Adaptări ale mamiferelor la mediul de viață.

Zona savanelor- În funcție de condițiile existente în cele două anotimpuri ale anului, viața animalelor
din savană se desfășoară în mod diferit. În anotimpul secetos, dispariția ierburilor determină
migrarea unor păsări și mamifere spre locurile unde își pot găsi hrana. În anotimpul ploios, bogăția
ierburilor oferă hrana îmbelșugată numeroaselor mamifere erbivore (girafe,zebre, antilope).

Zona deșerturilor- Deșerturile sunte regiunile cele mai uscate de pe Pământ. Multe animale se
adăpostesc în timpul zilei și ies la căderea nopții în căutarea hranei. Ele sunt capabile să
spuraviețuiască cu foarte puțină apă. De exemplu, cămila poate să nu bea apă săptămâni întregi,
pentru că o înmagazinează în cantitate mare în stomacul ei buretos

Zona mediteraneană- Este caracterizată prin temperaturi ridicate și numeroase animale sunt
adaptate la activitatea nocturnă (păsări, viezuri, hiene, lili eci), adăpostindu-se în timpul zilei. Altele
rezistă însă la căldură, căutându-și hrană ziua.

Zona de stepă -Această zonă cuprinde întinse terenuri acopreite cu iarbă, care adăpostesc
numeroase rozătoare (popândăi, șoareci de câmp) ce își sapă galerii în pământ. Culoarea animalelor
din stepă este cafeniu-cenușie, asemănătoare pământului și ierburilor uscate. Zona pădurilor de
foioase și conifere .Verile puțin călduroase și iernile relativ blânde oferă hrană din abundență
numeroaselor animale care o populează: insecte, viermii, șopârle, păsări(ciocănitori, forfecuțe),
mamifere (vulpi, iepuri).

Popândăul este animal tipic zonei de stepa şi silvostepa, fiind deosebit de numeros în Dobrogea,
sudul Olteniei, Muntenia şi Moldova.

Bine adaptat la mediu, popândăul parcurge şi o stare de estivaţie, în care intră în verile secetoase, cu
condiţii grele de hrănire, iar uneori intra în hibernare direct după estivaţie. Astfel că, în decursul unui
an, în astfel de condiţii, are o perioadă de activitate de numai 3-4 luni. Pentru iarnă nu îşi face
provizii, starea de hibernare fiind profundă şi continuă.

Zona de taiga -Animalele caracteristice acestei zone (elani, veverițe, șoareci, urși bruni) s-au adaptat
iernilor aspre și verilor friguroase. Unele animale își fac rezerve de hrană în timpul verii, altele intră
în hibernare. Elanul (Alces alces) are picioare lungi, care îi permit să alerge prin zăpada moale .

Zona de tundră -Deși clima este neprielnică și solul înghețat aproape tot anul, mai multe animale sau
adaptat condițiilor de viață. Astfel, culoarea unora (,potârnichi, vulpi, iepuri) a devenit albă ca a
zăpezii, apărându-se mai bine de dușmani, iar renul are degetele acoperite cu copite late, care îl
împiedică să se afunde în zăpadă.

Vulpea vulgare (Vulpes lagopus) este una dintre cele mai comune animale tundre arctice. Vulpea are
o blana groasa care se transforma din iarna in maro in alb si o forma rotunjita a corpului care ajuta la
conservarea caldurii. Are o baza larga de prada care include lemmings, voles, pește, păsări marine și
multe altele.
Bivol( Bubalus bubalus)- Este remarcat faptul că mirosul puternic emis de bărbații speciei în timpul
șoselei sezoniere, muscoxul (Ovibos moschatus) este, de asemenea, unul dintre animalele de tundră.
Mirosul ajută bărbații să atragă femele în timpul sezonului de împerechere. Muskox are, de asemenea,
haine groase care îi protejează de vremea rece a habitatului lor. Aceste animale ocupă regiunea arctică
canadiană, precum și Groenlanda. Siberia, Norvegia, Suedia și Alaska au unele mici populații introduse de
boul de mosc.

Arcul Arctic (Lepus arcticus)- locuiește în regiunile tundre ale lumii, unde este bine adaptat
habitatului montan și polar. Urechile și membrele scurte, blana groasă și un mic nas de
iepure arctic ajută la conservarea căldurii corporale. Greutatea corporală reprezintă 20% din
greutatea corporală a iepurelui Arctic. Ei trăiesc în năpâi săpate pe pământ, se mișcă singuri
sau în grupuri și pot alerga la viteze de 60 km pe oră.

Zona polară -Aici, animalele reușesc să trăiasca pe gheață și chiar apa înghețată a Arcticii și
Antarcticii. Blana lor deasă ( la ursul polar), stratul de grăsime de sub piele ( la foci), penajul des și
umflat (la pinguni) le permit să-și păsteze căldura corpului.

Ursul polar (Ursus maritimus)- Ursul polar este perfect adaptat la conditiile grele de viata de la Polul
Nord unde temperaturile ajung si la -45 de grade Celsius. Adaptarile la vremea rece, de iarna, implica
culoarea blanii ce ajuta la camuflare si marimea sa mare care-l ajuta la mentinerea temperaturii
corpului. Pentru mai multa caldura, blana ursului polar este formata din doua straturi ce asigura o
buna izolatie si prin urmare, nu pierde aproape deloc din caldura corpului. Ursul polar are un strat de
grasime de aproape 11 centimetri grosime, urechile si coada fiind mici tocmai pentru a preveni
pierderea caldurii.

Blana de pe picioarele ursului polar il protejeaza de frig si nu permite alunecarea pe gheata. In plus,
exista mici umflaturi pe talpile picioarelor, inca o arma impotriva alunecarii pe gheata.

Ursul polar are un bun simt al mirosului ce-l ajuta sa miroase prada chiar daca este ascunsa sau
camuflata in zapada. Totodata este si un bun inotator. In mod neobisnuit, ursul polar inoata doar cu
picioarele din fata si isi lungeste gatul pentru a nu pierde din raza vizuala. Pentru ca blana sa este
impermeabila si izolatoare, ajuta ursul polar sa pluteasca la suprafata. Poate ramane sub apa pana la
2 minute si surprinde deseori focile tinere si morsele care se odihnesc pe sloiurile de gheata.
Focile- tinere sunt acoperite de o blana densa, moale, foarte des de culoare alba. La cele mature,
blana este aspra si scurta, iar cateva specii sunt aproape fara blana. Alte specii de foca au modele
culori si forme. Un strat gros, izolator de grasime se afla sub piele, iar greutatea sa poate ajunge la 25%
din greutatea corpului.