Metode si tehnici de luarea deciziei in administratia

publica

Democrația liberală
Dacă politica românească de astăzi pare dominată de forme incipiente ale democrației liberale
și de o îngrijorătoare lipsă de voință în construirea democrației, în același timp suntem
conectați împreună cu spațiul european și nord-atlantic la emergența unui nou tip de politică –
postpolitica. Ascunsă ca prin ghicitură în scrierile lui Carl Schmitt, Michel Foucault și ale altora,
postpolitica este un termen lansat în mediul academic britanic abia în ultimul deceniu 1. Aflată
încă pe terenul testabilității empirice postpolitica este, mai înainte de a fi o realitate, o tendință
ce marchează democrațiile de tip occidental profund amprentate de comportamentul și chiar
doctrina dominantă a mai multor organizații internaționale de tipul Fondului Monetar
Internațional, Băncii Mondiale sau Uniunii Europene. Peste toate acestea, neoliberalismul,
doctrina politică dominantă în lumea occidentală pare să producă ea însăși o denaturare a
politicii moderne așa cum a fost ea înțeleasă de la inaugurarea ei de către Machiavelli și
Hobbes, primii gânditori care au scos politica din matricea teologică în care se născuse și au
transformat-o într-o activitate autonomă2.

Bunul cel mai de preț produs de-a lungul timpului de modernitatea politică pare a fi democrația
liberală, o democrație profund temperată de lege și cu o profundă tentație aristocratică vizibilă
mai ales prin profesionalizare și elitism. Legea este tamponul dintre cetățean și stat, iar cu cât în
cadrul regimului politic the rule of law este mai central cu atât fiecarărui cetățean îi este mai la
îndemână să facă apel împotriva puterii politice. În acest sens, democrația liberală în ipostaza
de ideal-tip weberian nu este sub nicio formă un enforcement al voinței majorității cetățenilor,
ci mai degrabă acel regim politic în care, în ciuda faptului că deciziile sunt luate procedural cu
majorități simple, absolute sau calificate, ele nu aduc atingere interesului niciunui cetățean.
Astfel democrația, deși presupune un spațiu al puterii în care cei care vor să exercite puterea
concurează, dezbat, se aliază, etc., la nivel social democrația este prin excelență consensualistă,
iar consensualismul nu poate fi atins decât atunci când deopotrivă cetățenii, politicienii și
instituțiile se pun sub umbrela statului de drept. În lipsa acestui spațiul gol al puterii stabilit de
către lege3, dar virtual confiscat de o oligarhie, democrația este anulată, iar cetățenii recurg la
proteste pe străzi sau apatie electorală, etc.

Democrația liberală își atinge peak-ul istoric și cea mai largă extindere geografică după cel de-al
doilea război mondial prin procesul de democratizare in masă ca răspuns la totalitarismele
1
Colin Crouch, Post-Democracy, Polity Press, Cambridge, 2004, passim.
2
Giovanni Sartori, 'What is Politics?', Political Theory, vol. 1, nr.1 (Febr. 1973), pp. 5-26,
3
Oliver Marchart, Gandirea politică postfundaționistă. Diferența politică la Nancy, Lefort, Badiou şi Laclau
(traducere de Adrian Costache), Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2011, p. 83-105.
perioadei interbelice. În toată această perioadă democrația liberală rămâne în mod
fundamental un regim politic disjuns într-o anumită măsură de economie, în sensul în care este
însoțită fie de modele economice de piață liberă, fie de modele de bunăstare produse de
economii semi-planificate. Astfel, democrația liberală este compatibilă în economie și cu
liberalismul și cu socialismul. Creștin-democrația însăși triumfă în anumite țări europene prin
politici economice menite să localizeze și să concentreze capitalul uman și material în
comunitățile mici sub forma grupurilor intermediare între cetățeni și stat.

Însă, cele două mari opțiuni politice traversând secolele al XIX-lea și al XX-lea, liberalismul și
socialismul, sunt astăzi puse în situația de a fi lipsite de subiectul politic prin care s-au format 4.
Astfel, dacă în liberalism subiectul politic este cetățeanul ca individ ce tinde să se muleze pe
imaginea lui homo oeconomicus, adică „a omului antreprenor de sine însuși” 5 capabil să-și
asigure propria-i bunăstarea, în socialism subiectul politic este întreaga societate tinzând spre
proletarizare, astăzi cele două nuclee ontologice tind să dispară. În contemporaneitate omul
învață mai debgrabă cum să fie un angajat docil, dar nu unul de natura muncitorilor din fabricile
și uzinele de secol XIX lipsit de drepturi sociale și chiar politice. Societatea postmodernă este
dominată de imaginea-model a corporatistului îmbrăcat la patru ace purtând titulaturi a căror
circulație pare să fie intraductibilă în alte limbi exceptând engleza, beneficiar al unui salariu
superior mediilor naționale și care până la urmă presupune un mix între cetățeanul liberal clasic
fascinat de bunăstare economică și consum accelerat și muncitorul de tip robot îmbrăcat nu
doar cu toate drepturile sociale, ci chiar adăpostit de fluctuațiile pieței.

În liberalismul clasic funcția economică a statului este aceea de a stabili regulile funcționării
pieței libere și de a veghea la respectarea acestora. Mai mult decât atât, regulile trebuie astfel
concepute încât să asigure participarea cât mai multor jucători, a cât mai multor homimi
oeconomici, astfel încât statului să-i rămână un număr cât mai mic de învinși ai pieței de care să
se preocupe. Liberalismul clasic a funcționat creând bunăstare în Occident prin sine însuși dar și
prin adăugarea politicilor sociale provenite din câmpul de reflecție socialist până în anii 1930.
Criza economică din anii 1929-1933 și mai ales criza petrolului din anii 1970 au avut darul de a
resuscita reflecția liberală mai ales în zona economică generând nașterea ordoliberalismului
german și a neoliberalismului american în principal pornindu-se de la trei factori: național-
socialismul german, problemele sociale cauzate de cele două războaie mondiale, politicile de tip
keynesian cum a fost cazul New Deal-ului în Statele Unite ale Americii.

Piața ca anti-contract social

Să considerăm pentru început sistemul de pensii britanic. Dacă până în preziua secolului al XX-
lea încă era în vigoare din 1601 The Poor Law prin care parohiile erau obligate să aibe grijă de
4
Asupra unei discuții mai ample despre subiectul politic vezi: Cătălin-Valentin Raiu, 'Social Christianity and the
Constitution of a New Political Subject', în Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. XII, nr. 2, 2012,
pp. 259-273.
5
Michel Foucault, Nașterea biopoliticii. Cursuri ținute la Collège de France, traducere de Bogdan Ghiu, Idea Design
& Print, Cluj, 2007, p. 211.
săraci, sistemul de pensii național bitanic a fost inițiat abia în anul 1908 și doar pentru o parte a
cetățenilor, anume pentru cei care depășeau vârsta de 70 de ani și demonstrau că nu au
suficiente mijloace de subzistență. Aceștia primeau de la stat circa 25 de lire pe an. Abia după
raportul Lordului William Beveridge din anul 1942 a fost introdus un sistem de asigurări de
pensii egale care supraviețuiește până astăzi dublat de încurajarea pensiilor private. Proiecția
liberalului W. Beveridge prevedea ca marea majoritate a angajaților să contribuie și la planurile
de pensii private pentru a beneficia de mai mult decât pragul de subzistență asigurat de stat la
bătrânețe. Abia în anul 1975 a fost votat de către Parlament Social Security Pensions Act,
stabilindu-se un plan de pensii bazat pe câștiguri (omul plătește în mod regulat astfel încât la
pensie să primească un venit lunar) numit SERPS (The State Earnings Related Pension Scheme).

Disjuncția politică intervine abia în timpul guvernării conservatoare a lui Margaret Thatcher
când s-a optat pentru o tăiere masivă a cheltuielilor publice pentru siguranță socială astfel încât
valoarea pensiei minime a fost considerabil redusă. După 1997 guvernul laburist al lui Tony Blair
care nu a făcut decât să nuanțeze politicile neoliberale ale lui Thatcher s-a concentrat pe
aducerea de îmbunătățiri la SERPS, a refuzat să indexeze pensiile de la stat cu rata inflației, a
continuat încurajarea pensiilor private și a suplimentat pensia Beveridge 6 cu o altă pensie
calculată, nu în funcție de contribuțiile anagajatului, ci de nevoile sale curente - means-tested
benefits.

Din punct de vedere politic William Beveridge a introdus sub motto-ul full employment society
alocațiile familiale, garantarea unui venit la bătrânețe, asigurările în caz de șomaj etc.
construind așadar un stat al bunăstării de tip liberal care a fost dizlocat de către politicile
neoconservatoare ale lui M. Thatcher ca reacție de criza petrolului din anii 1970, dar mai ales
urmându-se fidel implementarea unui corp de politici inițiate în anii 1930 sub numele de
neoliberalism. În vreme ce ordoliberalismul german a constituit o parte importantă a
democrației-creștine germane începând cu anii imediat următori celui de-al doilea război
mondial, modelul neoliberal în varianta anglo-saxonă al anilor 1980 s-a extins rapid odată cu
Ronald Regan și Margaret Thatcher în întregul occident. Țările din spațiul ex-comunist au
preluat inevitabil neoliberalismul pe care l-au alăturat și asociat dificultăților postcomuniste de
construire a statului de drept, democrației și pieței libere.

În esență neoliberalismul s-a dorit a fi o reformare a reflecției economice liberale ca răspuns la

politicile de tip keynesian, motiv pentru care a rezervat un loc central mai degrabă pieței libere
ca realitate autonomă decât antreprenorilor ca subiecte politice și economice. Dacă liberalismul
politic s-a dezvoltat în principiu reproșând statului administrativ francez de secol XVII (État de
police) și statului administrativ german de secol XVIII (Polizeistaat) că sunt bazate exclusiv pe
rațiunea de stat și tind să guverneze prea mult, neoliberalismul a fost o reacție la un alt tip de
modernitate disciplinatoare, anume politicile economice intervenționiste. Miza centrală, aceea
de a retrage statul nu doar din activitățile economice, ci și din serviciile publice în care mediul
privat însuși se putea implica (pensii private, școli private etc.) a fost pusă în practică prin
amputarea de mai multe departamente de stat, închiderea de active ale statului care nu
6
basic state pension introdusă în 1948 era valabilă pentru persoanele de peste 66 de ani și calculată ca 26% din
câștigul mediu în 1979, iar în 2008 era 15,6% (circa 90 lire pe săptămână).
produceau creștere economică, privatizări masive în sistemele de sănătate, reducerea
numărului de angajați ai statului etc.

În plan economic una dintre cele mai interesante zone în care neoliberalismul a schimbat
fundamental liberalismul clasic este cea a concesionărilor. Practicate încă din secolul al XIX-lea
în Occident, iar în România după 1866 concesionările sunt instrumente ale unei guvernări
liberale prin excelență: statul cedează unei companii private un anumit capital, de regulă în
natură, iar mediul privat utilizează acel capital fie pentru a produce un serviciu public (de
exemplu construiește infrastructură rutieră), fie pentru a dezvolta o afacere care are darul de a
crea locuri de muncă și creștere economică. Statul înțelege să se retragă din acea zonă, să își ia
de pe cap grija serviciului respectiv, iar mediul privat ocupă o zonă a pieței libere greu de
accesat fără ajutorul statului.

În acest sens, episcopul ortodox Bartolomeu Stănescu de filiație intelectuală conservatoare, dar
purtat de un impuls liberal atipic ierarhilor ortodocși români, observa în 1924 în calitatea sa de
membru de drept al Senatului Regatului României că bunurile publice pot fi accesate doar de
către acel homo oeconomicus și nu trebuie plasate sub autoritatea unei corporații:

„Căci dacă s-ar încerca să folosească numai bunurile publice prin concesionări ca altă
dată, desigur că mai ales de aci înainte s-ar ajunge la rezultate şi mai rele ca până aci,
întrucât concesiunea însemnează din cele văzute până acum, risipă şi pentru Stat şi
pentru concesionar, sau numai pentru Stat. (Aplauze). Statul deasemenea nu trebuie să-
şi mai caute bunurile nici în regie, căci rezultatele vor fi aceleaşi ca şi în cazul concesiunii,
cu agravarea că, dacă la concesiune paguba o face altul, în regie paguba şi-o face Statul
însuşi. Prin urmare, răul nu se eliminează prin regie, ci din potrivă se agravează. Ce
trebuie deci să se facă? Trebuie să se adreseze la iniţiativa particulară. Trebuie să-i dea
acestei iniţiative particulare un mobil, un stimul propriu de a-l pune în mişcare; şi acest
stimul se ştie că pentru tărâmul economic este interesul personal. Prin urmare, la averea
publică a Statului să se adaoge interesul personal al cetăţeanului; şi atunci să fim siguri
cu toţii că s-a realizat cea mai sigură şi cea mai puternică tovărăşie pentru valorificarea
averii naţionale. Acestea, D-lor, sunt vederile mele generale asupra legii de faţă”7.

Șapte decenii mai târziu concesiunea devine în țări precum Noua Zeelandă sau Marea Britanie
un concept perimat și pe alocuri dislocat de către Parteneriatul Public-Privat 8. Deși nu pare
decât un alt nume dat concesiunii, contractele de tip PPP încurajate mai ales după 1997 de
către Tony Blair9 și extinse în întreaga lume occidentală nu mai fac din antreprenorul liberal un
subiect economic, ci conferă pieței înseși acest loc. Spre deosebire de concesiuni sau privatizări,
parteneriatele public-privat presupun că autoritatea publică lipsită de fonduri decide să
dezvolte un serviciu sau bun public prin intermediul unei companii angajându-se ca pentru o
7
P. S. Episcop Vartolomeiu al Râmnicului Noului Severin, „Discurs la Legea Comercializării în Ședința Senatului de
Joi 29 Mai 1924”, In: IDEM, Produsuri sufleteşti şi realităţi verificate, Tipografia Cozia, Râmnicul – Vâlcea, 1934, p.
357-358.
8
Laura Mina, 'Public-Private Partnerships: A Theoretical Overview', în Proceedings of the 6th Administration and
Public Management International Conference “Public Administration Management in Times of Crisis”, Bucureşti,
23-24 iunie 2010, p. 328-333.
9
Stephen P. Osborne, Public-Private Partenerships. Theory and Practice in International Perspective, Routledge
Taylor and Francis Group, New York, 2000, pp. 120-132.
perioadă relativ lungă de timp (între 20 și 50 de ani) să garanteze profitul societății private
angajate. Să luăm exmplul unei autostrăzi: statul nu are suficiente fonduri pentru a construi
autostradă și decide să pună la dispoziția unei companii private terenul. Privatul face un studiu
de fezabilitate, construiește autostrada urmând ca în cazul în care gradul de încasare a taxelor
de la automobiliști nu va fi cel preconizat, statul să completeze aceste venituri. Implicarea
statului este astfel minimă, însă angajamentul său are menirea de a distorsiona piața liberă.

În altă ordine de idei, companiile private care se pot angaja la astfel de proiecte sunt doar
marile corporații care-și permit să susțină mari investiții, astfel încât IMM-urile sunt scoase din
jocul economic înainte ca acesta să începă. Anomalia cea mai mare este însă aceea că sectorul
privat are asigurat profitul indiferent de fezabilitatea proiectului, ceea ce înseamnă că
societatea privată nu poate da faliment pe întreaga perioadă a derulării contractului. Reducând
lucrurile, statul garantează profitul economic și păzește de faliment marile corporații care pot
dezvolta proiecte în PPP, crescând totodată gradul de îndatorare publică. Cea mai mare
distorsiune însă e legată de circuitul fondurilor: în vreme ce statul decide să nu se împrumute
de la bănci la dobânzi specifice guvernelor, adică cele mai mici de pe piață, lasă compania
privată să se împrumute de la bănci de investiții de genul Lehman Brothers la dobânzi mult mai
mari, urmând ca tot guvernul sau în cel mai fericit caz consumatorii să plătească aceste costuri.
O altă anomalie din perspectiva liberalismul clasic este legată de prețul plătit fie de
consumatori, fie de guvern pentru serviciul public prestat de către privat. Dacă în logica liberală
de tip laisser-faire piața economică este liberă, iar prețurile urcă și scad în funcție de cerere și
ofertă, în neoliberalismul specific parteneriatelor public-privat prețul este stabilit la începutul
contractului pentru perioade foarte lungi de timp, între 20 și 50 de ani. Prin urmare, prețul nu
scade niciodată, ci este în mod exclusiv susceptibil să crească. De aici, rezultă obsesia
neoliberală pentru creșterea economică antrenată de un lung lanț al consumului accelerat ca
unic motor al bunăstării.

Prin urmare, piața liberă descrisă de neoliberalism este una profund viciantă: politicul este
obsedat de creșterea economică, deși corelația dintre creștinerea economică și creșterea
bunăstării cetățenilor este rareori valabilă. Neoliberalismul împarte pe homo oeconomicus în cel
puțin două categorii distincte, marile corporații și restul, și prevede ceva ce nu s-a mai petrecut
până acum în istoria economiei moderne, anume complicitatea dintre stat și piață, a cărei
derivație o reprezintă complicitatea dintre politicieni și oamenii de afaceri reduși la CEO ai
marilor corporații. Dacă în liberalism piață liberă este circumscrisă de către stat unor reguli
garantate, iar în socialism statul însuși ia în mâna sa anumite servicii, intreprinderi de producere
a bunurilor etc. pentru o sporită grijă față de cetățeni, în neoliberalism cele două reflecții opuse
se întâlnesc în complicitatea dintre stat și piață, care de altfel, din punct de vedere ontologic
sunt antinomice: în vreme ce statul este rezultatul contractului social și cuprinde pe toți
cetățenii, piața în sine este anti-contractualistă prin excelență și este fluidă din moment ce intră
și iese din ea cine vrea sau cine nu poate ține ritmul cererii și ofertei.

Criza economică prelungită din anul 2008 până astăzi ne arată pe de o parte fragilitatea
mediului privat, incapacitatea guvernelor de acționa, obsesia pentru instrumente economice
specifice neoliberalismul cum ar fi piața comună europeană sau moneda unică EURO, inserția
raționalități economice în toate sferele vieții umane, etc. Raționalitatea economică nu mai este
circumscrisă de către state, ci este mai degrabă fluidă, nu mai este națională sau locală, ci
exclusiv internațională, iar guvernele nu pot face nimic în fața forței piețelor înzestreate deja cu
sentimente specifice sufletului uman („reacția piețelor la…”, „piețele se tem că…”, „piețele vor
resimți…”, „piețele sunt îngrijorate că…”) și cu atât mai puțin în fața marilor corporații
internaționale. Doar dacă luăm în calcul faptul că economia Finlandei depinde în mare parte de
Nokia sau că bugetul de stat al Greciei este de circa trei ori mai mic decât cifra de afaceri a
Apple, înțelegem că voința guvernelor este extrem de redusă în fața piețelor.

Mai mult decât atât și în strânsă legătură cu sensul de mai sus, guvernele se autoredefinesc pe
logica piețelor. Schimbarea de paradigmă administrativă și, prin deviație, guvernamentală, s-a
produs odată cu renunțarea la birocrația clasică weberiană și înlocuirea ei cu ceea ce se
numește New Public Management. Mergându-se pe logica celor trei E (economie, eficiență și
eficacitate) administrația publică s-a reformat prin inspirația neoliberală urmărindu-se
eficientizarea sa, reducerea cheltuielilor publice, asumarea tehnicilor de piață, subțierea
aparatului administrativ, renunțarea la o parte dintre serviciile sale etc. Managerii publici nu
mai sunt vechii funcționari weberieni dedicați pentru întreaga carieră servicului public, plătiți cu
un salariu fix la care se adaugă sporuri pe măsura acumulării de experiență, etc., ci sunt
anagajați care gândesc publicul în termenii privatului având contracte de muncă pe termen
limitat, îndeplinind target-uri în cadrul unor proiecte și care nu sunt supuși viziunii politice a
guvernului, ci mai degrabă noii științe manageriale. Ministerele înșile nu mai au ca obiect de
acțiune societatea în ansamblu ei, ci grupuri-țintă 10 care permit eficientizarea cheltuielilor
publice, iar banii publici nu mai sunt investiți pentru repararea unui rău social, ci cu proiecția
unor viitoare câștiguri.

În acest sens, guvernele se descentralizează, creează cât mai multe agenții guvernamentale
autonome financiar11, degrevându-se în mod direct de multe dintre problemele de care se
ocupau odinioară12. Guvernul central (core executive) este împărțit într-o varietate de instituții
și practici informale astfel încât se produce trecerea de la government ca act de exercitare a
puterii politice la governance, ca formulă quasi-consensualistă a administrării 13, deschizându-se
drumul postdemocrației ca postpolitică.

Postdemocrația

10
„HOTĂRÂRE Nr. 561 din 10 mai 2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului,
pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte
normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării”, în Monitorul oficial, nr. 319 din 14 mai
2009.
11
Koen Verhoest, Sandra van Thiel, Geert Bouckaert and Per Laegreid (edited by), Government Agencies. Practicies
and Lessons from 30 Countries, Palgrave Macmillan, New York, 2012, passim.
12
Giandomenico Majone, „Politicile publice și administrația publică: idei, interese și instituții”, în Robert E. Goodin,
Hans-Dieter Klingemann (coordonatori), Manual de știință politică, Polirom, Iași, 2005, pp. 536-537.
13
Michael Marinetto, Social Theory, the State and Modern Society: The State in Contemporary Social Thought,
Open University Press, London, 2007, p. 59.
De regulă, când ieșim dintr-o paradigmă socială și ne îndreptăm înspre alta ne lipsesc cuvintele
pentru a numi drumul ce se deschide în fața noastră. Astfel, după naționalism a urmat
postnaționalismul, iar după comunism postcomunismul. Recurgem astfel la termeni relativi
neutri, fără încărcătură analitică prea mare, tocmai pentru a fi precauți în numirea unei realități
pe care se pare că încă nu o înțelegem deplin. Cuvintele au astfel darul de a ne feri de etichetări
dure, dar totodată și de a ne atrage atenția că fundamentele unei structuri s-au schimbat. În
acest sens, numesc pe urmele unor autori consacrați schimbările structurale din democrația
liberală a secolului al XX-lea, fi schimbări postdemocratice, fie chiar postpolitice.

Jacques Rancière arată că „postdemocrația este practica și legitimarea conceptuală a guvernului

după demos, o democrație care a eliminat aparențele, erorile și disputele dintre oameni fiind
astfel reductibilă la unicul joc al mecanismului de stat” 14. Mai mult decât atât, postdemocrația
preia în politică din economie competiția economică transformând politica dintr-o dispută între
prieteni și dușmani15 într-o competiție economică. Societatea este imaginată ca o lume fără
conflict în care consensul este deja stabilit, iar politicul devine din ce în ce mai birocratizat,
colonizat fiind de rațiunea economică și cea administrativă:

„Guvernele neoliberale încurajează în mod agresiv extinderea rațiunii economice în

fiecare fibră și celulă a vieții umane. capitalismul a încercuit societatea absorbind toate
condițiile producerii și reproducerii […] Fiecare aspect al societății – școlile, sportul și
chiar bisericile – trebuie introduse în mașinăria capitalistă” 16.

Democrația se transformă în deliberare 17 este, prin urmare, închisă în cușca de fier a

birocratizării, este tehnologizată și depolitizată, diferențele dintre stânga și dreapta devine
neclare, pierzându-și nucleul ontologic conflictual, iar politicul renunță la exigența sa de spațiu
autonom și ca atare migrează către economic, juridic și administrativ. Însuși limbajul folosit este
unul profund economic, dim moment de vorbim de eficientizarea instituțiilor statului, iar
creșterea economică devine obiectivul principal al oricărui guvern, deși nu este direct
proporțională cu creșterea bunăstării cetățenilor.

Statul însuși este unul post-birocratic, regimul se degrevează se responsabilitatea politicienilor

față de electorat din moment ce deciziile sunt luate și implementate prin știința tehnocraților
luminați, cel mai bun exemplu în acest sens fiind nu doar cooptarea unor specialiști nemembri
de partid politic în guvernul României (Mugur Isărescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Florin
Georgescu, Leonard Orban, Dacian Cioloș, etc.), dar mai ales instalarea unui întreg guvern de
tehnocrați conduși de expertul financiar Mario Monti în noiembrie 2011 în Italia, cu toții
oamenii care n-au stat niciodată în fața electoratului cerându-le votul, prin urmare lipsiți de
responsabilitate politică, dar deținători ai secretelor științifice de bună guvernanță.

14
Jacques Rancière, Disagreement: politics and philosophy, translated by Julie Rose, University of Minnesota Press,
Minneapolis, 1999, p. 102.
15
Carl Schmitt, The The Concept of the Political (translated with an Introduction by George Schwab), University of
Chicago Press, Chicago/ London, 1996, p. 19-44 ş.u.
16
James K. A. Smith, Introducind Radical Ortodoxy, Mapping a Post-secular Theology, foreword by John Milbank,
Baker Academic and Paternoster Press, Milton Keynes, 2004, p. 249.
17
Chantal Mouffe, The Return of The Political, second edition, Verso, London/ New York, 2005, p. 146.
Prin good governance18 guvernul este dezbrăcat de funcția sa eminamente politică și își asumă
una strict managerială în numele științei de tip neoliberal hrănită din expertizele Băncii
Mondiale, Fondului Monetar Internațional și ONG-urilor de servietă. În fapt, așa cum remarcă și
sociologul britanic Colin Crouch19, postdemocrația este apropiată de autoritarism (autocratic
governance-beyond-the-state), descrie guvernul ca un simplu actor sau partener responsabil
alături de ONG-uri, instituțiile internaționale, corporații etc. pe o piață închisă a fabricării
consensului. Guvernele își acceptă condiția de organizații care fac governance without
government, destatalizând politica și lăsând producerea consensului democratic fabricat
altădată prin urnele electorale pe seama partenerilor menționați anterior.

Prin urmare, politica se reduce la politici publice, guvernele nu se mai întreabă ce pot face, ci
doar cum pot face, cetățeanul devine din sursă a puterii politice un simplu consumator de
servicii manageriale, iar limbajul politicii este unul profund economic. Statul însuși este descris
nu ca rezultat al contractului social, ci drept răul cel mare al cetățenilor aflat în antiteză cu piața
liberă singura capabilă să producă bunăstare, ceea ce înseamnă că puterea politică trebuie să
facă mai mult guvernanță și mai puțină guvernare. În tabelul de mai jos am rezumat câteva
caracteristici menite să pună în antiteză politica în forma ei democrat-liberală și postpolitica
aflată sub tentația neoliberalismului:

POLITICA POSTPOLITICA
obiectiv guvernare guvernanță
unde se găsește politicul? politică (politics) politici publice (policies)
executivul ce face guvernul? cum face guvernul?
statul puternic, birocratic slab, deregulat, post-birocratic
subiectul politic cetățeanul piețele
democrația democrație liberală democrație dialogală
clasa și elitele politice alese prin vot tehnocrați și experți numiți
punctul ontologic de început conflictul consensul
administrația publică de tip weberian de tip New Public Management
primația în societate… a politicului a economiei
limbajul dominant politic economic și juridic
distincția dintre regim și stat afirmată categoric mai degrabă volatilă
valori sociale dreptatea transparența, eficiența

Două exemple sunt menite să reliefeze tentația postpoliticii în spațiul românesc. Pentru început
să considerăm Tratatul de Guvernanță Fiscală la nivelul zonei Euro din cadrul Uniunii Europene
(Treaty on Stability, Coordination and Governance in the Economic and Monetary Union)20 prin
care în cel mai clar mod neoliberal guvernele europene sunt obligate să-și reducă deficitele
18
Expresia a fost lansată de către Banca Mondială la începutul anilor 1990 cf. Anne Mette Kjaer, Guvernanța,
traducere de Natalia Cugleșan, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2012, p. 179.
19
Colin Crouch, 'Neo-corporatism and democracy', în Colin Crouch and Wolfgand Streeck (edited by), The Diversity
of Democracy. Corporatism, Social Order and Political Conflict, Edward Edgar Publishing, Cornwall, 2006, pp. 46-70.
20
http://www.european-council.europa.eu/media/579087/treaty.pdf, accesat la 3 august 2012.
bugetare structurale la cel mult 0,5%. În acest caz, politica monetară și fiscală nu mai ține de
resortul viziunii politice a statelor membre care se văd în imposibilitatea de a nu se putea
împrumuta pentru a dezvolta diferite proiecte. Prin urmare, deciziile politice sunt fabricate prin
înalta știință a experților Comisiei Europene și nu mai țin de o viziune asumată electoral de
către politicienii care stau responsabil în fața cetățenilor pentru a le cere votul.

În același sens, dezbaterea publică din România asupra acestui Tratat de maximă importanță și
care anagajează viața tuturor cetățenilor români pe mulți ani de aici înainte practic nu s-a
purtat fiind învăluită de un consens straniu al clasei politice. Mai mult decât atât, guvernul
condus de Victor Ponta, cel care ar trebui să explice românilor opțiunea pentru acest pact fiscal,
nu doar că nu l-a inclus pe agenda sa, dar, mult mai grav decât acest lucru, nici măcar nu are
vreun obiectiv politic pentru guvernarea sa. Astfel, debutul programului de guvernare pentru
anul 2012 nu are printre cele 5 obiective asumate nimic politic, nu-și asumă nicio viziune
politică, devenind astfel un exemplu de postpolitică:
„1. Respectarea legilor, fără excepţii, fără derogări sau scuze;
2. Repararea inechităţilor sociale;
3. Implementarea unei viziuni economice de lungă durată, care să ofere predictibilitate,
locuri de muncă şi să protejeze resursele naturale ale ţării;
4. Depolitizarea administraţiei publice. Doar miniştrii şi secretarii de stat vor fi numiţi şi
sprijiniţi politic;
5. Toleranţă zero faţă de corupţie şi clientelism. Continuarea eforturilor pentru
atingerea obiectivelor din Mecanismul de Cooerare (sic!) şi Verificare”21.

Astfel, guvernul ne asigură că va respecta legile introducând o gravă fractură între cetățenii
guvernați (care trebuie să respecte legile) și cetățenii guvernanți (pentru care respectarea
legilor pare a fi facultativă), că va lupta împotriva corupției ceea ce înseamnă că puterea
executivă tinde să se substituie celei judecătorești și că va rezolva în decurs de 6-7 luni eterna
problemă a trasării unei linii clare de demarcație între reprezentații regimului politic
(politicienii) și cei ai statului (birocrații de carieră), specifică de altfel întregii lumi occidentale
încă din secolul al XIX-lea. Prin comparație, programul de guvernare al premierului britanic
David Cameron cuprinde detalii punctuale despre 31 domenii diferite ale vieții sociale din
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord22.

Stânga sau dreapta?

Postdemocrația așa cum apare formulată în literatura științifică din ultimii zece ani pare un
apanaj al stângii. Există o criză a egalitarismului democratic și o trivializare a democrației înseși
redusă la simplu joc al piețelor pe fundalul dispariției epocii democratizării ca proces de masă.
Stânga europeană deplânge lipsa de vigoare a unor mari mase de cetățeni excluși de la jocul de
putere democratic, dar mai ales confuzia creată de sistemul european de guvernanță asociată

21
http://www.gov.ro/upload/articles/117322/programul-de-guvernare-2012.pdf , accesat la 3 august 2012.
22
http://www.direct.gov.uk/prod_consum_dg/groups/dg_digitalassets/@dg/@en/documents/digitalasset/dg_187
876. pdf , accesat la 3 august 2012.
policentrismului. Practic e dificil de protestat pentru că nu guvernul este răspunzător în fața
cetățenilor, ci un amplu sistem de rețele, instituții deopotrivă publice și private care printr-o
înaltă știință economică dau formă vieții noastre cotidiene. În acest caz, postdemocrația
rămâne în mod fundamental un plânset al celor cu sensibilități de stânga.

Însă, postpolitica ca fenomen din ce în ce mai agresiv în delocalizarea politicului însuși, în

ștergerea granițelor ce altădată asigurau autonomia economicului, juridicului și politicului, nu
poate fi doar un apanaj al stângii. Dimpotrivă, delocalizarea politicului însuși și dispersarea
acestuia în vasta rețea de guvernanță transnațională provoacă sensibilități celor care prin apelul
la tradiție, la subordonarea socialului față de politică și morală și a circumscrierii spațiului pieței
private centralității statului pot fi și trebuie considerați de dreapta.

În altă ordine de idei, asocierea metodologică a postdemocrației cu postpolitica trebuie văzută

ca un fenomen specific secolului al XX-lea caracterizat în primul rând prin amplul proces al
democratizării în masă. Însăși, știința politică în ipostaza sa de disciplină academică separată de
alte discipline se naște, operează empiric și supraviețuiește în cheie democratică. Tot ceea ce se
poate numi studiu empiric asupra politicii prin conjugarea dintre teoria politică și fapte, date
sau informații ale domeniului politic se naște d-abia după primul război mondial și se extinde în
timp și spațiu în aceeași măsură în care o face democrația însăși. Prin urmare, postpolitica și
postdemocrația sunt două nume ale aceleiași realități pronunțate însă din zone relativ diferite
ale gândirii politice, anume stânga și dreapta.

Democratizarea este la rându-i un proces de politizare. Prin comparație cu regimurilor totalitare

în care statul izolează cetățenii de decizia politică, falsifică alegerile sau le organizează de formă,
în democrație statul e în mod constant și direct interesat de opinia politică a cetățenilor. Aceștia
sunt des convocați la urne pentru a fabrica consensul comunității politice, li se permite
protestul și sunt invitați să ocupe în permanență spațiul gol al puterii specific oricărui regim
democratic. Puterea politică poate fi exercitată, dar niciodată monopolizată, ceea ce se traduce
printr-o puternică politizare a societății.

Însă, așa cum arată sistemul de governance postpolitic, politizarea societății este inevitabil
trecută cu vederea. E suficient să ne uităm la reacția politicienilor atunci când ne explică
rațiunea din spatele deciziilor luate. Aceștia nu se mai consideră responsabili în fața cetățenilor,
ci indică piețele financiare ca loc al construcției bunăstării oamenilor. De ce au fost tăiate
salariile bugetarilor în mai 2010 în România? Cine a provocat această reducere? De ce salariu
minim în România nu acoperă nici măcar jumătate de nevoile unei persoane umane pentru a
putea supraviețui? Politicienii răspund în cor, printr-o stranie complicitate a stângii și a dreptei:
„nu noi suntem de vină, ci piața”. Astfel, politicienii înșiși nu mai pot fi numiți oameni politici
pentru că nu mai fac politică, ci doar administrează voința piețelor de capital internațional fiind
purtătorii de cuvânt ai acestora și pe care de consecință depolitizând la rându-le societatea.

Piețele de capital sunt în limbajul politicienilor și așa-zișilor analiști politici entități vii, spontane,
cu reacții neprevăzute și imposibil de anticipat, forțe obscure ale naturii portretizate prin
antropomorfizare: „piețele se tem că/de…”, „reacția piețelor a fost dură…”, „piețele speră
că…”. Piețele de capital inundă locurile în care altădată erau luate decizii politice în urma
alegerilor, deliberărilor, protestelor etc. Societățile neoliberale sunt depolitizate cu intenție mai
ales în spațiile postcomuniste. În acest sens, România este unul dintre locurile unde postpolitica
de vede cel mai bine. Avem în acest caz o societate profund depolitizată în urma experienței
totalitare de aproape jumătate de secol la care se adaugă totala lipsă de voință a elitei politice
postcomuniste de a atrage cetățenii către manufacturarea consensului și a deciziei politice.
Exemplu cărții de alegător intrată în vigoare de mai bine de zece ani, dar rămasă încă o anexă la
cartea de indentitate și deci completă inutilă cu ocazia alegerilor, vorbește de la sine despre
dorința establishment-ului politic a democratiza societatea și de asigura puterea votului fiecărui
cetățean în partea.

Mai mult decât atât, dacă altădată în România politica era despre Marea Unire, reforma agrară,
reforma electorală, națiune și naționalisme, tentațiile extremelor dreapta și stângă, după 1990
singurul proiect politic al României este despre Mecanismul de Cooperare și Verificare, despre
intrarea în spațiul Schengen și despre gradul de absorție a fondurilor europene, altfel spus
despre cât de repede reușim să depolitizăm societatea. Totul este despre cât de bine reușim să
administrăm rețetele, instituțiile și procedurile create la nivelul guvernanței europene și pe cale
de consecință cât de bine reușim să gândim și să ne gândim în ipostaza de comunitate post-
politică.

Trebuie remarcat că în România după 1990 nu s-a făcut absolut nicio reformă structurală.
Primul domeniu care ar fi trebuit reformat, cel al administrației publice moștenită din regimul
comunist a suferit doar câteva plombe neoliberale în sensul în care au apărut funcțiile de
manager public. Acestea funcționează însă într-un mediu complet imobil și de nerestructurat.
Statul comunist însuși impletit cu regimul politic comunist nu a fost desfăcut niciodată și
recompus. Distincția weberiană dintre stat și regim politic ar fi trebuit să fie prima exigență a
reconstrucției democrației românești în anii postdecembriști. În lipsa unei regândiri a statului
pe baze liberale, regimul însuși nu se poate reforma. Vedem acest lucru din, spre exemplu,
atitudinea liderilor de sindicat din România care au grijă să vină zilnic la televizor și să laude
guvernul pentru realizările mărețe în ciuda faptului că salariu minim este de 24 de ani sub limita
oricărei decențe. Sindicaliștii care laudă guvernul la televizor nu sunt decât una dintre
multiplele forme și realități comuniste care supraviețuiesc cu succes în România democratică
chiar și la un sfert de veac după anunțata și mult trâmbițata moarte a comunismului.

Lipsa de reforme structurale este dublată de o bruscă reorintarea a elitelor comuniste către
neoliberalism. Dacă în anii comunismului am avut comunism fără anticomuniști 23, astăzi avem
democrați și neoliberali fără trecut comunist. Paranteza istoriei operează schimbări extrem de
modeste, iar convertirea de la comunism la democrație sau de la economia planificată la piața
liberă neocorporatistă sunt evenimente politice absolut posibile. Neoliberalismul și postpolitica
se vâd mai bine din țări ca România pentru sunt așezate peste o fundație anti-liberală, totalitară
și peste un stat complet imobil și total depărtat de societate. Este mediul propice în care elitele
23
Vezi teza politistului Daniel Barbu, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, ediția a
doua revăzută și adăugită, Nemira, București, 2004, pp. 107-121; Idem., „Critica comunismului românesc. O lectură
teologico-politică”, în Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. X, nr. 4, 2010, p. 631.
neoliberale se simt în largul lor. Dacă în anii comunismului construcția fericirii individuale ale
nomenclaturii se făcea printr-o acceptare tacită a ordinii societății socialiste multilateral
dezvoltate dictată de ințelepciunea părinților marxismului, astăzi elitele economice, politice și
chiar cele culturale nu trebuie decât să se urce într-un tren la fel de lipsit de responsabilitate
față de cetățeni, dar profund amprent de știința și puterea piețelor. „Comunismul a murit,
trăiască neoliberalism-ul” pare a fi dictonul preferat al politicienilor români care-i întrec pe
omologii lor occidentali în privința acceptării noi ordini post-politice. Dacă în Marea Britanie
politicienii fac exerciții, fie ele și retorice 24, despre delocalizarea piețelor financiare, despre
puterea electorală a cetățenilor etc., în România politicienii de la dreapta la stânga, din 1990
până în prezent sunt cu toții dispuși în înlocuiască compromisul cu Partidul Comunist cu altul
implicând pierderea de identitate a politicii.

În acest sens, partide anti-sistem de genul Partidului Poporului Dan Diaconescu nu sunt decât
exemple ale urmelor de democrație prin refuzul de a se alinia retoricii electorale utilizată de
partidele deja parlamentare. Deși, însuși populismul este un indice ale postpoliticii 25, Partidul
Poporului reușește să ocupe un procent însemnat de locuri în Parlamentul României în urma
alegerilor parlamentare din 9 decembrie 2012 printr-un discurs care face apel la elemente care
dau impresia alegătorilor că sunt mai aproape de decizia politică (introducerea juraților la
procesele penale, oprirea privatizărilor etc.). În fond, Partidul Poporului nu este altceva decât
copia fidelă a partidului lui Silvio Belusconi, Forza Italia, atât în ceea ce privește infrastructura,
cât și felul în care a apărut pe scena publică printr-o cezariană operată în direct la televizor. În
acest sens, prezidențializarea politicii este un alt indice al postpoliticii 26.

Democrația televizată

Politicienii români nu simt nevoia să se explice publicului, să dezvolte dezbateri, dar în schimb
sunt pe deplin înclinați să apeleze la cetățeni atunci când au nevoie de aclamarea poporului în
disputele dintre ei, fie că o fac apelând la plebiscite, fie la televiziune. Mai mult decât atât, în
România nu a existat niciodată și nici nu pare că se va naște prea curând o școală de jurnalism
de tipul BBC-ului britanic sau RAI-ului italian. Consecința este că locul de creare a consensului îl
reprezintă tristele talk-show-uri televizate de canalele de știri în care politica, deși este un
domeniu autonom, este amestecată cu bârfa, can-can-ul, emoțiile, strategiile de marketing
electoral, etc. Televiziunile de știri din România se comportă ca niște fabrici de know-how
pentru partidele politice cărora le sunt aservite mergându-se până într-acolo încât moderatorii
și așa-zișii jurnaliști devin prozeliți de electori, plâng în direct și revarsă pathosul ce-i
caracterizează în doze cărora foștii privitori de telenovele sud-americane par să nu-i reziste. La
televiziunile post-comuniste românești, dar animate de comuniști cu ștate vechi în structurile

24
Jesse Norman, The Big Society. The Anatomy of the New Politics, University of Buckingham Press, Buckingham,
2010, pp. 1-12 ș.u.
25
Pierre Rosanvallon, Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii, traducere din limba franceză și prefață de
Alexandra Ionescu, Nemira, București, 2012, p. 278 ș.u.
26
Mauro Calise, 'The Personalization of Power', în Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. X, nr 4,
2010, p. 620.
de partid și stat, românii se simt parte a procesului electoral și deci creatorii ai consensului
social și politic al națiunii. În cei peste 22 de ani scurși de la evenimentele din 1989-1990,
jurnalismul românesc n-a fost capabil să producă nici măcar o singură voce autonomă,
independentă și influentă în societate, ceea ce ne indică dispersia substanței care a stat la baza
democrațiilor liberale occidentale, anume dezbaterea de idei. Relativizarea adevărilor sub
forma opiniilor nepartizane solid argumentate și înlocuirea acestora cu spectacole de tip
neoprotestant în care apelul la emoții întroduce telespectatorul dornic de spovedanie într-un
proces de pseudo-exorcizare menit să scoată la iveală diavolul din convingerile personale sunt
semne ale depolitizării politicii înseși.

Ce naște democrația televizată se numește partidul-televiziune, așadar o rețea socială care nu

mai are rolul tradițional de a duce cererile societății către puterea politică, ci mai degrabă de a
plebiscita voința puterii politice prin ratingul televiziunilor. Cititorii de promter devin purtători
de cuvânt ai guvernului, iar politicienii devin cititori de promter în platourile de televiziune
aflate sub autoritatea unor asceți ai neocapitalismul postcomunist care aruncă la fiecare
respirație anatema asupra gândirii autonome. În decurs de doar câteva luni, aceeași lege de
reformă a sistemului sanitar prin privatizare masivă, deschiderea porții către companiile private
de asigurări medicale etc. a fost puternic contestată de românii ieșiți în stradă în ianuarie-
februarie 2012 prin aportul mediatic al televiziunilor-partid. La doar patru luni distanță, aceeași
lege promovată de partide care o contestau la începutul anului trece neobservată în dezbaterea
publică pentru simplul motiv că nu mai este supusă contestării de politicienii-cititori de promter
în platourile de televiziunilor-partid.

Prin urmare, chiar dacă încă suntem nevoiți să alegem la fiecare scrutin între politicieni
comuniști sau discipoli ai acestora, care pe lângă dascălii lor par mult mai lipsiți de
responsabilitate, chiar dacă n-am învățat destul de bine ce e politica și suntem lipsiți de
motivarea exercițiului democrației și statului de drept, ne lăsăm seduși de forme de postpolitică
și exorcizați în prime time părând că nu vom înfăptui prea curând nimic din ceea ce înseamnă
binele comun.

Televiziunile de știri din România sunt un exemplu extrem de clar de neoliberalism suprapus
peste structuri comuniste care încă supraviețuiesc în societatea noastră. Avem astfel, o
deprofesionalizarea cumplită cauzată de lipsa valorilor liberale clasice printre care numărăm o
anumită doză de elitism. Așa cum atât în România, cât și în întreaga lume occidentală, profesia
liberală de farmacist a dispărut fiind înclocuită cu cea neoliberală de vânzător de medicamente,
tot astfel așa-zișii analiști politici deveniți extrem de influenți înșurubează opinii, nu analize, în
mintea privitorilor. Astfel, democrația de inspirație neoliberală este deopotrivă o dictatură a
pieței și a opiniei prin deprofesionalizarea politicii. Cetățeanul este consumator de servicii
publice sau private cu valoare de piață, nu cu valoare în sine, iar alianță dintre bogăția
oligarhică și știința obiectivă a guvernării (good governance) pune în formulă practică marea
dorință a guvernanților actuali, aceea de a guverna fără popor, deci fără politică.
Neo-corporatizarea politicii
Epoca democratizării în masă a adus cu sine corporatizarea politicii sau mai bine spus a
partidelor politice. În calitatea lor de curele de transmisie a cerințelor societății față de stat,
partidele politice se nasc în Europa occidentală în secolul al XIX-lea prin corporatizarea
intereselor publice a unui număr însemnat de cetățeni de sensibilități doctrinare, financiare și
sociale relativ asemănătoare. Fără partide politice democrația liberă este imposibil de pus în
formulă practică, voința populară nu poate prinde contur, iar alegerile ar fi simple competiții
financiare între persoane, nu comunități de persoane. Partidele politice sunt cele care
corporatizând interese distincte și divergente fac posibilă democrația, iar situația este
asemănătoare și în ceea ce privește presa. Istoria secolelor al XIX-lea și al XX-lea ne arată că
este mult mai ușor ca societatea să fie informată prin mari trusturi de presă care având resurse
însemnate pot avea corespondenți, posibilitatea de a face investigații constisitoare etc., decât
de mici entități media relativ modeste din cauza dimensiunilor în a percuta informațional
societatea. Pentru sănătatea democrației e, prin urmare, mai eficient să avem zece ziare
naționale mari chiar cu interese divergente, decât o mie de ziare mici. Vechile corporații
meșteșugărești caracterizate printr-o dominație de tip vertical au fost distruste și înclocuite în
epoca democratizării cu organizații (partidele poltice, sindicate, ONG-uri etc.) în care puterea se
distribuie pe orizontală însoțind totodată trecerea de la monarhie la republicanism. Procesul
părea ireversibil și cuprindea totodată mai multe domenii ale socialului toate puse sub semnul
corporatizării pe orizontală.

Fenomenul care se produce începând cu anii 1980 în Occident este însă unul care reia mai
degrabă o traiectorie a epocii predemocratice sub o cu totul altă formă. Dacă neoliberalismul
anilor 1980 este fascinat de creștere economică, bursă, speculație financiară,
internaționalizarea masivă a capitalului, deschiderea de noi piețe de consum, branding etc.,
mutațiile din economie care nu mai sunt subscrise doar oikos-ului (domeniul familial sau
gospodăresc), ci și polis-ului (domeniul public). Mai mult decât atât, corporatizarea pe verticală
din economie, referitoare deci la interese strict private, se transferă în politică prin
parteneriatele public-private. Acolo unde timp de un secol democrația liberală și
republicanismul instauraseră o corporatizare pe orizontală, procesul este reluat sub forma
recorporatizării pe verticală. Granițele dintre public și privat nu doar că nu au fost retrasate, dar
s-a produs un mix în care vechile domenii rezervate guvernelor sunt acum quasi-monopolizate
de către corporații. Instituțiile publice sunt descrise ca shareholders (evreybody holds a share)
într-un mare joc pur economic în care publicul devine un simplu actor de rând și nu mai rezumă
în sine interesele tuturor. Publicul deține doar o parte dintr-un întreg (a share) în care deciziile
se iau cu majoritate de capital. În acest context, chiar și Uniunea Europeană care eșuează
lamentabil în a „întări solidaritatea între popoare (n.n. europene)” 27 nu reușește decât să creeze
spații libere pentru circulația capitalurilor în beneficiul marilor corporații 28 devenind UE doar „a

27
Preambul la Tratatul privind Uniunea Europeană http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?
uri=OJ:C:2010:083:0013:0046:ro:PDF; accesat la 19 februarie 2013.
28
Jacques Rancière, Ura împotriva democrației, traducere șși cuvânt-înainte de Bogdan Ghiu, Idea & Design Print,
Cluj-Napoca, 2012, pp. 61-78.
clumsy pygmy in relation to the agile corporate gigants” 29. Întrega arhitectură instituțională,
legislativă și chiar politică a UE nu e altceva decât o imensă poartă deschisă liberei circulații a
marelui capital. Nu întâmplător comunitățile europene se intituționalizează în perioada de
maximă afirmare a neoliberalismului prin Actul Unic European și Tratatul de Maastricht. Mai
apoi Tratatul de la Amsterdam declară privatizarea ca noua ortodoxie europeană, Tratatul de
Guvernață Fiscală menționat anterior dă neoliberalismul puteri constituționale la nivel național.
Corporatizând economia pe verticală, neoliberalismul decorporatizează societatea pe
orizontală.

Uniunea Europeană însăși se prezintă ca un sistem de guvernanță post-statal utilizând fracțiuni

de procese politice și jumătăți de măsură în privința legitimității, proiectează sute de politici
publice (policies) înainte de se defini din punct de vedere politic. Mai mult decât atât interesul
european pentru policy în detrimentul lui politics generează amputarea unor chestiuni
importante de pe agenda spontană a comunităților politice europene: „The EU governs in the
sense of steering because it is structurally designed to keep certain substantive questions off
the table while insisting that others be kept on the table” 30. Iată-ne introduși în postdemocrație
și postpolitică.

Mai mult decât atât România, ca de altfel și Uniunea Europeană căreia tot mai mulți politiști îi
identifică un serios deficit de democrație, nu reușesc să părăsească paradigma seducătoare a
neoliberalismului nici măcar într-o perioadă de serioase turbulențe economice inaugurate de
falimentul Lehman Broathers în septembrie 2008. Dacă anii 1970-1980 au adus colapsul
paradigmei statelor bunăstării, iar reflecția și voința politică s-au mutat instantaneu către
adularea capitalismului neocorporatist, anii prezentei crize financiare par să nu ne învețe nimic
substanțial încă. Dacă părăsirea ideii dominante conform căreia statele de servicii au pus prea
multă presiune pe domeniul și bugetul public, consecința a fost că statele neoliberale au lăsat
totul în seama domeniului privat din care cea mai mare parte este ocupată de către corporațiile
internaționale. Prin urmare, răspunsul la criza domeniului public au fost formulat în jurul
sintagmei ”mai mult privat”, iar antidotul la criza domeniului privat ce a acaparat mare parte
din democrațiile lumii nu doar că nu cuprinde nicio formulă de dislocarea a neoliberalismului
autor al crizei financiare prezente, ci îl prelungește.

Dimpotrivă, soluția stă, se pare, într-o și mai drastică disciplinare a cheltuielilor publice și într-o
fabricare a consensului social și politic printr-o inginerie care nu mai are multe puncte comune
cu formulele democrațiilor liberale. Țări încă emergente în ale democraței precum România nu
doar că se grăbesc să se alinieze paradigmei postpoliticii, dar nu au nici măcar anticorpii politici
pe care democrațiile occidentale i-au dezvoltat în modernitate. Apar astfel amalgamate formule
predemocratice, postpolitice într-o simfonie seducătoare ce îndeamnă la neimplicare publică, la
adularea piețelor economice și finalmente la golirea de substață a cetățeniei democratice.

29
Colin Crouch, op. cit., p. 29.
30
A. M. Sbragia, 'The European Union as Coxswain: Governace by Steering', în J. Pierre (ed.), Debating Governance:
Authority, Steering and Democracy, Oxford, Oxford University Press, 2000, p. 236.
Nevoia de subiect politic

Odinioară politica s-a născut fie inspirată de creștinism, fie prin lupta cu formele creștine ale
vieții sociale. Astăzi însă, creștinismul însuși nu mai inspiră schimbări structurale sociale,
economice și politice așa cum o făcea la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea, iar Bisericile s-au birocratizat împrumutând structuri administrative și politice moderne 31,
de regulă liberale (constituționalismul, separația puterilor, diviziunea muncii în birocrație) încât
se confundă cu un simplu grup de interes purtător de cuvânt al credincioșilor și nu cu o putere
spirituală cu vocație universalistă și harică. Creștinismul instituționalizat este tratat drept un
simplu ONG, unul din multe altele, ceea ce face ca vocea sa să fie profund diluată și dilatată.
Preotul nu mai este un misionar al lui Iisus Hristos, ci un simplu funcționar al harului luat în
franciză de la ierarhul său. Birocratizarea preoției, mai ales în spațiul românesc, este o
consecință a modernizării. Preoții sunt mai înainte de orice niște antreprenori religioși supuși
ierarhului și posesori de franciză divină, nevoiți să raporteze profit la încheierea anului fiscal
bisericesc, să țeasă rețele de socializare cu mai-marii zilei (oameni de afaceri sau politicieni) și
pe cale de consecință să lucreze doar off the record și doar cu titlu de excepție la mântuirea
credincioșilor. Credinciosul este la rându-i un client al parohiei. Parohia este un ansamblu de
shareholders care investește în bunuri fixe (moaște aducătoare de profit) sau mobile
(pelerinaje) și apelează des la outsourcing. În acest sens, Biserica Ortodoxă Română ca organism
social n-a reușit să se decomunizeze32, dar reușește pe deplin să se neoliberalizeze.

Biserica se vede nevoită să între în logica modernității pentru a mai putea conta public, dar
pierde prin această mișcare tocmai ethosul său original, dinamic și antimodern. Biserica se vede
nevoită să caute putere socială (prin extinderea activității sociale și filantropice), putere
economică (prin firmele pe care le deține) și politică (prin participarea la evenimentele profund
politice și chiar în campaniile electorale) pentru a se putea menține la suprafața unei societăți
deopotrivă neoliberale și neocomuniste, dar în același timp uită de vigoarea harului divin, adică
a puterii unice pe care o are. Altfel spus, pentru a putea ține pasul cu modernitatea, Bisericile
acceptă să se autosecularizeze conformându-se unei paradigme din ce în ce mai străine de
creștinism.

Însă, așa cum ne arată istoria secolelor anterioare o schimbare de structură în politică nu se
poate face decât prin căutarea, definirea și argumentare unui nou subiect politic. Liberalii l-au
identificat în cetățeanul modern creator și puterea politică, capabil să reziste puterii pe care o
creează, deopotrivă subiect și obiect al politicilor. Socialiștii au considerat că societatea care
tinde să se proletarizeze merită să fie în centrul spectrului politic. Ambele viziuni moderne au la
bază o filosofie asupra persoanei umane. Fie că e vorba de deism, fie că e vorba de o
eshatologie creștină, limbajul politic modern s-a construit pe fundamente creștine sau anti-
31
John Milbank, Theology and Social Theory. Beyond Secular Reason, Blackwell, Oxford, 1993. p. 413.
32
Lăsând la o parte veche problemă a ierarhilor și preoților colaboratori ai Securității, manualul de teologie morală
actualmente folosit ca bibliografie obligatorie în majoritatea facultăților de teologie ortodoxă este unul scris în anii
1950 și tributar unei morale profund marxiste: Orest Bucevschi, Teologia morală ortodoxă, Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1956.
creștine. Important este că religia creștină a fost un punct de referință fie în sens negativ, fie în
sens pozitiv.

Astăzi însă, e greu de crezut că elitele politice mai gândesc într-o matrice creștină pentru a
putea însufleți un nou subiect politic. Alianța dintre stat și piață, dintre elitele economice și cele
politice pare de nezdruncinat în lipsa unui exercițiu teologico-politic deconstructivist. Nu numai
că sistemel de educație, de sănătate și de pensii se deschid către piață, dar în acest context în
care ethosul comercializării a intrat în toate domeniile vieții sociale (poker-ul este prezentat
drept sport și televiziunile de gen îi dedică un spațiu imens), în care nimic nu există decât dacă
are valoare de piață, Biserica rămâne, pentru moment doar în mod virtual, singurul spațiu în
care există oaze ale eliberării de sub puterea pieței sub amprenta Duhului Sfânt.