Sunteți pe pagina 1din 7

SPECIALIZAREA: Management și audit în agricultură

FINANȚARE ȘI CREDITARE ÎN
AGRICULTURĂ

ÎNDRUMĂTOR:
ȘEF LUCRĂRI. DR. DONOSĂ DAN
STUDENT:
BUTACU MARIAN

2020
Nevoile de fonduri ale întreprinderilor sunt variate,de la trebuinte de lunga durata si de
o valoare ridicata, cum este cazul activelor imobilizate, materiale, pâna la trebuinte de scurta
durata, al caror nivel variaza frecvent în cursul anului în functie de factorii interni sau externi,
cum este cazul activelor circulante.
Finantarea, adica acoperirea financiara a acestor nevoi se face, evident tinand cont de
caracterul permanent sau temporar al trebuintelor.
Finantarea pe termen lung a întrepriderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter
permanent sau pentru perioade mari de timp, operatiune care se poate realiza în diverse forme,
functie de conditiile concrete ale întreprinderii respectiv gestiunea pe termen lung.
Autofinantarea este cel mai raspândit principiu de finantare si presupune ca
întreprinderea îsi asigura dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finatare o parte a
profitului obtinut în exercitiul expirat si fondul de amortizare acoperind atat nevoile de
înlocuire a activelor imobilizate, cât si cresterea activului economic.
Din punct de vedere al apartenentei fondurilor, distingem finantari din fonduri proprii
si finantari prin angajamente la termen. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru
obtinerea lor, sursele de finantare pe termen lung pot fi grupate în doua parti: finantari interne
(autofinantarea) si finantari externe (cresteri de capital si împrumuturi diverse).
Locul însemnat pe care îl ocupa autofinantarea printre celelalte cai de finantare
decurge din faptul ca creeaza avantaje atât pentru actionari, cât si pentru societatea comerciala
ca persoana juridica. Actionarii sunt avantajati întrucît, capitalizând o parte a profitului, creste
valoarea bursiera a întreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, prin urmare, creste
avutia lor. In afara de aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit
sau se aplica reduceri substantiale de impozit, ceea ce creeaza posibilitati mai mari de
reinvestire. Întreprinderea ca persoana juridica, este avantajata întrucât nu mai este nevoita sa
apeleze nici la actionari, nici la piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie
pentru dezvoltare. Totodata creste autonomia financiara a întrepriderii fata de banci.
Politica de autofinantare a unei întreprinderi este sinteza cailor de productie,
comerciale si financiare, care orienteza activitatea sa. Fluxul surselor de autofinantare rezulta
din performantele economice si financiare, fiind grupate însa în functie de posibilitatile
repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de îndatorare. Previziunile de finantare joaca
rolul principal în politica financiara a întreprinderii.
Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa
se exagereze în aceasta directie pentru ca întreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si
pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-si integral nevoile de crestere
economica din surse interne, se poate usor scapa din vedere costul capitalului propriu
comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se o aparenta înselatoare ca primul ar
fi oarecum gratuit. Realitatea economica si financiara arata însa ca, indiferent de provenienta,
costul capitalurilor se egalizeaza, în multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai
ridicat decat celui împrumutat.
Nu se poate vorbi depre un optim general al politicii de autofinantare. Pe plan
mondial, pâna la deceniul al 6-lea, o buna structura financiara se caracterizeaza printr-un nivel
scazut al îndatoririi, punându-se accentul pe autofinatare si alte surse proprii, respectiv pe
autonomia economico-financiara a întreprinderilor. În deceniul al 8-lea, o buna structura
financiara se caracteriza printr-un nivel "normal" al îndatorarii, adica nu excesiv comparativ
cu capitalul propriu, dar punandu-se accentul pe efectivul pozitiv de îndatorare. În anii '80 o
buna structura financiara se caracterizeaza prin diminuarea progresiva a îndatorarii, cresterea
autonomiei financiare si cresterea rentabilitatii pe aceasta baza.

Factorii de incidenta asupra autofinantarii

Autofinantarea, respectiv nivelul sau poate fi apreciata decât în funcţie de politica


financiara globala a întreprinderii. În acest sens, în anumite împrejurari devine mai avantajos
pentru întreprindere de a proceda la o finantare externa în locul autofinantarii. În acelasi timp
trebuie spus ca daca marja bruta sau marja comerciala este importanta pentru a proceda la
autofinantare, întrucât formeaza baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totusi nu
se poate spune ca exista o legatura directa, determinata între ea si nivelul autofinantarii: o
marja comerciala mare poate fi însotita de o autofinantare mica si invers, o autofinantare
slaba nu înseamna totdeauna o marja comerciala neîndestulatoare.

Decizia de autofinatare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi,


cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri, privind accesul pe piata financiara sau
constrângeri juridice diverse.

Sub aspectul fiscalitatii se poate vorbii despre o relatie de tipul: fiscalitate mare -
autofinantare ridicata si invers, în sensul ca o politica de impozite apasatoare incita
intreprinderea sa procedeze la capitalizarea unei parti din profit, cât mai mare cu putinta
gasind în aceasta destinatie conditii mai lejere de impunere (facilitati fiscale). În schimb, alte
reglementari, cum sunt acelea referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli
(de amortizare, rambursari de credite, plati de dobânzi) pot influenta în sensul cresteri
distribuirii de dividende mai curând decât al cresteri resurselor de autofinantare. În alta ordine
de idei investitorii (actionarii) care sunt puternic impozitati pe veniturile obtinute din
dividende vor vota în adunarea generala a actionarilor pentru distribuirea unui dividend mai
redus, în favoarea profitului reinvestit, deci a maximizarii valori intrepriderii, si a
patrimonului fiecarui actionar.

- Constrângeri privind pe piata financiara. În cazul societatilor comerciale necotate la


bursa, procurarea fondurilor necesare cresterii economice nu se poate realiza prin apel la piata
de capital ramânând, în consecinta, alternativa creditului bancar, autofinantarii sau a cresterii
de capital prin fonduri proprii externe. Cresterile de capital prin noi aporturi de numerar sau
în natura sunt operatiuni care dureaza în timp, sunt operatiuni dificile si costisitoare ceea ce
face în comparatie, autofinantarea sa apara preferabila.

- Constrângeri juridice diverse. Profitul unei societati comerciale pe actiuni are doua
mari destinatii: distribuirii de dividende si reinvestire (autofinantare).

Decizia adunarii generale de a distribuii dividende reduce suma destinata


autofinantarii, dar se obtin alte rezultate notabile: satisfacerea exigentelor actionarilor,
fidelitatea lor fata de societate manifestata în detinerea durabila a actiunilor, fara intentia de a
le vinde pe piata, ceea ce duce la cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a întreprinderii
însesi. Dimpotriva, decizia adunarii generale a actionarilor de a reinvestii profitul majoreaza
resursele de autofinantare, dar poate provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor
avea tendinta de a vinde actiunile detinute, ceea ce, prin jocul cererii si al ofertei, poate duce
la scaderea cusului actiunilor si prin urmare a capitalizarii bursiere a întreprinderii.

Distribuirea de dividende cu regularitate si in sume consistente reprezinta, desigur, un


semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societati, însa dorinta de
autonomie influenteaza catre o autofinantare mai pronuntata. În anumite tari, legile în vigoare
impun întreprinderilor o autofinantare minimala, ceea ce restrânge marimea
dividendelor.Acelasi lucru se observa, dar cu caracter generalizat, în domeniul politicii
bancilor de creditare a agentilor economici numai în masura în care prezinta capacitatea de
îndatorare, adica dispun de fonduri propii într-un anumit cuantum.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se obţine ca rezultat
al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de un agent economic, într-o perioadă de
timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.
Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare trebuie avute în vedere atât variabilele
economice, cât şi cele financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări
(cantităţi *preţuri) şi de la previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, salarii,
etc.), în timp ce variabilele financiare au în vedere: politica de împrumut promovată de
agentul economic care ocazionează cheltuieli financiare fixe, politica de (uzură) amortizare
care poate încărca diferite costuri pentru anumiţi ani, şi politica de repartizare a profiturilor
care dimensionează atât volumul dividendelor distribuite acţionarilor cît şi profitul reinvestit.
Capacitatea de autofinanţarea depinde de o serie de factori care reflectă capacitatea
întreprinderii de a negocia cu mediul. Această capacitate este influenţată de o serie de condiţii
sau restricţii externe care pot fi negociate de întreprindere sau care provin din intervenţia
statului, cauze care determină un volum mai mare sau mai mic al capacităţii de autofinanţare.
 în primul rând, capacitatea de autofinanţare este determinată de modul de negociere al
factorilor de producţie cu piaţa furnizorilor şi forţei de muncă şi a preţului de vânzare
a produselor şi serviciilor pe piaţa clienţilor, ştiut fiind faptul, că rezultatul exerciţiului
este influenţat de mărimea veniturilor obţinute de la clienţi şi de mărimea costurilor
materiale înregistrate în legătură cu piaţa factorilor de producţie;
 în al doilea rând capacitatea de autofinanţare este influenţată de unele măsuri impuse
de stat: limitarea nivelului unui preţuri, măsuri ale politicii salariale (îngheţarea sau
sporirea cotizaţiilor salariale), nivelul unor impozite şi taxe legiferate de stat, nivelul
ratei scontului (ratei dobânzii), politica de amortizare, etc.
În calitatea sa de indicator al finanţării interne, capacitatea de autofinanţare poate asigura:
 • creşterea fondului de rulment;
 • finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;
 • rambursarea împrumuturilor;
 • remunerarea capitalurilor împrumutate;
 • dezvoltarea potenţialului de producţie şi creşterea externă (prin capitalizarea unei
părţi din rezultat);
 • remunerarea acţionarilor ( partea distribuită din rezultat);
 • înnoirea echipamentelor ( ca o consecinţă a amortizării).
FINANȚAREA INTERNĂ

1.     Utilitatea si structura autofinantarii


Pentru finantarea activitatilor de exploatare si de investitii, societatile comerciale dispun
alaturi de capitalul social si capitalurile imprumutate, de fluxuri monetare rezultate din
activitatea de exploatare curenta. O parte dintre acestea sunt repartizate pe destinatii conform
reglementarilor legale (cu caracter economic si fiscal) si celor statutare, iar alta parte ramane
la dispozitia societatii comerciale.
Finantarea interna sau autofinantarea constituie pentru toate societatile comerciale cel mai
vechi mijloc de finantare, prin care se asigura:
-         reinnoirea potentialului productiv, in vederea pastrarii nivelului patrimoniului;
-         cresterea economica, in scopul cresterii patrimoniului.
Finantarea interna sau autofinantarea constituie o resursa generata de activitatea de
exploatare curenta a societatii comerciale. Nivelul autofinantarii depinde de investitiile
realizate si de gestionarea activitatilor economice. In acelasi timp este utilizata pentru a
finanta, alaturi de activitatea de exploatare, si noi investitii viitoare.
Sub aspect structural, finantarea interna se realizeaza pe seama amortizarii si beneficiilor
nedistribuite. Refacerea capitalului investit in scopul mentinerii nivelului patrimoniului
utilizeaza amortizarea ca resursa interna de finantare. Cresterea capitalului investit in
scopul cresterii patrimoniului utilizeaza beneficiile nedistribuite ca resursa interna de
finantare.
2.     Mentinerea nivelului patrimoniului pe seama finantarii interne
Pierderea de valoare a capitalului imobilizat in active corporale si
necorporale, datorata utilizarii sau detinerii de catre societatea comerciala, pierdere
recuperata prin includerea in costurile de exploatare, constituie amortizarea
acumulata, care ramane la dispozitia societatii comerciale. Daca deprecierea fizica
este generata de utilizare, in schimb deprecierea morala este generata de progresul tehnic.
Amortizarea estimeaza deprecierea capitalului imobilizat in active corporale
si necorporale. Totusi, sub influenta progresului tehnic si inflatiei, amortizarea acumulata
poate fi inferioara (mai redusa) decat resursele monetare necesare reinnoirii imobilizarilor.
Regimurile de amortizare existente in practica cauta sa estimeze evolutia
deprecierii sub aspect tehnic, avand sau nu in vedere deprecierea morala, asigurand sau nu
corelatia cu evolutia inflatiei, cu randamentul mijloacelor fixe si gradul de utilizare a
acestora. Acestea sunt reglementate pe cale legislativa (in tara noastra).
Indiferent de regimul de amortizare aplicat, se impune a se a avea in vedere:
- activele corporale si necorporale supuse procesului de amortizare;
- determinarea valorii de intrare in functie de provenienta, mod de dobandire sau
de realizare;
- stabilirea duratelor normale de utilizare;
- determinarea datei punerii in functiune;
- stabilirea cotelor de amortizare;
- scutirile prevazute de lege;
- scoaterea din functiune si efectele sale financiare.

3.     Cresterea patrimoniului pe seama finantarii interne


Ca urmare a operatiunilor cu exteriorul, a schimburilor dintre societatea comerciala
si ceilalti subiecti din economie, se produc, in mod permanent, fluxuri reale care
genereaza fluxuri monetare. Aceste operatiuni externe participa in mod direct la formarea
beneficiilor, intrucat sunt generate de schimburi monetare, de realizare, in timp
ce operatiunile interne (calculul amortizarii si provizioanele), care nu sunt generate de
fluxuri monetare, influenteaza in mod indirect asupra beneficiilor (profiturilor).
Imaginea financiara a soldului operatiunilor externe ale
societatilor comerciale este reprezentata de soldul elementelor monetare ale contului de
“profit si pierdere”. Aceasta constituie surplusul monetar rezultat prin utilizarea
capitalurilor in cadrul activitatilor de exploatare si de investtitii, respectiv al factorilor de
productie.