40.

Sparceta: importanţă, însuşiri morfologice

Sparceta - Onobrychis viciifolia

Importanță
Sparceta este utilizată în alimentația animalelor sub formă de fân, masă verde sau nutreț
murat.
În zonele secetoase și pe versanți sparceta dă producți mai bune decât lucerna.
Valoarea nutritivă - 100 kg m.v = 17 UN sau 100 kg fân = 60 UN. Sparceta este bogată în
proteină de bună calitate (3,6% în m.v. și 15,4% în fân) și conține însemnate cantități de săruri
minerale (cu Ca și P) și vitamine.
În stare verde sparceta nu produce meteorizații;
Sparceta este și o foarte bună plantă meliferă, cu durata perioadei de înflorire de circa 23-27
zile, realizându-se până la 300 kg/ha miere.
Valorifică bine terenurile erodate, uscate, unde alte plante nu dau rezultate satisfăcătoare,
sparceta nu intră în competiție cu lucerna și trifoiul, ci le completează unde acestea nu reușesc.
Ca și celelalte leguminoase, sparceta are o puternică acțiune amelioratoare asupra solului prin
cantitățile mari de rădăcini (cca 6 t/ha) și azot ce le lasă în sol.
Însusiri morfologice:
Sparceta este o leguminoasa perena, cu radacina pivotanta, care ajunge pana la 50 – 150 cm in sol in
anu 1 si pana la 3- 5 m in anii urmatori.Tulpinile sunt erecte sau arcuite, ramificate, fistuloase, inalte de
pana la 100 – 150 cm, albicios-paroase si cresc sub forma de tufa.
Frunzele sunt mari, imparipenat-compuse, cu 11-25 foliole eliptice pana la alungit-obovate, usor
emarginate si alipit paroase. Stipelele sunt libere si lung acuminate. Florile sunt de culoare rosie-violacee
grupate cate 20-100 in raceme terminale, de pana la 20 cm. Fructul este o pastaie monosperma,
indehiscenta, semicirculara si comprimata prevazuta cu 4-8 dinti scurti, pe creasta. Samanta este ovat-
reniforma, brun inchisa, cu MMB de cca 15 g.
În cultură se cunosc două tipuri de sparcetă comună:

- Onobrychis viciifolia var. communis (sparceta de o coasă), răspândită mult în cultură, se

adaptează ușor la condițiile vitrege de viață, dar otăvește slab și nu suportă pășunatul intensiv,
pretându-se mai ales la folosirea prin cosit;
 - Onobrychis viciifolia var. bifera (sparceta de două coase sau gigant), otăvește rapid,
realizează două coase, se pretează la o folosire mixtă (cosit, pășunat), dar este ceva mai
pretențioasă la condițiile de mediu.

Sparceta este mai precoce decât lucerna cu circa 10 zile, ceea ce reprezintă un avantaj pentru
folosirea sa în conveier.

În condiții favorabile de cultură la coasa a II-a se poate realiza 30-35% din recolta primei
cosiri.
În cultură se cunosc două tipuri de sparcetă comună:
- Onobrychis viciifolia var. communis (sparceta de o coasă), răspândită mult în cultură, se
adaptează ușor la condițiile vitrege de viață, dar otăvește slab și nu suportă pășunatul intensiv,
pretându-se mai ales la folosirea prin cosit;
 - Onobrychis viciifolia var. bifera (sparceta de două coase sau gigant), otăvește rapid, realizează
două coase, se pretează la o folosire mixtă (cosit, pășunat), dar este ceva mai pretențioasă la
condițiile de mediu.
Sparceta este mai precoce decât lucerna cu circa 10 zile, ceea ce reprezintă un avantaj pentru
folosirea sa în conveier.
În condiții favorabile de cultură la coasa a II-a se poate realiza 30-35% din recolta primei cosiri.

41. Sparceta: cerinţe faţă de climă şi sol, sistematică şi soiuri

Sistematică și soiuri
Pe glob se cunosc circa 100 de specii ale genului Onobrychis, din care în țara noastră se
întâlnesc doar cinci: Onobrychis viciifolia, O. alba, O. arenaria, O. gracilis și O. transilvanica.
Cele mai răspândite în cultură sunt soiurile: Sparta (de o coasă), care dă rezultate bune pe
terenurile supuse eroziunii în amestec cu Bromus inermis și Splendid (de două coase).
Cerințe față de climă și sol
Sparceta dă rezultate bune în zona de cultură a lucernei. Temperatura minimă de germinare este de
2-30C, iar cea optimă pentru creștere și dezvoltare, de 20-25 0C.
Sparceta de o coasă are o mare rezistență la temperaturile scăzute și factorii nefavorabili din timpul
iernii. După înrădăcinare sparceta este foarte rezistente la secetă, putându-se cultiva și în zone cu
400-500 mm precipitații anuale. Sparceta nu suportă excesul de umiditate.
Pentru sparcetă, cele mai indicate soluri sunt cele permeabile, drenate și bogate în calciu, însă se obțin
rezultate bune și pe solurile nisipoase, pe cele erodate, cu strat arabil subțire, de pe coline și coaste aride.
Se consideră că un conținut de 0,5-0,7% calciu în sol este optim pentru cultura sparcetei.
Plantele suportă o anumită salinitate a solului și reacție alcalină până la pH = 8,5, dar nu dau
rezultate bune pe solurile acide, impermeabile, umede și reci, cu apa freatică aproape de suprafața
solului.
Zonele de cultură: ca la lucernă, dar ocupă terenurile mai sărace, versanții supuși eroziunii, unde
lucerna dă rezultate mai slabe.
42. Sparceta: tehnologia de cultivare pentru furaj
Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotația. Deoarece are un ritm lent de creștere în primele faze de vegetație, sparceta preferă
ca premergătoare plante care lasă terenul curat de buruieni.
Sparceta este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, întrucât lăstărește după
desțelenire.
Nu se recomandă revenirea pe aceeași solă, decât după 6-7 ani.
Fertilizarea - răspunde cu sporuri mari de producție la fertilizarea cu doze moderate de azot
și fosfor (N30-60 P30-60).
Lucrările solului. Ca în tehnologia de cultivare a lucernei, însă pe terenurile în pantă se va
aplica sistemul de lucrări recomandat pentru aceste terenuri.
Sămânța și semănatul. La sparcetă se folosește ca material de semănat fructul, care este o
păstaie monospermă, indehiscentă. Facultatea germinativă trebuie să fie de minimum 85% și
puritatea de peste 95%, la materialul corespunzător clasei I de calitate. Față de alte specii
sămânța de sparcetă pierde ușor facultatea germinativă.
În condițiile țării noastre sparceta se seamănă primăvara devreme și mai rar la sfârșitul verii-
începutul toamnei.
Se poate semăna cu sau fără plantă protectoare, în funcție de condițiile staționale.
Pe terenurile în pantă și în zonele secetoase se recomandă cultivarea fără plantă protectoare.
Semănatul se face cu semănători universale, la 12,5-15 cm între rânduri și la 3-4 cm
adâncime pe solurile mai grele și 4-6 cm pe cele ușoare și mijlocii, folosind 70-90 kg/ha păstăi,
pentru a se asigura o desime de 400-600 s.g./m2.
Lucrările de îngrijire. Imediat după semănat, în anii secetoși, se recomandă efectuarea
tăvălugitului, cu tăvălugi inelari.
Celelalte lucrări sunt asemănătoare cu cele de la lucernă.
Când se cultivă cu plantă protectoare, se impune ca aceasta să fie recoltată la o înălțime de la
sol de 15-20 cm, pentru a nu stânjeni creșterea tinerelor plante de sparcetă.
Începând cu anul doi de cultură, se recomandă grăparea culturii de sparcetă în fiecare primăvară
43. Sparceta: recoltarea, depozitarea şi conservarea
Recoltarea, depozitarea și conservarea.
Sparceta se folosește în condiții economice 3-5 ani in functie de modul de cultivare. Cele
mai ridicate productii se realizeaza in anii 2-3 de productie (peste 60% din productia totala).
Epoca optimă de recoltare pentru fân este între mijlocul fazei de îmbobocire și începutul
înfloririi (10-15% din plante). Întârzierea recoltatului duce la scăderea accentuată a calității;
Metodele de pregătire a fânului sunt asemănătoare cu cele de la lucernă.
Nu se recomandă pășunatul intensiv al sparcetei. Se poate folosi prin pășunat, începând din
anul II de vegetație, când plantele au 15-20 cm înălțime, dar pe o durată de 2-3 ore/zi/tarla, la o
încărcare optimă cu animale.
Producția. În condiții bune de cultură, la sparcetă se obțin 25-35 t/ha masă verde (5-7 t/ha
s.u.) și chiar mai mult la sparceta de două coase.

44. Sparceta: tehnologia de cultivare pentru sămânţă

Înființarea semincerilor de sparcetă - ca la lucernă.

Semănatul se face primăvara devreme, fără plantă protectoare la distanța de 50-60 cm între
rânduri, cu 20-25 kg/ha, pentru a asigura o desime de 75-100 s.g./m2.
Fertilizarea se efectuează numai la înființarea culturii cu 60-70 kg/ha P2O5.
Lucrările de îngrijire sunt ca și la lucernă.
Polenizarea suplimentară - prin amplasarea a 2-6 stupi de albine la hectar, în apropierea
loturilor semincere.
Recoltarea pentru sămânță se face la coasa I, începând din anul II de cultură, cu coasa sau
cositoarea, când 50-60% din păstăi au culoarea brună-deschis, sau direct cu combina din lan,
când 70% din păstăi au această culoare. Pentru a evita pierderile prin scuturare, se recomandă ca
recoltarea să se facă noaptea sau dimineața și seara.
Producția de semințe (fructe) este de 500-600 kg/ha în culturile obișnuite și de 1000-1500
kg/ha, în culturile speciale.
45. Ghizdeiul: importanţă, particularităţi morfologice şi cerinţe faţă
de climă şi sol
Ghizdeiul - Lotus corniculatus L.
Importanță
Ghizdeiul se cultivă pentru masă verde, fân sau semifân, mai ales în amestec cu graminee,
fiind un component important în amestecurile folosite pentru înființarea pajiștilor temporare .
Ghizdeiul produce un furaj bogat în proteine, cu o valoare nutritivă ridicată, dar mai
scăzută decât la lucernă, trifoi și sparcetă. Conține circa 11-14% PB, 22-31% celuloză brută, în
funcție de faza de recoltare și cantități apreciabile de Ca și Mg.
În stare verde are un grad mai redus de consumabilitate datorită gustului amărui (imprimat
de un glicozid) .
Ghizdeiul rezistă foarte bine la pășunat, se reface cu mare ușurință și nu produce
meteorizații la animale.
-Datorită creșterii în toată perioada de vegetație și masei mari de rădăcini pe care o formează,
ghizdeiul se remarcă printr-o capacitate ridicată de a proteja solul împotriva eroziunii. .
Însușiri morfologice
În primele faze de vegetație ghizdeiul crește încet, însă semănat fără plantă protectoare și în
condiții optime se poate obține chiar din primul an o coasă și o otavă. În anii următori pornește
devreme în vegetație, având o energie de regenerare destul de ridicată (2-3 coase/an).
În comparație cu lucerna și trifoiul, ghizdeiul prezintă unele particularități:
- este rezistent la ger, secetă și la excesul de umiditate;
- are o slabă capacitate de competiție în faza de plantulă;
- atât în fânețe, cât și în pășuni, se autoînsămânțează, menținându-se timp îndelungat în
cultură;
- lăstarii se lignifică mai lent și mai puțin;
- se poate înmulți și pe cale vegetativă, prin fragmente de rădăcini;
- nu produce meteorizații la animale;
- este răspândit în condiții foarte variate, privind umiditatea, pH-ul și fertilitatea solului;
- tolerează mai bine aciditatea accentuată a solului.
Cerințe față de climă și sol
Ghizdeiul are cerințe moderate față de căldură; temperatura minimă de germinare este de 1-
20C, iar plantele pot rezista până la -250C, chiar fără strat protector de zăpadă.
 Suportă bine variațiile de nivel din sol și acoperirea temporară cu apă (circa 30
zile).Ghizdeiul dă rezultate bune pe solurile cu pH = 5,4-7,2, dar și pe cele acide sau erodate,
sărace și chiar slab salinizate.
Este singura leguminoasă cultivată care crește destul de bine pe soluri cu pH<5, fără
aplicarea de amendamente, datorită toleranței ridicate pe care o manifestă bacteria Rhizobium
loti față de condițiile de aciditate.

46. Ghizdeiul: tehnologia de cultivare pentru furaj şi sămânţă

Tehnologia de cultivare a ghizdeiului pentru furaj

Rotația. Ghizdeiul, în cultură pură sau în amestec, se cultivă după plante care lasă terenul
curat de buruieni. Cele mai bune premergătoare sunt prășitoarele, cerealele de toamnă bine
întreținute și gramineele de nutreț. Ghizdeiul este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor.
Fertilizarea - sistemul de fertilizare este asemănător cu cel de la trifoiul roșu, însă reacția la
fertilizarea cu P și K este <.
Lucrările solului. Sunt asemănătoare cu cele de la trifoiul roșu, acordându-se o atenție
sporită pregătirii patului germinativ.
Sămânța și semănatul. Sămânța trebuie să fie liberă de cuscută, cu puritatea de peste 96% și
germinația de minim 85%.
Semănatul se face de regulă primăvara devreme, cu sau fără plantă protectoare, în rânduri la
distanța de 12,5-15 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm, cu semănători universale.
Norma de semănat în cultură pură este de 12-15 kg/ha. În condiții de irigare sau în zonele
cu precipitații corespunzătoare în timpul verii, semănatul se poate face și la sfârșitul verii. În
regiunile sărace în precipitații se recomandă semănatul fără plantă protectoare.
Lucrările de îngrijire. Sunt asemănătoare cu cele de la trifoiul roșu, lucrarea cu tăvălugul
după semănat fiind necesară în toate zonele de cultură a ghizdeiului.
Recoltarea, depozitarea și conservarea. Când ghizdeiul se seamănă cu plantă protectoare,
aceasta trebuie recoltată ceva mai devreme decât în mod normal pentru a permite consolidarea
ghizdeiului, realizându-se în acest caz și o recoltă de ghizdei.
Fără plantă protectoare, ghizdeiul în primul an se recoltează o singură dată, la înflorirea
deplină.
În anii următori de la ghizdei, se pot realiza 2 coase și o otavă.
 Recoltarea pentru fân se face în intervalul începutul înfloririi și înflorirea deplină a
plantelor.
Pentru masă verde se recomandă ca recoltarea să se facă înainte de înflorire, când
consumabilitatea este mai ridicată.
Ghizdeiul, mai ales în amestec cu graminee, se poate folosi și prin pășunat, începând cu a
II, când plantele sunt de 15-20 cm. Se recomandă ca recoltarea prin cosit să se facă în toate
cazurile la 7 cm de la sol.
Ultima recoltare trebuie să se realizeze cel târziu la sfârșitul lunii septembrie pentru a
favoriza acumularea substanțelor de rezervă în rădăcini; ghizdeiul își întrerupe creșterea ceva
mai devreme.
Pregătirea fânului se face ca la lucernă și trifoi.
Producția. În anii favorabili se pot realiza 3-4 coase, obținându-se 25-35 t/ha masă verde
sau 5-7 t/ha fân.
Tehnologia de cultivare a ghizdeiului pentru sămânță
Se cultivă în regiunile cu suficientă umiditate din zonele de silvostepă și nemorală.
Se pot folosi pentru sămânță fie loturi din culturile obișnuite pentru furaj, care îndeplinesc
condițiile pentru un lot semincer, fie culturi special înființate în acest scop. Se recomandă
terenuri plane, bine drenate și curate de buruieni.
Se recomandă aplicarea sub arătura de bază a 50-60 kg/ha P. În anii următori nu se mai
administrează îngrășăminte.
Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele recomandate la cultura trifoiului roșu,
Semănatul se efectuează primăvara devreme, fără plantă protectoare, în rânduri obișnuite
(12,5-15 cm), cu 14-16 kg/ha sămânță sau în rânduri distanțate, la 25 cm sau 50-60 cm între
rânduri, cu 7-8 kg/ha, respectiv 5-6 kg/ha sămânță, la adâncimea de 1,5-2,5 cm.
Lucrările de îngrijire sunt ca la cultura trifoiului.
Pentru producerea de sămânță se folosește coasa a doua, începând din anul doi de vegetație.
Recoltarea se face dimineața și seara sau în zilele noroase, în două faze sau într-o singură
fază, când 60% din păstăi au culoarea brună, respectiv 80% din acestea, situație în care se
impune și folosirea în prealabil a desicanților (Reglone 3-5 l/ha). Condiționarea și păstrarea
semințelor se face ca la trifoi.
Producțiile de semințe sunt de 200 - 400 kg/ha
47. Sulfina: importanţă, însuşiri morfologice, cerinţe faţă de climă şi
sol, sistematică şi soiur
Sulfina albă - Melilotus albus Medik.
Sulfina galbenă - Melilotus officinalis Medik.
IMPORTANȚĂ
Cultura sulfinei este cunoscută din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Suprafața cultivată
cu această plantă s-a extins lent în Europa (suprafețe mai mari în Rusia) și într-un ritm mai rapid
în S.U.A. și Canada, unde este cunoscută sub denumirea de trifoi dulce sau trifoi uriaș. În țara
noastră se cultivă pe suprafețe restrânse.
Sulfina se cultivă pentru furaj, îngrășământ verde și ca plantă meliferă. Furajul verde nu
produce meteorizații, iar cultura se poate pășuna chiar din toamna anului I de vegetație, când
plantele au circa 30 cm și un conținut redus de cumarină.
Gradul de consumabilitate este mai scăzut decât la lucernă și trifoi, datorită prezenței
cumarinei, care prezintă valori mai mari la înflorire. Conținutul în cumarină poate ajunge în
această fază la 1,2-1,4%.
Fânul de sulfină conține în medie 16,7% proteină brută, 30,3% celuloză brută, 2,8% grăsimi,
26,2% extractive neazotate și 8% cenușă, din substanța uscată.
Sulfina este apreciată și ca o bună amelioratoare a solului, ca îngrășământ verde pe solurile
nisipoase, sărace în materie organică, precum și ca plantă meliferă. Producția de miere poate
depăși 200 - 250 kg/ha.
ÎNSUȘIRI MORFOLOGICE
Sulfina albă este o plantă bienală cu rădăcina pivotantă, profundă, cu tulpina erectă sau
ascendentă, ramificată, de 30-150 cm înălțime.
Frunzele sunt trifoliate cu foliole lanceolate, dințate pe margini.
Florile sunt albe, nutante, dispuse în raceme laxe axilare.
Fructul este o păstaie greu dehiscentă, de obicei monospermă, ovată, cu suprafața reticulat-
încrețită. Semințele sunt ovale, de culoare galben închis, fără luciu, cu MMB = 2-2,1 g.
În cultură se găsește o varietate anuală, numită varietatea annualis. Sulfina galbenă este
asemănătoare cu cea albă, dar are flori galbene și cuprinde mai multe forme anuale.
SISTEMATICĂ ȘI SOIURI
În flora spontană din țara noastră se întâlnesc șase specii ale genului Melilotus, însă în cultură
sunt răspândite doar două (Melilotus albus și M. officinalis), pondere mai mare având sulfina
albă, deoarece are un conținut mai scăzut în cumarină și este mai precoce cu 7-10 zile decât
sulfina galbenă.
În țara nostră se cultivă populații locale, iar în SUA și Canada au fost create soiuri de sulfină
albă cu conținut redus de cumarină, cum sunt: Artic și Alpha.
CERINȚE FAȚĂ DE CLIMĂ ȘI SOL
Sulfina este o plantă rezistentă la secetă și ger, fiind recomandată pentru zonele cu veri
secetoase și ierni aspre. Dă rezultate bune în zonele cu 400-500 mm precipitații anuale.
Fazele critice pentru apă sunt de la semănat până la înrădăcinarea plantelor.
Față de sol, sulfina este puțin pretențioasă. Se poate cultiva pe soluri nisipoase, slab salinizate
și erodate. Nu sunt favorabile solurile acide, reci și cu exces de umiditate. Cele mai bune
rezultate se obțin pe solurile profunde, fertile din zona lucernei.

48. Sulfina: tehnologia de cultivare pentru furaj şi sămânţă

TEHNOLOHIA DE CULTIVARE A SULFINEI PENTRU FURAJ

Rotația. Sulfina nu este pretențioasă față de planta premergătoare, cultivându-se de obicei după
prășitoare și cereale păioase. După sulfină se recomandă cultivarea unei plante prășitoare care
permite combaterea prin prașile a plantelor răsărite din semințele scuturate.
Fertilizarea. Sulfina reacționează slab la aplicarea îngrășămintelor, însă pe solurile sărace,
erodate se recomndă aplicarea unor doze moderate de fosfor și potasiu.
Lucrările solului. Sunt asemănătoare cu cele de la lucernă. Pe terenurile în pantă se va aplica
sistemul de lucrări recomandat pentru asemenea situații.
Sămânța și semănatul. Pentru semănat se pot folosi semințe, păstăi sau amestec de semințe cu
păstăi. Semănatul se face toamna sau primăvara devreme, singură sau în amestec. Toamna se
cultivă fără plantă protectoare, iar primăvara sub plantă protectoare de toamnă. Se seamănă la
12,5-15 cm între rânduri și la 2-3 cm adâncime, folosind 15-20 kg/ha semințe sau 20-25 kg/ha
păstăi.
Lucrările de îngrijire. După semănat se efectuează tăvălugitul și eventual un grăpat cu grapa cu
colții în sus pentru a preveni formarea crustei. De asemenea, se recomandă grăpatul culturii
primăvara și după fiecare folosire. Sulfina are un ritm rapid de creștere, înăbușind ușor
buruienile, încât nu mai sunt necesare lucrări pentru combaterea acestora.
Recoltarea, depozitarea și conservarea. Sulfina se recoltează, atât pentru fân cât și pentru masă
verde, mai devreme decât celelalte leguminoase, la îmbobocire, când plantele au 50-60 cm
înălțime. Întârzierea recoltării duce la creșterea conținutului plantelor în cumarină și celuloză,
diminuându-se mult calitatea și consumabilitatea furajului. Cositul se face la 12-15 cm de la sol
pentru a favoriza regenerarea rapidă a plantelor, încât în anul doi se pot realiza 2-3 coase.
Pășunatul culturilor de sulfină trebuie să înceapă când plantele au 25-30 cm înălțime.
Pentru însilozare se recoltează la sfârșitul îmbobocirii-începutul înfloririi și se însilozează de
obicei în amestec cu o graminee pentru masă verde (secară, orz, porumb), cu melasă, tăiței de
sfeclă etc..
Producția de masă verde este de 25-35 t/ha.

TEHNOLOGIA DE CULTIVARE A SULFINEI PENTRU SĂMÂNȚĂ

Semințele se obțin din culturi obișnuite pentru nutreț sau din culturi speciale, când se seamănă
la 50-70 cm între rânduri, folosindu-se 7-8 kg/ha sămânță. Semănatul se face toamna sau
primăvara devreme, fără plantă protectoare.
Cultura se întreține prin prașile între rânduri, iar în timpul înfloritului se transportă stupi de
albine în apropierea lanului.
Recoltarea semințelor se efectuează la coasa I din anul I și II când 75% din păstăi au ajuns la
maturitate, având culoarea brun-cenușie. Lucrarea se face în două faze sau într-o singură fază, în
ambele cazuri numai dimineața și seara, pentru a reduce pierderile prin scuturare.
Producția de sămânță este de 800-1200 (1500) kg/ha.

49. Sfecla furajeră: importanţă, particularităţi morfologice, cerinţe

faţă de climă şi sol
Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B.
Importanță
productivitate ridicată;
calitate f. bună a furajului,
În hrana animalelor: rădăcinile tuberizate și frunzele - în stare proaspătă sau însilozate sub
formă tocată și amestecate cu alte plante furajere.
S.f are de asemenea un efect lactogen/ 2 l de lapte la 1 kg de s.u fata de 1,4 l cat se realizeaza
fara sfecla. Continut maxim de proteina si grasime in lapte, efect favorabil asupra sporului in
greutate.
 Digestibilitate ridicata,ajungand la 99,4 % la exractuvele neazotate si la 83% la proteina
bruta. Corpul tuberizat este un valoros furaj suculent, cu 8-14% s.u., bogat în hidrați de carbon;
1 kg s.u. = 1 UN.
Însușiri morfologice
Sfecla furajeră este o plantă bienală din familia Chenopodiaceae;
În primul an formeaza un corp tuberizat de parimi diferite si frunze. În cel de-al doilea an
formeaza tije florifere.
Corpul tuberizat este format din radacina, hipocotil si epicotil, ultimele doua reprezentand
mai mult de jumatate din greutatea acestui corp. Frunzele sunt mari, lucioase pe fața superioară,
dispuse în rozetă pe colet și reprezintă aproximativ 20-25% din corpul tuberizat. Inflorescenta
este formata din 1-5 flori uneori panna la 10. Florile sunt sesile, inserate în jumătatea superioară
a ramificațiilor lăstarilor; fructul este nuculă; mai multe nucule formează glomerulul.
Sistematică și soiuri
¬ soiuri plurigerme:
Polifurajer 2, Polifurajer 26, Polifurajer 11
¬ soiuri monogerme: Abondo, Dimonogal, Jamon, Monro și Vermon.
Cerințe față de climă și sol
Sfecla furajeră este o plantă de climat temperat, cu veri calde, suficient de
umede.
Temperatura minimă de germinare 5-7 0C. Plantele sunt sensibile la brumele și înghețurile
timpurii din toamnă, însă și la temperaturile ridicate din timpul verii, asociate cu o insuficientă
aprovizionare cu apă.
- este mai pretențioasă față de umiditate decât sfecla pentru zahăr și mai modestă față de
lumină.
Se cultivă în zonele cu peste 550 mm precipitații anual, până la 1000-1200 m altitudine.
Pentru sinteza unui kg de substanta uscata necesita 350-600 l apa.
- este mai puțin pretențioasă față de sol decât sfecla pentru zahăr, reușind pe soluri ușoare
până la grele, slab sărăturate sau slab acide. Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile
brun-roșcate, brune argiloiluviale și cele aluvionare cu un pH – 6,5-7,5.
50. Sfecla furajeră: tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotația. Premergătoarele cele mai bune pentru sfecla furajeră sunt: cartoful, inul, cerealele
păioase, plantele anuale și perene furajere și leguminoasele. După lucernă, sfecla furajeră se va
cultiva în anul al doilea sau al treilea de la desțelenire.
Nu suportă monocultura din cauza apariției unor boli specifice și a atacului de dăunători, însă
poate reveni pe același teren după 4 ani dacă solul nu a fost infestat cu nematozi și după 6-8 ani
în cazul infestării.
Nu sunt bune premergătoare pentru sfecla furajeră culturile de porumb boabe și în special
porumbul tratat cu erbicide triazinice, iarba de Sudan, sorgul, care părăsesc terenul toamna târziu
și lasă solul sărac în apă; rapița, muștarul și ovăzul, datorită pericolului infestării solului cu
nematozi. După sfeclă se cultivă, cu bune rezultate, cereale și leguminoase de primăvară, culturi
perene, sorg ș.a.
Fertilizarea.
În comparație cu sfecla pentru zahăr, cea furajeră necesită cantități mai mari de îngrășăminte
organice și îngrășăminte cu azot.
Fosforul și potasiul se aplică în funcție de aprovizionarea solului cu aceste elemente; optim
peste 7-8 mg P₂O₅ mobil/100 g sol și peste 14-16 mg K₂O mobil/100 g sol. Se recomandă 80-
120 (200) kg/ha N, 50-70 kg/ha fosfor și 40-60 kg/ha potasiu, acesta pe solurile podzolice
amendamentate.
Gunoi de grajd în doze de 30-40 t/ha în cultură neirigată și 40-60(80) t/ha în cultură irigată,
administrate toamna sub arătură împreună cu îngrășămintele cu fosfor și eventual cu potasiu.
Dozele mari de îngrășăminte cu azot măresc conținutul de nitrați din furaj (până la 1100
mg/100 g s.u. la fertilizarea cu N300), dar nu prezintă toxicitate pentru rumegătoare, datorită
conținutului în zahăr;
Lucrările solului.
Arătura la 25-30 cm adâncime, imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare, fiind
urmată de nivelarea terenului.
Primăvara, pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul sau grape cu colți, evitându-
se lucrarea cu grapa cu discuri;
Sămânța și semănatul.
Sămânța plurigermă și monogermă genetic, șlefuită în cazul soiurilor plurigerme și neșlefuită
la soiurile monogerme.
 Înainte de semănat semințele se tratează cu Heptaclor (1,25 g/kg sămânță), Tiradin sau
Criptodin (0,8 g/kg sămânță), pentru prevenirea putrezirii plantelor și împotriva atacului
dăunătorilor.
Se seamănă când temperatura solului la 2-5 cm adâncime a ajuns la 7-8˚C.
Desimea de 80.000 plante/ha pentru culturile neirigate și de 100.000 plante/ha în condiții
irigate. Semănatul se face la distanța de 45-50 cm între rânduri, iar pe urma roților tractorului la
60-70 cm sau echidistant la 50-60 cm.
Distanța între glomerule pe rând va fi de 10 cm pe solurile bine pregătite și de 5-8 cm pe
solurile mai slab pregătite. Norma de sămânță plurigermă, segmentată și șlefuită este de 9-12
kg/ha, iar de sămânță monogermă genetic, 4-6 kg/ha.
Adâncimea de 2-3 cm pe solurile mai grele și reci și 3-4 cm pe solurile mai ușoare. Sămânța
monogermă genetic sau mecanic se va semăna mai la suprafață, având o putere de străbatere mai
redusă. Semănatul: cu SPC, prevăzute cu limitatoare de adâncime.
Lucrările de îngrijire.
tăvălugitul; după 10-12 zile, dacă s-a format crustă la suprafața solului sau au apărut
buruieni, se face prașila oarbă, cu cultivatorul echipat cu discuri de protecție a rândurilor și cuțite
tip săgeată, când planta indicatoare (rapiță, muștar, salată etc.) a marcat rândurile.
răritul la distanța de 20-25 cm între plante pe rând se face când plantele au 2-3 frunze, în
cazul soiurilor plurigerme.
combaterea buruienilor → 2-4 prașile: a doua se efectuează imediat după lucrarea de rărit și
apoi încă 1-2 prașile, în funcție de gradul de îmburuienare a culturii; → și cu erbicidele Ro-Neet,
Venzar, Betanal, Dual. Erbicidul Ro-Neet acționează asupra unor buruieni monocotiledonate, iar
Venzarul asupra dicotiledonatelor, aplicându-se cantitățile de 6-8 kg/ha + 1,0-2,0 kg/ha.
combaterea dăunătorilor și bolilor care pot reduce considerabil producția.
Bolile (rizomania, putregaiul inimii și cercosporioza) produc pagube însemnate și pot fi
combătute prin tratare cu fungicide la semănat și în timpul vegetației.
Dăunătorii (puricii și rățișoara) pot distruge sfecla furajeră în primele faze de vegetație și se
combat cu insecticide granulate.
irigarea: o udare de răsărire cu o normă de 150-200 m³/ha apă. În timpul perioadei de
vegetație: 5-6 udări, cu norma de udare de 500-600 m³/ha apă. În regiunile cu precipitații mai
mari, 3-4 udări, cu norme de 400-500 m³/ha apă.
Recoltarea, depozitarea și conservarea.
În cadrul conveierului verde sfecla furajeră se recoltează eșalonat, ținându-se seama de
mărimea corpului tuberizat și de producție. Pentru conservare în timpul iernii, se recoltează la
maturitatea fiziologică, când frunzele încep să se îngălbenească, înaintea înghețurilor de toamnă,
pe vreme frumoasă, pentru ca pământul să se scuture de pe rădăcini.
Lucrarea se face manual sau cu dislocatorul. După scoaterea din sol se rup frunzele și
rădăcinile se curăță de pământ.
Frunzele se pot însiloza în amestec cu paie tocate sau pleavă.
Silozurile construite la suprafața solului: 1,5-3 m lățime, 1,5-2 m înălțime și 20-25 m lungime.
Pe mijlocul silozului, în lungul acestuia, se execută un canal lat de 40-50 cm și adânc de 30-40
cm, care se acoperă cu un grătar, pe care se așează din 2 (4) în 2 (4) m coșuri de aerisire din șipci
de lemn, tulpini de floarea-soarelui etc..
Se acoperă cu un strat de paie de 50-60 cm, peste care se așează un strat de pământ de 20-30
cm, coama lăsându-se descoperită până când temperatura aerului coboară și ar putea afecta
rădăcinile neacoperite.
Silozurile de sfeclă se pot clădi și de-a lungul șirelor de paie Temperatura optimă de păstrare a
sfeclei în siloz este de 1-3˚C. Nu se vor depozita în siloz rădăcinile rănite, tăiate și mucegăite.
Sfecla se poate păstra în silozuri timp de 4-6 luni, iar în această perioadă pierderile sunt de circa
15-20%.
Producția. În cultura neirigată, producția de rădăcini este de 100-130 t/ha, iar în cultura
irigată, de circa 170-200 t/ha. Producția de frunze este de peste 10-12 t/ha.

51. Gulia furajeră: importanţă, particularităţi morfologice, cerinţe

faţă de climă şi sol
Gulia furajeră - Brassica napus L. var. napobrassica
IMPORTANȚĂ
Se cultivă pe suprafețe relativ mici; corpul tuberizat reprezintă un nutreț suculent valoros;
utilizare în stare proaspătă sau însilozate cu alte plante furajere.
Conținutul în substanță uscată este de 10-14%, din care extractivele neazotate au cea mai mare
pondere. Nutrețul produs are un grad ridicat de consumabilitate și digestibilitate, fiind folosit mai
ales în furajarea vacilor cu lapte. Se cultivă în regiunile mai reci și umede din etajele forestiere.
ÎNSUȘIRI MORFLOGICE
Gulia furajeră este plantă bienală din familia Brassicaceae. în primul an de vegetație formează
corpul tuberizat și o rozetă de frunze, iar în cel de-al doilea an ramuri florifere. Florile sunt
grupate în raceme, fructul este silicvă, iar semințele sunt mici, sferice, de culoare brun-închis.
Perioada de vegetație în primul an este de 90-120 zile.
CERINȚE FAȚĂ DE CLIMĂ ȘI SOL
Are cerințe reduse față de căldură, temperatura minimă de germinare a semințelor este de 2-
3˚C, iar plantele tinere pot suporta temperaturi scăzute de -3 - -4˚C primăvara și toamna până la
-8˚C.
Cerințele față de apă sunt mari la gulia furajeră; față de sol, manifestă cerințe moderate,
favorabile fiind solurile mijlocii, profunde, fertile.

52. Gulia furajeră: tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotația.
Gulia furajeră este pretențioasă față de planta premergătoare. Bune premergătoare sunt plantele
care eliberează terenul mai devreme: culturi furajere anuale, cereale de toamnă, leguminoase
pentru boabe;
Poate fi cultivată în cultură succesivă după culturi furajere folosite pentru masă verde (secara
de furaj, borceagurile cu mazăre și măzăriche etc.). Nu suportă monocultura, revenind pe același
teren după 4-6 ani.
Fertilizarea.
Gunoiul de grajd → sub arătură, în doze de 25-40 t/ha de regula plantei premergatoare.
Îngrășămintele chimice sunt bine valorificate, sporurile de producție, la o fertilizare medie (N90
P60 K60) în zonele mai umede, fiind de circa 55-60%. Pe solurile acide → administrarea de
amendamente cu calciu, pentru neutralizarea a cel puțin 50% din aciditatea hidrolitică.
Lucrările solului
Arătura de toamnă la adâncimea de 20-25 cm, iar primăvara, patul germinativ se pregătește cu
combinatorul sau cu grape cu colți la adâncimea de 5-6 cm.
La semănatul în cultură succesivă, terenul se pregătește printr-o arătură superficială, urmată de
discuiri repetate și grăpat sau numai prin discuire și grăpare.
Sămânța și semănatul.
Gulia furajeră și napul de miriște se seamănă primăvara timpuriu, în prima epocă. În cultură
succesivă, după plante care eliberează terenul devreme, atunci când este asigurată umiditatea
necesară, acesta nu trebuie sa depaseasca data de 10 iulie. Semănatul cu semănătoarea SPC-6 (8),
la adâncimea de 2-3 cm, folosindu-se 3-4 kg sămânță/ha. Se seamănă la distanța de 50-60 cm
între rânduri sau 45 cm între rânduri și 60 cm pe urma roților tractorului.
Lucrările de îngrijire.
Tăvălugirea culturii imediat după semănat.
 La 1-2 frunze se execută răritul, la distanța de 20-25 cm între plante, realizându-se o desime
de 100-110 mii plante/ha.
Pentru combaterea buruienilor se poate folosi preemergent erbicidul Treflan, în cantitate de 3-
4 kg/ha, încorporat în sol la pregătirea patului germinativ. În perioada de vegetație, buruienile se
combat prin erbicidare cu Lasso sau Ramrod, 6-8 kg/ha; se efectuează 1-2 prașile mecanice, și 1-
2 manuale.
Combaterea dăunătorilor, cu Heclotox sau Duplitox, 25-30 kg/ha, deoarece cultura este
atacată de puricii de frunze.
Irigarea - o udare de răsărire, cu 150 m³ apă/ha, în primăverile secetoase și la semănatul de
vară și 1-3 udări, cu 500-600 m³ apă/ha, în cursul perioadei de vegetație.
Recoltarea, depozitarea și conservarea.
În cadrul conveierului verde recoltarea se face eșalonat, din momentul îngălbenirii primelor
frunze, până la căderea brumelor. Pentru conservare pe timp de iarnă, rădăcinile se depozitează
în silozuri, după ce s-au îndepărtat frunzele. Tehnica însilozării rădăcinilor este asemănătoare ca
la sfecla furajeră.
Producția. Producția de rădăcini este de 40-70 t/ha, iar cea de frunze de 4-8 t/ha. În cultură
succesivă se pot realiza producții de peste 35 t/ha.

53. Morcovul furajer: importanţă, tehnologia de cultivare pentru

furaj
Daucus carota L. ssp. sativus
IMPORTANȚĂ
Corpul tuberizat obținut în primul an, reprezintă un nutreț suculent f. bun pentru tineret și
reproducătorii tuturor speciilor de animale.
În medie, morcovul are 12-14% s.u., din care circa 70% sunt extractive neazotate.
Morcovul are un conținut ridicat în glucide și în vitamine, în special provitamina A (100-250
mg caroten/1 kg rădăcini). 100 kg radacini = 12 UN. Util in hrana vacilor de lapte,(da culoare
galbena laptelui), a animalelor de blană, a porcilor si a reproducatoarelor de toate speciile.
TEHNOLOGIA DE CULTIVARE PENTRU FURAJ
Rotația - urmează după prășitoare sau după cereale, în general după plante care lasă terenul curat
de buruieni. Nu se cultiva dupa el insusi, sau dupa alte radacinoase sau bulboase, mai devreme de
4 ani.
Fertilizarea - Gunoiul de grajd se administrează culturii premergătoare deoarece aplicat direct
depreciaza calitatea, (tendinta de ramificare, crapare) în doză de 30-40 t/ha. Îngrășămintele
minerale se recomandă în doze de P30-40 și N60.
Lucrările solului → ca la sfecla furajeră.
Sămânța și semănatul.
Morcovul furajer se seamănă primăvara devreme, în urgența întâi.
Distanța între rânduri este de 30-40 cm, dar se poate semăna și în benzi, la 45 × 15 × 15 cm.
Norma de sămânță este de 3-4 kg/ha. Adâncimea de semănat este de 1-1,5 cm. Acesta răsărind
greu, se recomanda semanatul cu o planta indicatoare (salata) , care sa permita efectuarea unei
prasile oarbe.
Lucrările de îngrijire – prașila oarbă; răritul plantelor pe rând, la distanța de 10-12 cm, când
rândurile de plante sunt încheiate.
Prașile mecanice și manuale – în funcție de gradul de îmburuienare.
Combaterea buruienilor pe cale chimica se face cu: Afalon 50 wp 2 kg/ha, dupa semanat, sau
inainte de rasarit sau cand plantele au 3-5 frunze cu Fusilade 25 EC 2 l/ha.
În zonele secetoase este necesară irigarea, aplicându-se 4-6 udături, cu o normă de udare de
300-400 m³ apă/ha.
Recoltarea, depozitarea și conservarea.
Morcovul se recoltează toamna târziu, pe timp frumos. Recoltarea se face manual, cu plugul,
dislocatorul sau cu combina de recoltat morcovi.
După recoltare, frunzele se rup la 3-4 cm deasupra coletului, rădăcinile se sortează și se
păstrează peste iarnă în silozuri cu dimensiuni mai mici ca cele de la sfeclă: lungime 10-12 m,
lățime 1-1,5 m și înălțime 0,8-1 m.
Morcovii se mai pot păstra în pivnițe uscate și bine aerisite, stratificați cu nisip. Păstrarea este
posibilă pentru o perioadă de 2-3 luni, după care pierderile în greutate și în caroten sunt mari.
Producția este de 30-50 t/ha.

54. Topinamburul: importanţă, particularităţi morfologice, cerinţe

faţă de climă şi sol
Helianthus tuberosus L.
IMPORTANȚĂ
Tuberculii se folosesc în hrănirea porcilor, iar părțile aeriene ale plantei se pot însiloza în
amestec cu alte plante, formând un nutreț murat utilizat în hrana taurinelor.
 Tuberculii de topinambur conțin 19-22% s.u., în cea mai mare parte extractive neazotate
(inulina), cantități mici de proteine (1,5%) și vitamine; 100 kg de tulpini au 23,2 UN iar de
tuberculi 22,5 U.N.
ÎNSUȘIRI MORFOLOGICE
Topinamburul este o plantă anuală din familia Asteraceae, care formează în sol stoloni și
tuberculi de formă neregulată, cu peridermul subțire, motiv pentru care se deshidratează repede și
se păstrează greu.
Tulpina aeriană este dreaptă, înaltă de până la 2,5-3 m. Florile sunt galbene, dispuse în calatidii
mici, iar fructul este o pseudoachenă.
CERINȚE FAȚĂ DE CLIMĂ ȘI SOL
→ plantă subtropicală, puțin pretențioasă față de factorii de vegetație.
Tuberculii încolțesc la temperatura de 5-6˚C, rezistă iarna le temperaturi scăzute (-45˚C)
datorită conținutului ridicat în inulină.
Deși are cerințe mari față de apă, topinamburul rezistă la seceta de scurtă durată.
Valorifică bine solurile nisipoase, pietroase, lutoase, sărace, cu reacție neutră; nu suportă
solurile prea umede, grele și reci.

55. Topinamburul: tehnologia de cultivare pentru furaj

Rotația. Urmează după un număr mare de plante anuale pentru boabe sau furaj, iar după
topinambur se cultivă prășitoare sau plante furajere pentru m. v., pentru a se distruge samulastra.
Fertilizarea. Gunoiul de grajd se administrează direct, la înființarea culturii sau la planta
premergătoare, în doză de 50-70 t/ha, împreună cu 50-70 kg/ha P și 40-50 kg/ha K. Anual se
administrează și 60-100 kg/ha N.
Lucrările solului. Constă în arătura adâncă de toamnă, iar primăvara se pregătește patul
germinativ cu grapa cu discuri sau combinatorul.
Plantarea. Se folosec tuberculi de 30-50 g, se plantează toamna sau primăvara, la 70-80 cm între
rânduri și 30-40 cm pe rând, la adâncimea de 6-8 cm; cu 1500-2500 kg/ha tuberculi.
Lucrările de îngrijire. În anul I se efectuează 2-3 prașile mecanice. În anii următori, de cele mai
multe ori, cultura se încheie și nu mai sunt necesare lucrările de îngrijire. Se menține în cultură
timp de 10 ani sau chiar mai mult.
Recoltarea, depozitarea și conservarea. Toamna, după formarea inflorescențelor, plantele se
recoltează și se însilozează.
Tuberculii se pot recolta toamna sau primăvara, manual sau mecanic, în funcție de necesități,
mersul vremii și posibilitățile organizatorice. O parte din tuberculi sunt consumați direct cu
porcii, atât timp cât solul nu este înghețat sau acoperit cu strat gros de zăpadă. În primăvară se
refac rândurile cu rarița.
Producția. Se obțin producții de 15-35 t/ha tuberculi și 30-50 t/ha tulpini și frunze.

56. Cucurbitacee furajere: importanţă, particularităţi morfologice,

cerinţe faţă de climă şi sol
Importanță
Un important nutreț suculent, cu 75-90% apă, cu grad ridicat de digestibilitate.
În furajarea animalelor se folosesc fructele care conțin 10% substanță uscată, din care 1,3%
proteină brută, 6,1% extractive neazotate, 1,2% celuloză, 0,8% grăsimi și 1,6% cenușă.
Se utilizează mai ales în furajarea vacilor cu lapte și a porcilor, în stare proaspătă sau
însilozate.
Turtele rezultate de la extragerea uleiului din semințe, reprezintă un valoros nutreț
concentrat, bogat în grăsimi (25%) și proteine (30%). Sunt bune plante melifere, conținut ridicat
al florilor în nectar.
Însușiri morfologice
Speciile bostănoase cultivate pentru furaj sunt: Cucurbita pepo Willd. (dovleacul comun,
bostanul sau dovleacul porcesc), Cucurbita maxima Duch. (dovleacul alb sau turcesc), Cucurbita
pepo L. var. oblonga Ser. (dovlecelul) și Citrullus colocynthis (L) Schrad. (pepenele verde
furajer).
Cucurbitaceele sunt plante anuale cu tulpini târâtoare, cu frunze mari, acoperite cu perișori.
Florile sunt unisexuate, iar plantele monice (raportul flori femele/flori mascule este de 1/5-9).
Fructul este o pseudobacă (numită popular melonidă la dovleac și dovlecel și peponidă la
pepenele furajer).
Sistematică și soiuri
Se cultivă populații locale și soiurile: Marița (Cucurbita maxima), cu fructe mari de 60-80 kg,
Miracol 42 (Cucurbita pepo), Pekin și Banat (Citrullus colocynthis).
Cerințe față de climă și sol
Bostănoasele furajere sunt plante pretențioase față de căldură și lumină.
Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 12-14 0C. Deși sunt mari
consumatoare de apă datorita foliajului bine dezvoltat, rezistă la secetă, datorită sistemului
radicular profund și ramificat. Sunt puțin pretențioase față de sol, obțindu-se rezultate bune pe
soluri ușoare, nisipoase, lutoase, fertile și pe terenurile desțelenite.
57. Cucurbitacee furajere: tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotația. Bostănoasele urmează în cultură după cereale de toamnă sau după leguminoase perene.
La rândul lor sunt plante bune premergătoare, în special pentru cerealele de toamnă.
Fertilizarea. Datorită consumului ridicat de substanțe nutritive, bostănoasele reacționează bine
la îngrășăminte, în special la fertilizarea cu gunoi de grajd în doză de 30-40 t/ha sau cu
îngrășăminte minerale (N50-100 P40-80 K40-60 kg/ha).
Sămânța și semănatul. Bostănoasele se seamănă în cultură principală sau intercalat (dovleacul),
în rânduri la (1,5) 2-3 m distanță și la (1,5) 2 m între plante pe rând, folosind 2-3 kg sămânță la
hectar la pepenele furajer și 5-6 kg la dovleac. Adâncimea de semănat este de 4-6 cm la pepenele
furajer și 8-10 cm la dovleac.
Lucrările de îngrijire. Constau în efectuarea a 3-4 prașile mecanice. Odată cu prașila a doua se
face și răritul, lăsând 1-2 plante în cuib.
Recoltarea, depozitarea și conservarea.
Bostănoasele se recoltează eșalonat, după necesități, începând din luna august, iar dovlecelul și
mai devreme. Pentru păstrarea peste iarnă se recoltează târziu, după primele brume, când
tulpinile și frunzele au început să se usuce. Păstrarea se face în grămezi acoperite cu paie, la
suprafața solului.
Producția. Dovleacul - 30-50 t/ha, pepenele furajer – 60-80 t/ha, iar soiul Marița(bostanul
turcesc) în cultură pură peste 100 t/ha.

58. Rapiţa furajeră: importanţă, tehnologia de cultivare pentru

furaj
Importanță
Ca plantă furajeră se folosește mai ales sub formă de nutreț verde, bine consumat mai ales la
vacile cu lapte, oi și porci.
Produce un furaj foarte timpuriu primăvara, cu valoare nutritivă ridicată (100 kg = cu 16 UN
și conține 2 kg proteină digestibilă).
Rapița poate fi folosită și pentru însilozare, de obicei în amestec cu melasa (1-2 kg melasă la
100 kg m.v.).
Turtele rămase de la extracția uleiului, pot fi folosite în furajare, însă în cantități mici, pentru
a nu produce deranjamente stomacale, datorită conținutului în tioclicozizi.
Rapița este o bună plantă meliferă.
 Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotația. Rapița de toamnă urmează în cultură după premergătoare timpurii, ca cereale
păioase, in, cartofi timpurii, plante furajere anuale. La rândul său, este o foarte bună
premergătoare pentru majoritatea plantelor.
Fertilizarea. Fertilizarea se face cu îngrășăminte minerale în doze de N80- pentru cultura
succesiva azotul se aplica la pregatirea patului germinativ iar pentru cultura de toamna se face in
februarie pe teren inghetat. P50-80 kg/ha- cultura succesiva se aplica culturi premergatoare iar
pentru cultura de toamna inainte de aratura. K60 kg/ha.
Îngrasamintele organice se aplica plantei premergatoare.
Lucrările solului. Rapița solicită o foarte bună pregătire și mărunțire a solului, datorită
faptului că semințele sunt foarte mici și cu putere de străbatere redusă.
Sămânța și semănatul. Rapița se seamănă toamna, în prima parte a lunii septembrie, sau la
sfârșitul lunii august. Daca se seamana in cultura succesiva aceasa trebuie semanata in prima
jumatate a lunii mai.
Se poate semăna și în primăvară, odată cu cerealele de primăvară.
Semănatul se face la 12,5 cm între rânduri și la 1,5-2,5 cm adâncime, folosind 8-10 kg
sămânță/ha. Rezultate bune se obțin și dacă se seamănă la 40 cm între rânduri duble. În acest caz,
norma de semănat se reduce la 6-9 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. tăvălugit după semănat; distrugerea crustei; lucrarea se repetă, la
nevoie, și primăvara timpuriu. Cultura semănată la distanță mai mare între rânduri se prășește de
două ori, o dată în toamnă și a doua oară în primăvară.
Recoltarea, depozitarea și conservarea. Recoltarea pentru însilozare se face în intervalul
cuprins între începutul și mijlocul fazei de înflorire.
Rapița se poate folosi și ca nutreț verde cosit și administrat la iesle sau prin pășunat. În acest
caz, recoltarea se face când plantele au 25-30 cm înălțime.
Producția. poate ajunge pana la 60-65 t/ha masă verde.

59. Varza furajeră: importanţă, tehnologia de cultivare pentru furaj

Brassica oleracea L var. acephala
IMPORTANȚĂ
Este un nutret foarte valoros deoarece este bogat in proteine si saruri minerale, dar mai ales ca
nu-si pierde calitatile nutritive pana la temperaturi de -10, -12 0C. Produce un nutreț suculent ce
se poate folosi târziu, către sfârșitul toamnei.
 Furajul obținut are un conținut scăzut în s.u. (10-15%),din care proteina bruta (20-25%), cu
grad ridicat de consumabilitate, fiind utilizat în conveierul verde în hrănirea vacilor cu lapte, a
ovinelor și suinelor. 100 kg nutret = 16 UN. Ca nutreț murat se folosește în amestec cu paie,
coceni tocați etc..
TEHNOLOGIA DE CULTIVARE PENTRU FURAJ
Rotatia. Cand se seamana in ogor propriu( nu se recomanda) poate sa urmeze dupa cereale,
leguminoase sau alte culturi ce permit pregatirea terenului pentru urgenta I, cu exceptia
cruciferelor. În cultura succesiva urmeaza dupa grau sau orz.
Varza furajeră se seamănă direct în câmp sau se plantează la sfârșitul lunii aprilie. În ambele
cazuri, terenul trebuie foarte bine pregătit.
Fertilizare. Varza furajeră reacționează bine la îngrășăminte, mai ales când se folosesc doze
mari: N80-120 P50-60 kg/ha. Foarte indicat este aplicarea gunoiului de grajd 30-50 t/ha, direct
sau plantei premergatoare.
Sământa si semănatul. Epoca de semanat in ogor propriu este primavara devreme (la inceputul
lunii martie). in cultura succesiva se seamana intre 15-25 iulie. Distanța între rânduri este de 25
cm in randuri apropiate sau 50-70 cm in randuri distantate, iar între plante pe rând de 30-40 cm.
La seamănatul direct în câmp se folosesc 5 kg sămânță la hectar la randuri distantate iar de 10
kg in randuri apropiate, iar dacă se planteză este nevoie de 0,5-1,0 kg sămânță pentru a realiza
răsad pentru 1 ha.
Lucrari de ingrijire. Buruienile se combat prin erbicidare, preemergent cu Treflan Triflurex 3-4
l/ha. La varza semanata rar se executa si 1-2 prasile mecanice. În cazul atacului de pureci
(Phytotreta sp.) imediat dupa rasarire se face combaterea lor cu Lindatox 25 kg/ha.
Recoltarea. Se recoltează eșalonat in functie de necesitate. Recoltarea se poate face cu combini
de recoltat sau poate fi folosită și prin pășunat.
Producția În ogor propriu- 60-75 t/ha masă verde, chiar la 100 t/ha in conditii de irigat. In
cultura suucesiva se obtin 25-35 t/ha + irigat 40-60 t/ha masa verde.

60. Culturi furajere succesive – cerinţe, sortimentul de plante

Cerințele culturilor furajere succesive.
Reușita culturilor furajere succesive este dependentă de mai mulți factori, printre care un rol
hotărâtor îl au clima, solul, plantele premergătoare și sortimentul de plante folosit.
Factorii climatici și edafici. Pentru a obține cantități cât mai mari de furaje din culturile
succesive, este necesară o anumită cantitate de căldură și de apă. Astfel, în timpul perioadei de
vegetație, culturile furajere succesive au nevoie de 1200-2000˚C și min. 125 mm precipitații.
 Condiții favorabile din punct de vedere termic și pluviometric se întâlnesc în majoritatea
zonelor, mai ales în câmpia Dunării, Câmpia din vest, Dobrogea și jumătatea sudică a Moldovei.
Cele mai potrivite soluri pentru culturile succesive neirigate sunt aluviunile, cu apă freatică la
1,0-1,5 m adâncime pe solurile bine structurate, cu capacitate mare de reținere a apei, fertile.
Plantele premergătoare. Culturile furajere succesive dau cele mai mari producții când urmează
după premergătoare care părăsesc terenul devreme: rapița, secara furajeră, borceagul de toamnă
și primăvară, mazărea furajeră și mazărea pentru boabe, orzul de toamnă și chiar cartofii
timpurii. Culturile de toamnă sunt premergătoare mai bune decât cele de primăvară. După
premergătoare timpurii, în condiții de irigare, se pot realiza două culturi succesive de porumb
masă verde.
Limita maximă de însămânțare a culturilor furajere succesive este 5-7 iulie în regiunile colinare
și 12-15 iulie în regiunile sudice, iar în condiții de irigare, 20 iulie, respectiv 1 august.
Sortimentul de plante care se pretează în cultură succesivă.
Plantele furajere folosite în culturi succesive trebuie să fie rezistente la secetă, să suporte
semănatul târziu, să aibă un ritm de creștere mai rapid și o perioadă de vegetație mai scurtă.
Având în vedere aceste cerințe, cele mai potrivite plante pentru culturi succesive sunt: porumbul
pentru masă verde sau siloz, sorgul pentru siloz sau masă verde, iarba de Sudan, hibridul sorg x
iarbă de Sudan, mazărea furajeră, soia, rapița, varza furajeră, napii de miriște etc.
Un alt criteriu de care trebuie să se țină seama în extinderea culturilor furajere succesive este
eficiența lor economică. Limita minimă de economicitate este considerată producția de 10-12
t/ha masă verde în cultură obișnuită.

61. Culturi furajere succesive - tehnologia de cultivare

Pregătirea terenului.
Terenul se ară imediat după eliberarea lui sau odată cu recoltatul culturii premergătoare.
Arătura se execută cu plugul în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 16-18 cm. Dacă
solul nu are suficientă umiditate, arătura se face la 14-16 cm adâncime.
Pentru realizarea unei bune mărunțiri și nivelări, după arat se lucrează cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colți reglabili sau cu nivelatorul; la nevoie se tăvălugește.
Pe terenurile suficient de umede, pregătirea solului se face cu grapa cu discuri, lucrarea
executându-se de două ori pe direcții perpendiculare, cu mobilizare la 10-12 cm adâncime. Dacă
miriștea de la planta premergătoare este înaltă, ca în cazul grâului recoltat cu combina, lucrarea
cu grapa cu discuri este necesară înainte de arat.
Fertilizarea.
Gunoiul de grajd se aplică la planta premergătoare în doză de 40 t/ha. Îngrășămintele minerale
cu azot se aplică în doze de 30-60 kg N/ha, iar în cultură irigată, 150-200 kg N/ha, în funcție de
planta premergătoare și de specia cultivată. Îngrășămintele cu fosfor se administrează tot plantei
premergătoare, în doză de 50-70 kg P₂O₅/ha.
Semănatul.
Culturile furajere succesive trebuie semănate îndată ce terenul a fost pregătit după recoltarea
plantei premergătoare. Distanța între rânduri variază în funcție de plantă: 70-80 cm la porumb,
sorgul pentru siloz și la varza furajeră, 25-30 cm la porumbul masă verde, 12,5-15 cm la iarba de
sudan, hibridul sorg x iarbă de Sudan și rapiță.
Norma de sămânță se mărește cu 20-30% față de norma folosită la semănatul în ogor propriu,
iar adâncimea de semănat este mai mare cu 1-2 cm față de semănatul în primăvară.
Lucrările de întreținere.
Imediat după semănat se face tăvălugitul, iar după răsărire, la culturile semănate în rânduri
distanțate se combat buruienile prin prașile sau erbicidare.
O lucrare foarte importantă este irigarea.
La răsărire, culturile de porumb, iarbă de Sudan și hibridul sirg x iarbă de sudan se irigă cu o
normă de udare de 200-300 m³/ha, iar varza furajeră cu 150-200 m³/ha.
În cursul perioadei de vegetație, în funcție de regimul pluviometric, se fac 2-5 udări, normele
de udare fiind de 500-650 m³/ha. Culturile care otăvesc se irigă și după recoltare, pentru a
stimula formarea lăstarilor.
Recoltarea. Momentul recoltării variază în funcție de modul de folosire (cosit, pășunat,
însilozat), faza de vegetație și de înălțimea plantelor, ca și în culturile obișnuite, semănate
primăvara.
În anumite situații (după premergătoare târzii, în cultură irigată), culturile furajere succesive se
recoltează mai devreme, pentru ca plantele să nu fie surprinse de brumele târzii. Varza furajeră și
rapița Liho pot fi recoltate mai târziu, deoarece nu sunt afectate de înghețurile timpurii de
toamnă.
Producțiile: funcție de specia cultivată, planta premergătoare, tehnologia de cultivare și modul
de folosire.
62. Conveierul verde: definiţie, clasificare, tehnica întocmirii
Conveierul verde reprezintă sistemul de organizare a producerii și folosirii nutrețurilor verzi
și suculente, de primăvara timpuriu până toamna cât mai târziu, în vederea asigurării
cantităților necesare furajării raționale a animalelor.
Tipuri de conveier verde
După sursele de nutrețuri se deosebesc trei tipuri de conveier verde:
• conveier verde natural, alcătuit din nutrețul produs de pe pajiștile permanente (iarba de pe
pășuni și otava fânețelor), se organizează în zonele cu suprafețe mari de pajiști, în special pentru
ovine și tineret taurin.
• conveier verde artificial, se organizează în zone fără suprafețe cu pajiști permanente,
producerea nutrețului verde fiind asigurată de pajiștile temporare și plantele furajere anuale și
perene;
• conveier verde mixt, este cel mai răspândit în țara noastră și constă în producerea nutrețului
verde de pe pajiștile permanente și temporare, de la plantele furajere anuale și perene. Acest tip
de conveier verde se organizează în zonele cu suprafețe mici de pajiști permanente.
După speciile de animale, conveierul verde se organizează pentru taurine, ovine și mai rar
pentru suine.
Pentru taurine, din componența conveierului verde fac parte pajiștile permanente și
temporare, porumbul furajer, lucerna, trifoiul roșu, raigrasul aristat, rădăcinoasele furajere.
Pentru ovine, conveierul verde cuprinde pajiștile permanente și temporare, precum și plantele
furajere care suportă pășunatul (secara, orzul masă verde, iarba de Sudan).
Pentru suine, conveierul verde se organizează mai rar și va cuprinde lucerna, topinamburul,
bostănoasele furajere, sfecla furajeră etc.
Tehnica întocmirii conveierului verde
Organizarea conveierului verde impune efectuarea unor lucrări pregătitoare și cunoașterea
anumitor elemente:
• stabilirea timpului de conveier (după sursa de furaje și specia de animale);
• stabilirea perioadei calendaristice și a duratei (zile) pentru conveier;
• calcularea necesarului de furaj verde pe zi, decadă, lună și pentru toată perioada, pentru
specia și numărul de animale căruia se organizează conveierul verde;
• cunoașterea însușirilor agrobiologice și productive ale plantelor din coveierul verde (durata
de timp de la semănat până la recoltare, durata de folosire optimă, producția, numărul de recolte
pe an și eșalonarea producției).
 Durata și perioada calendaristică a conveierului depinde de zona naturală: 168-178 zile în stepă
(15 IV – 1, 10 X), 159-164 zile în silvostepă (20-25 IV – 30 IX), 80-100 zile în zona forestieră
(15 V - 5-25 IX).
Necesarul de furaj verde se calculeaza pe baza normelor de furajare, pentru specia si numarul
de animale la care se organizeaza conveierul verde.
Necesarul de furaj verde, rezultat din calcul se majorează cu 10-15% pentru a compensa
eventualele nerealizări de producții.
Suprafața fiecărei culturi în cadrul conveierului verde se stabilește în funcție de necesarul de
furaj (Nf) verde din perioadele de folosire a speciei respective, raportând această cantitate la
producție medie (t/ha) planificată (P), după relația: S (ha) = Nf/P
În general, se apreciază că, fără irigație, suprafața din conveierul verde trebuie să fie de 30-40
ha pentru 100 UVM, iar în condiții de irigare, de circa 15-20 ha /100 UVM.
Schemele de conveier verde pot fi prezentate sub formă de grafic sau tabel și vor cuprinde
următoarele elemente: speciile de plante, data semănatului, producția planificată, suprafața,
necesarul de furaj verde de la fiecare plantă, elalonat pe luni și decade.

63. Conveierul verde: sortimentul de plante, modalităţi de eşalonare

şi folosire a producţiei de masă verde
Sortimentul de plante furajere din conveierul verde
Alegerea plantelor pentru organizarea conveierului verde se face în funcție de zona naturală,
condițiile pedoclimatice și specia de animale.
Plantele respective trebuie să fie foarte productive, să suporte pășunatul sau cosirile repetate,
să regenereze rapid, să fie rezistente la secetă, atac de boli și dăunători.
În zona de câmpie, cele mai potrivite sunt borceagul de toamnă și primăvară, porumbul,
secara, raigrasul aristat, orzul, sorgul, iarba de Sudan, sfecla furajeră, rapița, pepenele furajer,
lucerna, sparceta, pajiștile temporare și pajiștile permanente.
În zonele colinare sunt recomandate pajiștile permanente și temporare, trifoiul roșu,
ghizdeiul, mazărea furajeră, secara, borceagurile, porumbul, sfecla furajeră, gulia furajeră, varza
furajeră etc
Eșalonarea producției de furaj verde
Pe lângă folosirea unui sortiment de plante cu perioadă de vegetație diferită, eșalonarea
producerii furajului verde, în cadrul conveierului se poate realiza și pe alte căi:
- semănatul aceleiași plante în mai multe epoci ;(doua epoci in primavara, distantate la 10
zile, pentru porumb, borceag, iarba de Sudan.)
 - extinderea culturilor succesive de porumb, sorg, iarbă de Sudan, semanate dupa secara,
borceag de toamna si de primavara si dupa cerealele de toamna.
- semănatul aceleiași plante cu desimi diferite;
- folosirea, în cadrul aceleiași specii, a hibrizilor și soiurilor cu perioadă de vegetație diferită
- recoltarea în diferite perioade de dezvoltare a speciilor de plante;
- aplicarea unui sistem diferențiat de fertilizare pe parcele, în cadrul aceleiași specii și
folosirea irigațiilor.
Folosirea culturilor din conveierul verde
Plantele din conveier pot fi folosite prin pășunat, cosit și mixt. Plantele care se pretează la
pășunat sunt: secara, iarba de Sudan, pajiștile permanente, otava fânețelor, culturile succesive.
Prin aplicarea pășunatului în fâșii, cu gardul electric, pot fi folosite și borceagurile, porumbul,
sorgul, etc., însă este mai bine ca aceste culturi să se cosească și să se administreze la iesle.
Oile și tineretul bovin folosesc mai bine nutrețul verde prin pășunat. Pentru vacile cu lapte se
recomandă folosirea mixtă, când pe lângă pășunat, necesarul de masă verde va fi completat prin
administrare la iesle. Pentru suine se practică pășunatul și furajarea la adăpost.
Pășunatul începe când plantele au talia de 25-30 cm la secară și iarba de Sudan, 30-40 cm la
borceaguri și 50-60 cm la porumb sau sorg. Folosirea prin cosit se face în faza de înspicare a
gramineelor și la îmbobocire-începutul înfloririi, la leguminoase.
Porumbul folosit ca masa verde, administrat la iesle, se coseste cand talia plantelor este de 50-
60 cm.

64. Plante melifere : clasificare, factori ce influenţează cantitatea de

nectar
65. Plante melifere : tehnologii de cultivare pentru a speciilor cu rol
principal melifer

66. Însilozarea: importanţă, categorii de furaje însilozate

Importanță - metodă eficientă de conservare a nutrețurilor suculente, precum și a unora din
produsele secundare și subprodusele cu destinație furajeră.
Avantaje:
- nutrețul însilozat păstrează cea mai mare parte din substanțele nutritive, precum și alte
însușiri valoroase ale plantelor verzi (suculența, acțiunea dietetică, gradul ridicat de
consumabilitate și digestibilitate);
- se îmbunătățesc însușirile nutritive ale unor furaje grosiere;
- pierderile de substanțe nutritive sunt mici (5-10% față de 25-40% la pregătirea fânului pe sol);
- depozitarea unor cantități mari de furaje și cu un conținut mai mare de apă;
- conservarea prin însilozare este mai puțin condiționată de factorii climatici, putându-se realiza
cu pierderi minime chiar când condițiile atmosferice nu sunt favorabile preparării fânului;
- prin însilozare se pot valorifica unele plante din flora spontană sau cultivată, care obișnuit nu
sunt consumate de animale s-au sunt puțin consumate (rogozuri, culturi distruse de grindină sau
atacate de boli și dăunători etc.);
- realizarea unor economii de forță de muncă;
- pericolul de producere a incendiului este foarte mic;
- furajele însilozate - se pot păstra de la un an la altul;
Conservarea prin însilozare se aplică și la boabele de orz și porumb cu umiditate ridicată,
procedeu care oferă o serie de avantaje:
• recoltarea mecanizată cu ajutorul combinelor pentru cereale;
• fluidizarea procesului tehnologic, eliminând unele operațiuni costisitoare;
• reducerea spațiului de depozitare și posibilitatea folosirii unor construcțiisimple, mai puțin
costisitoare;
• reducerea prețului de cost al nutrețului;
• eliberarea terenului mai devreme pentru culturile succesive și pregătirea în condiții mai bune a
terenului;
• compoziția chimică foarte apropiată de boabele de porumb sau orz uscate, iar pierderile de
substanțe nutritive sunt sub 10%.
Categoriile de furaje însilozate.
După conținutul în apă în momentul însilozării - trei grupe de nutrețuri murate: silozul;
semisilozul; semifânul.
• Silozul (nutretul insilozat propriu-zi) este un furaj ce conține peste 70% apă.
Pierderile de substanțe nutritive în câmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat
după recoltare, însă pierderile în timpul preparării și păstrării silozului sunt cele mai mari. Sub
această formă se conservă plantele care au un conținut mare de glucide solubile, ușor
însilozabile, cum ar fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul, orzul furajer, secara furajera etc..
• Semisilozul (furajul insilozat concentrat) - plantele, după recoltare, rămân pe câmp până ce
conținutul în apă ajunge la 55 (60)-65 (70)%, după care se toacă și se transportă la locul de
însilozare. Metoda folosita atat pentru pastratrea furajelor usor însilozabile, cat și a celor mai
greu însilozabile, caracterizate printr-un continut mai mare de substante proteice.
Pierderile de substanțe nutritive în câmp cresc, dar scad cele din timpul preparării și păstrării.
• Semifânul se caracterizează printr-un conținut în apă în momentul însilozării de 45 (50)-55
(60)%, iar pierderile totale de substanțe nutritive sunt cele mai scăzute produsul obtinut fiind
denumit semifân.

67. Procese biologice din timpul însilozării furajelor

1. Procesele biologice
După recoltare, respirația celulelor continuă cât timp se găsește aer în masa furajului. Prin
respirație, glucidele solubile sunt oxidate, rezultând apă, bioxid de carbon și energie:
C₆H₁₂O₆ + 6 O₂ = 6 CO₂ + 6 H₂O + 674 kcal
Cu cât masa furajului este mai afânată, cu atât durata procesului de respirație este mai mare,
fiind de 10-12 ore la furajul tocat și bine tasat și > o lună la furajul întreg, netasat.
După epuizarea oxigenului din aerul existent în siloz, are loc respirația intracelulară, oxigenul
fiind furnizat din procesul de reducere a substanțelor proprii din furaj.
În urma acestui proces se formează CO₂, NH₃, apă, cantități mici de alcooli, acizi grași, metan
și o cantitate însemnată de căldură.
Respirația încetează după moartea celulelor în urma acumulării de CO ₂ în furajul însilozat.
Dacă nu se iau măsuri de oprire a proceselor de respirație, temperatura în siloz se poate ridica la
60-70˚C sau mai mult. În acest caz, au loc pierderi de substanțe nutritive, nutrețul se
caramelizează, își pierde suculența, substanțele proteice se coagulează și devin greu digestibile și
există pericolul de încingere și chiar autoaprindere a nutrețului.
Pierderea de glucide în procesul respirației celulare este foarte importantă la leguminoase.
Pentru limitarea pierderilor este necesară oprirea cât mai rapidă a respirației celulelor, respectiv a
oxidării glucidelor solubile, prin eliminarea completă a aerului din masa nutrețului.

68. Procese biochimice din timpul însilozării furajelor: fermentaţia

lactică
Fermentația lactică este cea mai importantă deoarece duce la acumularea acidului lactic,
agent conservant, de care depinde calitatea nutrețului însilozat. Fermentația lactică este produsă
de bacteriile lactice (Streptococus, Leuconostoc, Lactobacillus, Pediococus) care transformă
glucidele în acid lactic și cantități mici de acid acetic, succinic, formic și propionic.
Bacteriile lactice acționează atât în prezența cât și în absența aerului, spre deosebire de
bacteriile care duc la fermentații nedorite, care sunt numai aerobe. Acidul lactic se formează și se
acumulează progresiv în masa silozului și poate ajunge la valori de 8-11% din substanța uscată,
în silozurile de bună calitate. Pe măsură ce crește conținutul în acid lactic, scade valoarea pH,
precum și posibilitatea declanșării fermentației butirice.
Un siloz în care predomină acidul lactic și valoarea pH < 4,2 , este considerat un siloz stabil,
ce se poate păstra mai mult timp. La valori de pH<4,5 bacteriile de fermentație butirică precum și
celelalte bacterii care duc la fermentații secundare nedorite își încetează activitatea.
Mucegaiul se dezvoltă până la reacția mediului ce corespunde la un pH = 1,2-1,8 , dar nu
suportă anaerobioza. Pentru dezvoltarea microflorei din masa însilozată este necesar un anumit
substrat nutritiv, reprezentat de un substrat azotat pentru înmulțire și un substrat de glucide
solubile pentru activitatea vitală. Între aceste două grupe de substrat trebuie să fie un anumit
raport, rolul cel mai important avându-l conținutul în glucide solubile.
Gramineele perene, recoltate în faza optimă pentru însilozare, au un conținut de glucide
solubile cuprins între 20-28% din s.u., în funcție de specia și tehnologia de cultivare, în timp ce
la leguminoase proporția de glucide solubile este de numai 9-10% din s.u., insuficientă pentru
realizarea cantității necesare de acid lactic.
În funcție de conținutul în glucide solubile:
• plante ce se însilozează ușor (porumbul, sorgul, iarba de Sudan, hibridul sorg x iarbă de
Sudan, raigrasul aristat, secara de nutreț, varza furajeră, floarea-soarelui etc.);
• plante care se însilozează greu (lucerna, trifoiul, borceagul cu peste 50% măzăriche);
• plante care nu se însilozează (stuful, vrejii de roșii etc.).
Activitatea bacteriilor lactice din siloz este condiționată și de gradul de umiditate a plantelor în
momentul însilozării. Bacteriile lactice se dezvoltă și activează bine când furajul însilozat are o
umiditate de 60-70%, deci 30-40% s.u.
Plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele, cu un conținut mare de proteină și
redus de glucide solubile, pot fi însilozate după o prealabilă ofilire, prin care se reduce umiditatea
și crește conținutul în substanță uscată. În acest caz, se realizează semisilozul sau semifânul, când
se impune o tasare foarte puternică a furajului însilozat.
 Aceste plante se mai pot însiloza și prin folosirea unor aditivi care măresc conținutul în glucide
solubile sau crează un mediu acid, ceea ce permite declanșarea fermentației lactice.
O condiție esențială pentru o bună însilozare o constituie crearea în masa însilozată a unui
mediu anaerob, favorabil bacteriilor acido-lactice și nefavorabil micoorganismelor care produc
fermentații nedorite.
Anaerobizarea se realizează prin tocarea plantelor la dimensiuni corespunzătoare, tasarea
puternică și continuă în tot timpul însilozării.
Prin respectarea la însilozarea nutrețurilor a condițiilor prezentate, aciditatea totală a furajului
realizat trebuie să fie de 1,5-2,5%, din care, 70-75% acid lactic.

69. Procese biochimice din timpul însilozării furajelor: fermentaţia

butirică
Fermentația butirică este produsă de bacterii specifice și are loc când plantele însilozate sunt
sărace în glucide solubile, umiditatea este ridicată (>70)%) și reacția mediului corespunzătoare
unui pH > 4,5. În acest caz se înmulțesc bacteriile aparținând genului Clostridium, care oxidează
acidul lactic și aminoacizii, rezultând acid butiric, amoniac și diverse amine (histamină,
cadaverină, putrescină, triptamină) ce sunt dăunătoare sănătății animalelor, iar nutrețul capătă
miros și gust neplăcut.
Nutrețul bine însilozat nu trebuie să conțină > 0,3% acid butiric.
Fermentația butirică poate fi evită prin îmbogățirea mediului în glucide solubile și adăugarea
unor substanțe organice sau neorganice care reduc reacția mediului la valori de pH <4,5.

70. Procese biochimice din timpul însilozării furajelor: fermentaţia

acetică, alcoolică şi procesele de mucegăire, putrefacţie
Fermentația acetică este produsă de activitatea bacteriilor coliforme (Aerogenes și
Colibacilii), rezultând acid acetic. Sub acțiunea bacteriilor din grupa Colibacililor glucoza este
transformată în acid lactic, gaze, acid acetic și alcool etilic.
2 C₆H₁₂O₆ + H₂0 = 2 C₃H₆O₃ + 2 CO₂ + 2 H₂ + C₂H₄O₂ + C₂H₅OH
Acidul acetic mai poate rezulta ca produs secundar din activitatea bacteriilor lactice
heterofermentative. Fermentația acetică are loc în condiții de aerobioză și de aceea este mai
frecventă la suprafața silozului unde nutrețul este în contact cu aerul sau când se prelungește
durata de însilozare și tasarea nu este corespunzătoare. Poate fi evitată prin eliminarea completă a
aerului din furajul însilozat, dar prezența acidului acetic nu poate fi înlăturată datorită activității
bacteriilor lactice heterofermentative.
Acidul acetic în cantități mari depreciază calitatea nutrețului, imprimându-i un gust acru și
miros înțepător. Se cere ca acidul acetic să nu depășească 1/3 din aciditatea totală a silozului.
Fermentația alcoolică-produsă de microorganisme din categoria drojdiilor, care transformă
glucidele în alcool etilic și CO₂. C₆H₁₂O₆ → 2 C₂H₅OH + 2 CO₂
Drojdiile se pot dezvolta atât în prezența cât și în lipsa aerului și sunt rezistente la aciditate.
Drojdiile se dezvoltă în primele zile ale însilozării și sunt consumatoare de oxigen, creând
condiții nefavorabile pentru dezvoltarea bacteriilor ce produc fermentații nedorite.
Dacă fermentația alcoolică se menține în limite restrânse nu este dăunătoare, ci dimpotrivă,
imprimă nutrețului o aromă și un gust plăcut. Într-un siloz normal, acizii rezultați din
fermentațiile prezentate, trebuie să se încadreze în anumite limite.
Bacteriile de putrefacție sunt mult răspândite în natură și pot deprecia calitatea nutrețului
însilozat. Pot fi distruse prin crearea unui mediu acid, cu pH<4,5.
Procesul de mucegăire este determinat de microorganisme aerobe ce aparțin genurilor
Penicillium, Aspergillus, Cladosporium și altele. Mucegăirea este frecventă la însilozarea
nutrețurilor netocate, cu umiditate scăzută, care se tasează greu și eliminarea aerului din furajul
însilozat s-a făcut necorespunzător. Nutrețul mucegăit provoacă tulburări digestive și intoxicații
grave la animale.

71. Tehnologia însilozării furajelor (operaţiunile fluxului tehnologic)

Cuprinde o succesiune de operațiuni care conduc la realizarea unui nutreț murat de bună
calitate: pregătirea spațiilor de depozitare; stabilirea epocii de recoltare; recoltarea și transportul;
însilozarea propriu-zisă.
Repararea și curățirea silozurilor
Înainte cu 2-3 săptămâni de însilozare să se efectueze curățirea spațiilor ce urmează a fi
folosite pentru însilozarea nutrețurilor. Dacă este cazul se execută și reparațiile necesare.
După curățire este obligatoriu dezinfectarea spațiilor cu var stins în concentrație de 5%, sulfat
de cupru 1% ș.a.
Faza optimă de vegetație pentru recoltarea plantelor
Recoltarea plantelor să se efectueze când se înregistrează producția maximă din punct de
vedere cantitativ și prezintă cel mai mare conținut de substanțe nutritive.
Umiditatea plantelor trebuie să fie de 60-70% sau mai redusă, în funcție de planta care se
însilozează și felul nutrețului murat pe care dorim să-l obținem (siloz, semisiloz, semifân).
 Faza optimă de recoltare - în funcție de specie, condițiile de cultivare și categoria de siloz pe
care dorim să o realizăm.
Recoltarea și transportul
Recoltarea se face mecanizat, preferându-se utilajele care concomitent cu tăierea execută și
tocarea nutrețului.
Ritmul de recoltare trebuie corelat cu posibilitățile de transport și însilozare.
Transportul nutrețului la locul de însilozare se face cu mijloace prevăzute cu dispozitive
pentru descărcarea automată și în număr suficient;
Un siloz de 500-1000 tone trebuie încheiat în 5-10 zile.
După descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de 30-35 cm grosime și se tasează, în
mod continuu de la primul la ultimul strat, cu tractoare pe șenile sau pe roți echipate cu pneuri
duble și lamă nivelatoare.
La vârf, silozul se lasă cu coamă, pentru ușurarea scurgerii apei, după care se acoperă cu
diferite materiale (folie de material plastic, tăiței de sfeclă, paie, baloturi de paie etc.) pentru
menținerea condițiilor de anaerobioză realizate prin tasare.
Neizolarea sau izolarea defectuoasă determină pierderi mari, până la 50% în cazul silozurilor
din plante verzi și peste 50% la silozurile din amestecuri cu grosiere.

72. Însilozarea la cald şi însilozarea la rece

Însilozarea la cald este puțin utilizată în practică deoarece pierderile de substanțe nutritive
digestibile ajung la 20-30%.
Temperatura ridicată (>30˚) favorizează dezvoltarea bacteriilor de fermentație butirică, iar
însușirile organoleptice ale nutrețului se înrăutățesc.
Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutrețul bine tocat, cu o umiditate de peste 70%, se
așează în straturi de 1,5-2 m grosime. După 1-2 zile, timp în care temperatura din masa silozului
se ridică la 50-60˚C, se tasează și se așează starturile următoare, procedându-se în același mod
până ce se umple silozul, când se izolează de mediu prin acoperire.Încărcarea unui siloz durează
mai mult, iar calitatea este inferioară.
Însilozarea la rece (obișnuită) se practică la plantele cu un conținut în apă, de peste 70%, bogate
în glucide solubile, dar și la plantele care se însilozează mai greu, prin adăugarea unor nutrețuri
bogate în zaharuri, în scopul ridicării conținutului în glucide solubile la circa 12,6-16,1%.
Fluxul tehnologic: plantele se recoltează din câmp cu combine speciale, care execută tăierea și
o mărunțire cât mai fină prin tocare și se așează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu
așezarea, se face nivelarea și o puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată.
 În final să se asigure o cât mai bună etanșeizare, prin acoperire cu diferite materiale.
Temperatura în masa silozului se ridică la 25-30˚C, iar pierderile prin oxidare sunt < față de
însilozarea la cald (cca 12-17%).

73. Însilozarea cu umiditate redusă

Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un procedeu modern aplicat pe scară largă la
însilozarea nutrețurilor bogate în proteine și cu conținut mai redus în glucide fermentescibile, în
special la leguminoase perene, dar și la graminee, fiind foarte economic, cu pierderi mici de
substanțe nutritive. Metoda se bazează pe reducerea umidității prin ofilire, purtând denumirea și
de metoda ofilirii.
În funcție de umiditatea plantelor la însilozare se pot realiza următoarele tipuri de furaje:
semisilozul și semifânul.
Semisilozul, se obține din însilozarea culturilor pure de leguminoase sau graminee de nutreț
(lucernă, trifoi, iarbă de Sudan, sorg x iarbă de Sudan) sau a culturilor în amestec de graminee și
leguminoase
Tehnologia prevede reducerea conținutului furajului în apă la 55-65%, prin lăsarea în brazde
pentru ofilire timp de 4-24 ore, în funcție de durata și intensitatea luminii solare, precum și de
tehnologia recoltării.
La recoltarea cu strivirea plantelor pierderea apei până la conținutul de 60% se poate realiza în
numai 4-10 ore, iar la folosirea cositorilor purtate, în 10-24 ore .
După ofilire materialul vegetal se adună și se mărunțește prin tocare, apoi se transportă la locul
de însilozat unde se așează în straturi succesive de 35-40 cm grosime, presându-se energic
fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un timp cât mai scurt și acoperit imediat cu folie de
material plastic sau alte materiale pentru a evita contactul cu mediul extern.
În materialul însilozat se petrec aceleași procese de fermentație ca și în cazul silozului
obișnuit.
• pierderile prin fermentație și scurgere sunt mai mici;
• fermentația butirică este inhibată, iar consumabilitatea furajului realizat este mai bună, în
comparație cu silozul obișnuit.
• prepararea semisilozului presupune și anumite riscuri legate de ofilirea în câmp, unde se pot
produce pierderi însemnate de substanțe nutritive, când timpul este nefavorabil.
Recoltarea se face în două faze, mărind astfel, numărul de treceri pe lan și consumul de
carburanți, costuri >.
 Valoarea nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35 U.N./kg, față de 0,15-0,20 U.N./kg la
nutrețul însilozat obișnuit.
Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor cu umiditate de 45-55%.
Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare cu cea aplicată la semisiloz, cu
deosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă, realizându-se în timp de 24-48 ore. În acest caz,
riscurile de pierderi datorate de timpul nefavorabil sunt mai mari.
Atenție deosebită trebuie acordată mărunțirii cât mai fine a plantelor, îndepărtării aerului prin
tasare, umplerii cât mai rapide și izolării cu folii de material plastic. Procesul de fermentație este
mai redus, de aceea semifânul poate avea un conținut mai scăzut în acid lactic, un pH >.

74. Însilozarea cu ajutorul aditivilor

Însilozarea prin folosirea de aditivi se recomandă în cazul conservării furajelor sărace în
glucide solubile.
Tehnologia este asemănătoare cu cea obișnuită, cu deosebirea că la nutrețurile însilozate se
adaugă diferiți aditivi pentru a mări conținutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea
aciditatea din masa însilozată la valori de pH sub 4,5. Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi
împărțite în trei grupe: aditivi furajeri, chimici și biologici.
Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele:
- uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantități de 50-100 kg/t de m.v.;
- fân tocat sau paie tocate în proporție de 10-30% din masa ce se însilozează, pentru reducerea
umidității;
- melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pentru însilozarea
leguminoaselor fără ofilire;
- melasă soluție, diluată cu 1-2 părți apă, în proporție de 2-4%;
- zahăr furajer în proporție de 2%;
- graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea leguminoaselor, în
proporție de 1,5-2 părți graminee la o parte leguminoase bine tocate.
Aditivi chimici: acizi organici sau anorganici, precum și unele preparate (Metabisulfitul, sarea
“Kofa”, Microacid) cu acțiune bacteriostatică pentru organismele ce provoacă fermentația
butirică.
În țările nordice-metoda Virtanen, constă în stropirea silozului cu un amestec de acid sulfuric
(15%) și acid clorhidric (85%), diluat cu apă în raport de 1:7, 1 parte amestec la 7 părți apă.
Se folosesc 5-7 l soluție la 100 kg material de însilozat, în funcție de conținutul plantelor în
glucide solubile, doza mai mare fiind pentru leguminoase.
 Soluția Virtanen scade pH-ul mediului sub 4,0, inhibă respirația celulară și înlătură microflora
nedorită. Metoda este dificilă, iar silozul rezultat poate provoca decalcifieri în organismul
animal.
Acidul formic are același scop, fiind însă mai puțin dăunător organismului animal. Se folosesc
soluții în concentrație de 5-7%, în doze de 4-5 l/100 kg nutreț verde. Metoda este costisitoare și
din această cauză nu s-a extins.
Metabisulfitul de sodiu și sarea “Kofa”, inhibă fermentația butirică, dar nu împiedică
proteolaza și nici pierderile de substanțe nutritive. Se administrează în cantitate de 0,3-0,5 kg la
100 kg masă însilozată.
Preparatul românesc “Microacid”, sub formă de pulbere, obținut prin trecerea acidului
sulfuric pe rumeguș de lemn. Se administrează în proporție de 0,5-1%, pe timp frumos și de
1,5%, pe timp nefavorabil, din greutatea nutrețului însilozat.
Aditivi biologici. Din acaestă grupă face parte preparatul biologic românesc pe bază de bacterii
acidolactice de tipul “Lactosil”, care este utilizat pentru îmbunătățirea proceselor fermentative
din plantele furajere însilozate, dar și direct în hrana tineretului animal pentru prevenirea
tulburărilor gastrointestinale.
Preparatul conține culturi de bacterii acidolactice din genul Lactobacillus și se prezintă sub
formă lichidă (15-18% s.u.) sau semiumedă (55-60% s.u.). Se folosește în cantitate de 1 l sau 1
kg/t de furaj însilozat, bine tocat.

75. Tehnologia însilozării porumbului plantă întreagă şi ştiuleţi

Însilozarea porumbului plantă întreagă.
Momentul optim de recoltare pentru însilozare este în faza de lapte-ceară la porumbul neirigat
și în faza de ceară la cel irigat. La porumbul siloz din cultură succesivă, faza optimă de recoltare
corespunde cu perioada 10-25 octombrie, funcție de zona și evoluția vremii.
Recoltarea se face cu combine specifice, plantele se mărunțesc prin tocare la dimensiuni de 2-
3 cm, iar tasarea și acoperirea se fac în mod obișnuit. Datorită conținutului ridicat în glucide
solubile, porumbul se însilozează singur sau în amestec cu plante greu însilozabile.
Maturarea silozului - 3-4 săptămâni. Valoarea nutritivă este de 0,21-0,24 U.N. la 1 kg siloz.
Însilozarea știuleților de porumb.
Conservarea eficientă a știuleților de porumb cu umiditate ridicată la recoltare se realizează
prin însilozare. Se pot însiloza știuleți cu pănuși (pentru rumegătoare) sau fără pănuși (pentru
porci și păsări) sub formă de pastă.
 Umiditatea știuleților în primul caz trebuie să fie de 35-50%, iar în al doilea caz de 30-35%,
pentru ca însilozarea să se desfășoare în bune condiții.
Se transformă în pastă prin măcinare cu mori cu ciocănele, utilizând site cu Ø >5 mm, astfel ca
dimensiunile particulelor să fie între 5-8 mm când umiditatea știuleților este < 35% și de 7-10
mm, la o umiditate de > 35%.
Pasta obținută se conservă prin metoda de însilozare la rece, cu tasarea fiecărui strat și izolarea
de aer.
În cazul când umiditatea știuleților >40%, pasta se poate însiloza și în amestec cu 5-10%
făinuri de concentrate sau făină din fân de lucernă, pentru corectarea nivelului proteic și
prevenirea fermentațiilor nedorită (alcoolică, acetică).
Maturarea silozului se realizează în 30-60 zile, în funcție de intensitatea fermenției lactice.
Valoarea nutritivă este de 0,44-0,45 UN la 1 kg nutreț murat.

76. Tehnologia însilozării cocenilor şi ciocălăilor de porumb

Însilozarea cocenilor de porumb.
Valorificarea mai bună a cocenilor de porumb se poate face prin însilozare la rece sau cu
adaos de aditivi. Hibrizii de porumb din grupele 300-400, la maturitatea știuleților, au tulpinile
verzi, cu un conținut de circa 50% umiditate.
Se pot conserva după tehnologia însilozării porumbului plantă întreagă, dar tocarea trebuie
făcută mai fin (1-2 cm), tasarea mai puternică, pentru desfășurarea în bune condiții a fermentației
lactice.
Dacă umiditatea cocenilor de însilozat este <50%, se folosește metoda însilozării cu diferiți
aditivi (saramură, melasă, tăiței de sfeclă, borhot de la fabrica de spirt, nutrețuri verzi sau
suculente etc.).
Însilozarea cu adaos de saramură prezintă avantajul că asigură, odată cu administrarea
nutrețului, și cantitatea de sare necesară pentru rumegătoare. Se folosesc 70-90 l saramură în
concentrație de 1-3% pentru 100 kg coceni, fără a influența negativ procesele de fermentație
lactică.
Tehnologia însilozării este asemănătoare cu cea obișnuită (la rece), cu particularitatea că
straturile de coceni se stropesc cu saramură.
Însilozarea cocenilor cu adaos de melasă. Se utilizează melasă în concentrație de 2%, uneori și
cu adaos de 1% sare, sporind conținutul cocenilor în apă și zahăr, fapt ce influențează pozitiv
fermentația lactică. Tehnologia - ca la însilozarea cu saramură.
 Însilozarea cocenilor în amestec cu tăiței proaspeți de sfeclă sau borhoturi de la fabricile de
spirt și bere. Se aplică în unitățile din apropierea fabricilor de zahăr sau spirt, folosind cantitatea
de 30-50 kg tăiței la 100 kg coceni tocați mărunt.
Distribuirea tăițeilor se poate face în straturi alternative cu coceni sau prin amestecare cu
aceștia. În primul caz se începe cu stratul de coceni, iar tasarea se face de fiecare dată înaintea
distribuirii stratului de tăiței. Grosimea straturilor de coceni se stabilește în așa fel încât
umiditatea din tăiței să asigure umectarea corectă a masei de coceni.
Însilozarea cocenilor în amestec cu nutrețuri verzi sau suculente. Se pot folosi în acest scop
floarea-soarelui și porumbul semănat în culturi succesive, sfecla furajeră, frunzele și coletele de
la sfecla pentru zahăr, dovlecii și pepenii furajeri;
Se recomandă adăugarea a 100-150 kg nutrețuri verzi sau suculente la 100 kg coceni tocați la
dimensiuni sub 1,5 cm. Se procedează la așezarea în straturi alternative a celor două componente,
cu tasarea puternică a fiecărui strat.
Însilozarea ciocălăilor de porumb se poate realiza numai în amestec cu nutrețuri bogate în apă,
cum ar fi tăițeii de sfeclă umezi, borhoturile și melasa, care îmbogățesc în același timp și
conținutul în glucide fermentescibile.
Pentru o bună însilozare se impune mărunțirea cât mai fină a ciocălăilor (particule cu diametrul
sub 5 mm) și amestecarea acestora, fie cu melasă în concentrație de 2-4%, folosind 50-60 l la 100
kg ciocălăi tocați, fie cu tăiței sau borhoturi în părți egale.
După omogenizare, amestecul se așează în straturi succesive de 40-45 cm grosime și se
tasează ca și în cazurile precedente.
Calitatea nutrețului se va îmbunătăți mult, dacă la structura amestecului se adaugă: 0,5% uree,
1% sare, 3-5% gozuri, tărâțe sau 5-10% făinuri. Se acordă o atenție deosebită izolării silozului.
Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20 UN la 1 kg nutreț.

77. Tehnologia însilozării gramineelor perene cultivate şi a

nutreţului de pe pajişti permanente
Gramineele perene cultivate au un conținut ridicat de glucide solubile, suficient ca însilozarea
să decurgă normal, în timp ce plantele recoltate de pe pajiștile permanente au în general un
conținut mai scăzut în glucide solubile, în funcție de compoziția floristică și cantitățile de
îngrășăminte minerale cu azot aplicate.
Când în compoziția floristică există un procent ridicat de leguminoase sau fertilizarea s-a
făcut cu doze numai de îngrășăminte cu N, conținutul în glucide solubile scade sub 10% din s.u.,
iar furajul obținut este greu însilozabil.
 Acestea, precum și gramineele din culturile perene cu peste 70% umiditate, se pot însiloza cu
rezultate bune fie prin metoda cu umiditate scăzută (prin ofilire), obținându-se semisilozul sau
semifânul, fie prin folosirea aditivilor.
În cazul însilozării cu umiditate scăzută, plantele se lasă în câmp pentru ofilire, apoi sunt
tocate mărunt (2-4 cm) și transportate la locul de însilozare, unde are loc o presare puternică și
continuă până la umplerea silozului.
Folosirea aditivilor permite crearea unui mediu acid necesar desfășurării normale a
proceselor fermentative și îmbogățirea substratului nutritiv. Dintre aditivi furajeri, se pot folosi:
uruieli de porumb, 50-100 kg/t de furaj însilozat, fân tocat sau paie tocate, în proporție de 15-
20% din masa furajului însilozat, melasă 2-4%, malț de orz uscat 1-1,5%, făinuri de cereale 3-
5%, borhot uscat 2-3%.
Aditivii chimici au o utilizare redusă, rezultate mai bune realizându-se prin folosirea acidului
formic, 3,5-5 l/t de furaj însilozat și a preparatului “Microacid”, în proporție de 0,5-1%.
Un interes deosebit prezintă folosirea aditivului biologic “Lactosil”, în doză de 1 kg/t de
nutreț însilozat. Silozul din plantele de pe pajiști conține 0,21 UN/kg de nutreț.

78. Tehnologia însilozării leguminoaselor perene cultivate

Leguminoasele furajere perene se însilozează când condițiile climatice nu permit pregătirea
fânului. Însilozarea se poate realiza prin metoda cu umiditate redusă sau prin folosirea aditivilor.
Momentul optim de recoltare este la începutul înfloririi.
Se practică însilozarea prin amestec cu plante verzi bogate în glucide (porumb, sorg, floarea-
soarelui, iarbă de Sudan etc.), în raport de 1-2 părți G., la o parte leguminoase. Se însilozează în
condiții bune și prin adaos:
• tărâțe, uruieli de porumb sau orz, în cantitate de 30 kg/t de m.v.;
• făinuri de cereale, în proporție de 10%;
• apă melasată (1 parte melasă și 2-3 părți apă), 100 l/t;
• preparatul Lactosil – 1 kg/t de furaj sau 1% preparat “Micoacid”.
• însilozarea cu umiditate redusă se face ca la plantele de graminee perene.
Pentru ca însilozarea să decurgă normal, este necesar ca leguminoasele să fie tocate (2-3 cm),
foarte bine tasate și corect izolate de mediul extern. Valoarea nutritivă a nutrețului - 0,16-0,20
UN/kg.

79. Tehnologia însilozării rădăcinoaselor, bostănoaselor şi a

plantelor de floarea soarelui
 Lucrările constau în tocarea și amestecarea cu nutrețuri fibroase sau grosiere bine tocate, în
proporție de 30-50% în cazul bostănoaselor și 20-25%, în cazul rădăcinoaselor.
Așezarea în siloz se face în straturi alternative, începând cu nutrețul fibros sau grosier, iar
presarea se face numai peste straturile de nutreț uscat.

80. Tipuri de silozuri

Însilozarea nutrețurilor se face în spații special construite sau amenajate, numite silozuri.
Pierderile de substanțe nutritive la însilozare și calitatea nutrețului sunt condiționate și de tipurile
de siloz utilizate.
Acestea au fost grupate în trei categorii: silozuri de suprafață, silozuri semiîngropate și silozuri
îngropate, fiecare cu mai multe variante.
Silozuri de suprafață. Acestea pot fi orizontale și verticale:
Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite, fiind practice și economice și pot avea caracter
permanent sau temporar, în funcție de construcție. Capacitatea - 500-1500 tone.
Silozurile în formă de stivă sunt cele mai simple silozuri orizontale. Acestea au dezavantajul
că nu permit o presare bună a furajului și pe marginile stivei, iar pierderile sunt relativ mari.
Silozul se clădește sub formă paralelipipedică, dimensiunile depinzând de cantitatea de nutreț ce
se însilozează (20-40 m lungime, 6-12 m lățime și 3-5 m înălțime).
După tasare, marginile silozului se taie până la nutrețul bine tasat, dându-i o formă
paralelipipedică sau de trunchi de piramidă.
Silozurile platformă pot fi cu pereți nedemontabili, construiți din materiale durabile (beton,
piatră, cărămidă) sau cu pereți demontabili, din panouri care se înlătură după terminarea
silozului, platforma fiind folosită în alte scopuri.
La silozurile cu pereții nedemontabili, platforma se construiește cu două pante: pe linia lățimii
(3-5%) și longitudinal (1-3%). Dimensiunile silozurilor platformă variază între: l=6-12 (15) m,
h=2-2,5 (3) m și până la 40 (50) m lungime.
Silozurile în formă de movilă (grămadă) permit tasarea întregii mase de furaj, însă suprafața de
contact cu aerul este mare. Se pot folosi în locul silozurilor de suprafață în formă de stivă fără
pereți laterali, la care pierderile de substanțe nutritive ajung la peste 30%. Cele mai indicate sunt
silozurile platformă.
Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălțimi de 8-20 m și sunt construite din beton,
cărămidă, piatră, tablă etc.. Capacitatea de 100-500 tone și sunt prevăzute în pereți cu canale
verticale, iar la bază cu guri și bazine de colectare pentru evacuarea excesului de umiditate.
 Încărcarea și descărcarea nutrețului se face mecanizat, iar tasarea se realizează prin greutate
proprie. Sunt mai puțin răspândite datorită costurilor ridicate.
Silozuri semiîngropate. Se construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă adâncime
și au formă de tranșee sau de celule.
Pereții de deasupra solului se confecționează din panori de lemn, plăci prefabricate, baloturi de
paie etc., iar pereții subsolului din pământ bătătorit.
În cazul silozurilor căptușite în sol cu piatră, cărămidă sau beton și partea de la suprafață se
face din același material, în special la cele sub formă de celule. Dimensiunile silozurilor tranșee
sunt de 20-30 m lungime, 5 m lățime la bază, respectiv 6 (6,5) m la suprafață și de 2-2,5 m
înălțime, din care 1-1,5 m în interiorul tranșeei. Capacitatea este de 200-700 t.
Silozurile sub formă de celule au dimensiuni mult mai mici, cu o capacitate de 30-50 tone, se
construiesc numai sub acoperișuri, cu 2/3 din înălțime în sol și 1/3 la suprafață. Se utilizează
pentru însilozarea nutrețurilor valoroase destinate în special porcinelor.
Se amplasează în apropierea adăposturilor și sunt prevăzute cu sisteme mecanizate pentru
efectuarea operațiunilor de încărcare, descărcare și distribuire a furajului însilozat.
Silozuri îngropate. Se pot construi numai pe terenurile cu apă freatică la o adâncime mai
mare de 3-4 m și au formă de tranșee sau gropi, cu pereții verticali sau oblici.
Capacitate de 50-500 t. Dimensiuni: lungimea 10-40 m, lățimea la bază 4-5 m, la suprafață 5-
6 m, iar înălțimea de 2,5-3 m. Pereții laterali și baza acestor silozuri se căptușesc cu piatră,
cărămidă sau alte materiale, pentru reducerea pierderilor, iar pentru evacuarea excesului de apă
se prevăd guri de colectare. Pentru ușurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se fac în
pantă de 45˚.
Silozuri în pungi sau saci de plastic individuali. Reușita însilozării este condiționată de
aceleași reguli ca în celelalte sisteme de însilozare. Se utilizează pentru realizarea semisilozului
și semifânului. Nutrețul de însilozat se introduce din mașina de adunat, tocat și presat direct în
punga (sacul) de material plastic, care după umplere este închisă ermetic.
Anaerobioza este asigurată de bioxidul de carbon rezultat din procesele de fermentație sau prin
procedeul vidării. Rezultă un furaj de foarte bună calitate, pierderile sunt foarte mici, însă
costurile sunt mari datorită plasticului utilizat.

81. Deschiderea silozurilor şi calitatea furajelor însilozate

Silozurile din porumb, sorg, alte cereale furajere, precum și cele din plante ofilite, se
maturează în timp de 30-60 zile; silozurile din grosiere se maturează în circa 60-90 zile.
 Deschiderea silozului se face de la unul din capete, îndepărtându-se materialul cu care a fost
acoperit și eventual nutrețul degradat.
Se taie pe verticală porțiunea descoperită, cu ajutorul cuțitelor speciale sau cu hârlețul și se
scoate cantitatea necesară animalelor, după care se acoperă cu folii de material plastic.
Calitatea furajului însilozat - depinde de o multitudine de factori: valoarea nutritivă a
materialului ce se însilozează, tipul de siloz, tehnologia aplicată, metoda de însilozare folosită
etc.
Prelevarea probelor din silozurile de suprafață orizontale sau din cele îngropate și
semiîngropate probele se ridică de la nivelul treimii mijlocii din înălțimea silozului și de la o
depărtare de 70-80 cm de pereții laterali; din silozurile turn, proba se ia de la partea superioară,
din centru, la adâncimea de 1 m. Probele medii vor avea o greutate de circa 2-3 kg.
Aprecierea calității nutrețului murat:
• organoleptic - culoarea, mirosul, gustul, structura;
• prin analize chimice: valoarea pH, conținutul în acizi și raportul dintre aceștia, conținutul în
PB etc..
Se apreciază că nutrețul este de calitate bună dacă are o culoare apropiată de aceea a plantelor
din care a provenit, un miros plăcut (de pâine proaspătă, de mere coapte), un gust acrișor-
dulceag, aromat, o structură apropiată de cea inițială a plantelor, valoarea pH între 3,8-4,5,
cantitatea totală de acizi între 1,5-2,5%, din care cel puțin 2/3 să fie acid lactic, acidul acetic
maximum 1/3, iar acidul butiric să lipsească.
La un siloz și semisiloz de bună calitate, conținutul în acid lactic trebuie să fie cuprins între 6-
11% din substanța uscată.