Sunteți pe pagina 1din 40

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT CU TEMA

Importanţa relaţiei mamă-copil în prefigurarea unor achiziţii psihice în perioada prenatală şi ontogeneza
timpurie 
Doctorand : Loredana Hodor
Coordonator ştiinţific :prof. dr. Pantelimon Golu
 La început, studiile din psihologia dezvoltării care au avut în vedere relaţia mamă-copil (pentru a sublinia
importanţa acesteia în dezvoltarea armonioasă, fizică şi psihică, a individului) stabileau originile acestei relaţii odată
cu naşterea copilului. Astăzi literatura de specialitate înregistrează, din fericire, o evoluţie, considerându-se că relaţia
mamă-copil începe undeva în perioada prenatală. În ultimii ani, au început să se studieze competenţele şi abilităţile
nou-născutului şi, de unde la început se considera că un nou-născut vine pe lume ca o tabula rasa, care poate fi
modelat după dorinţele şi comportamentele părinţilor săi, pe măsură ce au avansat cercetările, această idee a fost
abandonată (Bell,1968), ba chiar s-au supraevaluat capacităţile şi abilităţile câştigate în perioada prenatală,
avansându-se chiar ideea unor universităţi prenatale* şi s-a pus întrebarea: sunt acestea competenţe dobândite din
clipa naşterii sau provin din perioada prenatală, înconjurată de întunericul ignoranţei până la momentul în care
tehnica medicală a reuşit să pătrundă în întunericul (de facto) al uterului gravid ?
De mai bine de treizeci de ani, copilul este privit ca persoană şi, în plus, prin dezvoltările psihologiei sistemice,
diada mamă-copil a devenit triada: mamă-copil-tată (Şcoala de la Lausanne).
Cele mai multe dintre observaţiile pe marginea acestui subiect sunt de sorginte analitică, etologică sau sistemică.
Există deci în prezentarea noastră aportul a trei şcoli, a trei orientări diferite, care abordează domeniul din trei
perspective diferite.
În lumina celor spuse până aici dorim să explicităm şi titlul temei alese pentru teza noastră : am
optat pentru formularea «Importanţa relaţiei mamă-copil în prefigurarea unor achiziţii psihice în perioada prenatală şi
ontogeneza timpurie »  şi nu « Ataşamentul prenatal şi postnatal » pentru că la momentul la care am propus această
temă, nu ne era foarte clar dacă, (şi astăzi mai există autori care susţin contrariul), în perioada prenatală se poate
vorbi despre ataşament în sensul bowlbian al termenului şi al lucrărilor clasice despre ataşament şi dacă putem vorbi
documentat şi ştiinţific argumentat despre achiziţii psihice reale în perioada prenatală sau acestea sunt doar
speculaţii lansate în literatură pentru spectaculozitatea lor. Lucrarea noastră este structurată în trei părţi, astfel :

Prima parte este reprezentată de prezentarea teoriilor şi conceptelor precum şi a cercetărilor relevante pentru
tema noastră de interes. Capitolele se succedă în ordinea cronologică determinată de ontogeneza timpurie (de la
dorinţa de a avea un copil- până la naşterea acestuia şi primele luni de viaţă ale copilului), avansând ideea că în
toată această perioadă între mamă şi făt sau între mamă şi copil, există permanent o relaţie (de tip fantasmatic
înainte de conceperea copilului şi în primul trimestru de sarcină; de tipul unei legături emoţionale între mamă şi făt- în
ultimele două trimestre ale sarcinii ;şi ataşamentul mamă-copil din teoria clasică a ataşamentului, după naştere).

*Încă din anul 1982, în Franţa a luat naştere o asociaţie de educaţie prenatală. Febra
instituţionalizării acestor preocupări a contaminat şi alte ţări europene dar şi ţări din America
Latină, şi chiar Africa (Congo), culminând cu formarea în anul 1990 a Asociaţiei Internaţionale
de Educaţie Prenatală. În plus, la San Diego, California, funcţionează şi o Universitate de
Educaţie Prenatală.
Primul capitol este consacrat dorinţei de a avea copii care este tratată din perspectivă psihanalitică. Se
discută despre tipurile de dorinţă-conştiente şi inconştiente, atât la femei cât şi la bărbaţi, despre imposibilitatea ca
dorinţa de a avea copii să se realizeze (infertilitatea şi sterilitatea feminină-cauzele şi implicaţiile organice şi
psihologice, infertilitatea psihogenă şi impactul infertilităţii asupra stării emoţionale generale din cuplu)
cât şi despre posibilele rezoluţii ale acestei nereuşite: adopţia sau reproducerea asistată medical. Capitolul doreşte
să surpindă importanţa existenţei dorinţei de a avea un copil, înainte de apariţia sarcinii, pentru viitorul ataşament
mamă-copil din perioada pre şi post natală.
Capitolul II- SARCINA-îşi propune să prezinte particularităţile şi implicaţiile psihologice ale sarcinii pe
măsură ce aceasta avansează (în primul, al doilea şi în ultimul trimestru) în cazul femeii însărcinate şi a partenerului
acesteia. Sarcina este vazută ca o veritabilă criză existenţială care necesită adaptări, ajustări diverse ale
emoţionalităţii, sexualităţii, statusului şi rolurilor celor doi parteneri. Se subliniază importanţa acceptării sarcinii din
punct vedere psihologic (travaliul psihic) cât şi din punct de vedere de vedere fizic  De asemenea, în acest
capitol se trec în revistă competenţele fătului, ca alcătuind o veritabilă schiţă a unui psihism infantil, canalele de
comunicare între mamă şi făt (fiziologic, comportamental şi empatic) şi se avansează ideea unor rudimente de
învăţare bazată pe existenţa dovedită a memoriei în perioada prenatală. Sediscută şi despre pregătirea pentru
naştere prin diferite metode toate având în comun capacitatea gravidei de a-şi disciplina trupul şi psihicul pentru
ca naşterea să se desfăşoare în condiţii cât mai suportabile. Am dedicat şi aspectelor care ţin de paternitate, o parte
consistentă a cadrului teoretic al lucrării de faţă sub aspectele psihopatologiei paterne, ale dorinţei bărbatului de a
avea un copil şi al rolului de suport pe care îl are prezenţa tatălui lângă femeia însărcinată sau mamă.
Capitolul III-ECOLOGIA SARCINII- este structurat în două părţi care tratează despre sănătatea mamei
respectiv sănătatea fătului. În prima parte se abordează aspecte care ţin de stilul de viaţă al gravidei care trebuie
adaptat sarcinii încă din înainte de apariţia sarcinii; se descriu metodele de testare prenatală şi se discută despre
impactul psihologic al testelor prenatale asupra femeii însărcinate şi partenerului ei, al aşteptării rezultatelor şi, în
urma lor, a unui posibil verdict nefavorabil continuării sarcinii. În acest caz, sarcina va fi declarată ca « sarcină cu
risc», problematica sarcinii cu risc fiind şi ea pusă în discuţie. În cea de-a doua parte a cestui capitol ne ocupăm de
percepţia gravidei ca având sau nu un rol în sănătatea fătului ei, prin prisma locului controlului sănătăţii fătului,
plasat intern sau extern (soarta sau alte persoane).
Capitolul IV-ATAŞAMENTUL PRENATAL îşi propune să prezinte exhaustiv constructul de ataşament
prenatal, de la naşterea acestuia în 1981 şi evoluţia sa până în prezent. Derivat din teoriile clasice ale ataşamentului
( pe care le vom trece în revistă), ataşamentul antenatal a fost pe rând aclamat, contestat, greu de cuantificat,
încercat de a fi măsurat sau definit (una din aceste încercări aparţinându-ne). Chiar dacă psihologia prenatală este o
disciplină în plin proces de întemeiere, datele acumulate până acum sunt suficient de elocvente pentru a demonstra
că relaţia mamă-copil începe cu certitudine încă dinainte de naştere şi că ataşamentul nu este un dat ci un proces
care se instaurează nu în momentul naşterii (în unele cazuri mai devreme, în altele mult mai târziu) şi poate suferi
blocaje, poate fi accelerat sau îngreunat de diverşi factori ce ţin de mamă sau de copil.

Situaţia în care ne-am găsit efectuând munca de documentare pentru cercetarea noastră a fost puţin atipică
deoarece tema aleasă pentru teza de doctorat –Importanţa relaţiei mamă copil în perfigurarea unor achiziţii psihice
în perioada prenatală şi ontogeneza timpurie, ne- a permis o documentare in extenso în ceea ce priveşte
ataşamentul prenatal şi urmărirea acestui construct în literatura de specialitate de la naşterea sa în 1981 (prima
apariţie în literatură în articolul de prezentare a scalei MFAS a lui Cranley) şi până în prezent (cel mai nou articol
citat este datat mai 2009). Au fost identificate articole relevante despre subiectele noastre de interes
în diferite baze de date încluzând: Medline, Psychological Information, PubMed, Ingenta,
Elsvier, APA, Sage, Cumulative Health Literature, FirstSearch Database, CINAHL (Cumulative
Index to Nursing & Allied Health), PsycINFO via FirstSearch Database HaPI, Health &
Psychosocial Instruments-HaPI. A fost folosită o abordare de tip ancestry (care constă în
urmărirea autorilor şi titlurilor citate în articole până la ultima resursă identifcată) pentru a ne
asigura că am parcurs toate articolele, chiar şi pe cele neindexate în bazele de date în care s-a
efectuat căutarea). S-au exclus dizertaţiile şi articolele scrise în alte limbi decât engleza, franceza
şi germana. Termenii principali ai căutării au fost: ataşament, ataşament prenatal, ataşament
mamă-făt, ataşament antenatal, legătura mamă-făt, ataşament, sarcina cu risc, locus control,
teste prenatale, alăptare ataşament prenatal. Toate rezumatele articolelor despre aceste subiecte
din bazele de date menţionate, au fost consultate de către noi pentru a putea identificate studii,
cercetări, meta-analize şi instrumente de măsurare relevante pentru tema şi scopul cercetării
noastre.

Nu a fost intenţia noastră să ignorăm o normă a APA (2005) care precizează să “nu încercaţi să faceţi o
documentare exhaustivă din literatura de specialitate” (apud Aniţei, 2007, pag.160) dar nu a fost imposibil să
parcurgem o întreagă literatură care s-a scris de fapt doar în ultimii 27 ani, în spiritul următoarei norme din ghidul
APA:”Menţionaţi doar studiile care au legătură directă cu tema aleasă. Arătaţi cum această cercetare experimentală
se potriveşte şi este continuarea logică a investigaţiilor anterioare.” Indicăm efortul de documentare ca pe un punct
forte al lucrării propuse, exclusiv în opinia noastră menţionând că bibliografia cuprinde un număr de 500 de
resurse.Trebuie precizat şi faptul că în zilele noastre, aportul internetului- cu mulţimea de resurse în format
electronic, reprezintă un avantaj imens pe care îl are cercetătorul în demersul său de documentare (comparativ cu
nici zece ani în urmă), prin anularea distanţelor- între cercetător şi marile biblioteci ale lumii şi facilitarea contactelor
între el şi autorii resurselor şi studiilor citate (pentru cele recente, desigur !) pentru schimburi fructuase de opinii cu
specialiştii domeniului pe marginea subiectelor de interes comun! În ceea ce ne priveşte, am avut surpriza să
constatăm că o mare parte din munca de cercetare efectuată pe acest teren fertil al ataşamentului ante şi postnatal a
fost efectuată de asistente medicale, în SUA (de fapt, cadre didactice universitare la facultăţilor de Nursing), de
pediatrii şi abia mai târziu de psihologi sau psihiatri.
Capitolul V- DOLIUL PERINATAL -PROBA CĂ ATAŞAMENTUL PRENATAL EXISTĂ susţinem ideea că tot
aşa cum putem defini sănătatea prin absenţa bolii, putem demonstra şi existenţa ataşamentului prenatal prin
suferinţa trăită după pierderea unei sarcini sau la naşterea unui copil mort!! Capitolul îşi propune să prezinte
procesul de doliu, cu caracteristicile etapelor sale, particularităţile doliului perinatal, şi asistarea psihologică a
acestuia. Aspectele strict teoretice sunt completate de mărturii ale unor persoane care au suferit o pierdere
perinatală, pe care noi-în activitatea noastră de consiliere, le-am însoţit pe parcursul perioadei de doliu.
În Capitolul V I-MATERNITATEA ne propunem să discutăm diversele aspecte care ţin de procesul de a
deveni mama sau tatăl micuţei fiinţe care s-a născut, pentru că parentalitatea (maternitatea, în particular) trebuie
înţelese ca şi procese, în derularea lor, cu toate transformările, ajustările sau crizele pe care le presupun. Capitolul
accentuează faptul că în vreme ce ataşarea copilului faţă de mamă este ….., ataşarea mamei faţă de copilul ei nu
este un dat, un « de-la-sine-înţeles » care se activează în baza mult vehiculatului «instinct matern », ci este un
proces care se iniţiază natural desigur, la un moment dat- înainte de sarcină (prin dorinţa de a avea copilul imaginar),
în timpul sarcinii (ataşamentul prenatal faţă de făt), după naştere (ataşamentul în sens bowlbian, din teoria clasică a
ataşamentului, care presupune bidirecţionalitate dar pe care noi îl vedem ca pe o transformare sau prelungire a
ataşamentului prenatal, atât în ceea ce o priveşte pe mamă cât şi pe copil).
Conceptul de responsivitate maternă este asemănător dar diferit de atracţie, legătură sau afiliere. Găsim
extrem de importantă impunerea în limbajul de specialitate a acestui termen- responsivitate maternă, deoarece de
multe ori a fost tradus în limba română (în şi aşa puţinele lucrări de psihologia copilului sau psihologia dezvoltării în
care se abordează aceste aspecte ale importanţei relaţiei şi ataşamentului mamă-copil imediat după naştere sau în
primul an de viaţă) în mod eronat, ca empatie maternă sau sensibilitate maternă !

A doua parte a lucrării este consacrată cercetărilor pe care le-am efectuat, prin care am dorit să arătam cum
se asociază conceptele şi constructele prezentate în prima parte a lucrării, după un model propriu prezentat
schematic la pag.160. Bazându-ne pe concluziile cercetărilor precedente (pe care le prezentăm într-un tabel
sinoptic-vezi Anexa 3) am dezvoltat un model teoretic propriu al ataşamentului mamă-copil, care acoperă perioada
prenatală (chiar precede această perioadă pentru că punctul de plecare este dorinţa de a avea copilul) şi primul an
de viaţă şi include caracteristicile materne, satisfacţia maritală, stilul de viaţă al mamei (incluzând practicile
sănătoase din perioada prenatală şi opţiunea de a se supune testării prenatale), responsivitatea maternă şi modul de
hrănire-alăptat sau biberon.
Modelul teoretic al Ataşamentului Maternal- Fetal a fost dezvoltat folosind metode inductive şi deductive
pentru a descrie procesul ataşamentului mamă-copil. Conceptele folosite pentru acest model derivă din teorie şi
cercetare. În primul rând, modelul propune satisfacţia maritală şi caracteristicile materne ca fiind factorii care
influenţează ataşamentul antenatal. În continuare, ataşamentul antenatal influenţează practicile maternale sănătoase
influenţând direct sănătatea fătului şi rezultatele neonatale, responsivitatea maternă, ataşamentul postnatal şi
alăptarea.
Este important de stabilit suportul empiric între asociaţiile dintre satisfacţia maritală, comportamentul
maternal sănătos, responsabilitatea mamei pentru sănătatea ei şi a fătului, ataşamentul antenatal înainte de a
investiga cum toate acestea se leagă de rezultatele neonatale.
Cercetările citate de noi indică faptul că relaţiile familiale, practicile maternale sănătoase şi ataşamentul
antenatal influenţează sarcina şi rezultatele neonatale. Este bine ştiut că sănătatea fetusului aflat în dezvoltare este
dependentă în totalitate de mamă, în mediul intrauterin şi că starea psihică a mamei influenţează direct acest mediu
(Maldonado- Duran, Larigue şi Feintuch, 2000). Rolul jucat de ataşamentul prenatal în acest proces este în
continuare un mister. Prin urmare este nevoie încă de efortul conjugat al cercetătorilor din mai multe domenii să
investigheze Modelul Teoretic al Ataşamentului Maternal-Fetal pe parcursul examinării relaţiilor dintre practicile
sănătoase, relaţiile familiale, şi ataşamentul antenatal aşa încât cercetările şi practicile viitoare să se bazeze pe un
cadru teoretic solid. Cercetările care au un suport empiric sunt mult mai probabil să genereze descoperiri consistente
şi să promoveze intervenţii cu finalizare în rezultate sănătoase neonatale (Fawcett, 2000).
Pe scurt, Modelul Ataşamentului Maternal-Fetal, pe care îl prezentăm mai jos, sub formă de schemă, în
Figura 1, este derivat din teoriile : psihanalitică, sistemică, existenţială, şi teoriile clasice ale ataşamentului (inclusiv
cea a ataşamentului adult). Modelul teoretic al ataşamentului mamă-copil a fost dezvoltat pentru a sluji a bază pentru
viitoarele cercetări şi practicat pentru a promova ataşamentul pre şi post-natal şi ca urmare, pentru a susţine femeile
pe parcursul sarcinii sănătoase în vederea optimizării rezultatelor pozitive, legate de sarcină, naştere şi alăptare.
CARACT. Ataşament
ALE M post-natal C
MAMEI:

Vârsta A O
Alăptare
Stare civilă
Satisf. Responsivitat
maritală e P
Studii M
Religie
Venituri
Copii
Ataşament
FĂT
N I
Avorturi A prenatal A
Sarcini Ş
pierdute
Stil de viaţă
Dorinţa
de a
T
E L
SARCINA
(obiceiuri avea R
(risc, teste)
nesănătoase) copii E

P.A.M./
ADOPŢIE AVORT (trim I) DECES DECES
EXITUS PERI- POST-
INTRAUTERIN NATAL NATAL
(Trim II şi III)

DOLIU
Travaliul doliului

Psihopatologie Blocaje DOLIU

Figura 1
După cum reiese din literatura consultată şi experienţa personală cu maternitatea putem pleca de la premisele că :

- Există relaţii între satisfacţia maritală, dorinţa de a avea copii, practicile sănătoase pe perioada sarcinii şi
ataşamentul prenatal.

-Gravidele care au o sarcină cu risc au un ataşament diferit faţaă de gravidele care au o sarcină normală în evoluţie
şi au atitudini diferite faţă de testele prenatale.

-Ataşamentul mamă-copil este diferit şi mai puternic la mamele care alăptează faţă de mamele care nu îşi alăptează
copiii.

Aceste premise ne permit să fixăm următoarele obiective generale pentru studiul nostru :

Obiective generale

1. Să examineze care sunt predictorii practicilor sănătoase în perioada sarcinii.

2. Să examineze care sunt predictorii ataşamentului prenatal.

3. Să examineze dacă ataşamentul prenatal diferă la gravidele care sunt purtatoarele unei sarcini cu risc faţă de
gravidele care au o sarcină normală în evoluţie.

4. Să examineze cum influenţează ataşamentul prenatal şi locus control-ului sănătăţii fătului efectuarea testelor
prenatale.

5. Să evalueze responsivitatea maternă. ca predictor pentru alăptare sau invers.

6. Să compare ataşamentul matern în funcţie de modul de hrănire a copilului-la sân sau cu biberonul.

Dat fiind faptul că încercarea noastră de a formula nişte ipoteze şi întrebări exploratorii pe care să le testăm
printr-o cercetare longitudinală, pe parcursul unui an şi jumătate (din al II-lea trim. de sarcină până la finalul primului
an de viaţă) a eşuat, din motive de “moarte a eşantionului”, am procedat la segmentarea cercetării în mai multe
secvenţe de cercetare, pe loturi de subiecţi diferite, fiecare din această secvenţă având propriile obiective specifice
derivate din obiectivele principale, ipoteze şi întrebări exploratorii, după cum urmează:
SECVENŢA 1: ATAŞAMENTUL PRENATAL

1. Argumente pentru cercetare şi scopurile cercetării:

Găsim că este important de studiat ataşamentul prenatal şi factorii care contribuie la instalarea şi
menţinerea acestuia la cote ridicate pe tot parcursul sarcinii, din cel puţin două motive: primul este acela că trebuie
aduse cât mai multe dovezi empirice care să stea la baza dezvoltării de noi modele teoretice, mai complexe şi
perfecţionate care să explice ataşamentul prenatal; al doilea motiv pentru care cercetarea ataşamentului prenatal şi
al factorilor implicaţi în determinarea, creşterea, menţinerea sau blocării acestuia trebuie să preocupe specialiştii ar fi
cel al detectării cazurilor în care se bănuieşte un ataşament prenatal defectuos pentru a putea interveni şi corecta
sau ameliora situaţiile de acest gen. Mecca Cranley, o pionieră a cercetărilor în domeniul ataşamentului prenatal
susţinea că dezvoltarea de intervenţii de ataşament necesită în primul rând o înţelegere rafinată a ataşamentului
prenatal în cadrul populaţiei feminine (Cranley, 1992). Intervenţiile prenatale la femeile cu risc crescut în această
maladie sunt importante atât pentru mame cât şi pentru copiii lor. Studiile actuale realizate în Germania (Brisch,
2002) sugerează că intervenţiile prenatale îmbunătăţesc sensibilitatea mamelor care au sarcini cu risc ridicat iar
cercetări mai vechi din S.U.A. au propus intervenţii simple prin care asistentele medicale (doula) pot ajuta femeile
pentru a-şi dezvolta ataşamentul (Carter-Jessop, 1981). Dacă femeile cu nivele scăzute de ataşament ar putea fi
identificate înainte de naştere, atunci viitoarele studii longitudinale şi intervenţiile de ataşament pot fi justificabile şi
importante pentru a redefini teoretic toată dezvoltarea ulterioară a ataşamentului sugarului, copilului şi finalmente a
individului.
Atâta timp cât un ataşament prenatal puternic este corelat cu un stil de viaţă sănătos (practici sănătoase)
pe parcursul sarcinii, aceasta poate asigura potenţialul de a reduce riscul perinatal şi poate îmbunătăţi sănătatea
perinatală a femeilor precum şi a copiilor lor. Cercetarea noastră îşi propune să identifice posibilele relaţii (intuind
nişte corelaţii pozitive statistic semnificative) dintre ataşamentul prenatal şi practicile sănătoase pe parcursul sarcinii.
Procesul natural de instalare şi creştere a ataşamentului prenatal ar putea şi tulburat de apariţia unor
complicaţii în sarcină, fie că acestea afectează sănătatea mamei sau sunt în legătură cu sănătatea/ viabilitatea
fătului. De aceea, ne propunem să investigăm nivelurile de ataşament prenatal la gravidele care au o sarcină cu risc
(în funcţie de severitatea riscului şide tipul riscului- matern sau fetal) comparativ cu femeile care au o sarcină
normală în evoluţie.

2.Obiectivele, ipotezele, întrebările exploratorii şi schema conceptual- teoretică a secvenţei de cercetare

Obiective specifice :

1. Să examineze care sunt predictorii practicilor sănătoase în perioada sarcinii.


2. Să examineze care sunt predictorii ataşamentului prenatal.

3. Să examineze dacă ataşamentul prenatal diferă la gravidele care sunt purtătoarele unei sarcini cu risc faţă de
ataşamentul prenatal al gravidelor care au o sarcină normală în evoluţie

Ipoteze:

Ipoteza 1. Caracteristicile materne (vârsta, vârsta gestaţională, numărul de copii, educaţia, veniturile, statutul marital
şi dorinţa de a avea copilul) influenţează ataşamentul antenatal.

Ipoteza 2. Caracteristicile materne (vârsta, vârsta gestaţională, numărul de copii, educaţia, venitul, statutul marital şi
dorinţa de a avea copilul) influenţează practicile sănătoase.

Ipoteza 3. Femeile satisfăcute de relaţia lor de cuplu au un ataşament puternic faţă de făt.

Ipoteza 4.Femeile ataşate emoţional de fătul lor tind să practice un stil de viaţă sănătos adaptat sarcinii.

Ipoteza 5. Femeile care au o sarcină normală în evoluţie au un ataşament prenatal crescut faţă de femeile care au o
sarcină cu risc.

Ipoteza 6. Vârsta gestaţională mai înaintată la momentul depistării riscului sarcinii corelează pozitiv cu ataşamentului
prenatal.

Ipoteza 7. În cazul unei suferinţe fetale, intensitatea ataşamentului prenatal este mai mare decât în cazul unui risc
matern al sarcinii.
Întrebări exploratorii :

1) Este importantă prezenţa dorinţei de a avea un copil înainte de conceperea acestuia în dezvoltarea ataşamentului
prenatal ? 

2) Care sunt predictorii ataşamentului prenatal?

3) Care sunt predictorii practicilor sănătoase în sarcină?

4) Gradul de risc al sarcinii influenţează ataşamentul prenatal?

SECVENŢA 2:

ATAŞAMENTUL PRENATAL, TESTAREA PRENATALĂ ŞI LOCUL CONTOLULUI SĂNĂTĂŢII FĂTULUI

1.Argumente pentru cercetare şi scopul cercetării:

Deşi s-a acordat multă atenţie aspectelor medicale ale testării prenatale, foarte puţine studii au examinat
implicaţiile psihologice ale testelor prenatale asupra femeilor însărcinate. În special, lipsesc informaţiile privind
implicaţiile ataşamentului emoţional prenatal în efectuarea acestor teste sau repercursiunile supunerii la testele
prenatale asupra ataşamentului prenatal. Cercetarea noastră doreşte să examineze dacă anumiţi factori psihosociali
influenţează supunerea la testele prenatale şi dacă ataşamentul prenatal este afectat de rezultatele acetstor teste.
Cercetarea noastră doreşte să examineze legătura dintre testarea prenatală (în special a testului cu ser) şi
ataşamentul prenatal. Femeile supuse unei astfel de analize nu primesc un rezultat definitiv în ceea ce priveşte
sănătatea fătului lor şi se ridică întrebarea dacă nu sunt astfel puse în situaţia unei „tentative de sarcină” - cum o
numea Katz-Rothman, (1993) pe care însă primirea rezultatelor nu are cum să o transforme într-o „sarcină
adevărată”, aceste rezultate neputând să precizeze cu certitudine dacă este vorba de o boală a fătului sau doar de
suspiciunea unei boli. De asemenea nu oferă informaţii despre gravitatea bolii.

Bogata dezvoltare a tehnologiilor reproductive a făcut ca deciziile privind natalitatea să fie tot mai
complicate. Aceste inovaţii medicale au dat femeii puterea de a alege momentul procreerii şi de a controla
natalitatea. Diagnosticarea prenatală (de ex. cu Triplul Test- Maternal Serum Triple Marker) şi testele prenatale ca
amniocenteza şi prelevarea de chorionic villus sunt metode moderne care au pentru multe femei un impact emoţional
foarte puternic în perioada de sarcină, pentru că „prevestesc” cu mai mică sau mai mare exactitate, viitorul sănătăţii
fetusului/ copilului. Testarea prenatală oferă posibilitatea unui control mai mare asupra naşterii unui copil cu
dizabilităţi, oferind informaţii genetice despre starea sănătăţii fetusului pe parcursul sarcinii

Totuşi, pentru că nu există posibilitatea de intervenţie prenatală, în majoritatea cazurilor detectate de teste,
femeile trebuie să aleagă între a se pregăti pentru a da viaţă unui copil cu dizabilităţi sau să întrerupă sarcina dacă
rezultatele testelor indică probleme de sănătate a fătului. Decizia de a continua sau a întrerupe sarcina este cu atât
mai dificilă cu cât rezultatele definitive ale testelor prenatale se primesc abia în a 17-a până în a 20-a săptămână de
sarcină (sau chiar mai tarziu). Cercetările au arătat că legătura dintre mamă şi făt, sau ataşamentul emoţional
prenatal, începe din a 10-a săptămână de gestaţie şi se dezvoltă rapid până în a 16-a săptămână de sarcină,
culminând cu resimţirea mişcărilor fetale de către mamă şi menţinându-se la nivel ridicat până în momentul naşterii.
Aşadar, perioada în care se efectuează testele prenatale (şi există nesiguranţa privind continuarea sarcinii până la
primirea rezultatelor finale), se suprapune exact cu perioada în care se formează şi ataşamentul dintre mamă şi făt.
Mai multe studii au arătat că folosirea testelor prenatale întârzie procesul de ataşament prenatal, Katz-Rothman
(1993) susţinând că „ sunt luni în care femeia se află în caruselul unei „posibile sarcini”, nesigură dacă este „mamă”
sau „purtătorul unui fetus defect” (pag.7).
O variabilă care influenţează relaţia mamă- făt şi realizarea testelor prenatale este Locus Controlul Sănătăţii
Fătului (LCSF). Cercetările anterioare au arătat că există o legătură între practicile ce asigură sănătatea prenatală a
mamei şi fătului şi perceperea controlului asupra sănătăţii fătului. Mai exact, femeile care simt că ele (Locus Controlul
Sănătăţii Fătului plasat intern, LCSF-I) sau doctorul (Locus Controlul Sănătăţii Fătului plasat extern-alte persoane,
LCSF-P) deţin controlul asupra sănătăţii fătului, tind să practice un stil de viaţă mai sănătos decât cele care nu au
acelaşi sentiment (Haslam, Lawrence, &Haefeli, 2003; Labs & Wurtele, 1986; Stewart & Streiner, 1994, 1995).
Folosirea testelor prenatale poate fi de asemenea privită de femei ca o practică medicală pozitivă şi astfel să fie
asociată cu LCSF (Locus Controlul Sănătăţii Fătului), dar o asemenea afirmaţie nu a fost încă cercetată. De
asemenea, în literatura de specialitate consultată nu am găsit referinţe despre legătura dintre LCSF (Locus Controlul
Sănătăţii Fătului) şi testele prenatale, exceptând o lucrare de dizertaţie nepublicată dar postată pe internet de la
Universitatea Virginia, SUA.
Alt scop al cercetării noastre este să examineze factorii care influenţează ataşamentul prenatal, şi mai
exact, să cerceteze posibilitatea ca legătura dintre mamă şi fetus- ataşamentul prenatal şi locus controlul sănătăţii
fătului să prezică supunerea la testarea prenatală. Un interes deosebit l-am arătat faţă de faptul dacă ataşamentul
emoţional poate prezice testarea prenatală atunci când efectele vârstei, atitudinii faţă de avort şi a Locus Controlul
Sănătăţii Fătului plasat intern -LCSF-I şi Locus Controlul Sănătăţii Fătului plasat extern-alte persoane -LCSF-P sunt
controlate statistic. Deşi atât ataşamentul emoţional prenatal cât şi Locus Controlul Sănătăţii Fătului -LCSF au
legătură cu atitudinea faţă de sănătate, până acum niciun studiu nu a examinat legătura între Locus Controlul
Sănătăţii Fătului -LCSF şi ataşamentul emoţional prenatal. Aşadar, studiul nostru examinează dacă percepţia mamei
asupra faptului că există un control intern şi/ sau extern asupra sănătăţii fetusului şi folosirea de teste prenatale are
implicaţii în dezvoltarea ataşamentului prenatal

În cercetarea noastră, lotul participantelor a fost împărţit în 3 grupuri după testele pe care le-au făcut: nici un
test, testul cu ser sau amniocenteza. Aceste trei grupuri au fost comparate în privinţa ataşamentelor emoţionale
prenatale faţă de fetus şi locus control-ul sănătăţii fătului. De asemenea, au fost analizate numeroase variabile
demografice şi atitudinale, precum vârsta gestaţională, numărul sarcinilor pierdute şi al avorturilor, numărul de copii,
atitudinea faţă de avort, gradul de educaţie, starea civilă şi religiozitatea. În acest studiu, „sarcina pierdută”
desemnează avortul spontan, iar termenul „avort” este folosit pentru a desemna avortul provocat prin intervenţie
medicală.

2. Obiectivele, ipotezele şi întrebările exploratorii ale cercetării

Obiectivele specifice :

1. Să examineze care este impactul psihologic al testării prenatale asupra femeii însărcinate

2. Să examineze cum influenţează locus control-ului sănătăţii fătului efectuarea testelor prenatale.

3. Să examineze cum influenţează efectuarea testelor prenatale, ataşamentul prenatal.


Ipoteze:

Ipoteza 1. Presupunem că femeile care cred că ele influenţează sănătatea fetusului au un ataşament puternic faţă
de fătul lor.

Ipoteza 2. Presupunem că femeile care cred că au o influenţă puternică asupra sănătăţii fetusului sau că medicul
deţine controlul sănătăţii fătului, vor accepta testarea prenatală, privind-o ca aparţinând de practicile sănătoase în
sarcină.

Ipoteza 3. Presupunem că femeile care nu au făcut teste sau care au făcut amniocenteza şi au primit un răspuns
favorabil continuării sarcinii, sunt mai ataşate de fetusul lor, decât cele care au făcut doar testul cu ser.

Întrebări exploratorii:

Testarea prenatală şi locul controlului sănătăţii fătului plasat intern sunt posibili predictori pentru ataşamentul
prenatal?

Femeile care nu se supun testării prenatale sunt religioase?

SECVENŢA 3: DOLIUL PERINATAL

1.Argumente pentru cercetare şi scopurile cercetării

Până în anii ‘70 au fost făcute puţine cercetări asupra doliului perinatal, această absenţă a studiilor
fiind atribuită tabloului morţii (al copilului mic în particular, tot în acest sens putând semnala o constatare: că nu
există cuvânt în limbile pământului care să desemneze părintele care îşi pierde copilul! Există în schimb termenii de
orfan, văduv, pentru a numi persoana care a suferit o pierdere prin moarte....)
Din pacate, în România, moartea unui copil (prin avort spontan, sarcină extrauterină, deces in-utero, moarte
la naştere) nu este suficient recunoscută ca fiind o experienţă traumatizantă, ca posibil declanşator al unei depresii
ci, cu mult mai mult decât în alte ţări civilizate, este minimalizată. Cei care ar trebui să fie capabili să ne ofere sprijin
moral în astfel de clipe (medici, asistente medicale, preoţi, psihiatri, psihologi) nu sunt educaţi în acest sens. În ţările
occidentale există cursuri speciale, pe lângă cele de formare propriu-zisă în asistarea sau însoţirea dolliului, numite
de "sensibilizare", pentru personalul medical, pentru asistenţii social, pentru preoti, pentru ca aceştia sa poată fi
alături părinţilor care pierd un copil, oferindu-le sprijin moral eficient.

2 .Obiectivele şi ipotezele studiului :


Obiective :
1. Să oferim asistenţă psihologică persoanelor care se confruntă cu o pierdere perinatală.
2. Să facem diagnosticul diferenţial depresie-doliu şi să controlăm permanent pe parcursul terapiei că avem
de-a face cu un proces natural de prelucrare a pierderii şi nu cu o depresie.
3. Să prevenim blocarea într-o anumită fază a doliuluii sau căderea în depresie a persoanelor care se
confruntă cu o pierdere perinatală.

Ipoteze :
1. Presupunem că mamele care se confruntă cu o pierdere perinatală şi beneficiază de asistenţă psihologică
încheie mai rapid travaliul de doliu, prin facilitarea de către terapeut (în prima fază) a acceptării pierderii ca
pe ceva real, faptic care trebuie înţeles ca atare.
2. Presupunem că explicând mamelor că doliul este un proces natural, fiziologic, de prelucrare a pierderii,
acestea nu îşi vor reprima trăirile ci le vor accepta ca pe ceva firesc.
3. Presupunem că femeile care şi-au pierdut copilul în perioada perinatală vor dori să înlocuiască copilul
pierdut cât mai repede posibil cu un copil-substitut.

SECVENŢA 4:
ALĂPTAREA ŞI RESPONSIVITATEA MATERNĂ

1. Argumente pentru cercetare şi scopul cercetării:

Teoria bowlbiană a ataşamentului arată că este extrem de important pentru un copil ca el să dezvolte un
ataşament efectiv si sigur faţă de îngrijitorul său (caregiver, eng.) în primul său an de viaţă; şi totuşi, numerosi copii
nu pot să dezvolte acest prim tip de ataşament de importanţă critică pentru dezvoltarea lor. Se estimează că
aproximativ 40% dintre copii din SUA sunt anxioşi şi demonstrează un tip de ataşament nesigur, dezorganizat,
evitant, rezistent sau ambivalent. (Van Ijzendoorn, 1995). În anumite categorii de mare risc, prevalenţa unui
ataşament nesigur poate creşte până la 60-80% (Barnard et al., 1988). Rostul depistării nivelului de ataşament
primar la sugari este acela de a prezice nivelul ataşamentului şi sănătăţii mentale la vârsta şcolară (Elicker, Englund
& Sroufe, 1992; Kestembaun, Farber & Sroufe, 1989; Sroufe &Waters, 1982). Studii recente sugerează faptul că
ataşamentele nesigure sunt un factor important de vulnerabilitate la copiii aflaţi în creştere (Lyons – Ruth, 1996;
Rutter, 1995). Astfel înţelegem că, ataşamentul primar al noului-născut/sugar, influenţează dezvoltarea viitoare a
copilului, mai ales în cazul copiilor care provin din medii dezorganizate şi mai departe, dezvoltarea tuturor
ataşamentelor din viaţa de adult.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii s-a concentrat asupra interacţiunii dintre copil si îngrijitorul său, ca aspect
de importanţă critică al dezvoltării sugarilor, şi a cerut să fie efectuate cercetări aprofundate în urma cărora să poată
fi dezvoltate protocoale de intervenţie pentru a promova responsivitatea parentală (Richter, 2004).
Legătura dintre responsivitatea maternă si dezvoltarea ataşamentului copilului a făcut obiectul a
numeroase cercetări. Aceste cercetări au pornit de la premisa că sugarii mamelor atente la nevoile lor sunt mai
puternic ataşati emoţional. Invers, sugarii îngrijiţi de persoane mai putin atente la dorinţele lor, nu sunt capabili să
dezvolte un tip de ataşament sigur. Determinarea factorilor care ajută la dezvoltarea responsivităţii materne este
considerată a fi un mod de a asigura dezvoltarea unui ataşament sigur la copil şi ajută la evitarea dezvoltării unui tip
de ataşament nesigur care poate să ducă la probleme de comportament sau boală mentală la maturitate.
De asemenea se constată lipsa în literatură, a unor cercetări cu privire la rolul pe care îl joacă modul de
alimentaţie a sugarului, în special al alăptatului, în dezvoltarea responsivitătii materne. Există cu siguranţă un gol în
literatura de specialitate privind modul de hrănire a copilului ca variabilă în dezvoltarea responsivităţii materne. Studii
empirice ale responsivităţii şi ataşamentului matern au fost efectuate fără a se lua în considerare modul de hrănire,
recte alăptarea. Experienţa alăptarii este unică, cu implicaţii biologice, sociale şi psihologice. Dovezi preliminare
sugerează că mediatorii biologici, precum hormonii secretaţi în timpul alăptării influenţează responsivitatea maternă
(Blass, 1994; Nelson & Panksepp, 1998; Prescott, 1997). Atingerea, ţinerea în braţe, contactul vizual şi răspunsurile
repetate la nevoile copilului, pot oferi o bază solidă dezvoltării responsivităţii materne. Experienţa alăptării are
potenţialul influenţării psihologice, pentru că alăptarea necesită o grijă constantă, un ciclu continuu de semnalare şi
de răspuns între copil şi mamă, de obicei iniţiat de copil şi continuat de mamă prin punerea la dispoziţie a sânului.
Hrănirea artificială se află mai mult sub conducerea îngrijitorului decât a copilului (subliniem ingrijitor- deoarece spre
deosebire de alăptare care cade exclusiv în grija mamei, hrănirea artificială poate fi lăsată pe seama altei persoane-
bunica, bona, etc). Alimentarea cu biberonul este de obicei iniţiată de către îngrijitor şi nu de către copil, după un orar
fix. Or, în cazul suptului, ştim că există două tipuri distincte de supt- unul în scopul de a se alimenta iar celălalt în
scopul de a se auto-calma, auto-organiza. Hrănirea artificială este de obicei programată din patru în patru ore, pe
cand alăptarea poate să aibă loc la fiecare 2-3 ore sau “la cerere”. Alăptarea are mai multe componente- fizice şi
psihice, care pot influenţa dezvoltarea relaţiei precoce dintre mamă şi copil. Totuşi lipsesc din literatura de
specialitate studii care să trateze problema ataşamentului pusă în relaţie cu felul în care mama îşi hrăneşte copilul :
la sân sau artificial.
Deşi beneficiile fizice ale alăptării sunt studiate în detaliu (Ivarson, Hernell, Stenlund & Persson, 2002;
Kramer et al., 2001; Mortensen, Michaelson, Sanders & Reinisch, 2002), beneficiile psihologice atât pentru mamă cât
şi pentru copil nu sunt încă studiate şi înţelese în totalitate. Există dovezi nesigure, empirice, că alăptarea poate
influenţa responsivitatea şi ataşamentul mamă-copil. Mamele, adesea susţin că alăptarea le face să se simtă mai
apropiate de copil şi nu de puţine ori, literatura susţine anecdotic posibilitatea creării unei legături mai strânse între
mama care alăptează şi copilul ei (Huggins & Hartigan, 1999; Le Leche League International, 1997; Newman &
Pitman, 2000).
Scopul cercetării noastre este să investigheze relaţia dintre modul de hrănire a copilului (sân sau biberon) şi
responsivitatea maternă. Este posibil ca alăptarea să aibă un rol unic în stoparea dezvoltării unor comportamente
ineficiente şi să contribuie pozitiv la dezvoltarea ataşamentului eficient şi sigur al copilului.
Folosind teoria clasică a ataşamentului ca linii conceptuale de urmat, cercetarea noastră are ca obiective:

2. Obiectivele, ipoteza, întrebarea exploratorie şi schema conceptual -teoretică a cercetării

Obiective:
(1) să compare ataşamentul matern în funcţie de modul de hrănire a copilului;

(2) să evalueze alăptarea ca potenţial factor predictor pentru responsivitatea maternă (sau invers).

Ipoteza:
Presupunem că femeile care au alăptat în mod exclusiv sugarii pentru cel puţin şase luni, sunt mai responsive la 6-9
luni după naştere în comparaţie cu mamele care şi-au hrănit copiii doar cu hrană artificială.

Întrebarea exploratorie:
Cât de bine prezice alăptarea responsivitatea maternă în lunile 6-9 după naştere, când caracteristicile socio-
demografice şi materne (respectul de sine, satisfacţia cu nivelul de trai) sunt controlate din punct de vedere statistic?

Prezentăm în Figura 2, schema conceptual-teoretică a cercetării.

Figura 2.Schema conceptual-teoretică a secvenţei de cercetare a alăptării&responsivităţii materne


CARACTERISTICI
MATERNE

RESPONSIVITATE ATAŞAMEN
MODUL DE MATERNĂ T
HRĂNIRE

CARACTERISTICI
ALE
COPILULUI

TIMP

SECVENŢA 5- STUDIU DE CAZ: MARIUS, vârsta: 3 zile

1.Argumente pentru cercetare şi scopurile cercetării

Evaluarea nou-născutului şi a copilului mic face parte de multă vreme din rutina practicii pediatrice. Medicul
neonatolog este acela care face primele evaluări ale copilului imediat după naştere prin calcularea scorului Apgar
care reflectă starea copilului printr-o notă de la 1 la 10. Calcularea acestui scor se face prin însumarea punctelor
(0,1=satisfăcător, 2= optim) atribuite pentru fiecare din următoarele aspecte: coloraţia pielii, respiraţia, ritmul cardiac,
tonusul muscular şi activitatea. Aceasta este o evaluare a capacităţii bebeluşului de a răspunde dificultăţilor
travaliului, naşterii şi noului mediu în care intră după expulzie. Ca atare, acest scor nu prezice viitorul sănătăţii
copilului ci reflectă mai mult felul în care a depăşit travaliul. Această primă evaluare se face în momentele imediat
următoare naşterii şi apoi la câteva minute după, pentru a se putea compara cele două scoruri şi pentru a rezulta
astfel capacitatea de adaptare a copilului la noul mediu.
În ţara noastră, scorul Apgar este din păcate singurul « test » care se face nou-născutului în afară de
evaluarea integrităţii fizice şi funcţionale pe care o face medicul în zilele pe care mama şi copilul le petrec în
maternitate şi pe care o consemnează în fişă la externare.
Scala Brazelton de Evaluare a Comportamentului Neonatal, pe care o vom numi în continuare Scala
Brazelton, este un instrument conceput pentru a evalua ce fel de persoană este nou-născutul. Ea evaluează
repertoriul comportamental al bebeluşului ca răspuns la stimulii umani şi non-umani, precum şi modul în care starea
de conştienţă (somn profund sau lejer, somnolenţă, stare de alertă, iritare şi plâns) îi afectează răspunsurile (şi
invers- relevă abilitatea sa de a se adapta la noul mediu).
Au trecut mai bine de cincizeci de ani de când a fost elaborat acest instrument prin intermediul căruia
specialiştii din domeniul neonatologiei, psihologii -dar şi părinţii care au asistat la aplicarea Scalei Brazelton
bebeluşilor lor – au înţeles şi au integrat progresiv ideea că bebeluşul este o mică fiinţă competentă să facă faţă
tuturor solicitărilor mediului nou la care trebuie să se adapteze odată ieşit din mediul uterin în care a petrecut cele
nouă luni de sarcină dar şi de mirabile transformări –de la o singură celulă (celula ou născută din contopirea celei
mai mici celule a organismului uman-spermatozoidul, cu cea mai mare celulă- ovulul), la trilioanele de celule de 200
de tipuri ale organismului fătului la termen.
Ipoteza: Presupunem că o intervenţie de ataşament le modifică pozitiv percepţia mamelor faţă de copilul lor, ceea ce
le face să fie mai responsive faţă de nevoile bebeluşului, cunoscându-l mai bine..

Obiectiv: Să creştem responsivitatea maternă prin plusul de informaţii despre copil pe care îl aducem prin evaluare.

2. Specificul Scalei Brazelton:


Scala Comportamentului Neonatal -Neonatal Behavioural Assessment Scale (NBAS) a fost concepută iniţial
de către Dr Berry Brazelton şi Dr. Kevin Nugent pentru a fi folosită ca instrument de cercetare însă în prezent este
folosită din ce în ce mai mult drept metodă de intervenţie-ca mod de a facilita această primă şi crucială relaţie care
este ataşamentul mamă-copil.
În timpul administrării Scalei Comportamentului Neonatal (NBAS) a lui Brazelton, părinţii sunt încurajaţi de
către operator să observe comportamentul copilului lor- capacitatea lui de a se autoregla şi a se calma, de a se
apăra de stimulii disturbatori din exterior (ca de ex. lumina sau sunetele prea puternice care îi pot deranja somnul),
abilitatea de a distinge vocea mamei de vocile altor persoane, capacitatea de a transmite părinţilor când are nevoie
de stimulare sau din contră, de somn.
Aportul pe care îl aduce administrarea Scalei Comportamentului Neonatal în relaţia mamă-copil este acela
că: 1. creşte încrederea mamei în ea însăşi şi în capacităţile de reacţie a copilului ei; 2. îmbunătăţeşte atitudinile
tatălui şi implicarea acestuia în îngrijirea sugarului ; 3. influenţează pozitiv reciprocitatea în interacţiunile mamă-
copil ; 4. influenţează pozitiv (prin toate cele de mai sus) dezvoltarea mentală a copilului.
Scala Brazelton a fost concepută ca un instrument empiric de evaluare a comportamentului neonatal în
intimitatea şi contextul dinamic al relaţiei părinţi-copil. Chiar de aici rezultă caracterul interactiv al Scalei care o
distinge de orice altă formă de evaluare existentă. În formarea examinatorului pentru practica metodei Brazelton
apare exrtrem de pregnant acest specific al administrării scalei. În timp ce scopul metodelor tradiţionale de testare a
noi-născuţilor este să evalueze motricitatea copilului şi răspunsurile senzoriale la diferiţi stimuli pentru a pune un
diagnostic, Scala Brazelton oferă o imagine despre dezvoltarea copilului în termenii unei matrici de competenţe, pe
care nou-născutul le are încă din momentul naşterii dar care trebuie relevate, descoperite şi părinţilor săi.
Obiectivitatea tradiţională a examinatorului lasă loc unei abordări mai suple dar şi mai precise, mai apropiată de cea
părintească, cu scopul de a dezvălui imnsa bogăţie a repertoriului comportamental al nou-născutului. Supleţea,
vigilenţa şi sensibilitatea examinatorului reprezintă cheile reuşitei în practica metodei Brazelton.

Partea a treia a lucrării este dedicată discutării rezultatelor cercetărilor şi a modului cum se raportează
rezultatele la cercetările citate în prima parte a lucrării, a implicaţiilor pentru teorie şi practică, a limitelor cercetărilor
noastre- ca punct de plecare pentru cercetări viitoare.

1. Concluziile cercetării
Ataşamentul prenatal şi dorinţa de a avea copilul

Concluzia noastră că există o relaţie pozitivă între ataşamentul prenatal şi dorinţa de a avea copii a femeii
însarcinate, este susţinută şi de concluziile unor studii anterioare care leagă ataşamentul prenatal de atitudinea
pozitivă faţă de sarcină. (Siddiqui & Hagglof, 1999). În plus, un alt studiu a descoperit o asociere negativă între
ataşamentul prenatal în al treilea trimestru de sarcină şi atitudinile de ambivalenţă în privinţa sarcinii. (Hjelmstedt,
Widstrom, & Collins, 2006).

Ataşamentul prenatal şi vârsta gestaţională


Concluzia că nu există o legatură între vârsta gestaţională şi ataşamentul prenatal este consistentă şi cu
concluziile altor cercetări. Deşi numeroase studii certifică o relaţie între stadiul avansat al sarcinii şi un nivel mai
ridicat al ataşamentului prenatal (Bloom, 1995; Cranley, 1981; Lerum & LoBiondo-Wood, 1989), rezultatele cercetării
noastre nu au susţinut însă această relaţie. Unul dintre motivele acestei lipse de consistenţă poate fi faptul cĂ
participantele la cercetarea noastră erau însărcinate cel puţin în finalul celei de a IV-a luni de sarcină. Aceasta
corespunde cu concluziile lui Condon care nu a găsit o relaţie între stadiul gestaţional şi ataşamentul prenatal
folosind MAAS. (Condon, 1993).Apoi, majoritatea studiilor care investigau ataşamentul prenatal şi care au constatat
că ataşamentul faţă de făt este mai puternic pe masură ce sarcina progresează, au folosit instrumentele dezvoltate
de Cranley (1981) sau Muller (1993) care măsurau mai mult atitudinea faţă de sarcină şi rolul de mamă şi nu
ataşamentul emoţional faţă de făt. (Condon, 1993).

Ataşamentul prenatal şi statutul marital

Concluzia cercetării noastre că femeile care aveau un partener înregistrau scoruri ale ataşamentului
prenatal mai mari decât cele care nu aveau un partener de viaţă este susţinută în literatura de specialitate de
majoritatea studiilor care au vizat relaţiile cu partenerul şi dacă cei doi locuiau împreună sau nu. Toate aceste studii
au introdus ca variabilă statutul marital al gravidei pentru evidenţierea rolului pe care îl are suportul din partea
partenerului în diferite aspecte legate de sarcină.
Studiile pe adolescente au arătat corelaţii pozitive între traiul în comun cu un partener şi ataşamentul prenatal.
(Wayland & Tate, 1993). Alte studii raporteaza corelaţii pozitive între relaţiile de familie şi ataşamentul prenatal.
(White, Wilson, Gunnel, & Person, 1999). Un studiu despre ataşamentul prenatal la adolescentele însărcinate a
arătat corelaţii importante între ataşamentul prenatal şi relaţia bună a mamei cu tatăl copilului (Bloom, 1998) dar
aceste studii nu au vizat satisfacţia maritală ca în studiul nostru. Ni s-a părut important acest aspect al satisfacţiei
maritale deoarece simplul fapt de a avea un partener sau de a fi căsătorită, este desigur un indicator pentru a
presupune şi existenţa unui suport, dar nu înseamnă neapărat că acea femeie şi beneficiază de un suport real din
partea partenerului. O relaţie de cuplu defectuoasă, cu multe asperităţi, cu conflicte, certuri, chiar violenţe verbale
sau fizice poate reprezenta un impediment şi un blocaj în evoluţia femeii pe mai multe planuri, inclusiv pe cel al
maternităţii, al câştigării rolului matern şi identificării cu acesta. De aceea satisfacţia maritală şi nu simpla existenţă a
unui partener ni s-a părut importantă în influenţarea pozitivă a ataşamentului prenatal.

Riscul sarcinii şi ataşamentul prenatal

Cercetările anterioare au fost evazive cu privire la impactul riscului asupra ataşamentului matern faţă de făt.
Nici cercetarea noastră nu a reuşit să dovedească o legătură între riscul sarcinii şi ataşamentul prenatal. Analizele
statistice care au investigat tipurile de riscuri (maternal, fetal sau combinat) şi nivelurile de risc (scăzut, mediu şi
ridicat) nu au reuşit să găsească nici o relaţie signifianta între risc şi ataşament. Eliminând eroarea de măsură, este
posibil ca nivelul sau tipul de risc să nu fi fost îndeajuns de puternic să afecteze ataşamentul prenatal al femeilor din
lotul nostru de subiecţi.
Femeile care au o sarcină cu risc crescut trebuie tratate cu îngrijiri speciale. Unele încearcă cu disperare şi
cu mari eforuri şi sacrificii să ducă sarcina dorită cât mai aproape de termen; unele sunt anxioase cu privire la modul
în care familia lor va îndura traiul de zi cu zi fără ele dacă sunt spitalizate, pe când altele sunt mulţumite să rămână în
îngrijirea profesioniştilor pe durata unui timp nedeterminat fie că acceptă internarea sau preferă să frecventeze
cabinete private şi să se îngrijească la domiciliu.. Fiecare are o poveste particulară. Unele femei din cadrul studiului
au experimentat anterior sarcini reuşite, fără complicaţii, în timp ce altele şi-au văzut feţii murind sau au pierdut mai
multe sarcini aflate în diferite stadii de evoluţie. Pentru că în Maternitatea Bega se aflau femei din diferite regiuni
geografice sau de etnii diferite, am putut observa femei din comunităţi rurale care stăteau în aceleaşi saloane cu
femei care înainte de sarcină îşi petreceau mai mult de 10 ore pe zi în biroul lor. În acelasi sens, unele paciente
aveau vizitatori în fiecare zi şi camera plină de flori în timp ce altele dormeau toata ziua cu draperiile trase. Ceea ce
aveau însă toate în comun era una (sau toate) din întrebarile: ‘Va trai bebeluşul meu?’ ‘Se va naşte copilul meu în
regulă?’.
Unul din scopurile nedeclarate ale cercetării noastre a fost de a observa mai atent motivele care duc la
depresia post partum prin prisma ataşamentului prenatal. Rezultatele concorda cu cele provenite din alte studii care
au fost făcute constant asupra relaţiei dintre ataşament şi depresie.
Ceea ce a rezultat clar şi indubitabil a fost faptul că toate femeile aveau un puternic ataşament faţă de făt,
indiferent de vârsta gestaţională sau de riscul prezentat de sarcină asupra vieţii lor. Femeile triste nu erau atât de
sigure de ataşamentul lor, dar acesta exista oricum.

Ataşamentul prenatal şi practicile sănătoase.

Faptul că ataşamentul prenatal influenţează practicile sănătoase este susţinut în literatura de specialitate.
Într-unul din studii, femeile care au fumat şi au consumat alcool în timpul sarcinii înregistrau scoruri ale
ataşamentului prenatal semnificativ mai mici decât al celor care s-au abţinut de la fumat şi băutură. (Condon & Hilton,
1988). Lindgreen (2003) a găsit o corelaţie între practicile de sănătate din timpul sarcinii şi scorul ataşamentului
prenatal la orăşence: orăşencele cu practici de sănătate defectuase având scorul ataşamentului prenatal inferior
celor cu practici sănătoase mai bune (Lindgreen 2003).
Bowlby (1969) susţine ca experienţele iniţiale ale ataşamentului determină ataşamentele următoare. Câteva studii au
raportat că mamele cu un puternic ataşament prenatal tind să se autoperceapă într-un mod pozitiv , sunt mai
încrezatoare şi capabile să se descurce cu sarcinile maternităţii. (Bowlby, 1969; Huth-Bocks, Levendosky, Bogat, &
von Eye, 2004; Laxton-Kane & Slade, 2002). Concluziile acestor cercetări susţin teoria conform căreia familia
serveşte ca suport pentru toate relaţiile ulterioare de ataşament şi că acest ataşament influenţează practicile de
sănătate maternală din timpul sarcinii.

Practicile în legătură cu sănătatea

Concluzia noastră că ataşamentul prenatal este o premisă a practicilor sănătoase este sprijinită de cercetări
anterioare ca de exemplu: un studiu făcut de Condon (1997) care a stabilit că ataşamentul prenatal este un predictor
semnificativ al scăderii consumului de alcool pe timpul sarcinii. Concluziile altei cercetări au indicat faptul că
ataşamentul prenatal nu numai că influenţează pozitiv practicile sănătoase dar serveşte de asemenea şi la
moderarea efectelor practicilor de sănătate negative. Într-unul dintre studii, (Lindgren, 2003), orăşencele însărcinate
care au demonstrat un ataşament prenatal mai ridicat au avut rezultate ale sarcinii mai bune decât acele femei care
erau mai putin ataşate, în ciuda practicilor de sănătate negative similare. Aceste descoperiri nu sunt consistente cu
cele din studiul nostru având în vedere că acest studiu a identificat diferenţe în practicile de sănătate maternală şi
ataşamentul prenatal. Diferenţele demografice şi chestionarul folosit pentru măsurarea ataşamentul prenatal (MFA
-Cranley,1981 versus MAAS-Condon,1993) pot explica aceste rezultate inconsistente.
Concluzia noatră că practicile sănătoase au fost asociate pozitiv cu veniturile, educaţia, satisfacţia maritală
este susţinută şi ea de literatură. Explicaţia noastră ar fi că acele femei mai educate şi mai stabile financiar au un mai
mare acces la informaţie (internet, reviste, cărţi etc) dar şi posibilităţile financiare care să le permită să practice un stil
de viaţă sănătos (adică aibă o dietă sănătoasă, să facă mişcare, să urmeze cursuri de pregătire pentru naştere, să
îşi urmărească sarcina într-un cabinet particular etc) s-au dovedit a fi şi mai ataşate de fătul lor.
Deşi foarte puţine cercetări au examinat relaţiile dintre caracteristicile materne şi practicile sănătoase în
sarcină, un studiu a descoperit că orăşencele care locuiau în chiar centrul oraşelor se dedicau mai puţin practicilor
sănătoase decât femeile din mediul urban care nu provin din centrul metropolei (Lindgren, 2003).
Concluzia noastră că ataşamentul prenatal, nivelul de educaţie, şi satisfacţia maternală sunt predictori ale
practicilor sănătoase în sarcină, este consistentă cu cercetările anterioare. Cu toate că nici un studiu nu a identificat
relaţii semnificative între relaţia cu partenerul şi practicile de sănătate maternale, au fost identificate asocieri pozitive
între suportul social şi comportamentele care au legătură cu sănătatea.
Concluzia că nivelul de educaţie este un predictor pentru practicile sănătoase a rezultat şi din cercetarea
efectuată de Lindgren, autoarea chestionarului privind practicile sănătoase în sarcină, în 2001, în care se arăta că
practicile sănătoase presupuneau un nivel de educaţie ridicat, paritate scăzută şi prezenţa unui partener. (Lindgren
2001). Un alt studiu condus de Lindgren (2005) a demonstrat, de asemenea, că educaţia superioară este pozitiv
corelată cu practicile sănătoase.
Concluziile cercetării noastre adaugă credibilitate asocierii dintre ataşamentul prenatal şi practicile
sănătoase pe durata sarcinii.

Satisfacţia maritală şi practicile sănătoase

În cercetarea noastră, a existat o corelaţie pozitivă între practicile sănătoase în sarcină şi satisfacţia
maritală. Probabil că femeile care au o relaţie bună cu partenerul şi beneficiază de suportul sacestuia, sunt susţinute
şi încurajate şi în practicarea unor obiceiuri sănătoase pe parcursul sarcinii. Nu sunt puţine cazurile în care soţul se
lasă de fumat deodată cu partenera însărcinată sau cel puţin nu mai fumează în casă sau nu mai consumă băuturi
alcoolice. Apoi, este cunoscut faptul că femeile care beneficiază de suportul unei relaţii cu partenerul lor renunţă mai
uşor dacă (au avut înainte de a fi însărcinate) la comportamente de tip adictiv faţă de tutun, alcool, alimentaţie,
medicamente (comportament-indice al depresiei), se odihnesc mai mult etc.
Într-una dintre cercetările care s-a ocupat de suportul şi susţinerea de care beneficiază femeia însărcinată s-a stabilit
că sprijinul social al mamelor, surorilor, prietenelor femeii însărcinate şi relaţiile de familie au influenţat pozitiv
practicile în legătură cu sănătatea pe durata sarcinii. În acelaşi studiu femeile care locuiau cu partenerii lor au
raportat mai mult sprijin decât cele care nu locuiau cu un partener. (Schaffer & Lia-Hoagberg, 1977). Alt studiu a
relevat faptul că practicile sănătoase mai puţine ca număr erau mai des întâlnite la femeile care nu locuiau cu
partenerul, aveau un venit scăzut, erau mai puţin educate şi erau de etnie mexico-americană (L. Walker, Cooney, &
Riggs, 1999). Un al treilea studiu a stabilit că sprijinul din partea unui partener şi a altor persoane corela pozitiv cu
scăderea frecvenţei comportamentelor riscante pentru sănătate. (Jesse & Reed, 2004).

Satisfacţia maritală şi ataşamentul prenatal

Concluzia cercetării noastre că satisfacţia maritală se leagă în mod pozitiv de vârsta maternă, vârsta
gestaţională, numărul de sarcini, venituri, educaţie, situaţia familială şi bucuria de a fi însărcinată în urma dorinţei de
a avea acel copil, este consistentă cu alte cercetări din literatura de specialitate. Câteva cercetări (Fuller, Moore, &
Lester, 1993; White, Wilson, Gunnel, & Person, 1999; Wilson et al., 2000). au investigat asocierea dintre relaţiile
familiale şi sarcină, concluziile lor fiind logic si clinic semnificative. Femeile gravide care erau mai în vârstă, mai
experimentate (cu mai multe sarcini), cu o vârstă gestaţională mai înaintată, care erau mai bine remunerate, cu
studii, care aveau un partener, erau fericite să fie însărcinate, erau şi cele care raportau relaţii de familie sănătoase.

Testarea prenatală şi ataşamentul prenatal


Principalul scop al cercetării noastre a fost să analizeze relaţia dintre testarea prenatală (nici un test, testul
cu ser, amniocenteza), ataşamentul prenatal şi controlul sănătăţii fătului. Pacientele care au făcut amniocenteza sau
n-au făcut nici un test pe parcursul sarcinii au dat dovadă de un ataşament mai puternic faţă de făt, faţă de cele care
au făcut doar testul cu ser. Cele care au făcut doar testul cu ser se aflau în ceea ce Katz- Rothman (1993)
denumeşte „tentativa de sarcină”, fără să fi primit informaţii finale despre sănătatea fetusului şi din această cauză
amânându-şi ataşamentul emoţional faţă de fetus. Atât femeile care fac testul cu ser, cât şi cele care fac
amniocenteza sunt puse pentru o vreme în postura de a lua în considerare faptul că fătul poate suferi de anumite
malformaţii, prin primirea rezultatelor confirmându-li-se sau infirmându-se această supoziţie; însă testul cu ser nu
oferă rezultate suficient de sigure în privinţa sănătăţii fătului ca să determine gravidele să treacă dincolo de barierele
incertitudinii şi să permită dezvoltarea naturală a ataşamentului mamă-făt, acesta fiind „scurt-circuitat” de apariţia
posibilităţii ca fătul care se dezvoltă în pântecul mamei să nu fie copilul sănătos pe care femeia şi-l doreşte. Katz-
Rothman (1993) susţine că „testarea prenatală are repercusiuni uriaşe asupra relaţiei dintre mamă şi făt. Testele
care pot să diagnosticheze sigur anumite anomalii, la jumătatea sarcinii, pun o presiune uriaşă pe femeile care
trebuie să renunţe la copilul ce îl poartă în pântece. În locul unei relaţii care să evolueze de la ataşament la
separarea ce are loc la naştere, supunerea la aceste teste face ca relaţia să înceapă cu separarea şi distanţarea de
făt. Abia după ce s-a emis un diagnostic final, numai după ce este sigur că fetusul poate fi păstrat (uneori chiar la
momentul naşterii), femeia (re)începe să se ataşeze de el”.
Deşi amniocenteza poate să emită un diagnostic sigur, testul cu ser nu poate face acest lucru. Deci nu se
emite un diagnostic care să garanteze că fetusul poate fi păstrat, prin urmare se întârzie şi mai mult ataşamentul faţă
de fetus. Cercetarea noastră ridică şi întrebarea dacă testarea cu ser are repercusiuni de lungă durată în relaţia
dintre mamă şi fetus. Dacă ataşamentul prenatal după testul cu ser rămâne la un nivel scăzut pe tot parcursul
sarcinii, acest fapt ar putea implicaţii importante în Obstretică . Testul cu ser poate să aibă un impact negativ asupra
întregii sarcini şi a relaţiei de ataşament dintre mamă şi copil. Apelând doar la testul cu ser, femeile primesc doar
răspunsuri parţiale şi nesigure. Sunt deci necesare investigaţii mai complexe pentru a afla cât de mult se extind
aceste efecte pe parcursul sarcinii şi dacă există implicaţii pentru relaţia viitoare dintre mamă şi copil.

Ataşamentul prenatal şi Locul Controlului Sănătăţii Fătului

Sentimentul controlului asupra sănătăţii fetusului este de asemenea un indicator al ataşamentului prenatal;
femeile care simţeau că au controlul asupra sănătăţii fetusului lor erau mai înclinate să construiască o relaţie
apropiată şi caldă cu fetusul pe perioada sarcinii. Probabil că sentimentul controlului se extinde dincolo de sănătatea
fătului şi se reflectă şi în abilitatea mamei de a interacţiona cu fătul aflat în uter.
Se sugerează în literatură o legătură între măsurarea tradiţională a ataşamentului şi sentimentul controlului,
dar există puţine dovezi de natură empirică pentru a susţine o asemenea asociere. Ainsworth (1991) susţine că o
relaţie stabilă în cuplul adult, asigură competenţe şi în afara relaţiei de cuplu. Astfel, putem intui o legătură între
relaţiile stabile şi încrederea în controlul sănătăţii, ambele promovând o atitudine pozitivă. Aceasta sugerează că
ataşamentul mamă- fetus poate facilita sentimentul controlului asupra sarcinii. Mikulincer şi Florian (1999) au
descoperit că femeile ataşate emoţional sunt puternic legate de fetus încă de la începutul sarcinii şi au recunoscut că
cer ajutor ca o metodă de a se descurca cu sarcina. Femeile cu un stil de ataşament fluctuant au arătat un
ataşament scăzut faţă de fetus în primul şi ultimul trimestru de sarcină, dar un ataşament pronunţat în al doilea
trimestru şi au recunoscut că folosesc distanţarea ca o metoda de a se descurca cu sarcina. Femeile cu un stil de
ataşament nervos şi ambivalent au arătat o creştere graduală a ataşamentului faţă de fetus pe întreg parcursul
sarcinii şi au recunoscut că folosesc forţa emoţională pentru a se descurca cu sarcina.

Alături de controlul intern al sănătăţii fătului, o corelaţie pozitivă s-a identificat între ataşamentul prenatal şi
influenţa personalului medical. Totuşi, este important să subliniem că locul controlului plasat extern- alte persoane
(recte personalul medical)-SLCSF-P, prezice doar în mică măsură ataşamentul prenatal. Studiile trecute au arătat că
atât ataşamentul prenatal cât şi un punctaj ridicat al Scalei Locus Controlului Sănătăţii Fătului- alte persoane-
SLCSF-P sunt corelate cu stiluri de viaţă mai sănătoase pe durata sarcinii. Condon (1986) sugerează că femeile care
sunt mai puţin ataşate faţă de făt, au dificultăţi în a-şi subjuga necesităţile lor celor ale fătului. Itemii din categoria
locului contolului plasat intern (SLCSF-I) reflectă obiceiuri sănătoase care denotă subordonarea propriilor necesităţi
celor ale copilului sau măcar încercarea de a face astfel. De exemplu, dacă o persoană recunoaşte că obiceiurile
sale alimentare afectează sănătatea copilului, asta poate să însemne asigurarea unor obiceiuri alimentare sănătoase
pe parcursul sarcinii. Femeile care sunt mai puţin ataşate de fetus pot întâmpina dificultăţi în acceptarea acestor
practici sănătoase şi astfel pot pune mai mult accent pe rolul personalului medical sau al sorţii în determinarea
sănătăţii fetusului.

Contrar aşteptărilor, categoriile Scalei Locus Controlului Sănătăţii Fătului (intern, alte persoane, soartă) nu
au arătat o legătură semnificativă cu testarea prenatală. Acest rezultat a fost surprinzător cu atât mai mult cu cât,
plasarea internă a locului controlului (SLCSF-I) a fost legată de numeroase obiceiuri sănătoase pe parcursul sarcinii.
În cercetarea de faţă, participantele care au pierdut în trecut sarcini aveau o puternică ataşare faţă de făt, ceea ce
sugerează că femeile care au avut sarcini pierdute investesc emoţional în următoarele sarcini. Această descoperire a
fost foarte importantă pentru că literatura de specialitate susţinea că aceste femei fie au un nivel mai scăzut de
ataşament (Armstrong & Hutti, 1998) fie nivelul de ataşament nu este influenţat de experienţa avorturilor (Armstrong,
2002). Teoria sugerează că femeile care au avut sarcini pierdute îşi amână ataşamentul, la fel ca şi cele care
aşteaptă rezultatele testelor prenatale. Prin urmare, concluziile studiului de faţă cum că femeile care au suferit în
trecut pierderi de sarcină sunt mai ataşate emoţional de fetuşi, este în contradicţie cu cercetările şi teoriile anterioare.
Aşadar, aceste descoperiri cer asigurarea că femeile care au suferit pierderi de sarcină sunt cu adevărat mai
implicate şi mai legate de actuala sarcină, sau dacă aceste rezultate au fost întâmplătoare.
Dintre 120 de femei intervievate de Katz- Rothman (1993), doar 13 nu au simţit mişcările fătului decât după
18 săptămâni de sarcină. 11 dintre aceste femei aşteptau rezultatele amniocentezei. O femeie pierduse o sarcină în
luna a cincea în urmă cu un an şi cealaltă a încercat timp de opt ani jumătate să rămână însărcinată. Ea a declarat
„Nu pot să cred că este adevărat că sunt însărcinată, până nu voi ţine copilul în braţe” (p. 105). Aceste rezultate
susţin ideea că femeile care au pierdut în trecut sarcini experimentează „tentativa de sarcină” şi prin urmare amână
ataşamentul prenatal în sarcina actuală.

Ataşamentul prenatal, controlul sănătăţii fetusului şi practicile sănătoase

Este posibil că relaţia dintre ataşamentul prenatal şi locus controlul sănătăţii fătului plasat intern să se
datoreze doar legăturii ataşamentului cu un stil de viaţă sănătos. Sunt necesare cercetări aprofundate pentru a
determina dacă relaţia dintre locus controlul sănătăţii fătului plasat intern şi ataşamentul prenatal există indiferent de
obiceiurile sănătoase practicate în timpul sarcinii.. După cum a notat Stewart şi Cecutti (1993) o femeie care
consideră că stilul ei de viaţă are un efect scăzut asupra sănătăţii fetusului şi că acesta este controlat mai degrabă
de soartă, va avea o motivaţie scăzută să-şi schimbe obiceiurile nesănătoase. Astfel, iniţiativele întreprinse pentru a
încuraja obiceiurile sănătoase pe parcursul sarcinii trebuie să fie diferite pentru femeile care plasează extern locul
controlului-soarta faţă de cele care au nevoie doar de informaţii despre ce este sau nu indicat pentru că mesajul
transmis de personalul medical are o influenţă mai mare la femeile care plasează extern locul controlului sănătăţii
fătului- alte persoane (personalul medical).

Responsivitatea maternă şi alăptarea

Concluzia cercetării noastre că nu există diferenţe semnificative între responsivitatea femeilor care îşi
alăptează copiii şi cele care îşi hrănesc copiii cu hrană artificială, deşi surprinzătoare pentru noi, este consistentă cu
cel puţin încă trei studii : Într-unul dintre acestea, două grupuri mici n=15 mame care alăptau şi n= 15 mame care îşi
hrăneau copiii cu lapte praf (formulă), nu s-au observat diferenţe în interacţiunile mamă-copil în primele două zile
după naştere (Martone & Nash, 1988). Într-un alt studiu pe un eşantion mai mare n=99, o cercetare de tip
longitudinal, în care s-a dorit urmărirea diferenţelor în comportamentul matern pe parcursul primului an de viaţă, la 8
şi la 12 luni, nu s-au identificat diferenţe între grupul mamelor care alăptau şi grupul celor care nu îşi alăptau copilul
(Pridham,Schroeder, Brown, & Clark, 2001). Pridham şi colaboratorii au utilizat The Parent-Child Early Relational
Assessment - PCERA (Clark, 1984; Clark, Paulson, & Conlin, 1993) pentru a măsura sensibilitatea maternă iar
responsivitatea a fost investigată prin înregistrări video ale interacţiunilor mamă-copil, în mediul lor natural. Un al
treilea studiu, cu un eşantion de 200 participante, nu a găsit de asemenea diferenţe semnificative între
responsivitatea mamelor care alăptează şi a celor care nu alăptează la 2-4 luni de la naştere (Drake, 2005).
Alte studii, în schimb, raportează diferenţe în ceea ce priveşte ataşamentul copiilor sau în calitatea
interacţiunilor mamă-copil în favoarea mamelor care alăptează,. Într-unul dintre acestea, cercetătorii au observat că
sugarii alăptaţi se angajau în vocalizări spontane, la vârsta de 7 luni, mai mult decât ai mamelor care nu îi alăptau; iar
mamele care alăptau erau mai “materne” şi îşi atingeau mai frecvent copiii.
(Kuzela, Stifter, & Worobey,1990). Într-un alt studiu (N = 60), despre asumarea rolului matern şi modul în care era
hrănit copilul, autorii au depistat diferenţe semificative în nivelul reciprocităţii mamă-copil, la 4-6 săptămâni după
naştere tot în favoarea mamelor cu copii alăptaţi. (Virden, 1988).
Prin urmare, în ciuda concluziilor cercetării noastre, există alte cercetări care demonstrează contrariul şi
anume că modul de hrănire, mai exact alăptarea influenţează pozitiv relaţia mamă-copil. Explicaţiile pentru aceste
concluzii contrare, credem că le putem găsi în faptul că în aceste cercetări s-au folosit instrumente diferite de
măsurare a ataşamentului, responsivităţii, calităţii interacţiunilor mamă-copil etc. Nu se pot compara, după părerea
noastră concluziile unui studiu care foloseşte metoda observaţiei şi înregistrările video ale interacţiunilor mamă-copil,
cu concluziile altui studiu care utilizează ca istrument o scală de atitudini. Nu putem compara studii care s-au făcut
pe un eşantion de 15 participanti cu un studiu la care au participat peste 400 participanţi. Nu putem compara
atitudinile unor mame aflate la 2 zile după naştere cu ale unor mame aflate la 6-9 luni după naştere.
În cercetarea noastră, mamele se găseau la 6-9 luni după naştere, perioadă când responsivitatea maternă ar trebui
să fie la cote maxime (Mercer 1986, 2004; Pridham Schroeder, &Brown, 1999; Rubin, 1984; Sawyer, 1999).

Responsivitatea şi caracteristicile demografice

În cercetarea noastră, caracteristicile demografice materne nu au influenţat responsivitatea. Această


concluzie contrastează cu descoperirile altor cercetări care au constatat asocieri între unele dintre aceste variabile
demografice şi comportamentul matern. Unele studii au stabilit o legătură între responsivitatea maternă şi vîrsta
mamei (Mercer, 1981, 1986, Walker, Crain & Thompson, 1986), nivelul educaţiei (Walker, Cain & Thompson, 1986)
şi statutul socio-economic (DeWolff & Van Ijzendoorn, 1997; Mercer, 1981, 1986; Srufe, 1985; Walker, Crain &
Thompson, 1986). Neconcordanţele dintre aceste studii şi cercetarea noastră pot fi puse pe seama caracteristicilor
diferite ale eşantionul nostru, conceptualizarea şi măsurarea responsivităţii (autoevaluarea comportamentului
matern, constatări personale versus observaţie).

Satisfacţia cu nivelul de trai, respectul de sine şi responsivitatea maternă :


A existat o corelaţie pozitivă moderată între satisfacţia cu nivelul de trai, respectul de sine şi responsivitatea
maternă. Astfel, mamele care au recunoscut ca sunt mulţumite cu nivelul lor de trai şi aveau o stimă de sine
sănătoasă erau şi mai responsive faţă de copii lor; de aemenea, mamele care nu se simţeau multumite cu nivelul lor
de trai au recunoscut ca se simt mai străine faţă de copil.
Aceste concluzii sunt consistente şi cu alte cercetări. Cercetările anterioare au scos în evidenţă rolul
respectului de sine în succesul adaptării la rolul de mamă laolaltă cu percepţia copilului de către mamă care a fost
încă una dintre variabilele identificate ca fiind responsabile de responsivitatea maternă (Mercer, 1981, 1986). Un
respect de sine ridicat este un factor care prezice competenţa de părinte (Mercer & Ferketich, 1994). Cercetătorii au
raportat concluzii asemănătoare şi din punct de vedere calitativ. Din notele personale şi interacţionând permanent cu
femeile, Rubin a notat ca imaginea de sine afectează obţinerea rolului matern (Rubin, 1967). Într-un studiu calitativ al
femeilor care trec prin experienţa maternităţii, Baclay et al. (1997) au identificat ca există o legatură între
reprezentarea copilului de către mamă şi reprezentarea propriei persoane în rolul de mamă.
Un punctaj scăzut al Scalei Satisfacţiei cu Viaţa -SWLS poate fi interpretat ca şi posibil semn al depresiei.
Cercetătorii au raportat corelatii negative puternice (r=-.72, p=.001) între scorurile Scalei Satisfacţiei cu Viaţa-SWLS
şi Inventarul Depresiei al lui Beck (Beck, Ward, Mendelson, Mock & Erbaugh, 1996; Ladwick & Napholz, 1996).
În ciuda întrebărilor de selecţie din etapa de sreening, folosite pentru a elimina cazurile de depresie, au fost câteva
mame care s-ar fi putut să fie deprimate, cu un punctaj mai mic de 20 la Scalei Satisfacţiei cu Viaţa- SWLS (Pavot &
Diener, 1993). Mamele cu punctaj scăzut la Scalei Satisfacţiei cu Viaţa -SWLS sau cu simptome de depresie s-ar
putea sa aibă nevoie de mai multă atenţie şi suport. Anxietatea şi depresia au efecte negative asupra sentimentelor
parentale şi asupra dezvoltării ataşamentului (Coyl, Roggman & Neland, 2002; Hart, Field, del Valle & Palaez-
Nogueras, 1998; Mercer & Ferketich, 1990; Fowles, 1998; Porter & Hsu, 2003). Mamele care suferă de depresie
riscă să reducă din investiţia sentimentală în propriul copil, sunt mai puţin empatice şi mai puţin sensibile la nevoile
copilului, sunt mai puţin disponibile sentimental, au un succes redus în câştigarea rolului matern şi au copii care nu
dezvoltă un ataşament sigur (Beck, 1995, 1996; Cohn, Campbell, Matias & Hopkins, 1990; Field, 1985, 200; Fowles
1996; Hoffman & Drotar, 1991; Murray & Cooper, 1996; Murray & Stein, 1991). Aceste constatări sunt de asemenea
consistente cu cercetarea lui Rubin, care sugerează că există o legătură între un respect de sine scazut şi riscul
eşecului în rolul de mamă (Rubin, 1967). Cercetăriile privind relaţia dintre satisfacţia cu nivelul de trai şi
responsivitatea maternă, exclud orice generalizare. În plus, depresia, care include numeroase aspecte psihologice,
este unică şi diferită din punct de vedere conceptual faţă de satisfacţia cu nivelul de trai. Sunt, desigur, necesare
cercetări viitoare înainte de face generalizări în populaţie;. în aceste studii, depresia trebuie să fie pusă în legatură şi
cu satisfacţia cu nivelul de trai, respectul de sine şi responsivitatea maternă.

Numărul de copii şi responsivitatea maternă


Mamele cu experienţă au raportat mai multă responsivitate decât primiparele. Ele se simţeau mai pregătite
să citească nevoile copilului lor : când trebuie să-l hrănească, să se joace cu el sau când are nevoie să fie ţinut în
braţe. Aceast aspect poate fi explicat prin teoria învăţării experimentale (Kolb, 1984). Mamele pot învăţa din
experienţa primului copil cum să răspundă mai bine următorului copil. În cercetarea noastră, primiparele au raportat o
responsivitate mai scazută comparativ cu multiparele. În studiul calitativ realizat de Paris & Helson (2002), cele care
erau pentru prima oare mame au vorbit de o “conspiratie a tacerii” în ceea ce priveşte adevaratele greutaţi ale
maternitaţii. Proaspeţii părinţi ar putea avea nevoie de mai mult ajutor în descifrarea nevoilor copiilor lor noi-născuţi
pentru a -i face să se simtă mai siguri în rolul de părinte. Cele relevate prin cercetarea noastră ar putea ajuta
programele de sprijinire a proaspeţilor părinti dacă forurile pentru educaţia adulţilor ar avea în vedere asemenea
programe de pregătire după modelul celor existente în SUA, precum “Promovarea primei relaţii” sau “Nevoile
copilului” (Barnard, 1994). În acest sens ni se pare revelatoare puterea aproape magică a Scalei Brazelton, pe care
am descris-o la sfârştul capitolului Maternitatea, de a «aduce împreună » mama, tatăl şi copilul prin a le dezvălui
părinţilor ce minunată alcătuire, cât de puternică şi plină de « competenţe » este mica fiinţă care le este copil
(Brazelton, 1998).

2. Limitele cercetării

Caracteristicile demografice

În cea ce priveşte caracteristicile demografice ale loturilor de participante, considerăm că ar fi fost necesară
realizarea unor investigaţii suplimentare pentru a determina dacă efectele constatate în cercetarea noastră au
legătură cu grupul etnic/ cultural/ religios de care aparţineau participantele sau cu statutul lor socio-economico-
profesional. Astfel, sunt necesare viitoare cercetări pentru a determina dacă rezultatele constatate depind de venituri,
educaţie sau dezvoltarea profesională a participantei.
În următoarele cercetări pe care le vom întreprinde ne propunem să studiem ataşamentul prenatal sau
postnatal „ la studente” sau „la femeile rrome” sau „la femeile care aparţin unor categorii defavorizate” sau la
„femeile antreprenor” şi nu aşa cum am procedat în studiul de faţă, în care încercând să asigurăm omogenitatea
lotului de participanţi, am inclus femei din categorii sociale şi profesionale diferite dar în proporţii inegale. Aceasta
este o consecinţă a altei limite a cercetării, pe care o vom discuta în continuare, şi anume aceea care ţine de metoda
de constituire a loturilor de participante- convenience sampling.
Loturile de participanţi şi colectarea datelor
Folosind această tehnică de compunere a lotului de participanţi - prin eşantionarea nealeatorie
(pseudoaleatorie sau de convenienţă) este desigur mai economic dar poate introduce un bias în ceea ce priveşte
reprezentativitatea, limitând astfel generalizarea rezultatelor la întreaga populaţie. De aceea atunci când a fost
posibil, am apelat şi la selecţia aleatoare globală (în cazul participantelor selectate din clinică).
Totodată, folosind Internetul pentru colectarea datelor, este posibil ca prticipantele care au răspuns
chestionarului prin Internet să aibă alte caracteristici (vârsta, educaţia, profesia, veniturile, provenienţa din mediul
urban) faţă de participantele care s-au oferit voluntare în clinică.
Un alt bias poate fi reprezentat desigur şi de „efectul voluntariatului”, pentru că unele femei s-au oferit
voluntare pentru a participa la cercetare, iar altele au fost alese de doctorii lor. Cum în ambele cazuri li s-a permis
femeilor să completeze chestionarele în cabinetele medicale, nu am putut urmări care femei au fost voluntare sau
care au fost recrutate de medici sau de asistente. Anticiparea acestui efect de bias al voluntariatului ne-a determinat
să nu aplicăm (aşa cum intenţionam înainte de a începe cercetarea) teste sau scale de depresie, pentru că am
considerat că femeile deprimate nu se vor oferi să participe la cercetare (din cauza lipsei de iniţiativă şi de energie
caracteristice depresiei), prin urmare exact acele cazuri pe care se baza cercetarea ar fi lipsit dintre participante şi
deci rezultatele ar fi fost deformate. Am făcut această constatare atunci când am investigat ataşamentul prenatal la
femeile spitalizate pentru că erau purtătoarele unei sarcini cu risc. Unele dintre acestea au înapoiat chestionarele la
câteva minute după ce intraseră în posesia lor, pe când altele au avut nevoie de câteva zile penru completare.
Instrumentele
În ceea ce priveşte instrumentele folosite în cercetare, toate au avut o consistenţă internă ridicată, fiind
instrumente valide şi sigure, mai puţin Scala Locus Controlului Sănătăţii Fătului. Chiar şi articolul care vorbeşte
despre dezvoltarea şi validarea testului (Labs & Wurtele, 1986) nu reuşeşte să demonstreze siguranţa scalei în cazul
femeilor însărcinate. Folosind instrumente prin care respondentele îşi auto-evaluau responsivitatea, ataşamentul,
satisfacţia maritală, satisfacţia cu nivelul de trai, practicile sănătoase, un alt bias ar putea fi reprezentat de
dezirabilitatea socială, adică femeile şi-ar fi putut distorsiona răspunsurile pentru a părea „părinţi buni”. Pe de altă
parte, acest tip de instrumente prezintă şi un avantaj şi anume acela că ele permit o măsurare directă a felului în care
respondentele simt, percep anumite lucruri la care nu am putea avea acces prin tehnici observaţionale, prin aceasta
eliminându-se şi greşelile de interpretare sau omisiunile din partea observatorului.

3. Implicaţii pentru teorie şi practică

3.1. Contribuţii teoretice

Rolul tatălui redesemnat

Una din implicaţiile teoretice a lucrării noastre este redesemnarea rolului tatălui, în acord cu percepţia
modernă şi chiar legislaţia din zilele noastre (ne gândim aici la concediul de paternitate sau la concediile medicale
care se acordă taţilor în cazul în care copilul se înbolnăveşte). Am dedicat acestor aspecte care ţin de paternitate, o
parte consistentă a cadrului teoretic al lucrării de faţă sub aspectele psihopatologiei paterne, ale dorinţei bărbatului
de a avea un copil şi al rolului de suport pe care îl are prezenţa tatălui lângă femeia însărcinată sau mamă. În prima
cercetare prezentată în partea a II-a a lucrării noastre, tatăl (ca partener de viaţă al femeii însărcinate) este din nou
prezent, pentru că se investighează satisfacţia maritală a gravidei şi influenţele acesteia asupra ataşamentului
prenatal. Tatăl nu mai este astăzi doar un „spectator” al sarcinii partenerei, nu mai este şi nu trebuie exclus din
„treburile femeieşti” care ţin de sarcină, naştere, grija pentru copil chiar din primele momente care urmează naşterii,
din primele zile de viaţă ale bebeluşului.

Definirea ataşamentului prenatal

O altă contribuţie la dezvoltarea teoretică a ataşamentului prenatal ar putea-o reprezenta propunerea


noastră de definire a acestui construct încercând să combinăm aspectele comportamentale, cognitive şi emoţionale
prin această definiţie: Ataşamentul prenatal este un construct care înglobează dorinţa conştientă de a avea un copil,
potenţial şi de dorit prezentă înaintea sarcinii, reprezentările cognitive despre copilul nenăscut, sentimentele pozitive
pentru fetus şi activităţile realizate de femeia însărcinată în favoarea produsului de concepţie.
Plecând de la afirmaţia lui Raymond Cattell, că „orice teorie trebuie să rezulte din analiza datelor obţinute din
cercetările empirice”, considerăm că este nevoie de perfecţionarea modelelor de ataşament propuse până acum şi a
instrumentelor de măsurare a acestuia (din partea psihologilor), pe măsură ce (din partea lumii medicale) vin tot mai
multe probe că relaţia mamă-copil nu este strict una fiziologică ci include şi alte canale şi posibilităţi de comunicare
între mamă şi copil.
Explorarea continuă a ataşamentului prenatal este o activitate care merită tot efortul, următorul pas fiind
acela de a aplica rezultatele obţinute. Aceste rezultate se adaugă celorlalte cunoştinţe care ajută la dezvoltarea
intervenţiilor specifice pentru ataşamentul prenatal defectuos şi în prevenirea şi diagnosticarea precoce a depresiei
post natale şi în conturarea unei teorii a ataşamentului prenatal, pentru că aşa cum spunea M. Robert în spiritul lui
Bunge (apud Clocotici, 2000) “chiar acumularea sistematică de generalizări empirice este o pierdere de timp dacă nu
este ghidată prin teorie”. Iar Karl Popper afirma că “nu poate fi considerată ştiinţifică teoria care nu poate face proba
respingerii sale” (apud Clocotici, 2000).

Doliu-depresie

În lucrarea noastră se face distincţia clară între doliu şi depresie şi se avansează ideea că orice depresie
”se vindecă” dacă se poate transforma într-un doliu. Invers, orice doliu poate vira în depresie dacă undeva pe
parcursul travaliului apar blocaje sau persoana afectată de pierdere nu beneficiază de suport (fie că nu găseşte
suficiente resurse interioare, fie că nu are o reţea de suport, fie că pierderile suferite sunt extrem de grave). Felul în
care înţelegem noi procesul de doliu şi psihopatogeneza derpresiei, vine în completarea psihanalizei care consideră
depresia „agresivitate refulată” dar găseşte săracă abordarea depresiei din perspecriva comportamentaliştilor ca
„neajutorare învăţată”.
Responsivitatea maternă

Prin rezultatele muncii de documentare pentru structurarea cadrului teoretic al lucrării noastre susţinem
ideile lui Rubin (1967) si Mercer (1985) despre « obţinerea rolului matern ». Mercer (2004) sugera că « obtinerea
rolului matern” s-ar putea înlocui cu următoarea sintagmă – “A Deveni Mamă” (Becoming A Mother), această nouă
terminologie reflectând mai bine natura dinamică a conceptului care presupune o dezvoltare a identităţii materne şi
care este şi mai inteligibilă pentru gravida căreia i se adresează toate seminariile, cursurile sau atelierele care au ca
scop educaţia pentru sarcină, naştere sau maternitate.
O componetă esenţială a rolului de mamă este responsivitatea maternă, termen pe care dorim să-l
impunem ca atare în literatura de specialitate de limbă română, înlocuind termenii de empatie sau sensibilitate
maternă, ca traducere (eronată) pentru englezescul responsiveness. Credem că lucrarea de faţă asigură informaţii
suplimentare despre comportamentul matern şi unele variabile care influenţează tranziţia spre rolul de mamă.

3.2. Aplicaţii practice

Stilul de viaţă al mamei şi sănătatea fătului/ bebeluşului

Găsim extrem de important să nu se neglijeze aceste aspecte care ţin de stilul de viaţă sănătos şi de
conştientizarea din partea gravidelor şi a mamelor a faptului că de ele depinde în mare măsură să aibă un copil
sănătos sau o sarcină uşoară, cu un final pozitiv, mai ales în ţara noastră, unde nu a existat şi încă nu există în
conştiinţa publicului larg ideea de a trăi sănătos, de a mânca sănătos, de a nu abuza de alcool, tutun, medicamente
ş.a. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, statisticile arată că media de viaţă este cu 15 ani mai redusă decât a
celorlalţi europeni şi aceasta se datorează stilului de viaţă nesănătos şi a lipsei de informare în rândul cetăţenilor.
Metodele de măsurare a stilului de viaţă sănătos pe parcursul sarcinii, ar trebui incluse în urmărirea sarcinii
şi ar putea include chestionare realizate pentru a măsura atât obiceiurile pozitive cât şi cele negative, precum
alimentaţia, odihna, fumatul şi consumul de alcool. Examinarea stilului de viaţă al mamei şi al locului controlului
sănătăţii fătului este esenţială pentru cei ce doresc să promoveze un stil de viaţă mai sănătos în rândul femeilor
însărcinate şi pentru personalul medical implicat în îngrijirile mamei şi copilului.

Testarea prenatală

Experienţa sarcinii nu este doar un eveniment major în viaţa unei femei, este de asemenea şi o perioadă
crucială pentru a construi fundaţia viitoarei relaţii dintre mamă şi copil. A devenit tot mai evident în aceşti ani că
tehnologia medicală are un impact uriaş asupra experienţei psihologice a sarcinii şi concluziile cercetării noastre
arată că testul cu ser, spre deosebire de amniocenteză, poate veni în detrimentul ataşamentului dintre mamă şi
fetus. Cum testul cu ser este pe cale să intre în procedura standard de testare în sarcină, ar fi indicat să se
folosească cu prudenţă totuşi, pentru că el nu poate emite concluzii certe despre sănătatea viitorului copil. În plus,
studiul nostru consideră controlul intern al sănătăţii legat de ataşamentul dintre mamă şi fetus şi subliniază
importanţa încurajării femeilor să aprecieze importanţa rolului pe care îl au în determinarea sănătăţii fetusului.
Protocolul testării prenatale ar trebui să cuprindă pe lângă aspectele srtict medicale şi aceste constatări care ţin de
sfera psihicului şi emoţionalităţii gravidei, astfel încât personalul medical şi femeile însărcinate să fie conştiente de
posibila influenţă negativă a testării prenatale asupra ataşamentului emoţional prenatal şi de consecinţele
psihologice ale unor atitudini nepotrivite din partea cadrelor medicale .

Educaţia pentru sarcină, naştere şi alăptare

Angajatii cabinetelor de obstretică, pediatrie, asistentele medicale care intră în contact cu tinerele mame şi
au şansa dar şi obligaţia, credem noi, să selecteze, să educe şi să intervină ar trebui să urmeze în cadrul
programelor de formare profesională continuă, cursuri speciale care să vizeze relaţionarea şi comunicarea cu
femeile gravide şi partenerii acestora. Evaluarea clinică a viitoarei mame, poate stabili gradul de ataşament prenatal
sau de responsivitate maternă după naştere. Părinţii pot profita şi ei de pe urma rezultatelor acestor evaluări şi pot
solicita ajutor, informaţii sau consiliere privind o multitudine de aspecte legate de sarcină, naştere sau alăptare.
Asistentele medicale au precizat şi ele că există numeroase cazuri în care trebuie să ajute parinţii în
tranziţia spre noul lor rol de viaţă dar că aceasta nu intră în atribuţiile lor şi nu sunt remunerate pentru a face acest
lucru.
Într-unul dintre referatele noastre am propus un program de pregătire pentru naştere- Programul Bebe, care
a fost aplicat cu succes în Clinica Bega şi în câteva cabinete private din Timişoara, pentru o perioadă de câteva luni,
atâta timp cât am putut monitoriza personal implementarea acestuia. Pe baza concluziilor cercetării noastre,
combinate cu materialele care ne vor fi puse la dispoziţie de Centrul Brazelton din Geneva, intenţionăm să extindem
acest program de pregătire pentru naştere (de la forma lui iniţială) la unul de pregătire pentru sarcină-naştere-
alăptare-ataşament.

Crearea Centrului Brazelton România

Căutând un instrument care să măsoare responsivitatea maternă şi documentându-ne în domeniul


ataşamentului prenatal şi ataşamentului postnatal am ajuns, consultând mai multe surse, la lucrările şi concluziile
muncii de o viaţă a dr. Brazelton. În felul acesta am constatat că dr. Brazelton a creat un centru care funcţionează pe
lângă Universitatea de Medicină Harvard şi Spitalul de Copii din Boston, numit Centrul Brazelton, unde se studiază
comportamentul neonatal dar pe lângă activitatea de cercetare se oferă şi servicii de consiliere în ceea ce priveşte
mai multe aspecte legate de sarcină, pregătirea pentru naştere, alăptare, îngrijirea copilului mic etc. De asemenea,
am văzut că după modelul Centrului Brazelton din USA, s-au creat şi în Europa asemenea centre, dintre care în cele
din Elveţia şi Anglia se oferă şi training pentru a putea lucra cu instrumentul creat de dr. Brazelton- Scala de
Evaluare a Comportamentului Neonatal-NBAS. Ne-am manifestat interesul de a urma acest curs şi în urma unui
intrviu am primit acceptul dr. N. Bruschweiler-Stern de a participa la următorul grup de formare.
Centrul Brazelton din Elveţia funcţionează pe lângă Universitatea din Geneva (Medicină şi Psihologie) şi
Clinica Grangettes care este o clinică în totalitate cu capital privat iar dotările cu echipamente medicale de cea mai
nouă generaţie şi cei mai buni specialişti sunt un must-have în acest stabiliment. Este a doua maternitate ca mărime
din cantonul genevez, cu o lungă tradiţie în aducerea pe lume a copiilor. Ca urmare, pentru a-şi înbunăţăţi serviciile,
cei de la Grangettes au fost deschişi la propunerea dr. Nadia Bruschweiler-Stern de a găzdui Centrul Brazelton în
interiorul clinicii şi de a oferi consiliere şi asistenţă psihologică gravidelor şi proaspetelor mămici cu privire la aspecte
care ţin de bonding, iniţierea şi susţinerea alăptării, baby-blues, ataşament şi relaţia mamă-tată-copil (desigur, prin
metoda Brazelton).
Am propus dr. Bruschweiler-Stern, (pe care o leagă de România faptul că aici şi-a realizat partea de
cercetare a tezei sale de doctorat despre ataşament, la începutul anilor 90, în orfelinatele din Bucureşti şi Cluj) să ne
sprijine în înscrierea în reţeaua internaţională a centrelor Brazelton şi a unui centru din România, în Timişoara.
Domnia sa ne-a asigurat că ne va oferi tot know-how-ul pentru realizarea acestui proiect, acordul final urmând să îl
primim de la dr. Brazelton însuşi, pe care îl vom întâlni în noiembrie cu prilejul unei conferinţe care va avea loc în
Belgia.

Relaţia medic-pacient

Conform comentariilor mai multor participante la cercetarea noastră, mamele consideră în mod evident că
experienţa maternităţii este unică şi uneori chiar singulară în viaţa unora, de aceea ar trebui să fie înconjurate cu mai
multă atenţie, grijă, respect iar personalul medical să aibă o atitudine mai binevoitoare şi mai puţin expeditivă.
În ceea ce le priveşte pe mamele care şi-au pierdut copiii în maternităţi, aşa cum precizam la capitolul Doliul
perinatal, acestea suferă din motivul pierderii pe care au suferit-o dar şi din cauza „tratamentului” de care beneficiază
în maternităţile noastre (fără intenţia de a generaliza, ne referim strict la mărturiile mamelor cu care am stat de
vorbă).
În acest sens, am conceput o propunere legislativă care va fi înaintată Parlamentului, care printre altele prevede şi
reglementarea clară a drepturilor pacientelor din maternităţi şi sancţionarea cadrelor medicale care traumatizează
prin actele sau vorbele lor mamele aflate în situaţia specială de a-şi fi pierdut copiii.
De asemenea, într-o petiţie către Ministerul Învăţământului şi Colegiul Medicilor, vom cere introducerea
obligatorie a cursurilor de Psihologie Medicală în Universităţile de Medicină şi după obţinerea diplomei de medic,
urmarea de către medici, în cadrul formării profesionale continue, de cursuri speciale care să aibă ca tematică relaţia
medic-pacient şi particularităţile acesteia în funcţie de specialitatea în care activează şi care să aibă formatori
psihologi sau psihitarii specializaţi în prevenirea iatrogeniilor, în psihologie medicală etc ! În antiteză cu realitatea
românească, cităm cuvintele directorului Cinicii Grangettes din Geneva unde am efectuat stagiul de pregătire pentru
evaluarea comportamentului neonatal cu Scala Brazelton.
„ Atunci când toate serviciile medicale oferite pacienţilor noştrii, condiţiile de cazare şi masă şi chiar de recreere, sunt
la superlativ, prin faptul că am adunat în echipa noastră nişte nume mari ale medicinii din Elveţia şi chiar din lume,
alături de entuziasmul şi determinarea mai tinerilor noştrii colegi şi ajutaţi în actul medical şi de cele mai noi, de
ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii... am ajuns la un adevăr simplu, cunoscut probabil de toţi vindecătorii
antichităţii: acela că poate cel mai important aspect al actului medical este relaţia medic-pacient! Între aceştia doi se
produce un schimb- prin comunicare, prin limbaj, prin apropiere.... Trăim într-o lume în care, chiar aici la Grangettes,
aparatele pot face totul, practic nici nu ar fi nevoie să-ţi mai atingi pacientul....Şi totuşi, mai ales în obstretică
contactul dintre femeia care naşte şi medicul care o asistă este imposibil să nu existe şi este atât de intim şi de
important...Nu uitaţi că primele mâini care ating copilul sunt ale medicului, abia apoi ale mamei. Primul contact uman,
prima atingere pe care o resimte copilul este din partea celui care asistă naşterea; apoi primele îngrijiri sunt acordate
tot de nişte persoane străine- moaşa, asistentele medicale de la neonatologie. Sigur că odată cu experienţa pe care
aceştia o acumulează (şi care desigur îi face mai eficienţi în munca lor) intervine şi o rutină şi o oarecare detaşare de
obiectul muncii lor-mama şi copilul, şi e firesc să fie aşa, şi e bine să fie aşa pentru că în felul acesta câştigă şi o
protecţie indispensabilă în meseria de medic. Dar este rolul nostru să ne asigurăm (introducând în echipă psihologul)
că această detaşare nu depăşeşte un prag critic şi nu se transformă în indiferenţă. Cum spuneam, căldura umană,
apropierea, încrederea, respectul sunt ingredientele esenţiale ale unei relaţii medic-pacient reuşite, iar noi trebuie să
veghem la aceasta. În obstretică.... această relaţie capătă valenţe noi, suplimentare. Cum relata colega din Romania
(n.a. autoarea acestei lucrări) sau dr. Bruschweiler-Stern care a avut propriile experienţe în acest sens tot în
România, sigur că ne putem gândi că sursa problemelor în această o reprezintă lipsurile de tot felul...lipsa de dotări,
de medicamente, salariile mici ale medicilor... Şi totuşi, cu tot respectul, un zâmbet nu costă nimic, o strângere de
mână, o încurajare....A fi uman- despre asta este vorba în final, chiar dacă nu ai resurse materiale. Noi, aici în
Geneva, înfăptuim actul medical la superlativ, cum am mai spus, din punct de vedere tehnic şi profesional. Cu toate
acestea, încercăm continuu să umanizăm acest act medical, să nu uităm că pacientul nostru este un om, este o
persoană- el nu este „cardiacul”, „hepaticul”, ”diabeticul” sau „lăuza”... El are o boală, nu este boala! Cu atât mai mult
în obstretică...gravida nu este bolnavă ! »

4.Cercetări viitoare

În urma cercetărilor noastre şi a muncii de documentare efectuată de noi pentru asigurarea cadrului teoretic
a acestora, considerăm importantă continuarea studiului următoarelor teme de interes:
Ataşamentul prenatal

Din lucrarea noastă rezultă că, din punct de vedere clinic, conceptul ataşamentului prenatal a facilitat
înţelegerea perioadei de sarcină şi înţelegerea impactului emoţional al pierderii unei sarcinii (Laxton-Kane et al.,
2002; Stainton, 1990; Boyce & Condon, 2000; Condon, 1986; Frost & Condon, 1996). Totuşi, perfecţionări ale
constructului teoretic prin studii corelaţionale, calitative, comparative şi longitudinale sunt necesare (Cannella, 2005).
La cunoştinţele empirice se adaugă şi responsabilitatea investigaţiei modurilor de identificare ale mamelor care riscă
un ataşament slab şi să se elaboreze moduri de intervenţie care pot pregăti femeile în mod adecvat pentru
experienţa maternităţii. Femeile nesigure de ataşamentul lor pot răspunde pozitiv la intervenţii specializate, iar
femeile care nu ştiu nimic despre acest ataşament sau nu sunt preocupate de acest aspect, pot beneficia de
educaţie şi motivare (Shieh, Kravtz & Wang, 2001).
Chiar dacă s-au iniţiat deja câteva intervenţii care promovează ataşamentul prenatal, mai sunt încă multe de
spus despre conceptul/constructul de ataşament prenatal: ce anume îi facilitează dezvoltarea şi ce îi împiedică
apariţia sau îi produce regresul (Carter-Jessop, 1981; Carson & Virden, 1984; Mikhail et al., 1991; Cranley, 1992).

Măsurarea ataşametului emoţional prenatal

Sluckin, Herbert şi Sluckin (1983) critică caracteristicile măsurării ataşamentului dintre mamă şi copil, care
nu se realizează utilizând mai multe criterii. Aceeaşi critică poate fi îndreptată spre întreaga literatură de specialitate
privind ataşamentul dintre mamă şi făt. Muller (1993) a examinat validitatea Prenatal Attachment Inventory –PAI
concurentă cu Maternal- Fetal Attachment Scale- MFAS (Cranley, 1981). Condon a examinat validitatea concurentă
a scalei sale Maternal Antenatal Attachment Scale-MAAS, cu Maternal- Fetal Attachment Scale -MFAS. Este desigur
nevoie de cercetări viitoare pentru a facilita asocierile dintre un instrument de măsurare cantitativă a ataşamentului
şi o analiză calitativă a ataşamentului prenatal. Laxton– Kane şi Slade (2002) sugerează că studiile calitative pot
ajuta la dezvoltarea viitoare a ataşamentului prenatal, care va duce la îmbunătăţiri în metodele de măsurare
cantitativă. Din propriile noastre observaţii reiese clar faptul că în acest domeniu sensibil al ataşamentului în general
şi al ataşamentului prenatal, în particular, analizele calitative sunt superioare celor cantitative. Avansăm ideea unor
cercetări bazate pe combinarea tehnicilor observaţionale combinate cu analize calitative şi a studiilor de caz.

Muller (1994), de exemplu, a creat propria metodă de măsurare a ataşamentului postnatal dintre mamă şi
făt -Inventarul Ataşamentului Matern (MAI) pentru a „evita confuzia generată de interpretarea punctajelor de la
chestionar cu punctajul observării comportamentului.” (Muller, 1996, pg. 163). MAI se concentrează pe sentimentele,
gândurile şi acţiunile mamelor faţă de sugari, şi astfel este uşor de comparat cu Prenatal Attachement Inventory- PAI,
care examinează atitudinea femeilor faţă de fetus. Pe parcursul construcţiei Maternal Attachment Inventory-MAI,
Muller a corelat noul său instrument cu „ Ce simt pentru copil acum” (Leifer, 1977), cu prima subcategorie a Scalei
de Anxietate a Separării (Hoc, McBride & Gnezda, 1989) şi cu Scala Atitudinii Materne şi Scala Acomodării Materne
(Kumar, Robson & Smith, 1984). Aceste măsurători sunt fără de îndoială importante pentru a stabili legăturile cu
ataşamentul, dar nici unul dintre aceste chestionare nu măsoară ataşamentulpropriu-zis şi astfel nu pot furniza
dovezi valide pentru a diferenţia între conceptul lui Muller despre ataşament şi metodele tradiţionale de măsurare a
ataşamentului. În ceea ce priveşte metodele general acceptate de măsurare a ataşamentului, este posibil ca
Inventarul Ataşamentului Prenatal-PAI să fie mai aproape de măsurarea ataşamentului adult, decât de măsurarea
ataşamentului dintre copil şi mamă. Măsurarea ataşamentului dintre mamă şi copil se concentrează pe ataşamentul
copilului faţă de mama sa (Ainsworth, Blehar, Waters & Wall, 1978), pe când măsurarea ataşamentului adult face
clasificări după tipurile de ataşament, cercetările arătând că tipurile de ataşament ale mamei sunt asociate cu tipurile
de comportament faţă de sugar. De exemplu, mame puternic ataşate emoţional sunt mai sensibile şi înţelegătoare cu
copiii lor în vârstă de un an sau doi. (Grossman, Fremmer-Bombik, Rudolph, & Grossman, 1988).
Stilurile de ataşament matern au fost asociate şi cu ataşamentul copilului. De exemplu, Ward& Carlson
(1995) au descoperit că clasificarea Inventarului Ataşamentului Adult (AAI) la mamele adolescente a prezis
sensibilizarea maternă la trei şi nouă luni şi ataşamentul faţă de copil la 15 luni. Într-o analiză a măsurării
ataşamentului adult, Crowell şi Treboux (1995) raportează că majoritatea studiilor găsesc o corespondenţă de 80%
între clasificarea AAI şi clasificarea ataşamentului cu categoriile Strange Situation- Situaţiei Ciudate pentru copii.
Considerând că tipurile de ataşament prenatal sunt asociate cu ataşamentul postnatal, ataşamentul matern prenatal
poate prezice viitorul ataşamentului faţă de copil, iar acesta la rândul său, tipul de ataşament adult. Sunt necesare
cercetări suplimentare pentru a determina dacă asemenea relaţii există, şi dacă da, care este natura asocierii dintre
variabile.
Condon (1993), de asemenea, a dezvoltat o scală a ataşamentului matern postnatal şi chiar un instrument
care măsoară ataşamentul patern pre şi postnatal. Este necesară dezvoltarea de noi instrumente, eventual de noi
tehnici combinate observaţionale-experimentale-chestionar, pentru a putea surprinde cât mai fidel aspectele care ţin
de ataşarea emoţională a mamei faţă de fătul ei.

Pentru ca ataşamentul prenatal să câştige o recunoaştere unanimă şi dincolo de literatura de specialitate,


este imperativ să se utilizeze metode de măsurare a ataşamentului postnatal bine puse la punct, pentru a putea
analiza relaţia dintre ataşamentul prenatal şi postnatal.

Cercetări longitudinale ale ataşamentului pre şi post- natal

Deşi cercetările au arătat că ataşamentul prenatal este corelat cu vârsta gestaţională (Armstrong, 2002,
Condon 1985, Damato, 2000, Lindgren, 2001), puţini autori au urmărit longitudinal, ataşamentul pe parcursul sarcinii
(Bloom, 1995, Caccia, 1991, Grace, 1989). Articolul lui Grace s-a concentrat exclusiv pe creşterea în intensitate a
ataşamentului prenatal pe parcursul sarcinii. Bloom s-a concentrat de asemenea pe natura creşterii ataşamentului,
dar totodată, a încorporat şi măsurători ale ataşamentului post-natal. Caccia a evaluat legătura cu fătul înainte şi
după rezultatele testelor prenatale. Doan şi Zimerman (2003) sugerează că dezvoltarea şi interactiunea a numeroşi
factori pertinenţi pentru ataşamentul pre- şi post- natal ar trebui studiaţi şi în perioada care precede sarcina. Ei
sugerează că abilitatea cognitivă de a formula noţiuni abstracte, capacităţi emoţionale şi ataşamentul faţă de proprii
părinţi ar trebui studiate înainte de sarcină şi că schimbarea stilului de viaţă, fantasmele privind fetusul/ copilul,
reprezentarea internă a fetusului şi ataşamentul prenatal să fie cercetate pe parcursul sarcinii; iar dezvoltarea
ataşamentului care duce la modele comportamentale şi la ataşamentul postnatal, congruenţa dintre copilul imaginat
şi real şi sensibilitatea maternă la problemele sugarului, să fie examinate după naştere. Studiile longitudinale
cercetează un număr crescut de variabile şi adună date pe perioade mari de timp pentru a dezvolta cunoştinţe
privind factorii care prezic şi influenţează ataşamentului prenatal în diverse etape din sarcină. În acest moment, nu se
poate spune cu certitudine dacă impactul testării prenatale are efecte asupra ataşamentului prenatal, sau dacă are
efecte de lungă durată şi asupra sarcinilor viitoare.

Este surprinzător cât de puţine studii au comparat ataşamentul prenatal şi postnatal dintre mamă şi fetus/
sugar. De aceea, noi am dorit să efectuăm o cercetare care să surprindă acest aspect. Din nefericire ne-am aflat în
imposibilitatea de a menţine eşantionul şi de a urmări mămicile care au participat la primul studiu pentru a le include
în cea de-a doua cercetare care va urmări dacă alăptarea este sau nu un predictor sau o consecinţă a ataşamentului
prenatal.

Alăptarea
Unul din scopurile cercetării noastre a fost să evalueze metoda de hrănire a sugarilor ca factor cu rol de
predictor pentru responsivitatea maternă. Puţine studii din psihologie au investigat relaţia dintre alăptare şi
responsivitatea maternă sau dintre alăptare şi ataşamentul sugarului. În mod surprinzător, în studiul nostru, modul de
hrănire a bebeluşului nu a avut un efect evident asupra responsivităţii materne. În timp ce hrana artificială nu poate
asigura aceleaşi proprietăţi ca laptele matern, hrănirea artifcială nu a părut să compromită dezvoltarea
ataşamentului. Pentru părinţi aceste descoperiri pot fi liniştitoare, cu precădere pentru mamele care nu pot alăpta.
În ciuda concluziilor cercetării noastre, sunt însă necesare cercetări viitoare pentru a continua să se
studieze responsivitatea maternă şi posibilul efect al alăptarii în relaţia dintre mamă şi sugar deoarece, credem noi,
prin analize calitative şi studii observaţionale s-ar putea pune în evidenţă aspecte pe care studiile corelaţionale şi
strict cantitative nu le pot surprinde. Trebuie să continuăm să studiem beneficiile psihologice şi fiziologice ale
alăptarii, cercetătorii din domeniul medical sau al psihologiei trebuind să adune în mod constant date despre metoda
de hrănire, ca parte a tuturor studiilor despre sănătatea mamei şi a copilului. Acestea ar putea fi utile pentru
urmărirea iniţierii alăptării şi durata acesteia, informaţii esenţiale pentru cercetări viitoare care ar putea scoate la
lumină beneficii ale alaptării încă necunoscute.
Studii experimentale recente, publicate în revista Nature au scos la lumina rolul important al oxitocinei, unul
dintre hormonii asociati cu alăptarea, în dezvoltarea încrederii în relaţiile interumane (Kosfeld, Heinrichs, Zak,
Fischbacher & Fehr, 2005).

Responsivitatea maternă

A deveni mamă este o proces complex, cu numeroşi factori implicaţi, care fluctuează, procesul nefiind unul
liniar, ci unul care poate varia pe parcursul timpului. În mod clar, sunt numeroase alte variabile, caracterici materne,
caracteristicile sugarului şi factori externi care pot influenţa responsivitatea maternă şi ataşamentul sugarului.
Impactul post-partum sau existenţa unei depresii nu au fost incluse în cercetarea noastră, dar ele vor incluse în
cercetările viitoare ca factori potenţiali care influenţează comportamentul mamei. În plus, suportul social şi forma de
ataşament adult pot fi cercetate. Suportul social a fost identificat ca un factor în dezvoltarea rolului matern, aşa cum
se arată şi în alte studii (Barclay, everitt, Rogan, Schmied & Wyllie, 1997; Goldstein, Diener & Mangelsdorf, 1996).
De asemenea reprezentările despre rolul de mamă, forma de ataşament adult al mamei, au fost identificate ca factori
de prezicere a responsivităţii şi sensibilităţii materne (Crockenberg & Leerkes, 2003, van Ijzendoorn, 1995).