CASSIOPEIA

Cassiopeia stătea rezemată de un acoperiș cu creneluri, privind de sus aleile întortocheate și străzile
aglomerate din Urzeris. De ani întregi, acest oraș de pe coastă se afla în stăpânirea Noxusului și totuși,
parcă refuza încă să-și accepte noua identitate: părea în continuare antic, ca și cum ar fi rezistat în tăcere
în fața viitorului.

Un exemplu perfect de urbe shurimană.

Indiferentă la aerul răcoros al nopții, Cassiopeia purta o rochie subțire de mătase transparentă, care-i
dezvăluia șoldurile, acolo unde pielea ei fină se îngemăna cu solzii de șarpe. Un miros de carne friptă se
înălța până în ascunzișul ei de deasupra străzilor, pălind în comparație cu duhoarea miilor de oameni
îngrămădiți unii peste alții. Veninul i se amesteca în salivă, iar gura îi ardea. Lovi într-o doară zidul cu
coada, crăpându-l și trimițând firimituri de piatră pe străzile de dedesubt.

Șobolanii se împrăștiară în toate direcțiile. Copii ai străzii se vânzoleau pe la colțuri, în timp ce siluete cu
chipurile ascunse sub glugi șușoteau în umbre, iar soldați vânjoși intrau și ieșeau împleticindu-se din
taverne. Niciunul dintre ei nu vedea prădătoarea ascunsă deasupra lor.

Cassiopeia își trecu mâna peste solzii care-i acopereau trupul ascuns în umbre. Odată, fusese o persoană
cu putere și influență în Noxus: asasinii ar fi ucis pe oricine la un simplu gest din partea ei, soldații îi
mărturiseau cele mai adânci secrete, iar generalii îi urmau sfatul, sperând să-i câștige bunăvoința și
protecția. Cassiopeia oftă. Acum își făcea apariția numai sub vălul nopții. Nu mai era de multă vreme o
persoană influentă în societatea noxiană. Totul se schimbase când fusese transformată într-o creatură
respingătoare, nevoită să se ascundă.

La întoarcerea din deșert, Cassiopeia se ascunsese în cripta familiei ei, înspăimântată de noua ei formă.
Timp de săptămâni întregi, stătuse singură în cavoul rece și umed, măcinată de dezgust pentru trupul ei
de șarpe și deplângând viața nobilă la care nu se putea întoarce.

În cele din urmă, dorința de a vâna o biruise, așa că se furișase în oraș pe timpul nopții, când toți erau
cufundați în somn.

Cassiopeia se trezi din reverie când văzu ieșind dintr-o tavernă un soldat cu umerii lați, îmbrăcat într-o
armură de piele și ținând o halbă în mână. În sfârșit, cel pe care-l așteptase. Îl urmări de sus, alunecând
ca o umbră peste ziduri și arcade, până când soldatul ajunse într-o curte goală. Perfect. Se undui până pe
un acoperiș din apropiere. În ochi îi strălucea fiorul vânătorii.
Umbra ei căzu pe soldat, care se întoarse, beat și sfidător.

– Știu că ești acolo! Arată-te!

Coada Cassiopeiei zvâcni de nerăbdare. Limba bifurcată îi ieși dintre buze și gustă aerul. Inspiră mirosul
dulce al sângelui soldatului, apoi expiră extrem de mulțumită.

– Înfruntă-mă! strigă el. Nu-s un animal, ca să te furișezi așa pe lângă mine.

Cassiopeia sâsâi, furioasă. Înainte să apuce soldatul să se uite în sus, alunecase până în cealaltă parte a
curții și ajunsese direct deasupra lui, rămânând ascunsă în umbre.

– Deci te crezi mai presus decât un animal? zise ea.

Bărbatul întoarse capul brusc, încercând să-și dea seama de unde venea vocea.

– Cum ai ajuns așa de repede aici? întrebă el cu vocea tremurândă, care-i trăda falsa vitejie.

– Nici măcar bestiile nu sunt atât de sălbatice ca tine, zise Cassiopeia.

Cu suflarea întretăiată, bărbatul se dădu înapoi, căutând o cale de scăpare. Bătu cu pumnii în ușa fiecărei
case, dar toate erau zăvorâte. Cassiopeia își imagină teroarea pe care o simțea, încercând să-și dea
seama cine-l vânează și de ce.

– Nu vrei să te pui cu mine! strigă soldatul și își scoase sabia, întorcându-se încoace și încolo, neștiind
către cine să-și arunce amenințarea. Am întâlnit dușmani mai răi ca tine și i-am măcelărit pe toți.

– Nu doar dușmani, răspunse Cassiopeia. Am văzut eu cu ce te ocupi. Nu ești singurul care se furișează la
adăpostul întunericului.
Când bărbatul se întoarse către voce, Cassiopeia scuipă o gură dezgustătoare de venin spre el. Soldatul
urlă de durere. Picăturile de venin se transformaseră în găuri cât monedele, arzându-i armura și pielea.
Cassiopeia inspiră adânc mirosul de piele și carne arsă.

– Cine ești? întrebă bărbatul, agitându-și sabia. De ce-mi faci asta?

– Te-am urmărit, răspunse Cassiopeia. Știu cine ești, știu ce faci...

– Nu te privește pe tine ce fac eu.

– Știu că omori copii pentru carne de dragon. Am auzit că e o afacere profitabilă.

Bărbatul înfipse latul sabiei între obloanele unui geam din apropiere și încercă în zadar să le deschidă.

– Am mai auzit și de cele trei fete de la tavernă, zise Cassiopeia. Sarmela, Elmin și Lyx. Au fost găsite ieri
în râu. De-abia le-au mai recunoscut după ce le-ai făcut.

Gândul de a-și înfige ghearele în carnea lui o înfioră de plăcere.

– Nu mă poți înfrunta din umbră, strigă bărbatul, pregătindu-se de luptă. Arată-te!

– Foarte bine, zise Cassiopeia.

Alunecă până în curte și se ridică în capul oaselor în fața lui. Bărbatul înmărmuri de groază. Mâinile îi
tremurau necontrolat. Cassiopeia era mai înaltă decât el cu mai bine de un cap și-l săgeta cu privirea ei
nemiloasă.

– Ești un monstru! urlă el.

– Monstru, murmură Cassiopeia. Mi s-a zis și mai rău.

Alunecă spre stânga și îi lovi picioarele cu coada, doborându-l cu ușurință.

Apoi își răsuci coada în jurul pieptului soldatului și-l strânse din ce în ce mai tare, simțind cum i se zbătea
inima în strânsoarea ei. Îi auzi oasele pârâind, însă rezistă tentației de a-l strivi cu totul și-l lăsă să-i
alunece printre solzi. Bărbatul se târî spre sabie și o ridică, cuprins de disperare. Cassiopeiei îi plăcea la
nebunie să-l vadă tremurând.

Începu să-i dea târcoale. Într-un final, soldatul o privi cu atenție, iar ochii i se măriră de uimire.

– Îți știu fața. Cassiopeia! exclamă el. Cum ai ajuns!

Bărbatul își sprijini sabia de pământ și reuși să se ridice în picioare.

– Asta faci acum, fugi după bețivi ca mine prin mahalale? continuă soldatul, scuipând sânge. Cu cât ești
mai sus, cu atât cazi mai tare, nu?

Cassiopeia sâsâi, arătându-și colții galbeni și plini de venin.

Îl privi drept în ochi, sfredelindu-l și ținându-i privirea captivă. Apoi urlă cu toată furia pe care-o avea:
furia împotriva creaturii în care se transformase, împotriva sorții care o smulsese dintr-o viață plină de
bogății și putere, împotriva distrugerii tuturor ambițiilor pe care le avusese vreodată. Toată ura îi
alimentă țipătul ascuțit și inuman.

Însă pe măsură ce strigătul umplea curtea, furia îi fu înlocuită de bucurie. Era ca și cum ar fi plutit, ca și
cum potențialul ei era infinit. Fiecare fibră a ființei ei părea să cânte, cuprinsă de o putere antică.

Din ochii Cassiopeiei izbucni o lumină arzătoare, verde ca smaraldul. Trupul bărbatului începu să se
transforme în piatră, blestemul sufocând teroarea din măruntaiele sale și încremenindu-l. Privirea îi
înmărmuri, iar ultimul său suspin rămase neauzit și suspendat în nemișcare.

Cassiopeia alunecă până la el și îi mângâie obrazul aspru. Pielea de odinioară arăta acum precum albia
uscată a unui râu.
– Pe vremuri, ar fi trebuit să manipulez, să mituiesc sau să... conving oamenii să facă ceea ce voiam eu,
zise ea. Dar acum... acum pur și simplu iau ceea ce vreau.

Cu o lovitură bruscă de coadă, dărâmă statuia. Zâmbi, iar ochii îi străluciră când piatra se sfărâmă într-o
mie de bucățele.

Era cum nu se poate mai mândră. Într-adevăr, viața ei aristocratică luase sfârșit, dar niciodată nu mai
simțise o putere atât de mare curgându-i prin vene. Se undui înapoi spre acoperișuri, cu mintea plină de
gânduri.

Următoarea ei victimă urma să fie o provocare mult mai mare.