – excelent
Varianta 2 :

40
 Efortul este de aceeaşi durată doar că FC se măsoară de la 1 min la 1
min.30 sec. imediat după efort. Formula de calcul, în acest caz este :
Durata lucrului în sec. x 100
Indicele Harvard = ----------------------------------
5,5
Standarde :
- sub 50 p – slab
- 50-80 – mediu
- peste 80 – bun

41
 EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL, FACTORI SANOGENEICI
Pentru asigurarea unui nivel optim de funcţionare al organismului acesta
are nevoie de de mişcare, de activitate fizică. Organele vitale ale organismului:
inima, plămânii, creierul, muşchii, au nevoie imperioasă de activitate fizică
pentru ca acestea printr-o funcţionare integrată la nivelul organismului, să
contribuie la creşterea şi dezvoltarea acestuia.
Perturbările funcţionalităţii organismului cauzate de imobilizări în aparate
gipsate, stările de comă, pot produce disfuncţionalităţi ale organismului,
disfuncţionalităţi care sunt mai greu de recuperat decât cauzele care au generat
imobilităţi.
În perioada de creştere a organismului este necesar ca activităţile fizice să
se desfăşoarea corelat cu factorii naturali de mediu, pentru a se evita apariţia
unor deficienţe la nivelul organismului, rahirism la nivelul scheletului. Corelarea
programei şcolare prin introducera a 3 ore de educaţie fizică pe săptămână,
este o cerinţă obligatorie pentru nivelul vârstei pubertare.
La nivelul vârstei a treia, când s-au format deja deprinderile de practicare
independentă a activităţilor fizice şi de timp liber, educaţia fizică şi sportul
reprezintă factori contribuie la menţinerea şi creşterea standardului sanogenetic,
profilaxia unor îmbolnăviri cauzate de stilul de viaţă nesănătos.
Lipsa practicării activităţilor fizice pot conduce la îmbătrâniri premature ale
persoanelor, care cu toate că nu sunt bolnave, deţin un potenţial biologic scăzut
iar integrarea lor profesională este dificilă.
Vârsta a treia, a bătrâneţii, transformă cerinţele activităţilor de educaţie
fizică şi sport, în cerinţe cu caracter medical, de întreţinere biologică şi
corectare a unor tulburări de funcţionare a organismului, care ar influenţa
negativ starea de sănătate a acestuia.
Practicarea educaţiei fizice şi sportului se va face ţinând cont de câteva
aspecte metodice, caracterul sistematic de 2-3 ori pe săptâmână nu este

42
suficient pentru profilaxia bolilor cardiovasculare, metabolice şi neuropsihice.
Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice care ar conduce la un consum caloric
de 600-700 kcal şi creşterea frecvenţei cardiace la 140-150 b/min ar putea fi un
mijloc de profilaxie.
Pentru persoanele de vârsta I şi II se recomandă efectuarea următoarelor
tipuri de exerciţii fizice:
-gimnastică zilnică de înviorare, efectuată după deşteptare,
-exerciţii respiratorii şi de relaxare neuromusculară şi psihică, în timpul
pauzelor,
-mers zilnic pe jos 5-6 km,
-înot, 40-50 min, 2-3 ori pe săptâmână,
-alergare de tip jogghing, de 2-3 ori pe săptămână,
-drumeţii, la sfârşitul săptămânii.
Odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de vaţă creşte a numărul de persoane
care depăşesc vârsta de 65-70 de ani.
Bătrâneţea ca stadiu de dezvoltare şi îmbătrânirea ca proces, sunt
dominate de procese de involuţie şi regresie fiziologică şi de pierderea
capacităţii, apar la nivelul aparatului cardiovascular. Caracteristica acestei
vârste este de scădere a capacităţii de efort prin:
-scăderea consumului de oxigen
-debitul cardiac şi indicele cardiac mai reduse,
-apare ateroscleroza şi hipertensiunea arterială.
Cunoaşterea relaţiei dintre vârstă şi activitatea fizică are o importanţă
deosebită, deoarece administrarea unor eforturi care nu sunt în concordanţă cu
nivelul de pregătire şi vârstă, devin nocive şi pot conduce la apariţia şi evoluţia
bolilor cronice.

43
 Cheltuielile energetice ale organismului în concordanţă cu vârsta
Odată cu înaintarea în vârstă se reduce activitatea organismului, în
special cea din afara activităţii profesionale(de timp liber). Scăderea
metabolismului de bază de la 1,2kcal/min, la 20-30 de ani, la 1,0 kcal/min la 80
de ani(Lange-Anderson, Copenhaga, 1978) conduce la scăderea cheltuielilor
energetice în special cele din zona recreaţională. Odată cu pensionarea şi
reducerea activităţii profesionale se vor adopta programe de activităţi
recreaţionale prin care se va compensa inactivitatea individului pentru
prevenirea înbolnăvirilor cardiovasculare.
Scăderea progresivă a eforturilor din categoria celor recreative, care
necesită un efort fizic intens, în special cele competiţionale, creşterea celor cu
caracter compensator este o modalitate de a creşte efectul favorabil al
activităţilor fizice la orice vârstă.
O anumită categorie de indivizi practică activităţile fizice competiţionale şi
la vârstă înaintată(competiţiile de veterani) dovedind un nivel al capacităţii de
efort ridicat.
Relaţia dintre condiţia fizică şi vârstă
Cercetările în domeniu(Lange-Anderson, 1978) arată că există o relaţie
direct proporţională dintre vârstă şi capacitatea de efort aerobă(VO 2 max). În
adolescenţă valorile absolute cresc până în jurul vârstei de 20-30 de ani. După
30 de ani la nivelul bărbaţilor se înreistrează o scădere progresivă a capacităţii
de efort aerobe care ajunge la 80 de ani la 50% fa.ă de valorile de la 30-30 de
ani. La nivelul femeilor, capacitatea de efort aerobă reprezintă 70-80% din cea a
bărbaţilor, la aceeaşi vârstă, dar nu scade decât după apariţia menopauzei,
comparativ cu bărbaţii la care după 20-30 de ani se înregisrează o scădere
constantă în corelaţie cu vârsta.
Practicarea activităţilor fizice în timpul vârstei I şi II duc la creşterea
capacităţii de efort care le nivelul vârstei a treia are o importanţă deosebită în

44
sensul că deţin o capacitate de efort mai mare ceea ce le permite o adaptare
situaţională mai bună.
Practicarea activităţii fizice la nivelul vârstei a III-a nu este recomandat să
se efectueze decât în urma unui aviz şi control medical competent şi avizat.
Practicarea unor activităţi fizice care nu au avizul specialiştilor, a celor
neantrenaţi, a celor cu afecţiuni cardiovasculare, metabolice, nutriţionale,
locomotorii etc. pot duce la apariţia unor afecţiuni ireversibile, cu efect negativ
asupra stării de sănătate.
Practicarea exerciţiilor de către persoanele în vârsta se vor face ţinând
cont de anumite principii:
-adaptarea nivelului de solicitare, individualizat, la nivelul capacităţii
de efort şi stării de sănătate al fiecărei persoane,
-practicarea sistematică a activităţilor fizice,
-creşterea progresivă a solicitării până la atingerea nivelului optim
corespunzător vârstei.
-controlul medical periodic pentru evaluarea stării de sănătate.
Dominanta calitativă a activităţii fizice şi sportive practicate cu scop
sanogenetic este în concordanţă cu vârsta:
-formativă, la nivelul vârstei I,
-de perfecţionare şi întreţinere, la nivelul vârstei II-a,
-de întreţinere şi corectare, la nivelul vârstei a III-a,
Avantajele terapiei prin intermediul activităţilor fizice este cea mai puţin
nocivă, cea mai naturală şi ieftină.

45
 INFLUENŢA ACTIVITĂŢILOR FIZICE ASUPRA ORGANISMULUI
Pentru optimizarea raporturilor dintre organism şi mediu, o problemă a
echilibrului dinamic, este necesar identificarea unor mijloace naturale care să nu
genereze şi efecte secundare neplăcute, în scopul adaptării organismului la
condiţiile de mediu.
Ca forme ale mişcării cele mai favorabile pentru anihilarea tendinţelor de
scădere a vigorii fizice a omului, în condiţiile activităţii actuale, exerciţiul fiizic
este forma cea mai accesibilă. Exerciţiul fizic reprezintă contracţii susţunute ale
mai multor grupe şi lanţuri musculare repetate de un anumit număr de ori, cu un
efort funcţional deosebit şi un aport energetic corespunzător.
Schimbul de substanţe dintre organism şi mediu se face prin intermediul
aparatului digestiv, care preia substanţele nutritive din mediul eterior.
Prelucrarea şi transportul acestora de către aparatul circulator la muşchi,
prelucrarea şi transformarea în energie a substanţelor nutritive, constituie un
proces complex în care sunt antrenate toate aparatele şi sistemele
organismului, care prin solicitare se perfecţionează structural şi funcţional, prin
adaptare.
Efortul depus pentru desfăşurarea activităţilor fizice conduce la un
anumit grad de oboseală care impune o anumită tip de odihnă pentru refacerea
mecanismelor energetice solicitate. Eforturile fizice repetate după o metodologie
adecvată, corelate cu pauze de odihnă corespunzătoare, conduc la fenomene
de supracompensare şi în final la adaptare la eforturi mai ridicate.
Dezvoltarea capacităţii de efort, pentru a face faţă la anumite tipuri de
activităţi, conduc la fenomene de adaptare ale organismului la eforturi specifice.
Pentru compensarea solicitărilor din urma eforturilor zilnice sunt necesare
activităţile compensatorii care vor diminua efectele negative ale solicitărilor
zilnice. Având în vedere că majoritatea profesiilor au o solicitare fizică mai
redusă, gradul de confort mai ridicat, aportul energetic mai ridicat faţă de

46
consumul energetic, se impune practicarea activităţilor fizice care contribuie la
consumul energetic suplimentar şi excelent mijloc de menţinere a sănătăţii.
Influenţa ectivităţilor fizice asupra aparatului locomotor
-prin tracţiuni, presiuni, tensiuni, compresiuni şi întinderi care acţionează ca
stimuli care măresc aportul de sânge şi substanţe nutritive, hipertrofiindu-le şi
crescând funcţionalitatea acestora.
Prin practicarea sistematică a exerciţiilor de forţă şi rezistenţă se produc
creşteri în diametrul transversal, îngroşări ale periostului, apariţia unor rugozităţi
şi noi tuberculi.
Practicarea cu regularitate a exerciţiilor fizice se produc la nivelul
articulaţiilor o mărire a suprafeţelor, îngroşarea cartilajului articular, permiţând
miscări mai ample şi precise.
Lipsa solicitărilor la nivelul articulaţiilor conduc o scădere a mobilităţii
acestora, degenerarea acestora precum şi instalarea unor afecţiuni care conduc
la artroze, luxaţii şi entorse.
Musculatura solicitată creşte în volum şi îşi modifică structura internă prin
creşterea numărului de fibre musculare, vascularizare crescută şi crştere
importantă a consumului de O2 cu efect asupra creşterii capacităţii de efort.
Musculatura nesolicitată se atrofiază şi scade capacitatea funcţională cu efect
asupra stării de sănătate.
Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice influenţează forma şi structura
corpului.

Influenţa exerciţiilor fizice asupra sistemului nervos

-perfecţionarea structurală a celulelor nervoase, îmbunătăţirea funcţiilor lor prin
creştera labilităţii, puterii şi vitezei de transmitere a impulsurilor nervoase, prin
mărirea randamentului lor este una din influenţele asupra sistemului nervos.
-dezvoltarea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia,

47
-îmbunătăţirea proceselor activităţii nervoase superioare: concentrarea,
iradierea şi inducţia,
-optimizarea formării legăturilor temporale din scoarţa cerebrală, formarea
reflexelor condiţionate,
-refacerea centrilor nervoşi obosiţi,
-optimizarea funcţiilor scoarţei cerebrale şi a sistemului nervos vegetativ, cu
repercursiuni pozitive asupra funcţiilor motorii solicitate în efort,
-mijloc de neînlocuit pentru prevenirea îmbolnăvirilor ca urmare a solicitărilor.

Influenţa exerciţiilor fizice asupra aparatului cardiovascular

Înfluenţa exerciţiilor fizice asupra sistemului cardiovascular este în
funcţie de natura volumul şi intensitatea efortului fizic.
Conduce substanţele nutritive şi oxigenul la musculatura solicitată unde
au loc arderile care degajă energia necesară contracţiilor, şi eliminarea
substanţelor toxice care rezultă din arderi, prin aparatul excretor.
Aparatul cardiovascular suferă anumite adaptări care sunt imediate:
-creşterea frecvenţei cardiace, de la 60-80b/min la 180-200b/min funcţie
de intensitatea efortului,
-dezvoltarea capacităţii de efort aerobe se produce numai la un efort
care are un număr de 160-170b/min, care să absoarbă 70% din volumul maxim
de O2.
-creşterea debitului circulator, care creşte proporţional cu consumul de
O2 şi intensitatea efortului,
-creşterea cantităţii totale de sânge circulant, prin mobilizarea lui din
organele de rezervă, ficatul şi splina,
-intensificarea circulaţiei la nivelul fibrelor musculare, prin irigarea
musculaturii solicitate, care creşte în timpul efortului cu 10-20% faţă de starea
de repaus,

48
 -creşterea, de 6 ori, a vitezei de circulaţie faţă de repaus,
-creşterea cu 6mm/coloană de mercur a tensiunii arteriale maxime,
Modificările tardive, de antrenament:
-revenirea FC şi TA, mai rapid la valorile dinainte de efort a celor care
practică activităţole fizice, faţă de cele sedentare,
-adaptarea vaselor şi inimii de sânge la solicitări diverse,
-creşterea volumului inimii şi forţei de contracţie şi volumului de sânge
expulzat în vase,
-scăderea frecvenţei cardiace în repaus,
-hipotensiunea arterială, scăderea frecvenţei cardiace şi creşterea
tonusului cardiac sunt rezultatul unei tonifieri corespunzătoare a sistemului
nervos parasimpatic,
-creşterea numărului de globule albe şi roşii din sânge, şi procentului de
hemoglobină,
Efortul fizic este mijloc de bază în tratamentul afecţiunilor degenerative
cardiovasculare iar practicarea acestuia se va face sistematic, cu un nivel al
solicitării adaptat funcţie de particularităţile individuale ale fiecărui practicant în
parte, recomandările fiind ca un bolnav cu afecţiuni cardiovasculare să nu
desfăşoare un efort care depăşeşte FC cu 60% din cea recomandată mai jos:
Andersen, recomandă ca FC să nu depăşească următoarele valori:
-20-29 ani ...............170b/min.
-30-39ani..................160b/min.
-40-49 ani.................150b/min.
-50-59ani..................140b/min.
-60-69 ani.................130b/min.
Pentru calcularea valorii FC recomandate la nivelul unui pacient, cu
afecţiuni cardiovasculare, de 50 de ani, cu FC=80b/min în repaus, vom aplica
următoarea formulă:

49
 FC=FC repaus+(FC antrenament-FC repaus)
FC=80-(140-60)=80/60%=80-36=116.
Programul de pregătire al unui bolnav cu afecţiuni cardiovasculare va fi
strict supravegheat în perioada de convalescenţă, apoi se recomandă eforturi
fizice aerobe, ciclice: mersul pe jos, jogghingul, înnotul, mersul pe bicicletă, cu o
durată de 25-30 de minute zilnic.

Influenţa ex erciţiilor fizice asupra aparatului respirator

Contracţiile musculare implică un mare consum de O2, datorită faptului
că arderile la nivelul fibrelor musculare sunt foarte intense. Aparatul respirator
prin componentele sale va asigura transportul şi consumul de O2, adaptat la
solicitările cerute.
Adaptarea se va realiza fie prin creşterea frecvenţei respiratorii, fie prin
creşterea amplitudinii mişcărilor respiratorii. Creşterea numărului de mişcări
respiratorii de la 16-18 la 25-35, sau chiar mai mult. În anumite tipuri de efort
frecvenţa respiratorie duce la scăderea amplitudinii micărilor respiratorii şi
implicit la scăderea cantităţii de O2 transportate şi consumate de către plămâni.
O creştere a frecvenţei respiratorii se datorează, fie faptului că efortul a
fost administrat la un organism care nu face faţă acestuia şi prin urmare va fi
corectat, fie faptului că adaptarea nu a fost făcută în mod economicos.
Practicarea activităţilor fizice vor duce la o adaptare economicoasă la
efort, prin creşterea progresivă a amplitudinii, permiţând vehicularea unei
cantităţi de aer în mod progresiv, o utilizare raţională a O2 şi o mai bună
oxigenare a organismului.
Odată cu creşterea nivelului condiţiei fizice, prin practicarea exerciţiilor
fizice, judicios programate şi corect administrate, se va realiza o creştere a
volumului şi elasticităţii toracice care vor permite mărirea amplitudinii mişcărilor
respiratorii şi scăderea frecvenţei acestora, atât în repaus cât şi în efort.

50
 Administrarea eforturilor de rezistenţă, alergarea, înotul, ciclismul, schiul
fond, pot duce la un volum al capacităţii vitale de 6000cm3, faţă de 3500cm3 în
cazul celor care nu ptactică exerciţiile fizice.
Respiraţia mai poate fi îmbunătăţită prin intermediul exerciţiilor de
respiraţie prin stimularea funcţiei respiratorii, scurtarea intenţionată a duratei
dintre inspiraţie şi expiraţie, mişcări ample de respiraţie însoţite de mişcări active
ale braţelor şi trunchiului. Aceste exerciţii se vor programa după cele în care a
fost nevoie de angrenarea unei mase musculare mari.
Influenţa exerciţiilor fizice asupra aparatului digestiv
Odată cu creşterea nivelului condiţiei fizice se constată şi o bună
funcţionare a aparatului digestiv, deoarece digestia şi absorţia alimentelor se
face în condiţii mai bune iar tranzitul în tubul digestiv mai activ. Scăderea
tonusului musculaturii abdominale, ca urmare a unei solicitări insuficiente sau
unei alimentaţii exagerate pot produce o absorţie deficitară a alimentelor, tonus
scăzut al musculaturii din pereţii organelor digestive.
Importanţa tonusului crescut al musculaturii abdominale la buna
funcţionare a tubului digestiv este mare, exerciţiile pentru un tonus muscular
corespunzător nu vor lipsi din programul zilnic.

51
 CLASIFICAREA GRUPELOR DE PROFESII
Participarea conştientă la practicarea exerciţiilor fizice de către un număr
cât mai mare de persoane, va trebui ca să ţinem cont de punctul de vedere al
principalelor discipline ştiinţifice care studiază sistemul: om-proces de muncă-
condiţii de muncă(fiziologia muncii, igiena muncii, ergonomia).
După tipul de solicitare munca este de două tipuri:
1. tipul de muncă cu solicitare predominant muscular,
2. tipul de activitate predominant nervoasă.
Printre factorii din procesul muncii care pot genera efecte nocive asupra
organismului putem aminti:
-organizarea neraţională a proceselor de muncă(efort fizic şi intelectual
peste posibilităţile organismului),
-microclimat de lucru necorespunzător(zgomot, frig, ventilaţie),
-deficienţe de construcţie şi amenajare a locului de muncă(deficienţe de
iluminare, aerisire, spaţii mici).
Pentru crearea unor condiţii de muncă corespunzătoare, de adaptare a
organismului la eforturile specifice activităţii profesionale cu efort
preponderent muscular, se iau în considerare: cheltuielile energetice, poziţia
de lucru, structura mişcărilor specifice activităţilor profesionale. Acestea pot
fi: uşoare, medii şi grele.
Criteriile de care se ţine cont la clasificarea diverselor profesii sunt:
-caracterul dominant al solicitărilor profesionale: musculare sau
nervoase,
-cunoaşterea ritmului şi gradului de solicitare: fizică sau nervoasă,
-stabilirea caracterului efortului muscular: static sau dinamic,
-cunoaşterea cheltuielilor energetice: funcţie de gradul şi tipul de
solicitare al organismului,
-poziţiile corpului în timpul lucrului,

52
 -structura mişcărilor în timpul activităţilor.
Potrivit acestor criterii medicina muncii împarte activităţile în şase grupe de
profesii:
Grupa I de profesii se caracterizează prin:
-activităţi cu solicitare predominant nervoasă,
-ritmul şi gradul de solicitare intens,
-lucru muscular static la nivelul trunchiului,
-caracter pronunţat sedentar,
-cheltuieli energetice reduse, sub 3000 de calorii/kg/corp,
-poziţia şezând,
-antrenarea în cadrul activităţii, numai amembrelor superioare,
Profesiile care se încadrează în grupa I de muncă sunt: funcţionari,
opticieni, ceasornicari, montori de precizie, laboranţi, etc.
La nivelul acestei grupe de profesii, cu caracter sedentar pot avea
următoarele repercursiuni asupra organismului:
-circulaţie de întoarcere defectuoasă,
-mişcări respiratorii afectate de poziţia corpului,
-tulburări ale proceselor de digestie, tranzit intestinal încetinit şi constipaţie.
Obiectivele activităţilor fizice pentru diminuarea efectelor negative vor
viza:
-activarea funcţiilor biologice: circulaţia şi schimburile nutritive la nivelul
abdomenului,
-stimularea funcţiei respiratorii prin creştera amplitudiinii şi corectitudinii,
-eliminarea încordărilor statice ale musculaturii spatelui şi relaxarea
acesteia,
-prevenirea şi combaterea deformărilor articulare şi osoase,
-relaxarea segmentelor intens solicitate,
-mobilizarea articulaţiilor slab solicitate.

53
Pentru diminuarea şi eliminarea efectelor negative asupra organismului ale
factorilor de risc se impun practicarea anumitor forme de exerciţii:
-exerciţii de întindere, care acţionează asupra coloanei vertebrale,
prevenind şi corectând deviaţiile curburilor fiziologice,
-exerciţii analitice de trunchi, sub forma extensiilor, îndoirilor laterale şi
extensiilor,
-exerciţii de mobilitate ale şoldului şi umărului,
-exerciţii pentru cap şi gât,
-exerciţii pentru stimularea circulaţiei la nivelul membrelor inferioare şi
bazinului(genuflexiuni, alergări uşoare, etc),
-exerciţii de tonifiere a musculaturii spatelui şi abdomenului, pentru
intensificarea funcţiei circulatorii la acest nivel,
-exerciţii de educare a respiraţiei prin amplificarea mişcărilor libere de
respiraţie.

Grupa a-II-a de profesii:

Particularităţi:
-solicitare mare şi continuă, a SNC şi analizatorului vizual şi atenţiei,
-cheltuieli energetice scăzute pentru desfăşurarea activităţilor
profesionale,
-lucrul muscular predominant static la nivelul trunchiului şi membrelor
inferioare,
-antrenarea în mişcare pentru desfăşurarea operaţiunilor de muncă, a
membrelor superioare cu care se execută mişcări rapide, cu grad ridicat de
coordonare şi solicitare mare a atenţiei,
-activitatea se desfăşoară în poziţia stând.
În această grupă de profesii intră: vopsitori, coafori, tipografi, electricieni,
farmacişti, stomatologi,

54
Tulburările care pot apărea dacă nu se acţionează din timp asupra acestora
sunt:
-deviaţii şi deformaţii ale coloanei vertebrale,
-deformaţii ale piciorului: picior plat dureros,
-tulburări circulatorii ale membrelor inferioare: edeme, varice,
Obiectivele exerciţiilor fizice pentru eliminarea acestor tulburări:
-redresarea staticii şi dinamicii coloanei vertebrale, pentru prevenirea
instalării unor deficienţe fizice,
-activarea funcţiilor biologice de circulaţie şi schimburilor nutritive la
nivelul segmentelor solicitate, pentru prevenirea edemelor varicelor şi
deformaţiei boltei plantare,
-relaxarea segmentelor solicitate,
-educarea respiraţiei prin formarea unui stereotip respirator corect şi
complet care să antreneze toate zonele plămânilor.
Exerciţii recomandate:
-exerciţii dinamice pentru musculatura membrelor inferioare,
-exerciţii dinamice pentru trunchi sub forma îndoirilor laterale, răsucirilor,
extensiilor, şi rotărilor,
-exerciţii de relaxare amembrelor superioare şi inferioare,
-exerciţii ample de respiraţie cu accent pe solicitarea zonei condro-
costale.
-sărituri.

Grupa a III-a de profesii

Particularităţile acestei grupe sunt:
-solicitare mare cu pauze scurte ale SNC,
-lucrul muscular static şi dinamic generalizat,
-solicitarea membrelor superioare, trunchiului şi membrelor inferioare,

55
 -cheltuielile energetice, specifice activităţii, medii,
-activitatea profesională se desfăşoară din poziţia stând,
În această grupă de profesii sunt incluse meseriile: prelucrătorii prin
aşchiere, tinichigii, ajustorii, lăcătuşii, mecanicii auto.
Dintre tulburările care sunt specifice acestei grupe de muncă amintim pe
cele care apar la nivelul coloanei vertebrale şi sparelui: cifozele,
Dintre afecţiunile aparatului vascular sunt cele care apar la nivelul
membrelor inferioare, edemele şi varicele(circulaţia de întoarcere proastă),
piciorul plat(căderea bolţii plantare).
În tratamentul acestor afecţiuni se vor administra exerciţii cu caracter
compensator, individualizat, pentru corectarea acestor deficienţe.
-exerciţii de trunchi: extensii, aplecări, îndoiri laterale, răsuciri, rotări, cu
efect compensator corespunzător poziţiilor din timpul activităţii profesionale,
-exerciţii dinamice pentru membrele inferioare: mers, alergare uşoară,
genuflexiuni, pendulări, balansări, însoţite de mişcări ale braţelor,
-exerciţii de respiraţie, însoţite de mişcări active ale trunchului,
membrelor superioare şi inferioare.

Grupa a-IV-a de profesii

Specific acestei grupe de muncă este:
-solicitarea predominant musculară, în timpul activităţii profesionale,
-lucru muscular dinamic, la care participă toate segmentele corpului,
-solicitarea SNC la nivel mediu, intercalat cu pauze care permit refacerea
capacităţii funcţionale a centrilor nervoşi solicitaţi,
-cheltuieli energetice mari în procesul de muncă,
-poziţiile adoptate în timpul activităţii sunt cele de stând.
Din categoria acestei grupe de profesii fac parte: fierar-betoniştii, docherii,
încărcătorii şi descărcătorii de materiale.

56
Pentru realizarea acestor solicitări sunt administrate pauze pentru liniştirea şi
refacerea eficientă a organismului. Categoriile de exerciţii recomandate:
-exerciţii de respiraţie şi relaxare, din poziţii cu baza de sprijin mare(şezând,
stând depărtat),
-exerciţii de trunchi, sub forma extensiilor, îndoirilor laterale şi răsucirilor,
executate în ritm moderat,
-exerciţii pentru relaxarea musculaturii membrelor inferioare şi suprerioare,
-exerciţiile de gimnastică compensatorie vor fi programate individualizat,
pentru prevenirea unor deficienţe ca: spondiloze cervicale şi lombare, picior
plat, scolioze.

Grupa a-V-de profesii

Particularităţile acestei grupe de profesii sunt:
-solicitare mare cu pauze, a SNC, analizatorului vizual şi atenţiei,
-lucrul muscular dinamic, care alternează încordările statice, intense, de
scurtă durată,
-cheltuieli energetice mari, în procesul de muncă,
-poziţiile de lucru sunt, stând cu trunchiul aplecat, îndoit, răsucit.
Profesiile incluse în această grupă sunt cele care se desfăşoră în condiţii de
efort fizic foarte mare, în condiţii extreme: minerii, turnătorii, forjorii, oţelarii.
Pentru prevenirea deficienţelor organismului cauzate prin practicarea acestor
profesii se recomandă: gimnastica de angrenare în efort, gimnastica de la
sfârşitul programului de lucru şi programe de exerciţii fizice individualizate,
administrate şi dozate corect, executate în timpul activităţilor de timp liber,
Exerciţiile fizice recomandate în cadrul programelor:
-exerciţii de relaxare a musculaturii braţelor, picioarelor şi spatelui,
-exerciţii de trunchi sub forma extensiilor, îndoirilor laterale, răsucirilor şi
rotărilor,

57
-exerciţii de respitaţie, însoţite de mişcări active, ale trunchiului şi membrelor
inferioare.
Grupa a-VI-a de profesii
Caracteristic acestei grupe de profesii este o încordare a sistemului
nervos, analizatorilor şi proceselor psihice, lucrul muscular static, cheltuieli
energetice medii, antrenarea în procesul de muncă a membrelor
superioare(antebraţe şi mâini în mod deosebit).
Profesiunile care se încadrează în această grupă de profesii sunt cele
care se desfăşoară la înălţimi mari, pe suprafeţe de srijin reduse, respiraţia
superficială care împiedică oxigenarea corespunzătoare a organismului.
Im timpul activităţiii, membrele superioare lucrează peste nivelul
umerilor, cu influenţă negativă a alimentării cu sânge a acestor segmente
corporale, poziţiile de stând cu trunchiul în extensie afectează statica şi
dinamica trunchiului, cu repercursiuni negative asupra acestuia prin apariţia
lordozelor lombare.
Obiectivele programelor de recuperare vor viza:
-prevenirea lordozelor lombare, abdomenului proeminent şi aton, a înclinării
mari a bazinului, sub orizontală,
-intensificarea circulaţiei la nivelul musculaturii membrelor inferioare şi
trunchiului, solicitate static, precum şi a musculaturii membrelor superioare,
care fost solicitate în poziţile specifice activităţii,
-stimularea respiraţiei şi formarea unui stereotip respirator corect,
-relaxrea segmentelor intens solicitate, în scopul refacerii capacităţii de efort.
Pentru realizarea obiectivelor se impune practicarea gimnasticii
compensatorii la locul de muncă, individualizat, precum şi parcurgerea unor
programe de gimnastică, pentru prevenirea şi tratarea deficienţelor fizice care
pot apărea: lordoze lombare şi abdomen aton.
Categoriile de exerciţii care vor fi administrate vor fi:

58
-exerciţii ale membrelor inferioare sub forma ducerilor, fixărilor şi balansărilor,
-exerciţii de trunchi, aplecări, îndoiri laterale, răsuciri,
-exerciţii de mers,
-exerciţii de respiraţie,
-exerciţii pentru abdomen(izotonice şi izometrice).

59
 DEFICIENŢELE FIZICE ŞI PSIHOMOTORII

Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, în forma si

functiile fizice ale organismului, care tulbura cresterea normala si dezvoltarea
armonioasa a corpului, modifica aspectul exterior, reduc aptitudinile si puterea de
adaptare la efortul fizic si diminueaza capacitatea de munca productiva a
individului.

Deficientele fizice se constituie, deci, ca invaliditati corporale care slabesc

puterea si mobilitatea organismului prin modificari patologice exterioare sau
interioare, localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente
ale sale.

Categoria respectiva de handicap cuprinde:

-infirmii motorii sau locomotori (de motricitate), cât si pe cei care

-cei care sufera de unele boli permanente - cronice (boli respiratorii,

cardiopatiile, diabetul etc.) ce influenteaza negativ capacitatea fizica a individului.
In aceasta categorie pot fi încadrate si persoanele cu afectiuni senzoriale (surzii
si orbii), tinând cont de particularitatile lor specifice deosebite.
Deficientele fizice sunt abateri de la normalitate prin dereglari morfo-
functionale care duc la instalarea unor dezechilibre si evolutii nearmonioase.
Trebuie subliniat ca, în lipsa altor anomalii, deficienţii fizic sunt normali din
punct de vedere al capacitaţilor intelectuale, dar prin situatia lor de exceptie si
într-un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragila, cu pronunţate
note de frustrare si de anxietate, cu conflicte si tensiuni interioare, cu dificultati
de relationare cu cei din jur si de integrare în viata social-profesionala.
Aceste deficiente fizice sunt considerate - în majoritatea tarilor, printre care
si Marea Britanie - o forma de deficienta în dezvoltare (din punct de vedere
calitativ) alaturi de deficienta mintala si de deficientele de adaptare.

60
 Cauzele deficientelor fizice si psihomotorii se prezinta sub o mare varietate
si pot sa afecteze în grade diferite organismul.
Pot fi sistematizate, dupa diferite criterii, în mai multe categorii. Astfel, dupa
un prim criteriu, al originii, cauzele pot fi împartite în interne si externe.
a). cauzele interne sunt determinate de procesele de crestere si de
dezvoltare, de natura functiilor somatice, organice si psihice,
b) cauzele externe sunt raportate la conditiile de mediu, de viata si de
educatie ale individului. In functie de caracterul direct/indirect exista cauze cu
actiune directa, care intereseaza elementele proprii ale deficientei, si cauze
indirecte, care produc o afectiune sau o deficienta morfologica sau functionala.
c) frecvent se utilizeaza si criteriul de împartire a cauzelor în predispozante
(favorizante) si determinante (declansatoare).
Factorii favorizanţi sau predispozanţi (care pot cauza deficientelor fizice)
sunt în legatura cu ereditatea, cu influentele nocive pe care le sufera
organismul fatului în viata intrauterina etc.
Factorii determinanti (declansatori) sunt cei care prin aparitia si
actiunea lor determina dezvoltarea deficientelor fizice si psihomotorii. Ei pot
actiona în perioada intrauterina, în timpul travaliului sau în perioada
copilariei.

Clasificarea deficienţelor:
Deficientele fizice sunt grupate, alaturi de deficientele senzoriale, în
categoria deficientelor somatice sau biologice după:
-prognosticul (evolutia) deficientei fizice (deficiente neevolutive - statice, fixate
definitiv, foarte greu de corectat –
-deficienţe evolutive - care progresează sau regresează, putând fi corectate,
într-o proportie mai mare sau mai mica, mai usor sau mai greu),
61
 După gravitate:
-deficienţe fizice uşoare, care se pot corecta destul de uşor si total - ex.:
deficienţa cifotica, gâtul înclinat lateral sau înainte etc,
-deficienţe de grad mediu în care sunt înglobate defectele morfologice si
funcţionale staţionare sau cu evolutie lenta, care se corecteaza partial sau
ramân nemodificate - ex.: cifoze, lordoze, deformatii ale abdomenului, toracelui
etc.
-deficiente accentuate care constau în modificari patologice ajunse într-un
stadiu avansat de evolutie - ex. malformatiile aparatului locomotor), localizarea si
efectele deficientei (deficiente morfologice si deficiente functionale).
Ambele categorii mari de deficiente pot fi subîmparţite în functie de întinderea
si de profunzimea deficientei în:
-deficiente globale (generale sau de ansamblu)
-deficiente partiale (regionale, segmentare sau locale).
E. Verza clasifica deficientele morfologice globale în:
-deficienţe de creştere, de nutritie, de atitudine, deficiente ale tegumentelor,
ale musculaturii, oaselor sau articulatiilor.
-a doua categorie de deficienţe fizice morfologice sunt deficienţele
morfologice parţiale în care sunt incluse: deficiente ale capului, ale fetei,
deficiente ale gâtului, trunchiului/toracelui, ale abdomenului etc.
A doua mare clasa de deficiente fizice este reprezentata de deficientele
functionale în care includem:
-deficienţe ale aparatului neuromuscular (diferitele forme si grade de
paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a mişcărilor)
-deficienţe ale marilor aparate si funcţiuni ale organismului (ex. ale
aparatului respirator).

62
 . DEFICIENŢELE MORFOLOGICE GLOBALE
E. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în:
-deficiente de crestere (hiposomie - nanism, hipersomie - gigantism, între
înaltime si greutate de exemplu, disproportionalitate - între cap si trunchi de
exemplu),
-de nutritie (obezitate, debilitate fizica),
-de atitudine (atitudine global insuficienta, de exemplu: rigida sau global
asimetrica),
-deficiente ale tegumentelor (palide sau vinetii, uscate sau umede, cu pete,
cicatrici, eczeme, cu hipertricoza - pilozitate pe tot corpul,),
-deficiente ale musculaturii (hipotonii sau hipertonii),
-deficiente ale oaselor, ale articulatiilor.

DEFICIENŢELE MORFOLOGICE PARŢIALE

A doua categorie de deficiente fizice morfologice - dupa E. Verza -sunt
deficientele morfologice partiale în care sunt incluse:
-deficiente ale capului (ex.: cap macrocefal - supradimensionat în raport cu
corpul, cap microcefal - subdezvoltat în raport cu corpul, cap brahicefal - fara
proeminenta occipitala, cap doliocefal - cu diametrul antero-posterior alungit si
cu o "sa" la mijloc, cap hidrocefal etc),
-ale fetei (fata prea ovala, prea alungita, latita, cu cicatrici, malformatii, cu
pareze, fata cu afectiuni ale ochilor - strabism, ochi înfundati sau prea apropiati
etc, sau ale nasului, urechilor, fata cu dinti vicios implantati etc),
-ale gâtului (un gât prea lung sau prea scurt, prea gros sau prea subtire, gât
cifotic, lordotic sau scoliotic, gât rasucit - torticolis, gât cu relief tiroidian accentuat
etc),

63
 -deficiente ale trunchiului/ale toracelui (prea lung, prea scurt, îngust, prea
larg, prea bombat, plat, cu semne de rahitism, strangulat sau cu stern înfundat),
ale abdomenului (un abdomen prea proeminent, strangulat, cu hernii sau prea
moale), ale spatelui (spate cifotic, scoliotic, asimetric),
-deficiente ale coloanei vertebrale, ale bazinului (cazut prea mult în jos,
înclinat lateral etc).
O alta categorie de deficiente morfologice partiale sunt cele ale
-membrelor superioare, care pot fi inegale (în lungime sau grosime),
asimetrice, ramase în flexie/extensie, cu umeri prea îngusti/largi, prea cazuti
sau "teposi", sau "adusi", cu brate inegale, cu coate în flexie/entensie, în O sau
în X, cu antebrate curbate, asimetrice, sau cu sechele traumatice, cu degete cu
anomalii sau cu omoplati asimetrici etc.
-deficientele membrelor inferioare, membre care pot fi inegale, cu contracturi,
cu solduri cu relief accentuat sau asimetrice, cu genunchi ramasi în
flexie/extensie sau asimetrici, cu gambe recurbate sau cu sechele traumatice,
cu glezne strâmbe, în X sau scobite si cu degete "în ciocan" - în flexie cu sprijin
pe unghii - sau strâmbe, suprapuse sau deformate etc

DEFICIENŢELE FUNCŢIONALE
A doua mare categorie de deficiente fizice este reprezentata de deficientele
functionale, în care includem:
-   deficiente ale aparatului neuromuscular (diferitele forme si grade de
paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a miscarilor);
-   deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului (ale aparatului
respirator - ex.: insuficienta respiratorie, ale aparatului cardiovascular - ex.:
hipertensiune arteriala, ale aparatului digestiv si functiilor de nutritie - ex.:

64
obezitate, ale sistemului endocrin - ex.: insuficienta sexuala, nanism, deficiente
ale organelor de simt).
O alta clasificare a deficientelor fizice (motorii) este oferita de Robănescu
(1976), care împarte aceste deficienţe în trei categorii:
a)  deficiente fizice de origine osteo-articulara-în care sunt incluse
malformatiile congenitale (ex.: luxatie congenitala de sold, amputatie
congenitala, picior strâmb congenital), deformarile osoase aparute în timpul
procesului de crestere (inegalitatea membrelor, rahitism, cifoze, scolioze etc.) sau
sechelele temporare sau definitive ale accidentelor mai ales cele de circulatie si
postcombustie);
b) deficiente fizice de origine neurologica care sunt reprezentate de:
infirmitatea motrica de origine cerebrala (ce presupune pareze, paralizii
spastice, probleme de coordonare, miscari involuntare-sincinezii, tulburari de
echilibru la care se adauga si tulburari asociate de genul epilepsiei, tulburarilor
senzoriale, instrumentale - ex.: executia gesturilor etc), bolile neuronului motor
periferic (sechelele de poliomelita si afectiunile neurologice evolutive-miopatiile,
distrofiile neuromusculare);
c)    bolile cronice evolutive articulare (polioartritele reumatismale ale
copilului si artropatiile din hemofilie).
În categoria tulburarilor de psihomotricitate includem toate
-tulburarile lateralitatii (ex: încrucisata, contrariata),
-ale conduitelor motrice de baza (ex: ale mersului, saritului, ale
controlului postural),
-tulburarile de realizare motrica (apraxia - pierderea capacitatii de
executie a gesturilor, a miscarilor adaptate unui scop, dispraxia
-incapacitatea de coordonare a gesturilor, disgrafia motrica - afectarea
vitezei si a fortei scrisului etc),

65
 -tulburari ale conduitelor perceptiv-motrice {ale orientarii spatiale -
necunoasterea termenilor spatiali, perceperea gresita a pozitiilor în spatiu,
orientarea incorecta în spatiu, lipsa memoriei spatiului si ale orientarii
temporale),
-tulburari ale schemei corporale (presupunând necunoasterea partilor
corpului sau incapacitatea de folosire a lor etc),
-instabilitatea psihomotorie (exces de miscare si incapacitate de orientare
si urmarire a unui obiect în miscare),
-tulburari ale conduitelor motrice fine (ex: incapacitate de concentrare si
de perseverare într-o actiune anume).

66
 RECUPERAEA DEFICIENŢELOR FIZICE

In abordarea oricărei deficienţe fizice sau psihomotorii este important

sa fie respectate anumite principii de baza, care pot asigura succesul
interventiei recuperatorii, si anume:
-prevenirii deficientei fizice;
-interventiei de tip educational precoce;
-intervenţiei globale si individualizate a persoanei cu deficienţa fizică;
-intervenţiei cooperarii si al parteneriatului;
-interventiei structurilor de sprijin.
Trebuie avut în vedere faptul ca înainte de a corecta/trata o deficienta fizica este
bine sa prevenim aparitia ei prin masuri de îngrijire primară si secundară (ex.
vaccinari - împotriva bolilor transmisibile, asanarea solului, aprovizionarea cu
apa, examene medicale periodice ale gravidei si copilului, supravegherea
regimului nutritional etc), la care se adauga si cele cu caracter tertiar care
împiedica transformarea unei incapacitati în handicap (incluse în programele de
readaptare a copilului/adultului cu defiienta).
Atunci când exista deja o deficienta motorie, demersul corector cuprinde:
-evaluarea potentialului psihomotor al copilului,
-educaţia copilului deficient fizic,
-educatia familiei lui.
-terapia de tip psihologic (realizată individual sau în grup - cu grup
suportiv),
-corectarea deficientei (acolo unde se poate) prin exercitii de gimnastica,
fizioterapie, prin kinetoterapie, reflexoterapie, acupunctura etc.
In cadrul aspectelor de consiliere psihologica trebuie sa abordăm:

67
-impactului psihologic al deficientei fizice asupra copilului. Acest impact este
diferit, în functie de grupa de vârsta si de tipul handicapului,
- reactiile copilului la boala si mai ales la durere.
-recuperarea fizică - exercitiul fizic - folosita în scop profilactic, dar mai ales
corectiv, influenteaza nu numai forma si structura tesuturilor corpului omenesc, ci
echilibreaza concomitent functiile fiecarui organ, realizând o stare de sinergie si
de solidaritate functionala.
Asadar, în functie de tipul de deficienta fizica sau psihomotorie, de vârsta
persoanei respective, de potentialul ei fizic si psihic se va proceda la o
modalitate sau alta de interventie de tip recuperator.
Exercitiul fizic, folosit în scop profilactic, dar mai ales corectiv, influenteaza
nu numai forma si structura tesuturilor corpului omenesc, ci echilibreaza
concomitent functiile fiecarui organ, realizând o stare de sinergie si de solidaritate
functionala. Cele mai evidente efecte functionale se constata tot la nivelul
aparatului locomotor.
a) gimnastica corectiva, exercitiile fizice urmaresc nu numai exercitarea,
dezvoltarea si perfectionarea functiilor motorii normale, dar mai ales reeducarea si
recuperarea celor slabite sau tulburate. În tulburarile şi deficientele aparatului
locomotor, exercitiul fizic, dozat si gradat în concordanta cu posibilitatile
functionale ale deficientului, reeducă si perfectioneaza calitati motrice de baza, în
special forta, rezistenta, supletea si îndemânarea. Aceste îmbunatatiri
functionale se datoresc interventiei unor factori neuromusculari, care uşureaza
transmiterea impulsului nervos si utilizarea completa a substantelor energetice.
Efortul fizic, chiar de intensitate mica, creeaza nevoia unui aport crescut de
substante nutritive, accelerând functiile respiratorii si cardiovasculare, absortia de
la nivelul intestinului, nutritia si excretia. în gimnastica medicala, sunt

68
selectionate si grupate exercitiile fizice care influenteaza una sau alta dintre
marile functiuni.
În fiziologia exercitiilor fizice, se explica pe larg mecanismele complexe care
dirijeaza armonios aparatele si sistemele organismului. Se poate afirma ca
exercitiul fizic, repetat metodic si gradat, dupa principii si reguli bine stabilite, în
concordanta cu vârsta, sexul, dar mai ales cu pregatirea fizica anterioara a
individului, îmbunatateste functiile mari ale organismului.
Exercitiul fizic are la orice vârsta, dar îndeosebi în perioada de crestere, un
puternic rol educativ.
Sistemul nervos este educabil mai ales în sectorul neuromotor.
Miscarea repetata si corectata se perfectioneaza nu numai printr-o reglare mai
buna a lucrului grupelor musculare, ci cu precadere printr-un mai bun control
psihoneuromotor.
Atitudinea corpului, miscarile si gesturile corpului, precum si toate
manifestarile cu caracter motric sunt de fapt o adaptare continua a functiei
psihoneuromotoare la cerintele permanente ale adaptarii corpului, în concordanta
cu necesitatile lui.
Stimularea simultana a factorilor morali si de vointa contribuie substantial la
realizarea corectarii atitudinilor gresite, la perfectionarea si corectarea
mecanismelor psihoneuromotorii.
în corectarea deficientelor fizice, exercitiul fizic este folosit atât sub forma
exercitiilor statice, cât si a celor dinamice.
b) Exercitiile statice corective constau fie din pozitii, fie din contractii
izometrice.
Pozitiile sunt asigurate de contractii musculare statice care fixeaza trunchiul
si segmentele sale, mentinându-le împotriva gravitatiei sau a altor forte
mecanice care tind sa modifice raporturile dintre ele. în gimnastica medicala,
pozitiile de lucru se împart în pozitii fundamentale (stând, pe genunchi, sezând,

69
culcat, atârnat) si derivatele lor. Pozitiile, dupa atitudinea corpului în timpul
mentinerii lor, pot fi corecte - când exista o respectare a atitudinii normale,
globale sau segmentare, corective - când se realizeaza o corectare partiala a
deficientei globale sau segmentare si hipercorective - când se obtine nu numai
corectarea pozitiei, ci si realizarea aspectului invers deficientei. Pozitiile corective
si hipercorective sunt derivate ale pozitiilor fundamentale simetrice sau
asimetrice, obtinute prin modificari ale pozitiei capului si gâtului, trunchiului,
membrelor superioare si inferioare.
c) Exercitiile dinamice corective se pot realiza în gimnastica medicala
sub forma miscarii active, libere sau legate, a miscarii active cu rezistenta.
Exercitiile dinamice corective se pot sistematiza astfel:
1.  Exercitii active de cap si gât, trunchi, membre superioare si inferioare -
executate liber sau cu îngreunare.
2.  Exercitii de respiratie cu caracter corectiv.
3. Exercitii aplicative cu caracter corectiv.
4. Exercitii de redresare - pasive, pasivo-active sau active.
5. Exercitii de relaxare a grupelor musculare contractate sau scurtate.
Din grupa exercitiilor active fac parte, în primul rând, exercitiile active
realizate cu segmentul deficient, precum si exercitiile cu segmentele învecinate,
care amplifica miscarile corective ale deficientei primare. Exercitiile active vor fi
bine localizate numai la segmentul deficient, pentru a nu crea alte deficiente
compensatorii (Exemplu: pentru corectarea lordozei lombare se vor executa
miscari de flexie ale trunchiului numai la nivelul regiunii lombare, coloana
vertebrala toracala fiind fixata sau mentinuta în pozitii corective). Aceste miscari
pot fi executate cu îngreuierere - mingi medicinale, bastoane, gantere etc. - sau
împotriva unei rezistenţe manuale sau opuse forţei gravitaţiei.

70
 Exercitiile segmentelor învecinate deficientei principale vor întregi sau corecta
exercitiul principal. Astfel, membrele superioare în lordoza lombara vor lucra în
plan posterior, pentru a evita compensarea cifotica a coloanei vertebrale dorsale,
în timp ce membrele inferioare vor fi duse, mentinute sau fixate în plan anterior,
pentru corectarea pozitiei bazinului. De asemenea, aceste exercitii vor fi
executate liber sau cu îngreunare diferita.
În cadrul exercitiilor corective, miscarile pot fi executate analitic, dar cele mai
bune rezultate se obtin atunci când se execută exerciţii combinate.
Exercitiile de respiratie cu caracter corectiv se executa din pozitii stabile.
Se pot executa liber sau în timpul exercitiilor de trunchi si membre superioare,
din pozitii simetrice sau asimetrice care sa nu stânjeneasca miscarile toracelui.
în general, exercitiile de respiratie se vor introduce la sfârsitul partii introductive si
în partea fundamentala a lectiei, dupa exercitiile corective mai grele.
Exercitiile aplicative cu caracter corectiv se folosesc pentru educarea
sau reeducarea deprinderilor motrice de baza. Dintre cele mai bune exercitii
aplicative cu continut corectiv sunt exercitiile de mers, exercitiile de târâre, de
echilibru si suspensiuni. Exercitii de mers corectiv sunt introduse în partea
introductiva si finala a lectiei de gimnastica medicala. Se vor folosi numai acele
exercitii de mers cu structura corectiva pentru deficienta primara. De exemplu:
mers pe vârfuri pentru corectarea cifozei, mers cu genunchii îndoiti si trunchiul
vertical pentru corectarea lordozei (mers ghemuit) etc.
Exercitii de târâre-se efectueaza din pozitii cu baza mare de sustinere si
centrul de greutate foarte aproape de baza de sprijin care permit o localizare
precisa a exercitiilor la nivelul segmentului deficitar si angreneaza în lucru grupe
mari musculare. Exercitiile de târâre se executa din pozitii fundamentale culcat, pe
genunchi şi şezând, dar si din poziţiile derivate ale acestora, executate simetric
sau asimetric.

71
 Exercitii de echilibru pot fi simple si asociate, cu purtari de obiecte usoare,
determinând o solicitare simetrica a muschilor antagonici.
Suspensiunile se pot realiza pasiv prin sustinerea greutatii corpului cu
ajutorul diferitelor aparate sau pot fi realizate activ prin forta membrelor
superioare. Astfel, pot sa fie complete, când se realizeaza pe verticala, sau
incomplete - pe plan oblic sau cu sprijinul membrelor inferioare. Suspensiunile
active se pot executa simplu sau combinat - cu miscari active (pendulari, rasuciri),
cu redresari pasive-active.
Exercitiile de redresare constau în luarea unor pozitii corective sau
hipercorective si mentinerea lor pe o perioada de timp bine determinata. Ele se
pot executa pasiv sau activ. Trebuie subliniata importanta mare a exercitiilor
corective, atât în conditii de repaus, cât si în mers.
Redresarile pasive se pot însoti de tractiuni si presiuni imprimate asupra
segmentului deficient de catre profesor sau de unele aparate mecanice, cum
este aparatul Zander. De asemenea, se poate asocia cu suspensiunile. Cele mai
bune redresari pasive se obtin din pozitia atârnat si culcat.
Redresarile active constau, de fapt, dintr-o autocorectare progresiva a
atitudinii corpului, imprimând si mentinând pozitii corective prin încercari repetate
si insistente în fata oglinzii. Ele contribuie la formarea reflexului de atitudine
corecta a corpului. Pozitiile cele mai indicate pentru executarea acestor exercitii
sunt pozitiile stând si sezând.
în cazul când un copil prezinta un handicap psihomotor, abordarea de
tip recuperator trebuie sa fie adecvata tipului de handicap si posibilitatilor
individuale ale copilului respectiv.
Astfel, în cazul unei dominante încrucisate sau al unei ambidextrii, de
exemplu, pot aparea dificultati si probleme considerabile de dezvoltare. Aceste
stari apar, într-adevar, uneori, la copiii perfect normali, motiv pentru care este

72
extrem de important sa fie studiata înca din copilarie problema dominantei. Nu
este imposibil ca un copil care are o dominanta încrucisata ochi-mâna - cum ar
fi, de exemplu, între ochiul stâng si mâna dreapta sau viceversa - sa învete sa
citeasca si sa scrie, dar foarte frecvent chiar si copiii cu o dezvoltare normala si
cu o inteligenta superioara întâmpina dificultati deosebite în cazul acestei
dominante încrucisate. Exista cazuri în care esecul în deprinderea scrisului si
cititului este total, caz în care copilul va folosi scrierea în oglinda sau va învata
foarte greu cititul si scrisul, desi la aritmetica si la alte discipline poate învata
foarte usor.
Mâna dominanta poate fi stabilita observându-1 pe copil când deseneaza
sau când executa o activitate care presupune îndemânare, de pilda când
manânca. Unii copii se pot folosi de una dintre mâini când este necesara o forta
mai mare si de cealalta când trebuie sa execute miscari mai precise, aceasta din
urma fiind considerata mâna dominanta.
Piciorul dominant poate fi identificat cerându-i-se copilului sa urce o treapta,
sa coboare de pe un scaun, sau sa loveasca cu piciorul un obiect de mici
dimensiuni, cum ar fi o cutie de chibrituri plasata vertical, piciorul folosit putând fi
socotit dominant.
Dupa cum am aratat, înainte de a decide cum sa influentam sau sa
modificam o dominanta încrucisata, este important sa stabilim dominanta pentru
fiecare mâna, picior, ochi sau ureche în parte. în nici un caz nu trebuie sa
încercam sa modificam dominanta principala a copilului. De aceea, daca
observam o dominanta de stânga evidenta la mâna, ureche si picior, dar o
dominanta de dreapta la ochi, este preferabil sa o modificam pe aceasta din
urma, numai daca nu exista probleme vizuale. Celelalte preferinte fiind egale, în
cazul unui copil cu dominanta de dreapta, el trebuie sa fie ajutat sa-si
definitiveze a dominanta atât la nivelul ochiului, cât si al mâinii.

73
 Când dominanta s-a stabilit deja temeinic la nivelul mâinii, este mai usor sa
modificam dominanta ochiului, dar înainte de aceasta este necesara o testare a
acuitatii vizuale. Trebuie evitata exersarea dominantei unui ochi care este
impropriu îndeplinirii misiunii sale.
Este de la sine înteles ca stabilirea corecta a dominantei îl poate scuti pe
copil de greutati în învatarea scrisului si cititului, dar nu numai depasirea acestui
handicap scolar actioneaza asupra starii emotionale, pentru ca dominanta
încrucisata însasi genereaza o anumita nesiguranta emotionala la copil.
Aspectul emotional al dominantei si al lateralitatii este mult mai evident la
ambidextri. Exista cazuri în care, în ciuda unei dezvoltari normale a vorbirii, nu
apare vreo dominanta la nici unul dintre nivelurile
mentionate (mâna, ochi, picior sau ureche). Dintr-un anumit punct de vedere s-ar
parea ca acesti copii sunt avantajati, mai ales la tenis si scrima, deoarece
capacitatea lor de a folosi la fel de bine ambele mâini îi dezavantajeaza pe
adversari. Totusi, acest fenomen trece adeseori neobservat nu numai de parinti
si de profesori, dar chiar si de catre copii. Apare aici o problema aparent fara nici
o legatura. Acest copil va fi acuzat ca minte si fura permanent, desi este un copil
adorabil, dragut, care stabileste relatii bune, deschise, cu anturajul sau. Parintii si
profesorul au facut tot posibilul sa-i corecteze aceasta înclinatie, acordându-i
afectiune si sprijin continuu.
De asemenea, îi explica consecintele posibile ale faptelor sale urâte si i se
aplica diverse pedepse, dar totul se dovedeste zadarnic. Copilul continua sa fure
tot ce doreste, oriunde este posibil si va minti totdeauna într-un mod inventiv,
sfruntat, transparent totusi. într-adevar, se pare ca nici nu-i pasa daca minciunile
sale sunt sau nu credibile. Pur si simplu el va spune o poveste si nu va ezita sa o
schimbe complet când va fi pus în aceeasi situatie, indiferent de efectul pe care îl
poate avea asupra ascultatorilor. El pare ca nu are nici un fel de mustrari de

74
constiinta. Va promite ca nu va mai fura sau nu va mai minti, dar, cu prima ocazie,
o va face din nou, datele problemei ramânând mereu aceleasi.
Acesti copii pot fi uneori recunoscuti la prima vedere. Fizionomia lor
specifica consta într-o identitate aproape perfecta între cele doua zone ale fetei,
stânga si dreapta. Fata lor, cel mai adesea rotunda, seamana oarecum cu
aceea a unui pisoi. Daca li se cere sa scrie cu ambele mâini, se va evidentia
ambidextrismul lor exceptional, de care adesea se vor minuna chiar si ei.
Un alt handicap psihomotor, extrem de sever, este paralizia cerebrala, ale
carei simptome caracteristice sunt: spasticitatea, mersul forfecat şi miscările
involuntare. Exista o clasificare a paraliziei în: tetraplegie, paraplegie si
hemiplegie, aceasta din urma însemnând paralizia unei singure laturi a
corpului, fie stânga, fie dreapta, atât bratul cât si membrul inferior de pe aceeasi
parte putând fi paralizate. In cazul paraplegiei sunt afectate, în aceeasi masura
sau nu, fie ambele brate, fie ambele membre inferioare. În sfârsit, în cazul
tetraplegiei sunt afectate atât bratele cât si membrele inferioare, existând
posibilitatea ca unul dintre ele sa fie mult mai sever afectat. Se poate constata
ca, în oricare dintre aceste forme de paralizie, perceperea si integrarea spatiala
a copilului sunt implicate în mod fundamental. In cazul hemiplegiei este afectata
orientarea laterala. În cazul paraplegiei, orientarea verticala este redusa. În
cazul tetraplegiei este deficitara orientarea pe directia sagitala. Aceasta din urma
reprezinta un fenomen deosebit de impresionat. Faptul ca un copil nu poate
avea siguranta unei experiente proprii în orientarea stânga-dreapta, faţa-spate
este manifestat în expresia de anxietate intensă ce poate fi citita pe faţa lui si care
arata ca el este iremediabil condamnat la o orientare pe directia frontala.
În ce priveste categoriile calitative ale paraliziei, se poate vorbi despre patru
elemente separate care, în majoritatea cazurilor, se combina între ele, ducând la
o forma finala de paralizie. Totusi, ele pot si trebuie sa fie analizate separat.

75
 Este vorba mai întâi de spasticitate, care se caracterizeaza prin
întepenirea unui membru sau a unei articulatii si prin contractarea
muschilor. Membrul respectiv poate fi totusi miscat, daca se procedeaza cu
blândete si lent. Totusi, daca viteza de miscare creste sau daca apare o
presiune brusca, rigiditatea se accentueaza si sporeste gradul de
contractare a muschilor. Starea spastica poate fi mai exact descrisa ca o
stare de crampa si de contractie musculara extrema si permanenta. A doua
forma a paraliziei cerebrale, atetoza, se caracterizeaza prin miscari
involuntare, adesea rasucite sau spiralate, asemanatoare unduirii plantelor
sau viermilor. Specificitatea formei atactice consta în miscari exagerate, care
nu-si ating scopul. O reactie de raspuns la un stimul se traduce prin
contractii musculare destul de adecvate, dar insuficient compensate de
miscarea muschilor antagonici. Astfel, miscarea care rezulta "trece de
tinta". în sfârsit, forma rigida a paraliziei cerebrale permite numai miscari
de foarte mica amplitudine, impresia generala fiind aceea ca membrele
întâmpina o rezistenta extrem de mare.
Trebuie remarcat ca nici unul din cele patru tipuri nu se conformeaza
strict conceptiei generale de paralizie, care presupune o incapacitate
motorie absoluta. Se poate observa totusi ca simptomele paraliziei
cerebrale reprezinta forme patologice ale miscării, în care miscarea este cel
mai adesea distorsionată mai curând datorita unei supraactivitati musculare
decât din cauza lipsei acesteia.
Incapacitatea totala de a executa vreo miscare musculara - aşanumita
paralizie flasca - este tipica pentru leziunile nervoase periferice de la nivelul
maduvei spinarii sau al membrelor, dar ea nu apare în paralizia cerebrala.
Când ne ocupam de acesti copii trebuie sa tinem seama de hiper-
sensibilitatea lor accentuata si sa evitam stimulii senzoriali brusti, intensi si

76
violenti, iar în cazul copilului suferind de atetoza, stimulii emotionali excesivi.
în acest sens au fost elaborate diverse exercitii ale pedagogiei curative si
fizioterapii speciale, multe din ele luând în considerare problema separarii
capului de procesele motorii ale corpului. Acest procedeu s-a dovedit destul
de util copilului mic suferind de paralizie.
Totusi, fizioterapia si euritmia curativa, doua dintre cele mai importante
terapii, necesita îndrumari si control medical. Nu este însa mai putin adevarat
ca o abordare generala a problemelor copiilor paralitici ar avea mult de
câstigat daca s-ar întelege situatia specifica a copilului respectiv, precum si
modul în care el se percepe pe sine si daca va accepta faptul ca el este
prizonierul experientei sale senzoriale.
Un alt avantaj curativ decurge din considerarea acelei sensibilitati care
ar trebui sa se rezume esentialmente la fata si la cap, dar care se extinde
asupra întregului corp. Atunci când atingem membrele unui copil afectat de
paralizie cerebrala, trebuie sa procedam cu tot atâta delicatete ca atunci
când îi atingem fata. La fel, daca nu ne aflam în raza lui vizuala, nu-i vom
împinge niciodata scaunul cu rotile fara a-1 preveni. Trebuie mai întâi sa ne
facem cunoscuta prezenta si intentiile. Modul de abordare trebuie sa fie în
general delicat, blând, gradat. în acest scop, se dovedesc utile exercitiile de
auto-observare a propriilor miscari în fata oglinzii. Ele permit sensibilitatii
senzoriale si miscarii sa se disocieze.
Daca privim cu întelegere situatia unui copil paralizat, vom observa ca el
este nu numai hipersensibil, dar si lipsit de experienta sinelui, a identitatii
sale corporale pe care o persoana sanatoasa o câstiga prin simtul tactil,
prin miscare, prin senzatia de confort si de echilibru. Aceste simturi
opereaza în cea mai mare parte în imediata apropiere a pragului constient,

77
sau chiar sub acest prag si sunt cruciale pentru securitatea fizica, gradul
de confort si eficienta. în cazul unui copil paralitic, aceste experiente
fundamentale sunt absente.
Fenomenul mersului forfecat este deosebit de revelator în privinta
diferentierii functionale între cap si corp.
Atât în abordarea generala a paraliziei cerebrale la copii, cât si în cea
educationala, nu trebuie sa uitam ca acesta simte nevoia unei anumite
sigurante în orientarea spatiala si a unui ajutor pentru a putea percepe
imaginea propriului corp. Toate acestea se pot realiza într-o mare
diversitate de moduri.
Mai exista o carenta, foarte diferita de paraliziile cerebrale, care poate
afecta grav dezvoltarea motorie a copilului. Este vorba despre hipotonie.
Etiologia acestei stari patologice nu este cunoscuta cu precizie, dar pare sa fie
si ea, în multe cazuri, de origine cerebrala. Copilul care sufera de hipotonie
nu-si va ridica capul si nu-si va folosi mâinile si bratele la timpul cuvenit. El
va ramâne în pozitia culcat. Se întâmpla uneori ca nici atunci când ajunge la
vârsta scolara sa nu se poata ridica în picioare. Aceasta afectiune se poate
combina cu o întârziere în dezvoltarea generala si situatia poate fi de o
gravitate extrema. Uneori pot fi remarcate simptomele unei usoare
spasticitati, dar principalul simptom este total opus spasticitatii si consta într-
o atonie musculara, o inertie generala si o lipsa totala de vigoare. în alte
privinte copilul poate parea relativ normal, uneori somnoros si apatic.
Modul în care abordam un copil cu hipotonie trebuie sa fie complet
diferit de cel folosit în cazul copilului cu paralizie cerebrala. Daca se
urmareşte dezvoltarea motorie si dezvoltarea generala, atunci va fi nevoie de
o stimulare permanenta si destul de intensa. De mare importanta este
stimularea frecventă si continuă a reflexului primar al apucării, cât si a celui

78
planetar. Un mijloc util îl reprezinta în acest caz exercitiul prin care copilul
este pus sa stea descult pe un bat rotund. Copilul cu hipotonie nu poate fi
ajutat decât printr-o stimulare perseverenta atât a activitatii motorii, cât si a
vorbirii. si în acest caz, chineziterapia trebuie facuta sub control medical. în
functie de tipul de deficienta fizica sau psihomotorie, de vârsta persoanei
respective, de potentialul ei fizic si psihic se va proceda la o modalitate sau
alta de interventie de tip recuperator.

79
 Criterii estimative şi standarde de apreciere a calităţii vieţii
Indicatorii obiectivi şi subiectivi de apreciere a calităţii vieţii.
Program pentru optimizarea condiţiei fizice la persoane din grupa 1 de
profesii; activităţi fizice şi nutriţie.
-grupa 1 de profesii:
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor de optimizare a condiţiei fizice,
-conţinutul programelor de nutriţie.
Program pentru optimizarea condiţiei fizice la persoane din grupa 2 de
profesii; activităţi fizice şi nutriţie.
-grupa 2 de profesii:
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor de optimizare a condiţiei fizice,
-conţinutul programelor de nutriţie.
Program pentru optimizarea condiţiei fizice la persoane din grupa 3 de
profesii; activităţi fizice şi nutriţie.
-grupa 3 de profesii:
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor de optimizare a condiţiei fizice,
-conţinutul programelor de nutriţie.
Program pentru optimizarea condiţiei fizice la persoane din grupa 4 de
profesii; activităţi fizice şi nutriţie.
-grupa 4 de profesii:
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor de optimizare a condiţiei fizice,
-conţinutul programelor de nutriţie.
Program pentru optimizarea condiţiei fizice la persoane din grupa 5 de
profesii; activităţi fizice şi nutriţie.
-grupa 5 de profesii:
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor de optimizare a condiţiei fizice,
-conţinutul programelor de nutriţie.

80
 Program pentru optimizarea condiţiei fizice la persoane din grupa 6 de
profesii; activităţi fizice şi nutriţie.
-grupa 6 de profesii:
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor de optimizare a condiţiei fizice,
-conţinutul programelor de nutriţie.

81
 Recuperarea stării de sănătate a persoanelor cu afecţiuni dobândite în
urma activităţilor profesionale:
-grupa 1 de profesii:
-categorii de profesii
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor
-grupa 2 de profesii:
-categorii de profesii
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor.
-grupa 3 de profesii:
-categorii de profesii
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor,
-grupa 4 de profesii:
-categorii de profesii
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor

-grupa 5 de profesii:
-categorii de profesii
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor.

-grupa 6 de profesii:
-categorii de profesii
-specificul activităţilor,
-obiectivele programelor,
-conţinutul programelor.

82
 PROIECTAREA CURRICULUM-ULUI
Caracteristicile proiectării curriculare(Bocoş, M 2001).
Abordarea curriculară sistemică şi perspectiva sistemică, integratoare, a
asupra procesului educativ, promovează o concepţie nouă despre selectarea
organizarea structurarea şi accesibilizarea conţinuturilor, despre proiectarea şi
realizarea învăţării.
Metodologia elaborării curriculumului va ţine cont de toate componentele şi
etapele activităţii didactice şi funcţie de obiectivele educaţionale urmărite în
proiectarea curriculară va ţine cont de următoarele elemente(Bocoş, M, 2001):
-concentrarea activităţii de instruire pe achiziţiile finale ale învăţării, prin
trecerea de la programele analitice la cele centrate pe programe în care
demersurile instructiv educative pe obiective formative, precum şi corelarea
optimă între obiective, conţinuturi, activităţi de învăţare,
-accentuarea dimensiunii acţionale în formarea şi dezvoltarea personalităţii
elevilor prin stimularea activităţilor didactice active şi interactive, stimulearea
participării elevilor la activităţile educaţionale, cooperarea lor cu cadrul didactic şi
colegi şi situarea lor în centrul actului instructiv/educativ,
-structurarea clară a ofertei educaţionale a şcolii în raport cu interesele,
aptitudinilor şi aşteptării elevilor şi societăţii prin coerenţa naţională a finalităţilor
educaţionale ale sistemului de învăţământ, finalităţile etapelor de şcolarizare,
reperele generale, principiile şi standardele de elaborare şi aplicare a curriculum-
ului.
Principiile generale ale proiectării didactice
-articularea în manieră sistemică a componentelor procesului de
învăţământ: finalităţi, conţinuturi, strategii, de instruire şi evaluare,
-asigurarea coerenţei şi convergenţei finalităţilor,
-centrarea activităţii educaţionale pe influenţa formativă a elevilor,
-stimularea participării conştiente şi active a elevilor şi situarea acestora în
centrul procesului educaţional.

83
 Elaborarea curriculumu-lui este un demers întreprins pentru realizarea
unei acţiuni, în abordarea unui domeniu. Curriculum-ul în educaţie va trebui să fie
relevant, adică să promoveze ceea ce este esenţial, util, oportun, operativ,
benefic şi fezabil.
Pentru elaborarea curriculumu-lui vor fi necesare răspunsuri la următoarele
întrebări(Colibaba, D, E, 2007):
Cui? i se adresează sau Cine? sunt subiecţii instruirii/educării (elevii),
De ce? Pentru ce? este nevoie ca programa să fie parcursă (obiectivele)
Ce? trebuie predat învăţat, să se dezvolte(conţinuturi),
Cum? se va realiza predarea/învăţarea(metode, mijloace, forme de
organizare a activităţii didactice),
În ce condiţii? spaţio temporale si materiale(interval de timp, dotări
materiale şi resursele umane necesare.
Cum evaluăm? Efectele rezultatele randamentele, progresele şi eficienţa
celor predate/învăţate(strategii şi tehnici de evaluare obiectivă, în concordanţă cu
obiectivele educaţionale urmărite).

Etapele elaborării curriculumu-lui (Negreţ-Dobridor, L, 2001).

A. Elaborarea/proiectarea.
-analiza finalităţilor educaţionale, a competenţelor generale şi specifice
vizate şi nevoilor educaţionale ale elevilor,
-stabilirea obiectivelor curriculare,
-selectarea disciplinelor de studiu,
-organizarea conţinuturilor/temelor, structurarea situaţiilor de învăţare,
prefigurarea şi articularea experienţelor de învăţare.
B. Implementarea, organizarea situaţiilor de învăţare şi inducerea/ generarea
experienţelor de învăţare
C. Evaluarea curriculumu-lui
-stabilirea criteriilor şi procedurilor de evaluare,

84
 -realizarea evaluării.
D.Reglarea/ameliorarea procesului curricular.

A-Elaborarea/planificarea
A1. Analiza finalităţilor educaţionale, a competenţelor generale şi specifice
vizate şi a nevoilor educaţionale ale educaţilor
Analiza finalităţilor educaţionale este punctul de plecare în proiectarea
curriculumu-lui, respectiv a orientărilor de care va ţine cont sistemul educativ.
Cuprinde sisteme de valori şi linii directoare care dau acestuia coerenţă şi sens
acţiunii educative.
Finalităţile generale actuale relevă preocuparea pentru formarea
intelectuală, a abilităţilor şi competenţelor practice şi pentru promovarea
interdisciplinarităţii şi transdisciplinarităţii pentru realizarea caracterului
operaţional şi funcţional al achiziţiilor.
Analiza nevoilor educaţionale presupune identificarea trebuinţelor obiective
şi subiective. Elevi vor fi educaţi cu identificarea propriilor trebuinţe care vor fi
transformate în obiective pe baza unui schimb de informaţii.
A.2. Stabilirea obiectivelor
Obiectivele curriculare sunt în concordanţă cu rolul educaţiei care constă
în contribuţia la încurajarea indivizilor să acţioneze în concordanţă cu tradiţiile şi
convingerile lor dar în acelaşi timp să-şi respecte pluralismul, să-şi dezvolte
mintea şi să-şi depăşească propriile limite(Jacques, Delors, 2000).
Misiunea educaţiei este de a-i permite fiecăruia dintre noi să.şi dezvolte
talentul şi să-i valorifice la maximum potenţialul creativ, inclusiv responsabilitatea
pentru propria viaţă şi pentru atingerea scopurilor personale(Jacques, Delors,
2000).

85
A.3. Selectarea disciplinelor de studiu/conţinuturilor
Este foarte important ca în acţiunea de selectare a conţinuturilor să se ţină
cont de calitatea cunoştinşelor acumulate precum şi a competenţelor formate. De
asemenea foarte important este achiziţionarea instrumentelor cognitive necesare
documentării, informării, utilizării şi procesării informaţiei. Odată selectate
conţinuturile vor fi consemnate în planurile de învăţământ.
A.4.Organizarea conţinuturilor
Organizarea conţinuturilor se face în concordanţă cu finalităţile
educaţionale urmărite punând accent pe flexibilitatea şi adaptabilitatea acestora.
A.5. Structurarea situaţiilor de învăţare, prefigurarea şi articularea
experienţelor de învăţare.
Prin intermediul unor programe coerente se propun situaţii de învăţare
susceptibile de a genera experienţe pozitive de învăţare. Se pot concepe şi
trasee curriculare alternative asigurându-se flexibilitate în parcurgerea lor.
Prin structurarea situaţiilor de învăţare se vizează următoarele:
-formularea obiectivelor educaţionale sau chiar operaţionale,
-stabilirea tipului de experienţă de învăţare dezirabilă,
-stabilirea formei de organizare,
-realizarea transpoziţiei didactice a conţinuturilor,
-stabilirea unei metodologii didactice adecvate,
-stabilirea sistemului mijloaclor de învăţîmânt,
-stabilirea formei de organizare a activităţii elevilor,
-simularea activităţii desfăşurate de profesor şi celor centrate pe elev,
-simularea strategiei de evaluare a programului.
B. Implementarea curriculumu-lui
Se realizează prin aplicarea în practică a programului educativ, respectiv
realizarea situaţiilor de învăţare într-o modalitate flexibilă creatoare, valorificând
resursele anticipate. Este foarte important ca să ne raportăm la obiectivele
urmărite.

86
C. Evaluarea curriculumu-lui.
Stabilirea criteriilor şi procedurilor de evaluare
Criteriile de evaluare sunt obiectivele educaţionale, şi altele dacă se
utilizează, vor fi aduse la cunoştinţa celor educaţi înainte de începerea
activităţilor.
Procedurile de evaluare vor fi în funcţie de obiectivele urmărite şi
conţinuturile abordate prin îmbinarea optimă a acestora.
Realizarea evaluării va consta în demersuri de evaluare care pot viza
obţinerea de informaţii despre:
-curriculum-ul în ansamblu, pertinenţa, calitatea şi eficienţa lui,
-despre studenţi(cunoştinţe, competenţe),
-prestaţia didactică a educatorului.

D. Reglarea/Ameliorarea procesului curricular

În urma evaluării tuturor partenerilor împlicaţi precum şi a autoevaluărilor
realizaze de către studenţi, funcţie de rezultatele şi informaţiile obţinute se pot
elabora strategii corective şi strategii ameliorative.

Responsabilităţile privind curriculum-ul se repartizează la nivelul

sistemului educaţional pe patru nivele(CNC, 1998):
-la nivel naţional, guvernamental: MEC,
-în teritoriu: Inspectoratele Şcolare Judeţene,
-la nivelul unităţilor şcolare: Şcoli,
-la clase: profesorul,

87
 RESPONSABILITĂŢI ÎN PROIECTAREA CURRICULARĂ
Responsabilităţi la nivel naţional/guvernamental
-elaborează structura legislativă, regulamentele şi recomandările curriculare,
cadrul general de curriculum, incluzând obiectivele şi standardele generale,
precum şi cerinţele de certificare a studiilor,
-produce instrumente de evaluare ale sistemului educaţional,
-oferă suporturile de curriculum Inspectoratelor Şcolare Judeţene şi reţelelor
acestora,
-alocă resursele necesare către Inspectoratele Şcolare Judeţene,
-evaluează realizarea curriculumu-lui la nivel de sistem şi pe componente.
Responsabilităţi la nivel teritorial: Inspectoratele Judeţene Şcolare:
-dezvoltă politici de implementare ale curriculumu-lui,
-oferă resursele şi suportul finaciar necesar implementării curriculumu-lui,
-asigură calitatea programelor la toate nivelele de şcolarizare,
-elaborează şi diseminează material instrucţional, recomandări şi ghiduri de
implementare curriculară,
-evaluează realizarea programelor,
-oferă consultanţă şi programe de formare continuă a cadrelor didactice.
Responsabilitate la nivelul şcolii:
-asumă strategia de aplicare a curriculumu-lui,
-dezvoltă programe proprii de studiu,
-determină tipurile de curriculum şi extensiile acestora,
-coordonează programele de dezvoltare curriculară,
-realizează formarea continuă a profesorilor proprii,
-evaluează realizarea curriculumu-lui pe discipline şcolare şi clase de elevi.
Responsabilităţi la nivelul clasei/profesorului
-identifică nevoile subiecţilor educaţiei,
-realizează următoarele acţiuni în scopul proiectării activităţii didactice
-lectura personalizată a programei şi manualelor,

88
 -elaborarea planificării calendaristice(orientative) pe termen mediu,
-efectuarea proiectării secvenţiale, pe termen scurt(unităţilor de învăţare),
-îmbogăţeşte curriculum-ul diferitelor discipline,
-asigură individualizarea curiculumu-lui prin planuri individuale de lecţii,
-realizează diferenţierea curriculară,
-evaluează rezultatele elevilor şi îi sprijină în procesul de învăţare.

89
 PRODUSELE CURRICULARE
Produsele curriculare reprezintă ansamblul documentelor oficiale şi neoficiale, al
resurselor şi al produselor care structurează în maniere specifice conţinuturile
învăţământului şi care sprijină coninutul currricular în calitate de instrumente de
organizare a situaţiilor de învăţare şi de generare a experienţelor de învăţare(Cristea, S,
1998).
Produsele curriculare pot fi(Şandor, I., 2009):
-1. Produse curriculare principale:
-planul-cadru de învăţământ,
-programa şcolară,
-manualul şcolar.
2. Produse curriculare auxiliare:
-ghiduri metodice pentru cadre didactice,
-caiete de munca independentă pentru elevi,
-pachete de învăţare,
-seturi multimedia,
-soft-uri educaţionale,
3. Produse curriculare specifice activităţii de proiectare didactică realizată
de cadrul didactic:
-planificarea calendaristica(anuală)
-proiectarea unităţilor de învăţare(secvenţială)
-proiectarea la nivelul lecţiei ( activităţii )

PLANUL- CADRU DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Este documentul oficial elaborat de către ministerul Educaţiei şi Cercetării
în 1999 care reprezintă cadrul oficial al desfăşurării procesului-instructiv educativ.
Actuala reformă curriculară înlocuieşte Planul de învăţământ care se caracteriza

90
prin faptul că era unic şi oligatoriu penru toate şcolile şi clasele de acelaşi tip cu
Planul-cadru de învăţământ. Acesta se caracterizează prin faptul că se
adresează disciplinelor de învăţământ din ariile curriculare având ore obligatorii,
în proporţie de 75-80%, şi opţionale în proporţie de 20-25%.
Planul cadru de învăţământ prevede pentru toate ariile curriculare, un
număr minim şi maxim de ore(plajă orară) obligatorii pe săptămână, pentru
fiecare disciplină de învăţământ precum şi pentru fiecare clasă care nu pot fi
depăşite sau reduse.
Principii generale de elaborare:
-principiul descentralizării curriculum-ului: trecerea de la învăţământul
general, proiectat pentru toţi, la un învăţământ pentru fiecare,
-principiul flexibilităţii: trecerea de la o şcoală pentru toţ,i la şcoala pentru
fiecare impune proiectarea şi implementarea unor trasee flexibile, particulare,
specifice, personalizate.
-principiul descongestionării: prin selectarea, structurarea dimensionarea şi
esenţializarea conţinuturilor programelor şcolare şi diminuarea supraîncărcării
informaţionale,
-principiul eficienţei: proiectarea unui curriculum care să asigure atingerea
finalităţilor,
-principiul compatibilităţii cu standardele europene prin centrarea pe
competenţe, formarea şi modelarea personalităţii elevilor şi centrarea activităţii de
învăţare pe elev,
-principiul funcţionalităţii: adaptarea disciplinelor de studiu, ariilor
curriculare, la particularităţile elevilor,
-principiul coerenţei: asigurarea unui caracter omogen al parcursului şcolar
prin asigurarea unui raport optim între ariile curriculare şi disciplinele de studiu,
-principiul egalităţii şanselor: dreptul fiecărui individ la educaţie realizat prin
parcurgerea trunchiului comun şi valorificarea potenţialului de care acesta
dispune,

91
 -principiul racordării la social : existenţa unor corelări între ofertele
educaţionale şi comunitate,
Planul-cadru prevede pentru aria curriculară Educaţie Fizică şi Sport,
următoarea plajă orară:
-2-3 ore pentru clasele a-I-VII-a şi a-IX-XI-a,
-1-2 ore pentru clasele –a-VIII şi XII-a.
Plaja orară oferă posibilitate elevilor să opteze, între numărul minim de
două ore şi cel maxim de trei ore/săptămână. Cea de-a treia oră face parte din
curriculum-ul extins şi face parte alături de curricululum-ul aprofundat şi cel
opţional la curriculumul la decizia şcolii. Prin cele două componente ale
curriculum-ului(trunchi comun şi curriculum-ul la decizia şcolii), se oferă
posibilitatea constituirii schemelor orare ale fiecărei clase potrivit formulărilor
elevilor şi părinţilor.
Numărul de ore la disciplina Educaţie Fizică şi Sport diferă, funcţie de
profilul instituţiei şcolare de învăţământ, poate fi mai mare, ex., liceele vocaţionale
cu program sportiv(6-14 ore/săptămână), sau poate fi mai mic cum este cazul
liceelor vocaţionale cu profil arte, una oră/săptămână sau pot lipsi, în cazul
liceelor vocaţionale de coregrafie.
Curricululum-ul din trunchiul comun corespunde numărului minim sau
maxim de ore prevăzute în Planul-cadru de învăţământ.
Curruculum-ul la decizia şcolii reprezintă diferenţa dintre numărul minim
şi maxim de ore/săptămâna care se pot aproba de către Consiliul de Curriculum
al şcolii funcţie de opţiunile elevilor. În czul educaţiei fizice şi sportului orele peste
numărul minim, fără a depăşi numărul maxim pot fi de aprofundare, opţional la
disciplină nouă, de extindere sau ansamblu sportiv.
Schema orară reprezintă modalitatea concretă de alcătuire a programului
şcolar pentru fiecare clasă în parte, ţinând cont de numărul minim şi maxim de
ore alocate prin Planul-cadru de învăţământ.

92
BIBLIOGRAFIE
Dragnea , A.,- Măsurarea şi evluarea în educaţie fizică şi sport. Editura
Sport-Turism, Bucureşti 1984.
Drăgan, I.,-Medicina Sportivă Aplicată. Editura EDITIS, Bucureşti 1994.
Dumitrescu, S.,-Joghing. Editura Palestra, Giurgiu, 2008.
Epuran, M.,-Metodologia cercetării activităţilor corporale. Exerciţii fizice,
Sport. Fitness. Editura FEST. 2005.
Luca, ., -fitness şi aerobică. Editura fundaţiei Altius Academia Iaşi, 2001.
Tudor, Virgil.,-Măsurare şi evaluare în cultura fizică şi sport. Editura
ALPHA, 2005.

93