Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a

descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de

stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala la Roma. Ca civilizație a Epocii
de Fier, deținea teritorii din jurul Mării Mediterane în Europa, Africa de Nord și vestul Asiei. După
reformele constituționale ale lui Augustus din secolul I i.Hr., la anarhia militară din secolul al III-lea
d.Hr., imperiul a fost un principat condus de la orașul Romei (27 i.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman a
fost mai târziu divizat între Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Milano și apoi la Ravenna, și
Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Nicomedia și apoi la Constantinopol, condus de împărați
multipli.
Anterior, era Republica Romană care a înlocuit monarhia de la Roma în secolul al VI-lea i.Hr,
guvernată de doi consuli cu puteri executive cu mandate limitate la un an și condusă de o adunare
legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un imperiu, dețînând teritorii cucerite. Fiind
destabilizată de o serie de războaie civile și conflicte politice dintre generali ambițioși, în secolul I
i.Hr., generalul Iulius Cezar a fost numit drept dictator pe viață, dar a fost asasinat în anul 44 i.Hr. în
urma unui complot senatorial. Au reizbucnit astfel războaiele civile care au culminat cu victoria
lui Octavian Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, care l-a învins pe generalul Marcus
Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 i.Hr. După anexarea Egiptului Ptolemaic, s-a încheiat
oficial epoca elenistică marcată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare în Orient. Octavian și-a asigurat
controlul total asupra imperiului, iar Senatul Roman i-a garantat puteri executive nelimitate, titlul de
Imperator (comandant suprem al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel primul împărat al
Imperiului Roman.
În primele două secole, imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și prosperitate fără precedent,
cunoscută în istorie ca "Pax Romana" (Pacea Romană). Maximul teritorial a fost atins în timpul
domniei împăratului Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel, declinul imperiului a început
sub domnia împăratului Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o perioada de criză ce i-
a amenințat existența și integritatea teritorială, dar a fost reunificat de împăratul Aurelian. În efortul
de a stabiliza imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul în două curți imperiale diferite în estul grecesc și
vestul latin. Creștinismul a luat amploare în secolul al IV-lea, devenind religia oficială imperială în
urma edictului de la Milano din 313 sub domnia lui Constantin cel Mare și cel de la Tesalonica din
380. După moartea împăratului Teodosius din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi
Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrației ,
ce a presupus invazii masive din partea populațiilor germanice și hunice au dus la declinul final al
Imperiului Roman de Apus. Odată cu cucerirea Ravennei de către ostrogoti și înlăturarea ultimului
împărat roman, Romulus Augustus în 476, Odoacru s-a proclamat drept rege al Italiei și astfel
Imperiul Roman de Apus a colapsat și a fost desființat oficial de împăratul Zeno în 480. Imperiul
Roman de Răsărit a continuat să existe ca Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol, până la
cucerirea otomană din 1453.
Imperiul Roman a lăsat în urma sa o moștenire grandioasă asupra dezvoltării Europei în aspecte
privind instituțiile, cultura, limbile, religia, arta, arhitectura, filosofia, dreptul și știință. Ulterior,
moștenirea romană a influențat debutul Renașterii, arhitectură neoclasică, codul legislativ modern și
formarea republicilor moderne precum Franța și Statele Unite ale Americii. Limba latină răspândită
în teritoriile cucerite de romani, precum și creștinarea, a dus la crearea regatelor medievale și a
statelor moderne de azi precum Franța, Spania, Italia, Portugalia și România. Adoptarea
creștinismului a condus la formarea bisericii creștine care a dominat Europa pe durata evului mediu.

Cuprins

 1Geografia și demografia Imperiului Roman

 2Limba imperială
 3Istoria Imperiului Roman
o 3.1Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)
o 3.2Dinastia Flaviană (68-96)
o 3.3Dinastia Antoninilor (96-180)
o 3.4Dinastia Severilor (180-235)
o 3.5Criza Gordiană (235-285)
o 3.6Tetrarhia și Dinastia Constantiniană (285-364)
o 3.7Dinastia Valentiniană (364-395)
 4Societate și economie
o 4.1Familia
o 4.2Femeile, sclavii și oamenii liberi în societatea imperială
o 4.3Sistemul monetar și bancar
o 4.4Mineritul și metalurgia
o 4.5Transportul, comunicațiile și comerțul
o 4.6Profesii și ocupații
o 4.7PIB și distribuția veniturilor
 5Administrație și armata
o 5.1Guvernul central
o 5.2Senatul
o 5.3Armata imperială
o 5.4Guvernarea provincială
o 5.5Dreptul roman
o 5.6Fiscalitatea
 6Stilul de viață
o 6.1Alimentele și aprovizionarea cu apă
o 6.2Recreația și divertismentul
o 6.3Vestimentația
 7Cultura
o 7.1Pictura, sculptura și mozaicul
o 7.2Muzica și teatrul
o 7.3Literatură
o 7.4Învățământul
 8Tehnologia
o 8.1Ingineria și arhitectură
o 8.2Știința
 9Religia
o 9.1Cultul imperial
o 9.2Creștinarea
 10Moștenirea
 11Referințe
 12Bibliografie
 13Legături externe
 14Vezi și

Geografia și demografia Imperiului Roman[modificare | modificare

sursă]
Evoluția Republicii Romane și a Imperiului Roman

Imperiul Roman se situează pe locul 25 în topul celor mai mari imperii, având 5 milioane de kilometri
pătrați în anul 117 sub domnia împăratului Traian. , cuprinzând 3,36% din suprafață lumii. Acestea
stăpânea teritorii din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Fraza latină "imperium sine fine"
(imperiul fără de sfârșit) exprimă ideologia că nu există timp și spațiu limitat pentru imperiul roman.
În poemul lui Virgilius- Eneidele, poporului roman îi era predestinat de către zeul Jupiter să
stăpânească omenirea. Această afirmație a stăpânirii universale a fost reînnoită și perpetuată atunci
când Imperiul a intrat sub guvernarea creștină în secolul al IV-lea . Pe lângă anexarea unor mari
regiuni în creșterea imperiului, romanii erau de asemenea sculptori foarte pricepuți ai mediului lor,
modificând direct geografia. De exemplu, păduri întregi au fost tăiate pentru a furniza suficiente
resurse de lemn pentru un imperiu în expansiune. Expansiunea romană a fost inițiată din timpul
Republicii Romane în Spania, Grecia, Tunisia, Egipt, Turcia și Franța de azi, cucerite până în secolul
1 e.n. Sub domnia împăratului Augustus, o hartă globală a lumii cunoscute a fost afișată publicului în
Roma, cu toate regiunile cartografiate de geografii, recenzorii și cartografii vremii precum Strabon.
După moartea lui Augustus, realizările sale au fost consemnate în Res Gestae.
S-a estimat că populația număra 70-100 de milioane de locuitori, cu densitate 11.2 pe kilometru
patrat in anul 164, adică un sfert din populația totală a planetei de atunci. Speranta de viata a
populatiei pe perioada imperiului roman era de 25 de ani. A fost entitatea politică unificată cu cea
mai mare populație din istoria Europei. Cele mai mari orașe ale imperiului au fost Roma,
Alexandria,Smyrna, Efes,Cadiz, Nova Cartagina, Corint și Antioh. Orașe de asemenea dimensiuni
nu vor mai fi construite în Europa până în secolul al XVII-lea. Imperiul se întindea de la nord de Zidul
lui Hadrian din nordul Angliei până pe malurile fluviului Eufrat din Siria, de pe malurile râurilor Rin-
Dunăre până pe coasta Africii de Nord și oazele Nilului egiptean, imperiul încercuind Marea
Mediterana, denumită "Mare Nostrum" (marea noastră).
Frontierele erau patrulate de legiuni și fortificate în punctele vulnerabile.

Limba imperială[modificare | modificare sursă]

Inscriptie punico-latina de la Teatrul Leptis Magna din Libia

Inscriptie latina din Colloseum

Pagina in limba coptica din Evanghelia gnostica a lui Iuda

Fibula cu inscriptii in limba celtica

Stela funerara crestina timpurie cu inscriptii in limba greaca

Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii romani erau obligați să aibă certificatele
scrise în limba latină. Latina a fost limba curților de justiție . Totuși, vorbitorii de limba latină
coexistau în pace cu vorbitorii de greacă din estul Mediteranei și Asia Minor.
Romanii care primeau o educație studiau greacă că limba literară și mulți bărbați din clasele de elită
vorbeau greacă. Împărații iulio-claudieni încurajau standarde înalte privind vorbirea corectă a limbii
latine în afaceri și administrație. Claudius a încercat să limiteze folosirea limbii grecești, revocând
cetățenia celor care nu vorbeau latină, dar Senatul și-a menținut caracterul bilingv având
ambasadori vorbitori de greacă.
În partea estică a imperiului, legile și documentele oficiale erau traduse din greacă în latină. După
anul 212, toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni universali ai imperiului, chiar dacă nu cunoșteau
limba latină.
După reformele lui Dioclețian, latină a continuat să fie limba conducerii.
Alte limbi locale vorbite în imperiu au fost limba coptă, vorbită în Egipt, apoi cea punică în Africa, cea
galică în Franța de azi și aramaică vorbită în Orient. Legile și jurămintele romane erau traduse din
latină în limbile locale pentru ca tuturor locuitorilor imperiului să le fie aduse la cunoștință voința
autorității imperiale și militare.
Limba latină a influențat apariția limbiilor romanice precum spaniolă, franceză, portugheză, italiană și
română. În prezent, peste 900 de milioane de oameni sunt vorbitori de limbi romanice.

 Prima limba romanică vorbita la nivel mondial este cea spaniolă, vorbită în țări precum
Spania, Mexic, Venezuela, Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, precum și în Statele Unite ale
Americii, predominant în Texas și California.
 Este urmată de limba franceză, vorbită în Franța, Canada, Belgia, Elveția, Congo,
Madagascar, Cameroon, Coasta de Azur, Nigeria, Chad, Rwanda, Haiti etc.
 Limba portugheză e vorbită în Portugalia, Brazilia, Angola, Mozambic,
 Limba italiană e vorbită în Italia, Libia, Etiopia și Somalia.
 Limba română e vorbită în România și Moldova.
Ca limbă internațională a educației și literaturii, latina a continuat să devină limba diplomației, științei
și culturii în Evul Mediu, de-a lungul renașterii și până în secolul al XVII-lea. Continuă să fie folosită
ca limba ritualică în Vatican și lăcașele de cult ce aparțin Bisericii Romano-Catolice din Antichitate
până în prezent. Ca si greaca, a fost principala limbă prin care s-a răspândit creștinismul.
Evangheliile Noului Testament au fost scrise in limba greacă.
Limba greacă a rămas după declinul Imperiului Roman drept limba oficială a Imperiului Bizantin.

Istoria Imperiului Roman[modificare | modificare sursă]

Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]
Statuia de marmura a lui Augustus de Prima Porta, secolul I, descoperita in 1863

Familia lui Augustus- piesa din onix din anul 23 , achizitionata de Ludovic al IX-lea al Franței la Constantinopol
in 1247 si depozitata la Sainte-Chapelle
Amfiteatrul din Merida, Spania, construit de Vipsanius Agrippa in anul 15 i.Hr.

Mausoleul lui Augustus, Roma, construit in anul 28 i.en.

Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura centrală militară pe perioada
haosului de după asasinarea lui Cezar în urma unui complot senatorial. În 43 i.Hr., la vârsta de 20
de ani, a devenit unul dintre membrii celui de-al doilea Triumvirat, o alianță polițica cu Marcus
Antonius și Marcus Lepidus. Octavian și Antonius i-au învins și nimicit pe Brutus și Cassius, asasinii
lui Cezar în anul 42 i.Hr. în Bătălia de la Philipi. Au izbucnit tensiuni între cei doi învingători și astfel,
după încheierea triumviratului din anul 32 i.Hr., Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a
căsătorit cu amanta sa, regina Cleopatra, trădând înțelegerea cu Octavian și mariajul cu sora sa. A
început un nou război civil prin care Octavian a obținut victoria la Actium în anul 31 i.Hr., distrugând
flota navală a lui Antonius. Antonius și Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a anexat Egiptul.
Ca unic împărat al Romei, Octavian a inițiat reforme la scară largă în domeniul militar, fiscal și
politic. Senatul i-a acordat puteri nelimitate și titlul de "Augustus". Octavian a respins titlul de rege și
monarhia și a adoptat titlul de "princeps", de prim cetățean al imperiului, instaurând un regim de
guvernare aparent constituțional numit Principatul. Octavian Augustus a preluat și numele de
"Cezar", acesta devenind un titlu imperial, si cel de Pontifex Maximus , marele preot al colegiului
pontifilor si Faraon al Egiptului. Acesta și-a luat drept soție pe Livia Drusilla ce i-a fost principalul
consilier. Augustus și-a consolidat puterile constituționale într-o serie de birouri republicane. A
renunțat la consulatura din 23 i.Hr., dar și-a menținut atribuția militară consulară de "imperium", ceea
ce a dus la cea de-a doua înțelegere dintre împărat și senat. Augustus a primit și autoritatea de
tribun, ceea ce-i permitea să cheme senatul și poporul la voință să și să prezideze asupra alegerilor,
să voteze acțiunile adunării sau senatului, să fie primul care să țînă un discurs la fiecare întrunire. A
căpătat și autoritatea de censor, prin care putea să supravegheze caracterul moral al societății și să
emită legi în interesul publicului, precum și să țină un recensământ și să determine statutul de
membru al Senatului. Augustus a dispus de puteri militare nelimitate , toate forțele militare fiind
aflate în capitală, anterior aflate sub controlul perfectilor, acum fiind sub controlul și autoritatea sa.
Augustus a primit și titlul de imperium proconsulare maius, proconsulul suprem, având dreptul de a
interfera în fiecare provincie și să dea ordine guvernatorilor. Putea să organizeze și o paradă
triumfală fiecărui general victorios. Senatul a reclasificat provinciile de la frontiera imperială că
provincii imperiale, fiind aflate sub controlul lui Augustus. Provinciile pașnice au fost reclasificate
drept provincii senatoriale, guvernate de membrii senatului, aleși anual de un guvern central. Taxele
din provinciile imperiale se duceau la fiscus, fonduri administrate de persoane alese și agreate de
Augustus. Veniturile din provinciile senatoriale erau trimise către aerarium, trezoreria de stat, sub
supravegherea Senatului. Legiunile române au fost reorganizate și reduse de la 50 la 28. Unele
legiuni au fost desființate din cauza loialitățîi îndoielnice, altele au fost unificate și numite drept
Gemina (gemene). Augustus a creat nouă cohorte speciale pentru a menține pacea în Italia și cu trei
gărzi pretoriene amplasate în Roma. Augustus controla fiscus-ul pentru a asigura loialitatea și plata
legiunilor.
Augustus a încheiat cucerirea Hispaniei, iar generalii săi au extins posesiunile romane în Africa și
Asia Mică. A încercat să extindă imperiul spre nord și centrul Europei. Fiul sau vitreg, Tiberius, a
cucerit Pannonia, Dalmația, Raetia și Germania pentru timp scurt. În tentativă de a securiza
frontierele imperiului precum Dunărea și Elba, Augustus a ordonat invadarea regiunilor Illyria,
Moesia și Pannonia de la sud de Dunăre , precum și Germania, la vest de Elba.Trei legiuni romane
comandate de generalul Publius Quinctilius Varus au fost nimicite într-o ambuscadă organizată de
germanici conduși de dezertorul Arminius în anul 9 în Bătălia de la Teutoburger Wald . Iar triburile
ilirice s-au revoltat, fiind ulterior nimicite. Din prudență,Augustus a securizat teritoriile de la vest de
Rin pentru a preveni incursiunile. Râurile Rin și Dunărea au devenit frontierele nordice permanente
ale Imperiului Roman. Augustus i-a transferat fiului sau vitreg câteva puteri și l-a recunoscut drept
moștenitorul oficial după moartea altor potențiali candidați precum Gaius Caesar, Lucius Caesar și
Agrippa Postumus, copii fiicei sale, Iulia. În anul 13, Augustus i-a extins puterile lui Tiberius, acesta
având puteri legale echivalente cu atribuțiile împăratului, putând deveni independent de Augustus. În
anul 14, Augustus a murit la vârstă de 75 de ani, probabil otrăvit de soția sa Livia, după o domnie
îndelungată de 43 de ani, fiind succedat de Tiberius. Ca lider al gintei Iulia (familia Iuliana) și prin
mariajul cu Livia Drusilla, din ginta Claudia, fosta soție a lui Tiberius Claudius Nero și fiica a lui
Marcus Livius Drusus Claudianus, s-a creat Dinastia și familia Iulio-Claudiana.
Statuia lui Tiberius , Museo Chiaramonti

Tiberius, ca nou împărat, a avut o domnie pașnică, securizandu-și puterea totală și dețînând
controlul asupra bogățiilor Romei. Dar domnia să a fost marcată de paraonia să. A inițiat o serie de
procese și execuțîi pentru trădare. La un moment dat, și-a lăsat puterea în mâinile comandantului
garziilor, Lucius Aelius Sejanus. Tiberius s-a retras la vila sa din insula Capri în anul 26, lăsând
administrația pe mâinile lui Sejanus, care s-a caracterizat prin persecuții și comploturi. În timp ce
Tiberius trăia în dezmăț și orgii, Sejanus și-a consolidat puterea la Roma, fiind numit drept co-consul
cu Tiberius în anul 31 și căsătorindu-se cu Livilla, nepoata împăratului. Când împăratul Tiberius a
aflat de un complot ce atintea înlăturarea să de la putere, a ordonat arestarea și executarea sa,
alături de asociați. Tiberius a continuat epurarile politice până la moartea sa din anul 37, ucis prin
sufocare de Caligula, nepotul sau și succesorul oficial, ce a devenit noul împărat.
Statuia lui Caligula

Nepotul de 24 de ani, Gaius, cunoscut drept Caligula (cizmulita), fiu al celebrului general

Germanicus și al Agrippinei și strănepot al lui Augustus și Livia, și-a debutat domnia prin a încheia
persecuțiile . După scurt timp,s-a îmbolnăvit, suferind de instabilitate mintală, encefalită și
hyperthyroidism, ceea ce l-a marcat să devină un împărat nebun. Și-a numit calul, Incitatus, drept
senator. A ordonat soldaților să invadeze Britania prin a se lupta cu marea și zeul Neptun și culege
scoici în nordul Galiei. A avut relații incestuoase cu surorile sale Iulia Livilla, Drusilla și Agrippina. A
ordonat sculptarea unei statui cu chipul său în Templul lui Irod din Ierusalim, ceea ce a dus la revolta
iudeilor. În 40 d.Hr., Caligula a început punerea în aplicare a politicilor foarte controversate, care a
introdus religia în rolul său politic. Caligula a început să apară în public îmbrăcat în diverși zei și
semizei, cum ar fi Hercules, Mercur, Venus și Apollo. Potrivit surselor, el a început referindu-se la el
însuși că un zeu la întâlnirile cu politicienii și a fost menționat ca Jupiter în documentele publice. O
incintă sacră a fost pus deoparte pentru închinare lui la Milet în provincia Asia și alte două temple au
fost construite de el în Roma. Dar a avut și realizări benefice. A ajutat pe cei care și-au pierdut
proprietățile în incendii, a eliminat anumite taxe și a oferit premii publicului la evenimente de
gimnastică. El a permis accesul unor noi membri în ordine ecvestre și senatoriale.A restaurat
practica unor alegeri democratice. Potrivit lui Cassius Dio, o criză financiară a început în 39 . Plățile
politice lui Caligula pentru sprijin social, generozitatea și extravaganța au epuizat trezoreria statului.
Istoricii antici susțîn că Caligula a început să ucidă patricieni în scopul confiscării proprietăților lor.
Caligula a percepute taxe pe procese, căsătorie și prostituție și licitarea gladiatorilor la spectacole.
Centurioni care și-au dobândit proprietatea prin război au fost obligați să predea pradă către stat.
Comisarii au fost acuzați de incompetență și de deturnare de fonduri și obligați să restituie banii.
Potrivit lui Suetonius, în primul an al domniei lui Caligula, s-au risipit 27 milioane de sesterți pe care
Caligula îi moștenise de la Tiberius . Caligula a finalizat templul lui Augustus și teatrul lui Pompei și a
început un amfiteatru lângă Saepta. El a avut palatul imperial extins. El a început să construiască
apeductele Aqua Claudia Anio și Novus ,El a construit o pistă de curse-Hipodromul datorită pasiunii
sale mistuitoare pentru cursele de cai și care.În 39 d.Hr., relațiile dintre Caligula și Senatul roman s-
au deteriorat. Un număr de factori au agravat acest conflict. Mania lui Caligula era în mare măsură
îndreptată împotriva Senatului, dintre ai cărui membri erau arestați arbitrar, apoi supuși torturii și
unei morți lente și agonizante pentru presupusă infidelitate. În anul 41, Caligula și soția sa
,Caesonia, împreună cu fiica lor, Iulia Drusilla, au fost asasinați la comanda comandantului gărzilor
Cassius Chaerea. Senatul a dezbătut atunci restaurarea Republicii.

Statuia lui Claudius de la Muzeul Vaticanului

Apeductul Aqua Claudia

Dar garda pretoriană l-a proclamat pe Claudius, fiul mai mic al lui Germanicus, drept noul împărat.
Caracterizat ca fiind handicapat fizic, dar ingenios, Claudius a restaurat încrederea senatului și
poporului roman în instituția imperială. A îmbunătățit birocrația și procesele de acordare a cetățeniei
și funcțiilor senatoriale. A ordonat construirea portului de iarnă la Ostia Antica din Roma, pentru o
aprovizionare a Romei mai eficientă cu grâu din imperiu. A ordonat suspendarea atacurilor dinspre
Rin, stabilind limita permanentă și încetând expansiunea în direcția respectivă a imperiului. În anul
43, a continuat campania de cucerire a Britaniei, incorporând sudul acesteia în imperiu, precum și
alte provincii estice. A reformat justiția , a finalizat construirea apeductelor Aqua Claudia și Anio
Novus, a finanțat organizarea festivităților publice , a construit sisteme de canalizare și drumuri și a
centralizat puterea principatului.
A fost căsătorit de patru ori, iar cea de-a treia să nevasta, Messalina, l-a trădat și a complotat
împotriva sa cu noul ei soț, Gaius Silius. A fost nevoit să ordone arestarea și executarea să. Apoi, s-
a căsătorit cu nepoata să, Agrippina cea tânăra, care îl avea drept fiu pe Lucius Domitius Nero. În
anul 54, Agrippina l-a asasinat prin otrăvire pe împăratul Claudius.
Bustul lui Nero

Domus Aurea-palatul lui Nero

Nero a devenit astfel noul împărat, sprijinit de garda pretoriană și ghidat de mama sa. De-a lungul
domniei sale, s-a concentrat pe diplomație, comerț și pe transformarea Romei într-o capitală
culturală. A ordonat construirea teatrelor și a promovat sporturile. A dus un război de succes cu
Imperiul Part, încheiat printr-o pace negociată. A înăbușit revolta icenilor condusi de Boudica în
Britania. A îmbunătățit legăturile culturale cu Grecia. A fost caracterizat ca fiind ego-maniac și
influențat de mama să,Agrippina, care conducea de facto imperiul prin intermediul fiului acesteia.
După câteva tentative, a reușit să ordone asasinarea acesteia. Nero a început să se declare zeu și
să construiască un palat somptuos și opulent pentru el, petrecând în orgii scumpe și pelerinaje în
Grecia. A organizat spectacole cu gladiatori. A stabilit că la odată 5 ani să aibă loc festivaluri de
poezie, jocuri și teatru în întreg imperiul. A construit Domus Aurea și un colos dedicat lui, nefinalizat
însă. În urma incendiului din anul 64, pentru care a fost învinuit de dușmanii săi politici, Nero a inițiat
proiecte de reconstruire a Romei. Însă costurile mari au dus la faliment și astfel, Nero a recurs la
confiscarea averilor și executarea patricienilor. Spre finalul domniei,i-a ordonat lui Seneca să se
sinucidă. A avut trei neveste, Octavia, ucisă pentru adulter, Poppaea Sabina, moartă în timp ce era
gravidă, Statilla Messalina, precum și un iubit, Sporus, pe care l-a castrat și l-a îmbrăcat în haine
feminine. A ajuns să învinuiască creștinii pentru problemele cauzate în imperiu prin a-i persecuta și
executa în public, căzând printre victime predicatorii creștini Petru și Pavel.
O lovitură de stat a fost organizată de Senatul Roman și l-a declarat pe împărat drept inamic al
statului. Lipsit de protecție, împăratul Nero a fost nevoit să se sinucidă în anul 68.
Anul 69 s-a caracterizat că fiind "Anul celor patru împărați", o perioada haotică și instabilă politic.
Roma a fost martoră între iunie 68 și decembrie 69, ascensiunea și căderea împărățiilor Nero,
Galba, Otho și Vitellius. Seria de uzurpari și asasinări s-a încheiat cu ascensiunea lui Titus Flavius
Vespasianus la tronul imperial, devenind primul împărat al noii dinastii, cea flaviana.

Dinastia Flaviană (68-96)[modificare | modificare sursă]

Bustul lui Vespasian

Colloseumul roman, inaugurat in anul 80

Ruinele orasului Pompeii distrus de eruptia vulcanului Vesuvius

Domitian- bust

Dinastia Flaviana a fost una de scurtă durata, dar a ajutat la restabilirea stabilității imperiului. De
acum încolo, doar militarii cu merite excepționale vor mai putea ajunge împărați. Sub domnia
împăratului Vespasian, un general de succes, a obținut controlul asupra Romei în anul 69, ucigându-
l pe Vitellius. La 60 de ani a fost proclamat împărat de către Senat.
A fost considerat drept un lider autocrat, continuând să slăbească Senatul. A eliminat senatori
dizidenți și a crescut numărul acestora de la 200 la 1000, proveniți din Italia și centrele urbane ale
provinciilor vestice. A contribuit la creșterea economică prin creșterea taxelor și crearea noilor forme
de taxare, folosindu-se de atribuțiile sale de censor. A examinat statutul fiscal al fiecărui oraș și
provincie și le-a pus la plata taxelor în funcție de resursele financiare ale acestora. A creat un
surplus pentru trezorerie și astfel a putut realiza proiecte publice. A ordonat construirea
Colosseumului, cel mai mare amfiteatru roman, precum și a altor temple. A investit în artă și retorică
romană. A extins procesul de urbaizare în provinciile vestice, oferind Senatului un rol mai mare în
promovarea unității imperiului. A extins frontierele estice ale imperiului, cucerind Iudeea și ocupând
Ierusalimul.
Sub domnia fiului său Titus, provinciile Siria și Iudeea au fost securizate, fiind înăbușită revoltă
iudaică. Totuși, imperiul a asistat la un dezastru când în anul 79 a erupt Muntele Vezuviu și a distrus
orașul Pompeii. A investit sume masive în reconstrucție, ceea ce l-a făcut popular pentru
generozitatea sa. A inaugurat amfiteatrul început de tatăl său în anul 80 prin organizarea festivităților
și luptelor dintre 100 de gladiatori ce au durat 100 de zile. A murit la 41 de ani, probabil otrăvit de
fratele său, Domitian, ce i-a devenit succesor, fără să aibă un merit.
Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui Titus,
inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe garda
pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de
Dominus et Deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict cu
aristocrația senatorială. Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al
chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată
cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este
împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și
Moesia Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o
înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de
compromis între Roma și Dacia (89). Dar a devenit ulterior paranoic. În anul 89 a confruntat
rebeliunea lui Lucius Antonius Saturninus, guvernator al Germaniei Superior. Domitian a inițiat o
serie de arestări, execuții și confiscări de proprietăți. Până și consilierii și membrii familiei sale
începeau să trăiască în frică. Asta a dus la uciderea sa în anul 96, orchestrată de inamicii săi din
Senat, membri din garda pretoriană, printr-un complot organizat însăși de împărăteasa Domitia
Longina.
A fost succedat de generalul Marcus Cocceius Nerva Caesar Augustus, care a inițiat o nouă
dinastie, cea antoniniană.

Dinastia Antoninilor (96-180)[modificare | modificare sursă]

Statuia lui Traian

Columna lui Traian- finalizata in 113

Forumul lui Traian, finalizat in 113

Bustul lui Hadrian

Zidul lui Hadrian din Marea Britanie, constructie inceputa in 122

Panteonul din Roma, finalizat in 125

Statuia lui Antoninus Pius - Museo Chiaramonti (Vatican)

Castelul Sant'Angelo, inițial conceput ca mausoleu pentru împăratul Hadrian din 139

Statuia lui Marcus Aurelius- Muzeele Capitoline

Bustul lui Commodus - Muzeele Capitoline

Secolul al doilea va rămâne în istoria Imperiului Roman drept "perioada celor cinci împărați buni,
care s-a caracterizat ca fiind o succesiune pașnică și prosperă.
Nerva, odată ce a fost înscăunat, a eliberat prizonierii condamnați și acuzați pe nedrept de trădare
de împăratul Domițian. A avut o colaborare excelență cu Senatul Roman și a returnat proprietățile
confiscate. Însă suportul pentru Domițian a rămas întărit în rândul armatei și în anul 97, garda
pretoriană a asaltat palatul imperial de pe Colina Palatină și l-a luat pe împăratul Nerva drept ostatic.
A fost forțat să le îndeplinească cererile, acceptând să-i condamne pe cei acuzați de asasinarea
împăratului Domițian și să țină un discurs de mulțumire pretorienilor. Nerva l-a adoptat pe Traian,
comandantul legiunilor de la frontieră germanică.
După moartea lui Nerva în anul 98, Traian a devenit noul împărat și l-a executat pe prefectul
Casperius Aelianus, responsabil pentru rebeliunea împotriva predecesorului său Nerva. A lansat o
campanie militară planificată în Dacia, o regiune de la nord de Dunăre populată de geți și daci care
provocau expediții de jafuri la sud de Dunăre în provincia romană Moesia. În 101, a traversat
personal Dunărea și a învins armatele dacice conduse de regele Decebalus la Tapae. Împăratul a
decis că nu poate să-și ducă cucerirea până la capăt pentru că armatele trebuiau reorganizate și a
propus condiții de pace cu dacii. Împăratul a fost primit cu onoruri militare ca erou și a primit numele
de Dacicus. Decebalus a încălcat termenii de pace și a incitat la revolte anti-romane. În 105, Traian,
comandând legiunile și trupe de mercenari germanici, a invadat din nou Dacia și după un al de
expediție, a capturat capitală dacilor, Sarmizegetusa Regia. Regele Decebalus, pentru că nu voia să
fie capturat, s-a sinucis. Legiunile romane au cucerit sud-estul Daciei. Traian, pentru a celebra
victoria, a organizat festivități în tot imperiul timp de 123 de zile. Și-a construit columna dedicată
pentru a glorifica victoria, cu fresce ce conțin secvențe din ambele războaie daco-romane, proiectat
de arhitectul Apollodor din Damasc care a proiectat construirea forumului dedicat lui Traian si
podului de pe Dunare pe care l-a traversat in expeditia in Dacia.
În 112, Traian, provocat de decizia regelui Partiei, Osroes I, de a-și numi nepotul, Axidares, ca rege
al Armeniei, a pornit într-o expediție în orient pentru a reîntări hegemonia romană asupra Armeniei.
L-a înlăturat pe rege de la tron și a anexat Armenia imperiului. Apoi a pornit o expediție în
Mesopotamia și sudul Partiei, anexând orașele Babilon, Seleucia și în final, capitala Ctesifon în
116.Între timp, a reprimat o revoltă iudaică. A continuat expediția spre golful Persic, unde a declarat
Mesopotamia (Irakul de azi) drept noua provincie imperială, dar s-a lamentat că era prea bătrân ca
să-i mai calce pe urmele lui Alexandru cel Mare. În 116 a capturat orașul Susa și l-a înlăturat pe
regele Osroes I și l-a numit pe Parthamspates drept rege marionetă al Partiei. Imperiul Roman a
atins astfel maximul teritorial. Dar Traian a murit în 117 pe drumul de întoarcere spre Roma.
A fost succedat de Hadrian, fiul său adoptiv. Acesta s-a dovedit un excelent administrator și a extins
apărarea imperiului. A cedat provincia Mesopotamiei și teritorii din Armenia, Asiria și Dacia, fiind
imposibile de aparat. A dus un război cu Vologases al III-lea, noul rege al Partiei în 121, dar l-a
încheiat cu negocieri de pace. A reprimat o altă răscoala iudaică, condusă de Bar Kokhba în anii
132-135. A fost primul împărat care a vizitat toate provinciile, a donat bani pentru proiecte locale de
construcții. În Britania a ordonat construirea zidului, faimosul zid al lui Hadrian, pentru a apăra
provincia Britania de populațiile tribale din nordul neocupat al Scoției de azi. A întărit fortificațiile pe
frontiera germanică și cea nord-africană. A construit Panteonul și Templul lui Venus din Roma și a
reconstruit Serapeumul din Alexandria . Domnia lui pe plan intern s-a dovedit prosperă și pașnică.
După el a urmat Antoninus Pius, care a încercat să ducă o politică pașnică. A zdrobit revoltele din
Mauretania, Iudeea și Britania. A continuat să întărească zidul din Britania, dar a abandonat
proiectul.
Sub împăratul Marcus Aurelius, triburile germanice au lansat incursiuni asupra frontierelor europene
ale imperiului, în special în Galia. A dus expediții militare împotriva acestora și și-a comemorat
victoria prin construirea columnei dedicate lui. În Orient, a condus o expediție împotriva Partiei.
Acesta și-a trimis co-împăratul, Lucius Verus, să comande legiunile în est pentru a le câstiga
loialitatea. În 166, a trimis ambasadori romani, probabil negustori și nu diplomați, în China , Regatul
Hanului de Est ce i-au adus ofrande și cadouri împăratului Huan de Han. Chinezii au achiziționat
piese de sticlă romană după cum ne indică mormintele chinezești, în vreme ce romanii achiziționau
mătase via drumul mătăsii, o rețea de rute din Asia Centrală. În 175, Marcus a condus campanii în
nordul Germaniei prin Războaiele Marcomannice și a confruntat rebeliunea generalului Avidius
Cassius care s-a proclamat împărat în Egipt și Siria. Acesta a fost asasinat și Marcus a putut să-și
recapete controlul asupra estului imperiului. În ultimii săi ani de viață, Marcus a studiat filosofia și a
scris lucrări celebre precum "Meditații", fiind cunoscut ca un împărat stoic. Marcus a murit în 180 și
pentru prima oară în 100 de ani, a avut loc o succesiune imperială paternală.
Commodus, fiul sau, i-a preluat tronul imperial, care până în 177 era numit în funcția de co-împărat.
Commodus s-a caracterizat drept un împărat opus tatălui său. Cu acesta ar fi început declinul oficial
al Imperiului Roman. După un complot de asasinare eșuat condus de sora sa Lucilla și un grup de
senatori, Commodus a devenit paranoic și s-a afundat în nebunie. Pacea Romană s-a încheiat
odată cu el. S-a dovedit a fi un împărat megalomaniac, atașând un cap cu chipul sau pe colosul lui
Nero și s-a portretizat drept încarnarea lui Hercule, participând la luptele cu gladiatori și lei. În 186 a
ordonat executarea ministrului șef. Puterea politică a fost transferată amantei și celor doi consilieri ai
împăratului. Commodus a numit Roma drept Colonia Commodiana. În anul 192, consilierii săi,
prefectul pretorian, amanta sa și samberlanul l-au trădat și l-au trimis pe un campion de lupte să-l
asasineze, cu o zi înainte ca împăratul să preia consulatul, îmbrăcat în gladiator.
Senatul l-a declarat drept nou împărat pe perfectul orașului, Publius Helvius Pertinax, însă imperiul a
alunecat spre război civil. Pertinax a avut o domnie scurtă de 86 de zile, încercând să se inspire
după domnia împăratului Marcus Aurelius și a intenționat să implementeze reforme sociale pentru
copii săraci și reforme monetare. Dar a fost asaltat de 300 de soldați din garda pretoriană care se
plângeau că au primit doar o parte din plata promisă și a fost ucis.
Noul împărat proclamat de garda pretoriană a devenit senatorul Didius Iulianus. Acesta a devalorizat
moneda romană prin a scădea puritatea argintului din dinar de la 87% la 81,5%. Populația s-a
revoltat și l-a întâmpinat cu huiduieli, proteste și acuzații pentru "hoție", aruncând cu pietre asupra
sa. Generalii Pescennius Niger din Siria, Septimius Severus din Pannonia și Clodius Albinus din
Britania, cu legiunile la comanda lor, au refuzat să-l recunoască pe Iulianus drept noul împărat.
Deputații din Senat le-au cerut soldaților să-l abandoneze.La trei luni după preluarea tronului,
Iulianus a fost asasinat de un soldat.
Severus a desființat Garda Pretoriană, acuzată pentru lipsa de disciplină, lene, desfrâu și înlocuită
cu oamenii din trupele sale.
Lucius Septimius Severus, născut într-o familie feniciana ecvestră în provincia romană Africa
proconsularis, a fost proclamat împărat în 193 de către legiunile sale în Noricum și a putut restabili
situația politică după moartea lui Commodus după ce și-a învins rivalul, Clodius Albinus, în bătălia
de la Lugdunum. Și-a securizat poziția sa de împărat și a fondat Dinastia Severilor.

Dinastia Severilor (180-235)[modificare | modificare sursă]

Septimius Severus

Caracalla

Baile lui Caracalla

Statuia lui Elagabal, cu chipul lui Alexander Severus

Lucius Septimius Severus , proclamat împărat în 193 de către legionarii săi din Noricum în timpul
tulburărilor politice care au urmat moartea lui Commodus , el a asigurat o singură conducere asupra
imperiului în 197, după ce l-a învins pe ultimul său rival, Clodius Albinus, in bătălia de la Lugdunum.
În asigurarea poziției sale de împărat, a fondat dinastia Severiană .
Severus s-a luptat cu succes împotriva războiului împotriva parților și împotriva incursiunilor barbare
în Marea Britanie , reconstruind zidul lui Hadrian . La Roma, relațiile sale cu Senatul erau sărace,
dar el era popular printre oamenii obișnuiți, ca și cu soldații săi, a căror venituri au crescut. Începând
cu 197, influența prefectului său preetorian Gaius Fulvius Plautianus a avut o influență negativă;
acesta din urmă a fost executat în 205. Unul dintre succesorii lui Plautianus a fost juristul Aemilius
Papinianus . Severus a continuat persecuția oficială a creștinilor și a evreilor , deoarece erau
singurele două grupuri care nu asimilau credințele în crezul sincretistic oficial. Severus a murit în
timpul campaniei în Marea Britanie. El a fost urmat de fiii săi Caracalla și Geta , care au domnit sub
influența mamei lor, Julia Domna .
Cel mai mare fiu al lui Severus, Caracalla s-a născut Lucius Septimius Bassianus în Lugdunum ,
Gaul. "Caracalla" era o porecla care se referea la tunica cu glugă galică pe care o purta în mod
obișnuit chiar și atunci când dormea. La moartea tatălui său, Caracalla a fost proclamată co-împărat
cu fratele său Geta . Conflictul dintre cei doi a culminat cu asasinarea acestuia din urmă.
Caracalla a fost remarcat cruzime fără precedent, autorizând numeroase asasinate a unor dușmani
și rivali . A dus o campanie de succes impotriva Alamannilor . Băile lui Caracalla din Roma sunt cel
mai durabil monument al domniei sale. Domnia lui a fost de asemenea remarcabilă pentru
Constituția Antonina ( latină : Constitutio Antoniniana ), cunoscută și ca Edictul lui Caracalla , care a
acordat cetățenia romană aproape tuturor libertilor din întregul Imperiu Roman .
A fost asasinat în drum spre o campanie împotriva parților de către Garda Pretoriană .
Fiul tânăr al lui Severus, Geta, a devenit co-împărat cu fratele său mai mare, Caracalla, la moartea
tatălui său. Spre deosebire de domnia comună mult mai reușită a lui Marcus Aurelius și a fratelui
său Lucius Verus în secolul trecut, relațiile erau ostile între cei doi frați din copilărie. Geta a fost
asasinat în apartamentele mamei sale prin ordinul lui Caracalla, care ulterior a domnit ca unicul
Augustus .
Opelius Macrinus , deși provenea dintr-un fundal umil, care nu era dinastic legat de dinastia
Severiană, el a trecut prin casa imperială până când, sub împăratul Caracalla , a devenit Prefect al
Gărzii Praetorice. Din cauza cruzimii și a trădării împăratului, Macrinus s-a implicat într-o conspirație
pentru a-i ucide și a ordonat Gărzii Pretoriene să facă acest lucru. La 8 aprilie 217, Caracalla a fost
asasinat călătorind la Carrhae. Trei zile mai târziu, Macrinus a fost declarat drept Augustus .
Cea mai importantă decizie a lui a fost să facă pace cu partii, dar mulți au crezut că termenii se
degradează la romani . A refuzat sa acorde salariile și privilegiile promise trupelor estice de către
Caracalla . El și-a păstrat forțele în Siria , unde au fost atrase de tânărul Elagabal . După luni de
răzvrătire ușoară de către majoritatea armatei din Siria, Macrinus și-a luat trupele loiale pentru a
întâlni armata lui Elagabal în apropiere de Antiohia . În ciuda unei bune lupte a Gărzii Praetorice,
soldații săi au fost învinși. Macrinus a reușit să fugă la Calcedon, dar autoritatea sa a fost pierdută: a
fost trădat și executat după o scurtă domnie de doar 14 luni. Opelius Diadumenianus , fiul lui
Macrinus , a primit titlul de Cezar în 217, când tatăl său a devenit Împărat. După înfrângerea tatălui
său în fața Antiohiei , el a încercat să fugă spre est pâna in Parthia , dar a fost capturat și ucis
înainte de a putea realiza acest lucru.
Varius Avitus Bassianus în 16 mai 205, cunoscut mai târziu ca Aurelius Antonius, el a fost numit la o
vârstă fragedă ca preot al soarelui , Elagabalus . El a fost proclamat împărat de trupele din Emesa,
orașul său natal, care au fost instigate să facă acest lucru de către bunica lui Elagabalus, Julia
Maesa . Ea a răspândit un zvon că Elagabalus era fiul secret al lui Caracalla . Această revoltă s-a
răspândit în întreaga armată siriană și, în cele din urmă, urmau să câștige lupta scurtă care a urmat
învingerii lui Macrinus într-o bătălie chiar în fața Antiohiei . Elagabalus a fost apoi acceptat de Senat
și a început călătoria lentă la Roma .
Domnia sa de la Roma a fost mult timp cunoscută pentru scandal, deși sursele istorice sunt puține .
Se spune că a adus oaspeți la un banchet prin inundarea camerei cu petale de trandafir; s-a
căsătorit cu iubitul său bărbat - care a fost apoi numit "soțul împărătesei"; s-a căsătorit și cu o
vestala virgina . Unii spun că a fost transgender , iar un text vechi precizează că el a oferit medicului
jumătate din imperiu, care i-ar fi putut da organe de sex feminin.
Controlul imperiului în acest timp a fost lăsat în seama bunicii si mamei sale (Julia Soamias).
Văzând că comportamentul scandalos al nepotului său ar putea însemna pierderea puterii, Julia
Maesa l-a convins pe Elagabalus să-l accepte pe vărul său Alexander Severus ca Caesar (și astfel
împăratul nominal). Cu toate acestea, Alexandru a fost popular printre trupe, care și-au privit noul
împărat cu nemulțumire: când Elagabal, gelos de această popularitate, a înlăturat titlul de Cezar de
la nepotul său, Garda Praetoriană înfuriată a jurat să o apere. Elagabal și mama lui au fost uciși într-
o revoltă a taberei pretoriene.
Marcus Julius Gessius Bassianus Alexianus a fost adoptat ca moștenitor de vărul său puțin mai în
vârstă și foarte nepopular, împăratul Elagabal, la îndemnul influentului și puternicului Julia Maesa -
care era bunica ambilor veri și care a aranjat aclamația împăratului de către a treia legiune. La 6
martie 222, când Alexandru avea doar paisprezece ani, se zvonea în jurul armatei orașului că
Alexandru fusese ucis, declanșând o revoltă a gardienilor care i-au jurat de siguranță lui Elegabal și
ascensiunea sa ca împărat. Împăratul Elagabalus și mama lui de optsprezece ani au fost luați de la
palat, tarati pe străzi, uciși și aruncați în râul Tiber de Garda Pretoriană, care l-a proclamat pe
Alexander Severus ca Augustus.
Începând cu vârsta de paisprezece ani sub influența mamei sale capabile, Julia Avita Mamaea ,
Alexandru a restaurat, într-o oarecare măsură, moderarea care a caracterizat domnia lui Septimius
Severus . Puterea în creștere a Imperiului Sasanian (226-651) a marcat probabil cea mai mare
provocare externă cu care s-a confruntat Roma în secolul al III-lea. Acuzația sa împotriva războiului
împotriva unei invazii germane din Galia a dus la răsturnarea sa de către trupele pe care le
conducea.

Criza Gordiană (235-285)[modificare | modificare sursă]

Aurelian

Porta Asinaria

Situația Imperiului Roman a devenit îngrozitoare în 235 d. Hr., când împăratul Alexander Severus a
fost ucis de trupele sale. Multe legiuni romane au fost înfrânte în timpul unei campanii împotriva
popoarelor germane care au facut incursiuni peste granițe, în timp ce împăratul s-a concentrat în
primul rând pe pericolele imperiului persan Sassanid . Conducătorul trupelor sale personale,
Alexander Severus a recurs la diplomație și la plata tributului în încercarea de a pacifica căpeteniile
germane repede. Potrivit lui Herodian, acest lucru l-a costat respectul trupelor sale, care ar fi simțit
că ar trebui să pedepsească triburile care invadeau teritoriul Romei.
În anii care au urmat morții împăratului, generalii armatei romane s-au luptat pentru controlul
Imperiului și și-au neglijat îndatoririle în prevenirea invaziilor. Provincialii au devenit victime ale
raidurilor frecvente ale unor triburi străine, cum ar fi Carpianii , Goții , Vandalii și Alamanni , de-a
lungul râurilor Rinului și Dunărelor din vestul Imperiului, precum și atacurile Sassanidelor din estul
Imperiului. În plus, în 251, a izbucnit Ciuma de Ciprian (posibil variola ), cauzând mortalitate pe
scară largă, care a afectat grav capacitatea imperiului de a se apăra.
Până în 258, Imperiul Roman s-a despărțit în trei state concurente. Provinciile romane din Galia ,
Marea Britanie și Hispania s-au despărțit pentru a forma Imperiul Gallic și, doi ani mai târziu, în 260,
provinciile estice ale Siriei , Palestinei și Egiptului au devenit independente ca Imperiul Palmyrene ,
lăsând Imperiul Roman, in mijloc.
O invazie a unui număr mare de gothi a fost infrantă în bătălia de la Naissus în 269. Această victorie
a fost semnificativă ca punct de cotitură al crizei, când o serie de împărați puternici și energici au
acaparat puterea. Victoriile împăratului Claudiu al II-lea Gothicus în următorii doi ani i-a alungat pe
alamani și au recuperat Hispania din Imperiul Gallic. Când Claudius a murit în 270 de ciumă,
Aurelian , care comandase cavaleria de la Naissus , l-a urmat ca împărat și a continuat restaurarea
Imperiului.
Aurelian a domnit (270-275) prin cea mai gravă criză, învingând vandalii , vizigoții , palmierienii ,
persii și apoi restul Imperiului Gallic. Până la sfârșitul anului 274, Imperiul Roman a fost reunit într-o
singură entitate, iar trupele de frontieră au fost restaurate. Mai mult de un secol a trecut înainte ca
Roma să-și piardă din nou ascensiunea militară asupra dușmanilor externi. Cu toate acestea, zeci
de orașe din trecut înfloritoare, mai ales în Imperiul de Vest, au fost distruse, populațiile lor
dispersate și, odată cu defalcarea sistemului economic, nu au putut fi reconstruite. Orașele mari,
chiar și Roma, nu aveau nevoie de fortificații timp de multe secole; acum s-au înconjurat cu ziduri
groase.
În cele din urmă, deși Aurelian a jucat un rol semnificativ în restabilirea frontierelor imperiului de
amenințările externe, au rămas probleme mai fundamentale. Dreptul la succesiune nu a fost
niciodată clar definit în Imperiul Roman, ducând la războaie civile continue, fracțiuni concurente în
armată, Senat și alte părți și-au prezentat candidatul preferat pentru functia de împărat. O altă
problemă a fost dimensiunea masivă a Imperiului, ceea ce l-a făcut dificil de stapanit pentru un
singur conducător autocratic să gestioneze în mod eficient multiple amenințări în același timp.
Aceste probleme continue vor fi abordate radical de către Dioclețian , permițând Imperiului să
continue să supraviețuiască în Occident timp de peste un secol și în est timp de peste un mileniu.