Curs 5 Procedură Penală – 29.03.

2019
Camera Preliminară a fost introdusă în C.P.P. în vigoare, ea nefiind cunoscută în C.P.P.
anterior. Ea a fost introdusă pentru ca judecătorul de cameră preliminară să exercite funcția de
verificare a legalității trimiterii în judecată și a probelor pe care aceasta se întemeiază. Camera
preliminară este un element de noutate față de C.P.P. anterior însă nu este un element de
inovație a legiuitorului român – ea fiind împrumutată din legislațiile anglo-saxone – unde o
astfel de procedură prezintă o importanță capitală. În cadrul acestei proceduri, în urma
verificărilor pe care le efectuează judecătorul, se stabilesc elementele de probă pe care
judecata se va întemeia ulterior. În cadrul acestor elemente de probă, decizia judecătorului
face diferența între urmărire și judecată – sub aspectul standardului probei.

În common law, procedura se desfășoară în ședință publică, ea permițând acuzării să-și

susțină probele, să-și interogheze proprii martori și apoi martorii acuzării să poată fi interogați
și de către apărare, mai apoi făcându-se la fel în privința martorilor apărării. Astfel, această
procedură permite atât acuzării cât și apărării să-și prezinte viziunea lor asupra cauzei chiar
înainte de începerea judecății. Totodată, această procedură prezintă importanță pentru instanța
penală, pot fi evitate procesele inutile, unele abuzive, care nu se întemeiază pe probe.

Această procedură este reglementată în mod diferit de la un sistem la altul, neexistând o

reglementare unitară. Sub acest aspect, pot fi desprinse 3 direcții distincte, care interesează și
sistemul nostru de procedură:

1) Procedura se realizează de organul independent - aceasta este o caracteristică a

tuturor legislațiilor anglo-saxone – unde pentru cauzele mărunte spre exemplu,
verificarea înainte de judecată se realizează de un asistent jurisdicțional, iar pentru
cazurile mai importante se realizează de către un judecător (Sistemul britanic,
american, italian);
2) Confuziunea funcțiilor – există sisteme unde această procedură nu se realizează de
organul independent, ci se realizează de însuși instanța care va proceda ulterior la
judecată (sistem îmbrățișat de Germania, Spania);
3) Procedura este încredințată unei jurisdicții de instrucție (Belgia). Un asemenea
sistem a fost cunoscut și la noi, sub imperiul C.P.P. din 1936. La noi s-a renunțat la
acest sistem, prin așa zisa reformă după abolirea monarhiei. Astfel, a fost creată în
1953 o procedură distinctă, cunoscută sub denumirea de procedură pregătitoare -
aceasta funcționat timp de 4 ani.
 Camera preliminară este inspirată din ședința pregătitoare. După cum se arată în
Expunerea de motive, scopul introducerii procedurii de cameră preliminară a fost stoparea
dosarelor/cauzelor inutile, desfășurate cu încălcarea dispozițiilor legale, pentru ca acestea sa
nu mai apară pe rolul instanțelor penale, și, în același timp, garantarea duratei rezonabile a
procesului penal. În opinia dl. profesor, s-a pornit de la o premisă greșită, cum că anterior
noului C.P.P., întârzierile în soluționarea cauzelor penale se datorau soluțiilor de restituire a
cauzelor dispuse de instanțele penale după începerea judecății – aceasta fiind contrar realității.
Întârzierile nu aveau la bază această cauză, o dovadă în acest sens fiind practica judiciară din
care rezultă că foarte puține cauze erau restituite la procuror. Astfel, această procedură de
cameră preliminară nu numai că nu scurtează durata proceselor penale, ci o și prelungește în
mod nejustificat, existând proceduri de cameră preliminară care depășesc în mod vădit durata
rezonabilă a procesului penal (în momentul de față există cauze care se află în camera
preliminară de peste 4 ani).

Camera preliminară este o fază procesuală în cadrul procesului penal. Ea prezintă

toate trăsăturile unei faze procesuale a procesului penal, realizându-se de către un subiect
procesual distinct – J.C.P. – care exercită o funcție judiciară distinctă (f. de verificare);
camera preliminară se desfășoară după reguli proprii; ea se realizează întotdeauna printr-o
soluție procesuală.

În lumina proiectului de modificare a C.P.P. (care a trecut testul de constituționalitate),

camera preliminară se va elimina. În virtutea modificărilor preconizate, camera preliminară va
fi înlocuită cu o altă instituție, numită „verificări prealabile la prima instanță”. Aceasta
produce 2 consecințe: va dispărea funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată și a
probelor pe care aceasta se întemeiază – va dispărea și J.C.P. ca organ jurisdicțional; cea de-a
doua consecință este transferul actualei competențe a J.C.P. în favoarea instanței penale. În
aceste condiții, etapa de verificare a legalității trimiterii în judecată și a probelor pe care
aceasta se întemeiază nu va mai constitui fază procesuală distinctă în procesul penal, ci va fi
doar o paranteză în procedura de judecată. Astfel, materia aferentă acestui curs își va păstra
valabilitatea, doar că ea nu va mai fi o fază procesuală distinctă, ci va face parte integrantă din
procedura judecății, iar procedura nu se va mai realiza de J.C.P. ci se va realiza de către
instanța de judecată.
 Principiile care stau la baza procedurii de cameră preliminară.

Nepublicitatea. Decurge din trăsătura fazei de urmărire penală, camera preliminară fiind
o procedură intermediară între U.P. și faza de judecată, ea realizându-se în camera de consiliu.
După numeroasele decizii ale CCR, în camera preliminară, spre deosebire de vechea
reglementare (unde participa doar procurorul și inculpatul), participă procurorul, părțile și
persoana vătămată (aceeași subiecți procesuali care participă în faza de judecată). Există însă
dificultăți de participare în camera de consiliu în cadrul procedurii de cameră preliminară a
părții responsabile civilmente – acesta fiind și motivul pentru care a intervenit Curtea
Constituțională și a declarat neconstituționalitatea art. 21 alin. (1) C.P.P. care nu garantează
participarea părții responsabile civilmente în procedura de cameră preliminară – textul de lege
rămânând neschimbat. Pentru că decizia CCR este obligatorie, introducerea în proces a părții
responsabile civilmente nu mai este limitat la termenul de constituire de parte civilă, ci
introducerea acesteia se poate realiza inclusiv în fața judecătorului de cameră preliminară.
Astfel, dacă este vorba de o infracțiune care a produs un prejudiciu, J.C.P. întreabă persoana
vătămată dacă se constituie sau nu parte civilă – iar în raport cu acest răspuns J.C.P. decide cu
privire la introducerea părții responsabile civilmente pentru a i se da acesteia posibilitatea de a
participa în procedura de cameră preliminară.

În pofida faptului că procedura de cameră preliminară este o procedură nepublică, ea are

nu numai caracter scris, cât și oral. Această trăsătură are rang de principiu, care este specific
fazei de cameră preliminară, deoarece camera preliminară debutează printr-o procedură scrisă
(formă scrisă obligatorie) materializată în formularea de cereri și excepții, acestea fiind
esențiale, căci în lipsa lor camera preliminară nu are obiect. Dacă nu există cereri și excepții,
nu are loc ședință în camera de consiliu, judecătorul doar constatând că nu există cereri și
excepții și dispune începerea judecății, procedura fiind exclusiv scrisă în acest caz. În situația
în care sunt cereri și excepții, procedura poate deveni și orală, căci J.C.P. stabilește termen
pentru dezbateri orale în camera de consiliu cu citarea obligatorie a părților și a persoanei
vătămate și cu participarea obligatorie a procurorului. În acest din urmă caz, procedura are
atât caracter scris, cât și oral.

Contradictorialitatea dezbaterii. Această trăsătură este condiționată de prezența părților

și a persoanei vătămate în cadrul procedurii. În ceea ce privește procurorul, participarea
acestuia în cadrul procedurii este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute. Procedura se
poate desfășura și în lipsa părților și a persoanei vătămate, dacă acestea au fost legal citate.
Dacă părțile și persoana vătămată sunt prezente, dezbaterile în camera preliminară sunt
contradictorii și poartă asupra cererilor și excepțiilor formulate (spre deosebire de faza de
judecată, unde poartă asupra fondului).

Obiectul procedurii de cameră preliminară. Procedura de cameră preliminară are un

obiect complex, așa cum reiese din art. 342 C.P.P. Potrivit acestui text, după trimiterea în
judecată, în camera preliminară judecătorul verifică: competența instanței, legalitatea actului
de sesizare, legalitatea administrării probelor și legalitatea efectuării actelor de către O.U.P.
În opinia dl. profesor, obiectul procedurii de cameră preliminară prevăzut în acest text este
incomplet. Astfel, nu se face nicio referire la măsuri. Deși art. 348 C.P.P. face referire la
măsurile preventive, în camera preliminară are loc o verificare și a celorlalte măsuri (măsuri
de siguranță cu caracter medical și măsuri asiguratorii). De asemenea, sunt suspuse verificării
propunerile formulate de procuror dintre cele prevăzute de art. 330 și 331 C.P.P.

Totodată, din art. 342 C.P.P. rezultă că obiectul verificărilor din camera preliminară îl
reprezintă doar legalitatea, iar nu și temeinicia. În opinia dl. profesor, acesta ar trebui extins
și cu privire la temeinicie.

Verificarea competenței instanței. Aceasta se realizează în amontele procedurii penale

(înainte de a începe judecata). Astfel, prima verificare pe care o efectuează J.C.P., căci dacă
nu este competentă instanța, toate actele J.C.P. se află sub riscul anulării pe motivul
necompetenței. Verificarea de competență se realizează sub toate formele sale (materială,
personală, funcțională și teritorială). În opinia dl. profesor, trimiterea pe care art. 346 alin. (6)
C.P.P. o face, la art. 50 și 51 C.P.P., este necorespunzătoare. Astfel, aceste texte sunt de
aplicabilitate generală și reglementează conflictul de competență. Totodată, această procedură
nu este corelată cu art. 47 C.P.P., care reglementează excepția de necompetență – aceasta fiind
modalitatea prin care se soluționează necompetența (excepția putând fi formulată nu numai de
părți, de către instanță din oficiu, ci și de către procuror – însă procurorul nu este titular al
excepțiilor în camera preliminară și se pune întrebarea dacă acesta ar putea formula o
asemenea excepție – în opinia dl. profesor, în ciuda necorelării textelor legale, procurorul nu
poate fi privat de acest drept, căci s-ar încălca principiul egalității de arme în procesul penal).
Astfel, aceasta este singura excepție care poate fi formulată de către procuror în camera
preliminară. De asemenea, verificarea competenței în camera preliminară nu este corelată nici
cu termenele în care poate fi invocată excepția de necompetență a unei instanțe. Din cuprinsul
art. 342 și 346 C.P.P., verificarea competenței instanței se realizează exclusiv în camera
preliminară – or, art. 47 C.P.P. prevede că excepțiile de necompetență materială sau personală
a instanței inferioare (nulitate absolută) pot fi invocate în tot cursul judecății, iar celelalte
excepții (care privesc nulitatea relativă) pot fi invocate și în faza de judecată cel mai târziu
până la începerea cercetării judecătorești. Sub acest aspect există contradicție flagrantă între
cele două reglementări. În opinia dl. profesor, trebuie să se aplice prevederea din partea
specială (i.e. verificarea competenței să se realizeze exclusiv în camera preliminară), altfel s-
ar da posibilitatea de a se invoca nulitatea actelor J.C.P. în cursul judecății. Astfel, o verificare
ulterioară a competenței de către instanța de judecată nu poate purta decât asupra
elementelor/împrejurărilor noi, care intervin ulterior finalizării procedurii de cameră
preliminară și care sunt de natură a schimba competența instanței.

Verificarea legalității actului de sesizare a instanței. Se pune întrebarea: ce se înțelege

prin act de sesizare a instanței? – în condițiile în care există mai multe tipuri de astfel de acte
(rechizitoriu; acord de recunoaștere a vinovăției; ca urmare a plângerii persoanei vătămate în
condițiile art. 341 C.P.P.). Verificarea legalității privește doar rechizitoriul – dispoziția
trimiterii în judecată. Verificarea legalității rechizitoriului reprezintă funcția esențială a
camerei preliminare – aceasta apare ca o funcție distinctă, specială, a J.C.P. Verificările se
efectuează în mod obligatoriu după trimiterea în judecată, căci trimiterea în judecată este
obiectul esențial al procedurii de cameră preliminară. Verificarea legalității rechizitorului se
realizează în funcție de acuzația penală care este adusă în fața instanței penale pentru a fi
judecată prin intermediul rechizitoriului.

În opinia dl. profesor, reglementarea acestei componente a obiectului, care este

esențială – de ea depinde soluționarea tuturor celorlalte părți a obiectului, este defectuoasă,
deoarece, deși cf. art. 342 C.P.P., procedura de cameră preliminară are ca obiect verificarea
legalității rechizitoriului, în art. 345 și 346 C.P.P. se face referire nu la verificarea legalității
rechizitoriului ci la verificarea regularității rechizitoriului. Nu se poate pune semn de egalitate
între aceste 2 sintagme. Astfel, noțiunea de legalitate are un conținut mai larg decât cea de
regularitate. Verificarea legalității rechizitoriului privește verificarea acestuia prin prisma
tuturor dispozițiilor legale privind întocmirea rechizitoriului și sesizarea instanței penale cu o
acțiune penală (i.e. nu numai a dispozițiilor legale intrinseci, care privesc cuprinsul
rechizitoriului – art. 328 alin. (1) C.P.P.). În acest context, se pune problema dacă verificarea
legalității rechizitoriului se rezumă numai la o verificare strictă a tuturor actelor pe care se
întemeiază rechizitoriul sau se extinde cu privire la toate actele de U.P. efectuate în cursul
U.P. În opinia dl. profesor, aceasta se limitează la verificarea legalității acelor acte pe care se
întemeiază rechizitoriul, iar nu a tuturor actelor efectuate. În ceea ce privește verificarea
regularității rechizitoriului, ea se limitează la actele/mențiunile intrinseci pe care trebuie să le
conțină rechizitoriul (de cele mai multe ori, în practica judiciară J.C.P. constată
neregularitatea rechizitoriului atunci când descrierea faptei este incompletă; atunci când în
cazul unei pluralități de persoane, nu se face mențiune completă cu privire la contribuția
acestora la faptă; atunci când din modul de descriere a faptelor și din dispozitivul
rechizitoriului, J.C.P. nu poate stabili pt. care fapte a fost sau nu pusă în mișcare acțiunea
penală; atunci când rechizitoriul se bazează pe fapte pt. care nu a fost pusă în mișcare acțiunea
penală sau nu a fost începută U.P.).

Verificarea legalității administrării probelor. Aceasta privește modul în care proba a

fost administrată în cursul U.P. Proba în sine nu poate constitui obiectul verificării de
legalitate, căci proba este un element de fapt – ceea ce face obiect al verificării îl constituie
modul de obținere și de administrare a probei. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea actului
prin care a fost administrată proba, a actului prin care a fost dispusă administrarea probei ori a
actului prin care a fost autorizată administrarea probei. În opinia dl. profesor, procedura
audierii anticipate (care se realizează în fața J.D.L.) nu este exclusă de la controlul de
legalitate pe care îl efectuează J.C.P. Totodată, nu sunt excluse de la verificarea legalității
administrării probelor nici acele acte de autorizare a administrării unor probe de către J.D.L.
în cursul U.P. (în opinia dl. profesor, acestea nu pot fi excluse controlului de legalitate nici
dacă încheierile aparțin unor instanțe superioare, inclusiv ICCJ).

În acest context se pune problema dacă controlul de legalitate poate privi inclusiv
suficiența probelor, având în vedere textul art. 327 C.P.P. care cere ca probele să fie legale și
suficiente. În opinia dl. profesor, suficiența probelor are două laturi: o latură substanțială (de
temeinicie) a probelor, care este rezultatul evaluării probei și a contribuției acesteia la aflarea
adevărului; o latură cantitativă, care privește numărul de probe necesare pentru a fundamenta
dispoziția de trimitere în judecată. În opinia dl. profesor, dacă latura substanțială a probei
(conținutul acesteia – faptele și împrejurările de fapt rezultate din administrarea probelor) nu
poate forma obiectul procedurii de cameră preliminară, verificarea laturii cantitative a probei
(a numărului de probe necesare) ar trebui să poată intra în obiectul de verificare în camera
preliminară. În opinia dl. profesor, verificarea legalității administrării probelor nu este
corelată cu reglementările privind plângerile împotriva soluțiilor procurorului, unde, cf. art.
341 alin. (7) ptc. 2 lit. c), J.C.P. dispune începerea judecății numai atunci când probele sunt
legal administrate și suficiente. Astfel, dl. profesor consideră că suficiența probelor face parte
din examenul de verificare a legalității probelor, iar nu a temeiniciei acestora și, ca atare,
trebuie admisă în obiectul de verificare a camerei preliminare.
 Nu orice probe pot fi verificate în camera preliminară sub aspectul legalității obținerii și
administrării lor, ci numai cele pe care se întemeiază rechizitoriul – acest lucru rezultă din art.
54 C.P.P., cf. căruia J.C.P. verifică legalitatea trimiterii în judecată și a probelor pe care
aceasta se întemeiază, precum și din art. 3 C.P.P. În consecință, nu intră în obiectul procedurii
de cameră preliminară decât verificarea legalității administrării acelor probe pe care se
întemeiază rechizitoriul. Ca atare, intră în conținutul verificării toate mijloacele de probă și
procedeele probatorii menționate în rechizitoriu.

Verificarea legalității actelor efectuate de către O.U.P. În categoria actelor pe care le

efectuează O.U.P. sunt incluse, în primul rând, actele procesuale – acele acte care conțin
manifestările de voință ale O.U.P. În opinia dl. profesor, fac parte din obiectul verificării în
camera preliminară și actele procedurale – cele care servesc la aducerea la îndeplinire a
actelor procesuale. În opinia dl. profesor, deși în art. 54 C.P.P. se face referire doar la actele
procesuale, controlul de legalitate nu se poate limita la acestea, ci trebuie extins cu privire la
toate actele procedurale. Însă, la fel ca în cazul mijloacelor de probă și a procedeelor
probatorii (actele de administrare a probelor), în obiectul verificării în camera preliminară
sunt incluse doar acele acte ale O.U.P. pe care s-a întemeiat rechizitoriul (e.g. ordonanțele de
începere a U.P. in rem, de continuare a U.P. față de o persoană, de punere în mișcare a
acțiunii penale).

Camera preliminară are o durată determinată. Cf. art. 343 C.P.P., procedura în camera
preliminară are o durată de cel mult 60 de zile. În opinia dl. profesor, în lipsa unor precizări,
ea include întreaga procedură. Acest termen de 60 de zile are o natură juridică de termen de
recomandare – de aceea nu există o sancțiune procesuală a nerespectării sale.

Procedura de cameră preliminară include: măsuri premergătoare, o etapă de cercetare și

de administrare de probe și o etapă de soluționare.

Măsurile premergătoare. Sunt considerate în general măsuri administrativ-

jurisdicționale și care se realizează în afara camerei de consiliu (în afara unei ședințe), sunt
reglementate în art. 344 C.P.P. Ele pot fi dispuse doar de către J.C.P. care este desemnat pt.
soluționarea cauzei în această fază procesuală.

Cf. art. 344 alin. (1) C.P.P., face parte din măsurile premergătoare și repartizarea
aleatorie a cauzei către J.C.P. În opinia dl. profesor, aceasta nu este o măsură premergătoare,
căci nu se realizează de către J.C.P., fiind o măsură administrativă (anterioară măsurilor
premergătoare), prin care se urmărește repartizarea cauzei către judecător și desemnarea
acestuia în vederea soluționării cauzei penale. Astfel, după înregistrarea dosarului cu
rechizitoriul la instanța competentă, judecătorul competent este desemnat numai după
repartizarea aleatorie a cauzei penale. Această repartizare aleatorie a cauzei penale este un
principiu de organizare judiciară, neaparținând procedurii penale, însă prezintă importanță pt.
procedura penală deoarece repartizarea aleatorie a cauzei penale este concepută de legiuitor ca
o garanție a independenței funcționale a judecătorului și a imparțialității actului de justiție.
Modalitatea principală de repartizare aleatorie este prin programul ECRIS pentru toate
instanțele (dosarul primește un nr. unic de înregistrare). Totodată dosarul este înregistrat în
Registrul general al instanței și în Registrul secției penale (în raport de natura și obiectul
cauzei). Obiectul cauzei penale e stabilit de către grefier sub coordonarea unui judecător.
După ce dosarul primește numărul unic din programul ECRIS, acesta se va trimite imediat
unui judecător anume desemnat (care e desemnat anual de președintele instanței) în vederea
repartizării aleatorii a cauzei penale (i.e. un judecător din cadrul instanței se ocupă cu
repartizarea aleatorie). Judecătorul, înainte de a proceda la repartizarea aleatorie, va proceda
la o verificare prealabilă (a tuturor actelor care au fost efectuate în acea cauză de către J.D.L.
– pt. a stabili dacă nu există cumva vreun caz de incompatibilitate raportat la vreun judecător
din cadrul instanței). În urma acestor verificări, se întocmește un proces-verbal în care se va
consemna rezultatul verificărilor. În urma acestora, repartizarea cauzei în mod aleatoriu nu se
va putea face unui judecător dintre cei care, în raport de actele efectuate la J.D.L., este
incompatibil să soluționeze procedura de cameră preliminară (principiul separației
funcțiilor judiciare). Ca atare, la repartizarea aleatorie se va ține seama și de cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege. Această verificare prealabilă este necesară deoarece în
aceeași cauză penală repartizarea aleatorie a cauzei în sistemul informatic ECRIS se
realizează o singură dată. Numai în măsura în care nu este posibilă repartizarea aleatorie în
sistem informatic, ea se va putea realiza recurgând la metoda civică (i.e. repartizarea cauzei se
va realiza de către judecătorul anume desemnat judecătorului în ordinea numerotării
completelor de judecată – în fiecare an se efectuează o numerotare a completelor de
judecată).

După epuizarea repartizării, judecătorul care este desemnat pt. desfășurarea și

soluționarea procedurii de cameră preliminară, va proceda la luarea măsurilor premergătoare
care sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Aceste măsuri sunt:
1) Comunicarea rechizitoriului sau a unei traduceri autorizate a acestuia. Acesta i se
comunică inculpatului la locul de deținere (dacă se află în arest preventiv), la adresa
unde locuiește (dacă este liber) sau la o altă adresă (dacă inculpatul a indicat-o
organelor judiciare). Nu se prevede nimic cu privire la ceilalți subiecți procesuali
interesați – ca atare i se comunică doar inculpatului. În opinia dl. profesor, această
procedură nu are nicio rațiune în actuala reglementare. Ea se justifica în vechea
reglementare (de unde s-a inspirat legiuitorul), pentru că reprezenta o modalitate
prin care i se aducea la cunoștința inculpatului acuzația. În N.C.P.P. nu se mai
justifică pentru că acuzația formulată împotriva inculpatului i se aduce la cunoștința
acestuia la un moment anterior (art. 309 C.P.P. – imediat după P.M.A.P.). Mai mult,
creează o situație de inegalitate în raport de părți și persoana vătămată. În opinia dl.
profesor, comunicarea trebuie să se realizeze față de toate părțile și față de persoana
vătămată iar comunicarea să aibă la bază o altă rațiune – de a notifica oficial părțile
și persoana vătămată cu privire la obiectul procedurii de cameră preliminară (obiect
care depinde de dispoziția trimiterii în judecată);
2) Informarea părților și a persoanei vătămate cu privire la obiectul procedurii de
cameră preliminară. Astfel, părțile și persoana vătămată sunt informate cu privire la
obiectul procedurii, însă informarea se limitează, cf. art. 344 alin. (2) C.P.P., la
încunoștințarea acestora cu privire la dreptul pe care îl au de a obține verificarea în
camera preliminară a legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor
și legalității efectuării actelor O.U.P. (nu se face nicio referire cu privire la
verificarea competenței). În opinia dl. profesor, este regretabil faptul că acest caz
nu este unul de asistență juridică obligatorie, ci se prevede doar comunicarea
dreptului la angajarea unui avocat. De asemenea, e regretabil faptul că nu se prevede
comunicarea rechizitoriului și avocaților părților și a persoanei vătămate.
3) Încunoștințarea părților și a persoanei vătămate cu privire la dreptul acestora de a
formula cereri și excepții referitoare la obiectul procedurii de cameră preliminară.
Formularea cererilor și excepțiilor, fiind de specialitate strictă, aparține competenței
exclusive a avocatului. Formularea acestora prezintă importanță deoarece aceasta
declanșează un contencios al nulităților (diferit de cel de fond), în care judecătorul
trebuie să se pronunțe asupra unor reguli cu caracter tehnic care privesc desfășurarea
fazei de urmărire penală – pronunțarea judecătorului în această materie poate fi
decisivă deoarece ea poate influența evoluția și finalitatea procesului penal. Astfel,
judecătorul e pus într-o dilemă – dacă modalitatea de stabilire a adevărului e mai
importantă decât adevărul însuși. În practică, cele mai multe „înfrângeri” ale
inculpaților se află în camera preliminară, deoarece actele O.U.P. se bucură de o
prezumție de legalitate, de aceea judecătorul, de cele mai multe ori, e predispus să
treacă peste anumite regularități decât să le dea eficiență. În această materie, inclusiv
înfrângerile pot prezenta importanță pentru soluționarea cauzei penale. Astfel, deși
judecătorul respinge cererile și excepțiile și dispune începerea judecății, de regulă, el
va ține seama de neregularitățile invocate cu ocazia soluționării fondului cauzei.
Încunoștințarea subiecților procesuali interesați cu privire la dreptul acestora de a
formula cereri și excepții este însoțită de încunoștințarea acestora cu privire la
termenul în care acestea pot fi formulate – termen care trebuie stabilit în prealabil
de către J.C.P. și care se stabilește în raport de complexitatea cauzei (volumul
dosarului, nr. de persoane, nr. de fapte, multitudinea actelor efectuate în cauză) și
particularitățile cauzei (specificitatea cauzei, natura acesteia, natura actelor efectuate
în cursul U.P.) – termen a cărui durată nu poate fi mai mică de 20 de zile. Acest
termen este unul judiciar. Complexitatea și particularitățile cauzei se raportează la
obiectul procedurii de cameră preliminară, deoarece cererile și excepțiile, pentru a fi
admise, trebuie să îmbrace forma scrisă a unor memorii detaliate în care trebuie
descrise toate actele efectuate (baza factuală a cererilor și excepțiilor), toate
dispozițiile legale încălcate, sancțiunea încălcării dispozițiilor legale (dacă e nulitate
relativă – trebuie motivată și probată vătămarea). Astfel, J.C.P. trebuie să țină cont
de timpul de care are nevoie avocatul dar și de timpul de care are nevoie el însuși.
Termenul de formulare a cererilor și excepțiilor este, cf. unei Decizii în interesul
legii a ICCJ, unul de recomandare. În opinia dl. profesor, termenul are o natură
mixtă – este un termen judiciar și legal (pentru că are o durată minimă – 20 de zile și
o durată maximă – încheierea procedurii de cameră preliminară). Sub acest aspect,
C.P.P. folosește noțiuni diferite: pentru nulitatea absolută – încheierea procedurii
de cameră preliminară, iar pentru nulitate relativă – închiderea procedurii de
cameră preliminară. În privința nulităților relative, ele pot fi invocate până la
ședința prevăzută de art. 345 C.P.P., iar în ceea ce privește nulitățile absolute, ele
pot fi invocate inclusiv în etapa de contestație, cf art. 347 alin. (4) C.P.P. În ceea ce
privește avocatul din oficiu, avem o reglementare specială – art. 344 alin. (3) C.P.P.
Conform acestui text, avocatului din oficiu i se comunică rechizitoriul și termenul în
care acesta poate formula cereri și excepții referitoare la obiectul procedurii de
cameră preliminară. În baza acestor dispoziții legale, avocatul din oficiu este obligat
 să consulte întreg materialul dosarului iar în urma acesteia să aprecieze dacă este
cazul să se formuleze cereri și excepții. Dacă consideră că cererile și excepțiile sunt
necesare, avocatul din oficiu este obligat să le formuleze în scris și cu respectarea
termenului stabilit de J.C.P.
După expirarea termenului, dacă nu s-au formulat cereri și excepții, J.C.P. va
proceda în conformitate cu prevederile art. 346 alin. (1) C.P.P., va constata prin
încheiere legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și
legalitatea efectuării actelor de către O.U.P. și va dispune începerea judecății.
Această încheiere se comunică părților și persoanei vătămate de îndată, fără citarea
lor și fără participarea procurorului, în camera de consiliu.
Dacă s-au formulat cereri și excepții, după expirarea termenului stabilit de J.C.P.,
acesta va lua următoarele măsuri premergătoare: va stabilit termenul de soluționare
a cererilor și excepțiilor în camera de consiliu și va dispune citarea părților și
persoanei vătămate și totodată va dispune încunoștințarea procurorului (participarea
acestuia fiind obligatorie). În pofida lipsei vreunei referiri la avocat, este obligatorie
încunoștințarea avocatului ales sau din oficiu.

Procedura în fața J.C.P., în camera de consiliu, în ședință nepublică, se poate

desfășura, după caz, în 2 etape sau într-una singură. Astfel, va avea loc mai întâi ședința
nepublică, în camera de consiliu, prevăzută de art. 345 C.P.P., care reprezintă prima etapă
care trebuie parcursă în vederea soluționării cererilor și excepțiilor.

Această procedură (cea prevăzută de art. 345 C.P.P.) este denumită de legiuitor
„procedura de cameră preliminară” (art. 345 alin. (1) C.P.P.). În opinia dl. profesor, această
denumire este nepotrivită, în realitate, nu se realizează procedura de cameră preliminară în
sensul propriu-zis al noțiunii, ci se desfășoară doar prima etapă din cadrul acestei proceduri,
cealaltă (denumită de soluționare), desfășurându-se într-o altă ședință (reglementată de art.
346 C.P.P.).

Procedura prevăzută de art. 345 C.P.P. este acea procedură în care au loc dezbaterile
asupra cererilor și excepțiilor formulate care formează obiectul procedurii (cererile și
excepțiile pot fi formulate de părți, de persoana vătămată sau din oficiu de către judecător). Ea
se realizează în mod obligatoriu cu citarea părților și a persoanei vătămate și cu participarea
obligatorie a procurorului Această procedură conține în structura ei 3 elemente:
- O cercetare judecătorească. Textul art. 345 alin. (1) C.P.P. care prevede că
soluționarea cererilor și excepțiilor se realizează exclusiv pe baza materialului de
urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate, a fost declarat neconstituțional prin
2 decizii. Decizia nr. 641/2014 – din care a rezultat că în camera preliminară, în
vederea soluționării cererilor și excepțiilor, pot fi administrare probe prin orice
mijloc de probă. Textul a fost apoi modificat prin L. nr. 75/2016 – care nu a ținut
seama de Decizia CCR de mai sus, lege care a prevăzut posibilitatea administrării de
probe însă care a limitat această posibilitate doar la un singur mijloc de probă –
mijlocul de probă scris. De aceea, CCR a trebuit să intervină din nou, prin Decizia
nr. 802/2017, în care Curtea a reiterat faptul că în camera preliminară se pot
administra probe prin recurgerea la orice procedeu probatoriu și orice mijloc de
probă, cu condiția ca acestea să nu fie interzise de lege. Singura limită pe care CCR
o prevede este ca administrarea de probe să privească exclusiv obiectul procedurii
de cameră preliminară (legalitatea dispoziției de trimitere în judecată, a administrării
probelor și a actelor efectuate de către O.U.P.), iar nu și chestiunile care privesc
fondul cauzei. Deși textul a rămas nemodificat, această Decizie este obligatorie iar
practica judiciară trebuie să țină cont de ea;
- Dezbaterea propriu-zisă asupra cererilor și excepțiilor, precum și remedierea
neregularităților sau, după caz, soluționarea cauzei. Aceasta are loc după ce s-a
terminat activitatea de administrare a probelor, după ce J.C.P. constată că poate
soluționa cererile și excepțiile, atât pe baza materialului din dosarul de U.P., cât și
pe baza probelor noi administrate în mod nemijlocit în fața J.C.P. Mai întâi pune
concluzii titularul cererilor și excepțiilor, iar mai apoi celelalte părți, persoana
vătămată și procurorul. După concluzii, se va trece la deliberare și la luarea
hotărârii. J.C.P. poate să admită sau să respingă cererile și excepțiile. În situația în
care J.C.P. constată legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și
legalitatea care au fost efectuate de către O.U.P. respinge excepțiile ca nefondate –
ne aflăm în situația prevăzută de art. 346 alin. (2) C.P.P. – e o singură ședință (deși
textele legale sunt diferite) în care se dă o singură încheiere prin care se resping
cererile și excepțiile formulate și se dispune începerea judecății. Această încheiere
se comunică imediat părților, persoanei vătămate și procurorului. Dacă J.C.P.
constată neregularități ale actului de sesizare a instanței / constată nulități ale actelor
pe care le-a efectuat O.U.P. și pe care le sancționează cf. art. 280-282 C.P.P. /
exclude unele probe ca fiind obținute în mod nelegal, J.C.P. va da încheiere pe care
o comunică imediat procurorului, părților și persoanei vătămate – această încheiere
are ca efect imediat declanșarea unei proceduri de remediere a rechizitoriului.
Doar rechizitoriul poate fi supus procedurii de remediere, iar nu și procedeele
probatorii și mijloacele de probă sau celelalte acte efectuate de către .O.U.P. Astfel,
art. 345 alin. (3) C.P.P. prevede că procurorul este obligat să remedieze
neregularitățile constate de către judecător și să comunice în același timp dacă
menține rechizitoriul sau, dacă nu-l menține, dacă cere să i se restituie dosarul. În
timp ce remedierea este specifică rechizitoriului, obligația procurorului de a
răspunde la solicitarea instanței dacă menține rechizitoriul sau dacă cere restituirea
cauzei se raportează la toate părțile componente ale obiectului verificării (atât la
situația în care se constată neregularități ale actului de sesizare a instanței, cât și
atunci când se exclud probe sau se constată neregularități ale actelor O.U.P.). Astfel,
procurorul are de ales: fie menține rechizitoriul fie cere restituirea sa.
Dacă procurorul nu răspunde la solicitarea instanței sau în situația în care
procurorul solicită restituirea cauzei, J.C.P. nu va mai continua procedura și va
dispune, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. c) C.P.P., restituirea cauzei la procuror,
urmând ca procurorul să procedeze în continuare la reluarea U.P. Termenul de 5 zile
este unul procedural, imperativ, sancțiunea nerespectării sale fiind decăderea din
dreptul procurorului de a obține continuarea procedurii. Dacă termenul nu e
respectat, restituirea cauzei procurorului este obligatorie, nefiind o facultate pentru
judecător. Dacă procurorul remediază rechizitoriul, se va organiza o nouă ședință
la care se va dezbate asupra soluției.
Dacă procurorul menține rechizitoriul și solicită începerea judecății (chiar dacă
J.C.P. a exclus probe sau a constatat nulitatea unor acte), J.C.P. nu are nicio putere
asupra deciziei procurorului (decizia aparține exclusiv acestuia). În opinia dl.
profesor, având în vedere că textul legal nu face nicio diferență între probele rămase
și cele excluse, pentru ca J.C.P. să poată dispună începerea judecății, e necesar ca
acesta să poată analiza probele rămase (căci e posibil ca acestea să nu aibă legătură
cu obiectul cauzei – să fie nerelevante, sau, deși au legătură, ar putea demonstra
lipsa de temeinicie a acuzației). Astfel, în această situație, procurorul își asumă
riscul unei achitări. Astfel, J.C.P. nu ar trebui să dispună începerea judecății dacă în
urma evaluării probelor, J.C.P. constată că acestea nu sunt suficiente.
În situația în care sunt excluse toate probele, nu va mai avea loc o nouă ședință,
ci J.C.P. dispune, în mod obligatoriu, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b) C.P.P.,
restituirea cauzei la procuror (fiind caz obligatoriu de reluare a U.P.).
Dacă în timpul derulării procedurii de cameră preliminară intervine un caz
dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) C.P.P., rechizitoriul își pierde
regularitatea, aflându-ne în ipoteza prevăzută de art. 345 alin. (3) C.P.P., în care
procurorului i se cere să remedieze rechizitoriul și să opteze fie pentru menținere, fie
pentru restituire. În această situație procurorul e obligat să solicite restituirea, căci
menținerea acestuia nu mai îndeplinește condiția răspunderii penale prevăzută de
art. 327 C.P.P.
A doua ședință va avea loc în situația în care procedura se derulează cf. art. 345 alin.
(3) C.P.P. În această situație, cf. art. 346 alin. (4)¹ C.P.P., ședința trebuie să aibă loc
exclusiv cu privire la dezbaterea asupra soluției. Nu se mai reiau dezbaterile inițiale
asupra cererilor și excepțiilor, ci a doua ședință are loc exclusiv pe baza soluțiilor.
Astfel, în situația în care judecătorul constată că procurorul nu a remediat
rechizitoriul sau l-a remediat necorespunzător (constatând din nou neregularitatea) –
dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor
judecății, J.C.P. dispune, în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) C.P.P. restituirea cauzei
la procuror (având loc și o reluarea a U.P. dacă procurorul ierarhic sau conducătorul
parchetului apreciază că pt. remedierea rechizitoriului sunt necesare efectuarea unor
acte de U.P.). Ca atare, în acest caz, dezbaterea are loc exclusiv asupra remedierii
rechizitoriului. În opinia dl. profesor, remedierea nu se poate realiza decât printr-un
act de aceeași natură juridică cu a actului remediat, respectiv printr-un rechizitoriu.
Astfel, J.C.P. va examina dacă procurorul a remediat rechizitoriul și dacă în urma
remedierii rechizitoriului poate fi stabilit obiectul și limitele judecății, care se
determină cf. art. 371 C.P.P.
Cf. art. 346 alin. (4) C.P.P., atunci când J.C.P. constată neregularități ale
rechizitoriului care nu sunt esențiale, respectiv exclude anumite probe sau
sancționează cf. art. 280-282 C.P.P. anumite acte ale O.U.P., va da o încheiere prin
care va dispune începerea judecății. În opinia dl. profesor, trebuie să se țină seama
și de efectele sancțiunilor aplicate actelor de U.P., de întinderea acestora, pentru că,
dacă e vorba de o nulitate absolută care se extinde asupra tuturor actelor de U.P.
efectuate, J.C.P. nu mai poate dispune începerea judecății, ci doar restituirea cauzei
la procuror.
În situația în care au fost excluse anumite probe (noțiune greșită, căci este vorba de
excluderea procedeelor probatorii și a mijloacelor de probă prin care probele au fost
obținute), aceasta va produce efecte la judecarea cauzei în fond, căci instanța nu va
ține seama de probele care au fost excluse.
În ceea ce privește încheierea de începere a judecății, aceasta este un act de
învestire. Sesizarea instanței se realizează prin rechizitoriu de către procuror,
învestirea aceleiași instanțe se realizează în baza încheierii de începere a judecății.
În ceea ce privește competența de judecată, cf. art. 346 alin. (7) C.P.P., judecătorul
care a dispus începerea judecății va proceda la judecarea cauzei. Dacă J.C.P. a
dispus restituirea cauzei la procuror iar în urma admiterii contestației împotriva
încheierii de restituirea începerea judecății se dispune de instanța superioară (de un
alt judecător decât cel care a soluționat cererile și excepțiile), judecarea nu se va
efectua de către judecătorul din cadrul instanței superioare. Astfel, având în vedere
că există situații în care începerea judecății nu se dispune de judecătorul care a
soluționat cererile și excepțiile în cauză, textul de lege ar trebui modificat în sensul
în care judecata să se exercite de către judecătorul care a soluționat cererile și
excepțiile în cauză.
Împotriva încheierii privind soluționarea cererilor și excepțiilor precum și împotriva
încheierii de soluționare a cererilor și excepțiilor este deschisă calea de atac a
contestației, care poate fi formulată în termen de 3 zile de la comunicarea
încheierii, de către procuror, părți și persoana vătămată (este vorba de încheierile
prevăzute de art. 346 alin. (1)-(42) C.P.P. precum și de modul de soluționare a
cererilor și excepțiilor – încheierea prevăzută de art. 345 alin. (2) C.P.P., adică cea
prin care se constată neregularități ale actului de sesizare a instanței, prin care se
exclud probe sau prin care se sancționează cu nulitatea actele efectuate de O.U.P. –
această din urmă încheiere, care poate fi calificată ca încheiere intermediară, poate fi
atacată, după părerea dl. profesor, numai odată cu încheierea prevăzută de art. 346
alin. (1) C.P.P.).
Procedura de soluționare a contestației în camera preliminară este identică cu cea
care este prevăzută pentru desfășurarea procedurii de cameră preliminară (normele
fiind de trimitere). Pe calea contestației nu pot fi formulate alte cereri și excepții în
afara celor formulate în fața J.C.P. din cadrul primei instanțe, cu o singură excepție
– a cazurilor de nulitate absolută.
În cadrul procedurii de cameră preliminară este posibilă luarea oricărei măsuri
preventive, cu excepția reținerii. De asemenea, în camera preliminară are loc o
procedură de verificare a măsurilor preventive luate anterior. În ceea ce privește
competența verificării măsurilor preventive sub aspectul legalității și temeiniciei
acestora, art. 348 alin. (2) C.P.P., care prevede competența J.C.P. în fața căreia se
află cauza (care poate fi inclusiv J.C.P. din cadrul instanței superioare), este declarat
neconstituțional. În urma acestei Decizii a CCR, verificarea sub aspectul legalității
și temeiniciei a măsurii preventive se realizează întotdeauna de judecătorul de
cameră preliminară din cadrul primei instanțe (textul a rămas nemodificat, dar se
aplică Decizia nr. 437/2017 CCR).
Competența de soluționare a contestației aparține J.C.P. din cadrul instanței
superioare. Dacă soluția este dată de J.C.P. din cadrul Secției Penale a ICCJ,
competența de soluționare a contestației revine completului de 2 judecători din
cadrul Secției Penale a ICCJ.