Facultatea de drept

An \II IFR

Interzicerea discriminarii vazut prin pisma CEDO

Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala care a fost infiintata dupa al

doilea razboi mondial cu scopul de a promova, printre altele statul de drept, democratia,
drepturile omului si dezvoltarea sociala. In vederea atingerii acestor obiective, statele membre
ale Consiliului Europei, au adoptat „CEDO- Conventia Europeana a Drepturilor Omului”,
primul dintre tratatele moderne ale drepturilor omului, bazate pe Declaratia Universala a
Drepturilor Omului, a Organizatiei Natiunilor Unite. CEDO prevede obligatia legala a tuturor
membrilor sai de a garanta o lista a drepturilor omului tuturor persoanelor aflate sub
jurisdictia lor.
Conventia Europeana a Drepturilor Omului a fost modificata si completata prin
”Protocoale” de la data intrarii sale in vigoare. Cea mai importanta modificare a fost
Protocolul nr.11/1994.
Discriminarea este o actiune care presupune un tratament diferit, nedrept fata de
persoane din cauza apartenentei lor la un anumit grup social. Exista mai multe forme de
comportamente discriminatorii, dar toate au comun faptul ca implica o anumită forma de
excludere sau de respingere. În majoritatea tarilor democratice exista legi împotriva
discriminarii, iar egalitatea de tratament este în general garantata de Constitutie. Cu toate
acestea, fenomenele de discriminare exista si în absenta unor legi pro-discriminare, și
impotriva eforturilor legislative de combatere a fenomenului.
Printre cele mai frecvente fenomene de discriminare se afla: discriminarea pe criterii
de varsta, de avere, de convingeri politice, de nationalitate, de a, de sex, de religie,
de orientare sexuala, etc.
Interzicerea discriminarii este garantata prin articolul 14 al CEDO, care garanteaza
tratamentul egal in ceea ce priveste exercitarea celorlalte drepturi prevazute in Conventie:
” exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta Conventie, trebuie sa fie
asigurata fara nici o deosebire bazata, in special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate
nationala, avere, nastere sau orice alta situatie.”
Articolul 14 al CEDO, nu are o existenta independenta, ci poate fi invocat numai cu privire
la drepturile si libertatile pe care acesta le reglementeaza. O diferenta de tratament se
considera discriminatorie numai daca se bazeaza pe o justificare rezonabila si obiectiva,
respectiv daca nu urmareste un scop legitim sau daca nu exista un raport rezonabil de
proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmarit.
Un rol important in prezent il joaca si Uniunea Europeana, intrucat dreptul U.e. si CEDO
sunt strans legate. Toate statele membre ale Uniunii Europene au aderat la CEDO. De
asemenea Carta drepturilor fundamentale reflecta intreaga serie de drepturi din CEDO. Desi
Uniunea Europeana nu este membru al CEDO, protectia impotriva discriminarii se regaseste
atat in dreptul UE cat si in CEDO.
Protocolul nr.12 al CEDO vorbeste despre apararea drepturilor omului si libertatilor
fundamentale. Daca, conform art.14 al CEDO discriminarea este interzisa numai in legatura
cu exercitarea unui alt drept garantat prin tratat, in Protocolul nr.12, interzicerea discriminarii
devine de sine statatoare.
Scopul dreptului privind interzicerea discriminarii este de a asigura tuturor persoanelor
tratamente egale si echitabile. Discriminarea imbraca mai multe forme, iar in anumite
situatii, dreptul la nediscriminare intervine in alegerile pe care le facem in mai multe moduri:
a) direct
b) indirect
c)hartuire si instigare la discriminare

Prin pisma CEDO, discriminarea directa intra sub incidenta unui mecanism general de
protectie bazat pe justificarea obiectiva, pe cand in baza dreptului UE sunt oarecum limitate,
existand totusi o definire in mod similar in ambele cazuri. CEDO utilizeaza formularea
potrivit careia trebuie sa existe ”o diferenta in tratamentul unor persoane aflate in situatii
analoage sau sensibil similare”, care se bazeaza pe o caracteristica identificabila, pe cand
conform art.2, alin.2 din Directiva UE privind egalitatea in tratament intre persoane, fara
deosebire de rasa sau origine etnica prevede ca discriminarea directa apare atunci cand:”o
persoana este tratata mai putin favorabil decat este, a fost sau ar fi o alta persoana, intr-o
situatie comparabila, pe baza rasei sau originii etnice”.
Discriminarea indirecta intra sub incidenta unui mecanism de protectie bazat pe justificare
obiectiva, indiferent daca actiunea este intemeiata in baza CEDO sau a dreptului UE.
Atat CEDO cat si dreptul UE, recunosc ca discriminarea poate rezulta nu numai din
aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate in situatii similare, ci si din aplicarea
aceluiasi tratament unor persoane care se afla in situatii diferite. Discriminarea este denumita
in continuare indirecta deoarece nu tratamentul este cel care difera ci efectele acestuia, care
or fi resimitite in mod diferit de catre diferiti oameni. Art.2, alin. 2, lit. b din Directiva privind
egalitatea de tratament intre doua persoane, fara deosebire de rasa sau origine etnica afirma ca
” se considera ca are o loc o discriminare indirecta atunci cand o dispozitie, un criteriu sau o
practica aparent neutra pune o persoana de o anumita rasa sau origine etnica intr=o situatie
special dezavantajoasa, in comparatie cu alte persoane”. CEDO s=a bazat pe aceasta definitie
a discriminarii indirecte in unele dintre hotararile sale, sustinand ca un tratament diferentiat
poate lua forma unor efecte disproportionat negative ale unei politici sau masuri generale care
desi este formulata in termeni neutri practica disciminarea impotriva unui grup.
In conformitate cu directivele privind interzicerea discriminarii, hartuirea este considerata
discriminare atunci cand este manifestata o conduita indezirabila referitoare la un criteriu
protejat, scopul sau efectul avut in vedere consta in lezarea demnitatii unei persoane si este
creat un mediu intimidant, ostil degradant, umilitor sau ofensator.
Desi CEDO nu interzice in mod expres hartuirea sau instigarea la discriminare, aceasta
contine anumite drepturi concrete care au legatura cu acest domeniu. Astfel hartuirea poate
intra sub incidenta dreptului la respect pentru viata privata si de familie, protejata in articolul
8 al CEDO.
CEDO contine o lista deschisa de criterii protejate. Oricine poate invoca CEDO in fata
autoritatilor nationale si a instantelor. Atunci cand se confrunta cu o plangere care include
acuzatii de discriminare, CEDO o poate analiza in baza dreptului material, bazandu-se
exclusiv pe aceasta sau in colaborare cu art.14. In schimb nu se poate formula o plangere
exclusiv in baza art. 14, ci este necesar a fi combinata cu unul dintre drepturile materiale ale
CEDO. Va fi suficient ca plangerea sa se refere in linii mari la un anumit domeniu. Printre
domeniile deosebit de importante care depasesc sfera de aplicare a directivelor privind
nediscriminarea, se numara si chestiuni legate de dreptul privat, dreptul familiei, drepturi
asociate participarii politice si chestiuni de drept penal.
 Prin urmare, este important ca victimele discriminarii sa analizeze cu atenie daca
plangerile lor intra sub incidenta directivelor privind nediscriminarea sau a CEDO atunci cand
isi formeaza modul de abordare. Prezumtia de discriminare poate fi respinsa dovedind fie ca
victima nu este intr-o situatie similara cu cea a termenului de comparatie, fie ca diferenta de
tratament se bazeaza pe un factor obiectiv, fara legatura cu criteriul protejat. In cazul in care
faptuitorul nu reuseste sa respinga aceasta prezumtie, acesta poate incerca in continuare sa
justificce un tratament diferentiat.
In anumite imprejurari, instantele vor accepta, ca s-a aplicat tratament diferentiat, dar vor
considera ca tratamentul este acceptabil.