Sunteți pe pagina 1din 183

Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ
Anul IV

Prof. dr. Gheorghe Valentin ROMAN

Şef. lucr. dr. Lenuţa Iuliana EPURE Şef. lucr. dr. Maria TOADER

CONDIŢIONAREA ŞI
PĂSTRAREA PRODUSELOR
AGRICOLE

Bucureşti
- 2014 -

1
© Copyright 2014: Gheorghe Valentin ROMAN, Lenuţa Iuliana EPURE, Maria TOADER.
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte prin orice
mijloace este posibilă numai cu acordul scris al autorilor. Toate drepturile rezervate.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

ISBN

2
CUPRINS

Cuvânt-înainte................................................................................................................................ 7

PROBLEME GENERALE ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR


AGRICOLE.................................................................................................................................... 9
Tema nr. 1. Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole - importanţă, istoric,
evoluţii............................................................................................................................................. 9
1.1. Securitate alimentară şi siguranţă alimentară........................................................................... 10
1.2. Scurt istoric al condiţionării şi păstrării produselor agricole.................................................... 11
1.3. Situaţii în care produsele agricole formează obiectul păstrării................................................. 14
1.4. Evoluţia păstrării produselor agricole în România................................................................... 15

PROBLEME SPECIFICE ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR


AGRICOLE.................................................................................................................................... 20
Tema nr. 2. Construcţii pentru păstrarea produselor agricole................................................. 20
2.1. Construcţii pentru păstrarea produselor agricole boabe........................................................... 20
2.1.1. Construcţii pe orizontală................................................................................................. 21
2.1.2. Construcţii pe verticală................................................................................................... 27
2.2. Depozite pentru legume, fructe şi cartofi................................................................................. 32
Tema nr. 3. Masa de produse agricole depozitate şi însuşirile fizice ale acesteia.................... 37
3.1. Masa de produse agricole depozitate (ecosistemul post-recoltare).......................................... 37
3.2. Însuşirile fizice ale masei de produse agricole depozitate........................................................ 39
3.2.1. Capacitatea de curgere (friabilitatea)............................................................................ 39
3.2.2. Autosortarea.................................................................................................................... 41
3.2.3. Porozitatea...................................................................................................................... 42
3.2.4. Sorbţiunea....................................................................................................................... 44
3.2.5. Higroscopicitatea............................................................................................................ 45
3.2.6. Conductibilitatea termică................................................................................................ 47
Tema nr. 4. Procese de alterare a produselor agricole depozitate............................................ 50
4.1. Alterările de origine mecanică şi fizică.................................................................................... 51
4.2. Reacţii chimice de alterare ....................................................................................................... 52
4.3. Alterările enzimatice................................................................................................................. 55
4.4. Alterările biologice................................................................................................................... 56
4.4.1. Procesele metabolice...................................................................................................... 56
4.4.2. Organismele dăunătoare................................................................................................. 59

3
4.4.2.1. Microorganismele.............................................................................................. 59
4.4.2.2. Insectele şi acarienii........................................................................................... 62
4.4.2.3. Rozătoarele......................................................................................................... 65
4.4.2.4. Păsările.............................................................................................................. 66
Tema nr. 5. Recepţionarea cantitativă şi calitativă a produselor agricole. Compartimentarea
produselor agricole........................................................................................................................ 69
5.1. Recepţionarea cantitativă.......................................................................................................... 70
5.2. Recepţionarea calitativă............................................................................................................ 71
5.2.1. Recepţionarea calitativă a produselor agricole boabe................................................... 72
5.2.2. Recepţionarea calitativă a produselor horticole – legume şi fructe............................... 73
5.2.3. Recepţionarea calitativă a tutunului............................................................................... 74
5.2.4. Recepţionarea calitativă a plantelor medicinale............................................................ 74
5.3. Compartimentarea produselor agricole..................................................................................... 75
5.3.1. Compartimentarea pe specii........................................................................................... 75
5.3.2. Compartimentarea în funcţie de umiditate..................................................................... 76
5.3.3. Compartimentarea în funcţie de conţinutul în corpuri străine....................................... 76
5.3.4. Compartimentarea în funcţie de masa hectolitrică......................................................... 76
5.3.5. Compartimentarea în funcţie de starea sanitară............................................................ 77
5.3.6. Compartimentarea în funcţie de alte caracteristici ale produselor................................ 77
5.3.7. Compartimentarea în funcţie de tipul depozitului.......................................................... 77
5.3.8. Compartimentarea fructelor şi legumelor...................................................................... 78
Tema nr. 6. Metode de păstrare a produselor agricole.............................................................. 82
6.1. Păstrarea produselor agricole boabe......................................................................................... 82
6.1.1. Păstrarea produselor în stare uscată.............................................................................. 82
6.1.2. Păstrarea produselor la temperaturi scăzute................................................................. 83
6.1.3. Păstrarea produselor prin aerare activă........................................................................ 84
6.1.4. Păstrarea produselor în atmosferă modificată (autoconservarea)................................ 86
6.1.5. Păstrarea produselor cu substanţe chimice.................................................................... 87
6.1.6. Păstrarea produselor prin iradiere................................................................................. 88
6.1.7. Păstrarea produselor agricole boabe în saci.................................................................. 88
6.2. Păstrarea legumelor şi fructelor................................................................................................ 89
6.2.1. Păstrarea prin refrigerare şi congelare.......................................................................... 89
6.2.2. Păstrarea prin deshidratare............................................................................................ 90
6.2.3. Păstrarea cu ajutorul radiaţiilor ionizante..................................................................... 91
Tema nr. 7. Condiţionarea produselor agricole.......................................................................... 93
7.1. Uscarea..................................................................................................................................... 94

4
7.1.1. Uscarea naturală............................................................................................................ 94
7.1.2. Uscarea artificială.......................................................................................................... 95
7.2. Curăţirea şi sortarea.................................................................................................................. 97
7.3. Alte procedee de condiţionare.................................................................................................. 101

PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR LA


CULTURILE DE CÂMP.............................................................................................................. 106
Tema nr. 8. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării cerealelor.......................................... 106
8.1. Cerealele pe filierele agro-alimentare....................................................................................... 106
8.2. Condiţionarea cerealelor........................................................................................................... 108
8.2.1. Curăţirea cerealelor........................................................................................................ 109
8.2.2. Uscarea cerealelor.......................................................................................................... 109
8.2.3. Aerarea activă a cerealelor……..................................................................................... 111
8.2.4. Răcirea cerealelor (refrigerarea)................................................................................... 113
8.2.5. Tratarea cerealelor......................................................................................................... 115
8.3. Păstrarea cerealelor................................................................................................................... 115
8.3.1. Probleme specifice ale păstrării cerealelor.................................................................... 115
8.3.2. Factori care influenţează starea de păstrare.................................................................. 116
8.3.3. Metode de păstrare a cerealelor..................................................................................... 117
Tema nr. 9. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării seminţelor oleaginoase şi
leguminoaselor pentru boabe........................................................................................................ 122
9.1. Condiţionarea şi păstrarea seminţelor oleaginoase................................................................... 122
9.1.1. Seminţele de floarea-soarelui......................................................................................... 122
9.1.2. Seminţele de rapiţă.......................................................................................................... 124
9.1.3. Seminţele altor plante oleaginoase................................................................................. 125
9.2. Condiţionarea şi păstrarea seminţelor de leguminoase pentru boabe....................................... 125
9.2.1. Seminţele de mazăre........................................................................................................ 125
9.2.2. Seminţele de fasole.......................................................................................................... 126
9.2.3. Seminţele de soia............................................................................................................. 126
9.2.4. Seminţele de linte............................................................................................................ 127
Tema nr. 10. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării sfeclei şi plantelor textile............... 130
10.1. Condiţionarea şi păstrarea rădăcinilor de sfeclă..................................................................... 130
10.1.1. Rădăcinile de sfeclă pentru zahăr................................................................................. 131
10.1.2. Butaşii de sfeclă…......................................................................................................... 133
10.1.3. Sfecla furajeră şi subprodusele destinate furajării....................................................... 134
10.2. Condiţionarea şi păstrarea tulpinilor de in şi cânepă.............................................................. 134

5
Tema nr. 11. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării plantelor medicinale, hameiului
şi tutunului..................................................................................................................................... 138
11.1. Condiţionarea şi păstrarea plantelor medicinale..................................................................... 138
11.2. Condiţionarea şi păstrarea hameiului...................................................................................... 143
11.3. Condiţionarea şi păstrarea tutunului....................................................................................... 147
PARTICULARITĂȚI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII CARTOFILOR ŞI
PRODUSELOR HORTICOLE.................................................................................................... 156
Tema nr. 12. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării tuberculilor de cartof.................... 156
12.1. Condiţionarea tuberculilor de cartof....................................................................................... 157
12.2. Păstrarea tuberculilor de cartof............................................................................................... 158
12.2.1. Aspecte generale........................................................................................................... 158
12.2.2. Păstrarea cartofilor pentru consum.............................................................................. 161
12.2.3. Păstrarea cartofilor de sămânţă................................................................................... 162
12.2.4. Păstrarea cartofilor destinaţi industrializării............................................................... 163
Tema nr. 13. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării legumelor şi fructelor................... 165
13.1. Condiţionarea legumelor şi fructelor...................................................................................... 165
13.2. Principalele modificări biochimice din legumele şi fructele depozitate................................. 167
13.3. Păstrarea legumelor și fructelor.............................................................................................. 169
13.3.1. Păstrarea legumelor...................................................................................................... 169
13.3.2. Păstrarea fructelor........................................................................................................ 171
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................................................................... 180

6
CUVÂNT-ÎNAINTE

Creşterea producţiilor agricole şi agro-alimentare şi intensificarea schimburilor comerciale


trebuie să fie însoţite de metode ştiinţifice de depozitare şi conservare a recoltelor pentru a asigura
aprovizionarea continuă a populaţiei cu produse, în cantitate suficientă şi de calitate.
Faţă de perioadele de recoltare, care sunt relativ scurte şi au un caracter sezonier accentuat,
consumul se extinde de-a lungul întregului an. Produsele agricole sunt păstrate, o parte la producători,
pentru consumul propriu sau pentru sămânţă, iar cea mai mare parte intră în circuitul comercial, intern
şi internaţional. Produsele agricole, devenite mărfuri în filierele comerciale, trebuie transportate la
distanţe mari şi păstrate perioade îndelungate, existând pericolul pierderilor cantitative şi calitative.
Pierderile calitative pot consta în modificări ale aspectului fizic, degradarea valorii nutritive,
pierderea capacităţii de germinaţie, prezenţa insectelor şi a fragmentelor de insecte, contaminarea cu
ciuperci de mucegai şi micotoxine sau alţi compuşi toxici ş.a.
Pierderile cantitative sunt adesea considerabile. Aceste pierderi accentuează problemele de
securitate şi siguranţă alimentară. Amploarea şi diversitatea problemelor cu care se confruntă lumea
contemporană în domeniul producerii, condiţionării şi conservării-păstrării produselor agricole, în
eforturile de a asigura produsele agro-alimentare necesare acoperirii consumului colectivităţilor
umane, justifică pe deplin includerea în programele de educaţie şi instruire ale instituţiilor de
învăţământ cu profil agricol şi alimentar, a unor discipline care să dezbată aceste probleme. Este vorba
despre materii de studiu interdisciplinare, care presupun asimilarea de-a lungul anilor de studii a unor
cunoştinţe foarte diverse de chimie, biochimie, biologie şi microbiologie, botanică, ecologie,
entomologie şi fitopatologie, tehnologii agricole (fitotehnie, legumicultură, pomicultură, viticultură,
creşterea animalelor), nutriţie umană, micologie şi toxicologie, marketing şi eficiență economică, pe
care specialistul în formare să le asambleze şi să le subordoneze concepţiilor moderne de ecologie,
igienă şi nutriţie umană.
După anul 1990, problemele condiţionării şi păstrării produselor agricole au căpătat altă
importanţă pentru specialiştii agronomi, în primul rând prin diversificarea locurilor de muncă, care
includ şi activităţi de comercializare şi procesare a produselor agricole. Pe de altă parte, filierele de
comercializare, procesare şi valorificare a produselor agricole s-au diversificat foarte mult, s-au
dezvoltat sectoarele private din acest domeniu şi s-a lărgit gama de produse agricole - materii prime şi
procesate -, prin includerea României în circuitul comercial global.
Prezentul manual are ca model şi sursă importantă de informaţii de specialitate manualul
interuniversitar „Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole” elaborat de cadre didactice cu mare
experienţă profesională şi didactică de la instituţiile de învăţământ superior agricol din ţară: Prof. univ.
dr. Marcel Marius DUDA, Conf. univ. dr. Florin IMBREA, Şef. lucr. dr. Gheorghe MATEI, Şef. lucr.
dr. Andrei Vasile TIMAR.

7
Manualul este structurat pe 13 capitole, din care 7 capitole cuprind informaţii cu caracter
general (construcţii pentru păstrarea produselor agricole; recepţionarea produselor şi compartimentarea
acestora; procese de alterare a produselor agricole pe durata păstrării; metode de condiţionare şi de
păstrare a produselor agricole), iar cele 6 capitole speciale abordează problemele specifice ale
condiţionării şi păstrării diferitelor tipuri de produse (cereale; seminţe oleaginoase şi leguminoase
pentru boabe; sfeclă şi plante textile; tutun, hamei, plante medicinale; cartofi; produse horticole).
Specialistul astfel format devine un operator competent pentru filierele agro-alimentare, dar el este
capabil de a activa şi în politicile macroeconomice din domeniul agro-alimentar, la nivel local (judeţ şi
regiune de dezvoltare), naţional, regional (Europa de Sud-Est sau regiunea Balcanilor), continental (cu
precădere în Uniunea Europeană) şi global.
x

x x

Manualul de „Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole”, redactat de Prof. dr. Gheorghe


Valentin Roman, Şef de lucrări dr. Lenuţa Iuliana Epure şi Şef de lucrări dr. Maria Toader, este
destinat studenţilor instituţiilor de învăţământ superior agricol, cu frecvenţă redusă.
Manualul a fost redactat în conformitate cu recomandările cuprinse în „Ghidul de elaborare a
materialelor de studiu pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământul cu Frecvenţă Redusă” şi cu
„Recomandările ARACIS pentru Învățământul cu Frecvenţă Redusă”.
Materialul a fost structurat pe teme şi unităţi de învăţare şi cuprinde noţiunile de bază ale
disciplinei, rezumatul prelegerilor, teste pentru autoevaluarea cunoştiinţelor de către student, cu scopul
de a pregăti specialiştii la un nivel corespunzător actualelor cerinţe pentru piaţa forţei de muncă în
domeniul agricol şi sectoarele conexe.

Autorii,

8
PROBLEME GENERALE ALE CONDIŢIONĂRII ŞI
PĂSTRĂRII PRODUSELOR AGRICOLE

Tema nr. 1
CONDIŢIONAREA ŞI PĂSTRAREA PRODUSELOR AGRICOLE –
IMPORTANŢĂ, ISTORIC, EVOLUŢII

Unităţi de învăţare:
 Securitate alimentară şi siguranţă alimentară.
 Scurt istoric al condiţionării şi păstrării produselor agricole.
 Situaţii în care produsele agricole fac obiectul păstrării.
 Evoluţia păstrării produselor agricole în România.

Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi momente importante din istoria condiţionării şi păstrării produselor agricole,
pentru a putea analiza corect situaţia actuală şi a previziona evoluţiile viitoare;
- să puteţi indentifica situaţiile în care produsele agricole pot forma obiectul păstrării pe
diferite filiere agro-alimentare;
- să cunoaşteţi etapele semnificative din evoluţia păstrării produselor agricole în România,
şi să evaluaţi tendinţele din domeniu, în contextul socio-economic intern şi internaţional
actual.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Tabără V., Axinte M., Borcean I., Cernea S., 2012.
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei la grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
USAMVB, OZUCA, Bucureşti.

9
1.1. Securitate alimentară şi siguranţă alimentară

! ! ! Se estimează că în lume în jur de 1 miliard de oameni trăiesc în condiţii de foame cronică


şi insecuritate alimentară, la care se adaugă alte sute de milioane de oameni care suferă de malnutriţie
(D. Lobell, M. Burke, Stanford University, SUA). De aici rezultă preocupări permanente ale fiecărei
naţiuni şi ale organismelor internaţionale de a găsi soluţii pentru rezolvarea problemelor alimentare,
naţionale şi globale. În acest context, au fost definiţi termenii de securitate şi de siguranţă alimentară.

 „Securitatea alimentară este acea situaţie în care toţi oamenii şi tot timpul au acces din punct de
vedere fizic, social şi economic la hrană suficientă, sigură şi nutritivă, care întruneşte nevoile şi
preferinţele lor alimentare, pentru o viaţă activă şi sănătoasă” (Raport al Băncii Mondiale,
Washington, 1996; FAO, 2001).

Această definiţie poate fi divizată în trei componente principale:


 disponibilitatea hranei - care se referă la prezenţa fizică a hranei;
 accesibilitatea hranei - care se referă la existenţa mijloacelor de a obţine hrana prin
producerea ei sau prin achiziţionare;
 utilizarea hranei - care se referă la conţinutul nutritiv corespunzător al hranei şi la
capacitatea organismului de a o utiliza în mod eficient.

 ”Siguranţa alimentară exprimă calităţile esenţiale ale unui aliment; un aliment este sigur atunci
când prin consum nu alterează sau nu periclitează starea de sănătate a organismului” (Gh.V. Roman
şi colab., 2010).

În ciuda progreselor obţinute în a doua jumătate a secolului XX, sub aspectul productivităţii în
agricultură şi al creşterii economice, care au avut ca rezultat rezolvarea problemei securităţii
alimentare pentru multe zone ale lumii, alte regiuni continuă să aibă probleme grave în legătura cu
asigurarea hranei. Criza economică cu care se confruntă omenirea în zilele noastre a accentuat aceste
aspecte negative, care tind să se agraveze.
Se discută despre un dezechilibru în creştere între consumurile alimentare ridicate (de fapt,
despre consumul de resurse de orice fel), din ţările dezvoltate economic, care ating frecvent
dimensiunile supraalimentaţiei şi au unele consecinţe negative evidente (boli de nutriţie - obezitate,
diabet, hipertensiune arterială ş.a.; cantităţi mari de alimente procesate rămân neconsumate şi se
alterează) şi nevoile ţărilor Lumii a treia pentru suficientă hrană şi pentru a-şi proteja recoltele de
daunele produse de factorii de alterare, astfel încât să se menţină un nivel minim al securităţii şi
siguranţei alimentare.

10
1.2. Scurt istoric al condiţionării şi păstrării produselor agricole

Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole, cu deosebire a produselor agro-alimentare, a


evoluat de-a lungul timpului, în paralel cu dezvoltarea societăţii umane. Dintotdeauna, conservarea şi
păstrarea au fost probleme de bună gospodărire.
 În gospodăria rurală clasică, produsele agricole recoltate din câmp, sau obţinute de la
animalele crescute în gospodărie erau condiţionate şi apoi depozitate pentru consumul propriu.
Depozitarea produselor agricole şi îndeosebi a boabelor de cereale este la fel de veche ca şi civilizaţia
umană însăşi.
 Circuitul (filiera) de aprovizionare a locuitorilor primelor aşezări umane cu populaţie mai
numeroasă şi neagricolă (mici oraşe) cu produse agricole se baza, în mod tradiţional, pe relaţii
comerciale directe între producători şi consumatori.
 La acestea, în timp s-au adăugat relaţii indirecte, în legătură cu dezvoltarea urbană şi
creşterea numărului de consumatori neimplicaţi în producţia agricolă. Această diversificare a impus
intervenţia unor intermediari, a căror importanţă a crescut continuu: comercianţi de produse agricole,
procesatori ş.a.
 Rezerve individuale de produse - păstrate la producători sau la consumatorii neagricoli;
mai târziu au început să fie constituite rezerve colective, în localităţile rurale şi, mai târziu, în marile
aglomerări urbane.
Pe măsura creşterii populaţiei şi implicit a nevoilor de hrană, s-au extins activităţile agricole,
au fost dezvoltate capacităţi de depozitare în centrele de producere şi de comerţ. Este perioada
primelor civilizaţii din Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Bazinul Mediteranean (Mesopotamia,
Egipt, Grecia Antică, Imperiul Roman), şi a primelor civilizaţii din India, China şi America.
În perioada respectivă, actualul teritoriu al României era un producător relativ important de
cereale, ceea ce explică, în parte, existenţa coloniilor greceşti de la Marea Neagră (Tomis, Callatis,
Histria) care colectau produse agricole şi îndeosebi cereale, pe care le transportau spre arhipelagul
grecesc, sau invaziile perşilor şi mai târziu ale romanilor, atrase şi de recoltele de cereale.
 Rezervele colective - au apărut treptat, la nivel de localitate rurală, apoi la nivel urban.
Primele rezerve mai mari de cereale realizate prin lege şi aflate sub controlul autorităţilor au fost
constituite în Egipt, apoi în Grecia Antică, în Imperiul Roman şi mai târziu în marile metropole, cum
este Parisul, precum şi în marile porturi destinate comerţului internaţional.
Procesul include, în mod dominant, produse agricole vegetale sub formă de boabe (cereale,
leguminoase pentru boabe, unele seminţe oleaginoase), dar şi legume şi fructe, precum şi produse
animale (carne, ouă, lapte, miere ş.a.). Era pregnant caracterul sezonier al producerii/recoltării, prin
comparaţie cu consumul eşalonat pe tot timpul anului, astfel încât condiţionarea şi păstrarea erau
menite să asigure conservarea cantităţilor de produse şi menţinerea calităţii acestora pe perioade
îndelungate de timp, de un an (sau chiar mai mult).

11
 Metodele de condiţionare şi păstrare utilizate timp îndelungat au fost următoarele:
 curăţirea (eliminarea impurităţilor), uscarea produselor agricole boabe şi păstrarea lor
în stare uscată (sau în anaerobioză);
 păstrarea porumbului sub formă de ştiuleţi în pătule;
 păstrarea în stare proaspătă a legumelor (pe perioade relativ scurte, de câteva zile sau
săptămâni, chiar mai multe luni pentru unele produse mai greu perisabile, cum sunt
cartofii, dovlecii, varza ş.a.) sau în stare conservată/preparată după metode tradiţionale
(cu sare şi alţi conservanţi, mai rar prin deshidratare);
 păstrarea fructelor în stare proaspătă (mere, pere, gutui, struguri ş.a.) sau conservate,
mai frecvent cu adaos de zahăr (dulceaţă, gemuri, siropuri ş.a.), şi prin fermentare
(băuturi nealcoolice şi alcoolice);
 păstrarea produselor animale prin sărare, afumare, uscare (carne şi produse din carne
sau peşte), sau prin fermentare şi alte procedee (lapte şi produse lactate).
Aceste metode asigurau păstrarea pe anumite durate de timp şi alimentaţia în perioadele fără
recolte, îndeosebi în sezonul de iarnă. În prezent sunt aduse unele critici acestor metode; de exemplu,
utilizarea conservanţilor, cum sunt sarea şi zahărul, care sunt ingerate odată cu alimentele respective,
au unele consecinţe potenţial negative (diabet, hipertensiune ş.a.) şi contravin principiilor alimentaţiei
moderne. Metodele tradiţionale de conservare/păstrare a produselor alimentare sunt utilizate şi în
prezent în gospodărie (în România, atât în mediul rural, cât şi în cel urban), de multe ori în variante
modernizate; sub forma produselor tradiţionale, ele au, în ultimul timp, o piaţă în dezvoltare şi sunt
valorificate în târguri şi pieţe special destinate acestui scop.
În acelaşi timp, metodele naturale de condiţionare şi păstrare (de exemplu, condiţionarea prin
uscare naturală prin solarizare sau uscarea prin vânt a ştiuleţilor de porumb; păstrarea în stare uscată a
produselor agricole) şi-au diminuat importanţa şi au fost completate cu alte metode, cum ar fi: uscarea
artificială, aerarea activă, refrigerarea şi congelarea, care presupun, însă, consumuri energetice destul
de importante.
Există deci tendinţa ca metodele tradiţionale de conservare/păstrare, care presupun utilizarea
de conservanţi să fie în mare măsură înlocuite cu metode care nu fac apel la aditivi (inclusiv, la sare
sau zahăr). Metodele care s-au extins presupun însă existenţa unor echipamente moderne pentru
refrigerare-congelare (pentru carne, legume, fructe), pentru aerare activă sau crearea de atmosferă
modificată (inclusiv păstrarea „sub vid”) sau pentru deshidratare (legume, fructe), spaţii ermetic
închise, toate bazate pe investiţii şi consumuri energetice considerabile. Aceste metode sunt mai
sănătoase, asigură condiţii foarte bune de păstrare (rezervele colective ale colectivităţilor mari şi
rezervele individuale ale populaţiei), sunt însă foarte costisitoare, pentru locuitorii din ţările în curs de
dezvoltare, dar şi în celelalte ţări, pentru familiile cu venituri reduse şi pentru populaţia rurală.

12
! ! ! Creşterile demografice, dezvoltarea producţiei agricole şi a productivităţii muncii în
agricultură, diversificarea activităţilor umane şi diviziunea muncii, deplasarea masivă, în timp, a
populaţiei către activităţi neagricole şi mediul urban, au condus la apariţia şi dezvoltarea unor filiere
agro-alimentare specifice diferitelor tipuri de produse agricole şi a unor intermediari (comercianţi,
procesatori, organisme de control al calităţii) între producătorii agricoli şi consumatori. Au rezultat
distanţe şi durate mai mari de transport şi păstrare până la consumatori, apariţia unor depozite
destinate depozitării şi păstrării, capacităţi şi metode mai noi de condiţionare şi păstrare.

Aprovizionarea zonelor neagricole (sau a celor care nu produc anumite produse agricole
esenţiale pentru alimentaţie, aşa cum sunt cerealele) şi a aglomerărilor urbane, au impus construirea de
depozite mari şi constituirea unor organisme care să gestioneze produsele depozitate, subordonate
administraţiei locale sau chiar naţionale. Mai mult de atât, pentru anumite produse (cum sunt
cerealele) au fost constituite rezerve strategice menite să asigure aprovizionarea continuă a pieţei,
protejarea populaţiei de specula cu produse alimentare, aprovizionarea populaţiei în perioadele de
conflicte sau calamităţi, evenimente care perturbă grav mersul normal al vieţii colectivităţilor umane,
inclusiv producţia agricolă şi aprovizionarea cu alimente.

! ! ! Globalizarea a contribuit la amplificarea şi diversificarea problemelor, prin intensificarea


schimburilor comerciale şi prin atragerea în circuitul comercial al unor produse noi, foarte diverse ca
specific şi provenienţă. Procesul a fost însoţit de apariţia unor noi provocări în domeniu datorită
intensificării circulaţiei transfrontaliere şi globale a produselor agricole şi agro-alimentare. În filierele
comerciale cu produse agricole au fost identificate noi organisme dăunătoare, noi paraziţi şi agenţi
patogeni, provenind din alte zone sau continente, specifici altor condiţii naturale.

Pe de altă parte, dacă până în anii 1960 - 1970, în ţările dezvoltate economic atenţia a fost
concentrată spre producerea unor cantităţi cât mai mari de produse agricole care să acopere consumul,
în perioada următoare au apărut şi s-au intensificat preocupări pentru calitatea alimentelor,
asigurarea condiţiilor de igienă, limitarea conţinuturilor în reziduuri de pesticide, conservanţi şi
aditivi, evitarea altor contaminanţi, cum sunt micotoxinele, metalele grele ş.a. Dezvoltarea pe care a
luat-o comercializarea produselor semi-preparate şi fast-food a condus la apariţia unor probleme noi
privind calitatea alimentelor, pericolul de contaminare-alterare şi au fost consemnate, din neglijenţă,
cazuri concrete de efecte negative asupra consumatorilor.

În ultimele decenii (începând din anii 1960-1970), au fost iniţiate şi dezvoltate sisteme de
monitorizare a calităţii produselor agro-alimentare, cum este sistemul HACCP („Hazard Analysis of
Critical Control Points”), cu reguli foarte stricte şi care sunt menite să identifice din timp, pe întreaga
filieră, punctele unde contaminarea este posibilă, să evite şi să limiteze pericolul de contaminare a
produselor agro-alimentare.

13
! ! ! În comerţul alimentar actual, care cuprinde o diversitate extraordinară de produse,
provenind din ţară şi de pe întreg globul, este adesea foarte greu (câteodată imposibil) de a identifica
provenienţa produselor agro-alimentare comercializate. Din acest motiv, se discută în mod foarte
serios despre trasabilitate - cunoaşterea provenienţei produselor şi a traseului pe care l-au urmat
acestea de la producător până la comercializarea către consumatorul final, ceea ce poate contribui la
menţinerea calităţii produselor. Totodată, se discută tot mai accentuat despre etichetarea corectă, după
reguli foarte stricte, a produselor agro-alimentare, prin care să fie oferite informaţii cât mai detaliate
privind: originea produsului, condiţiile de producere şi procesare, ingredientele conţinute în produs,
condiţiile de conservare şi durata de valabilitate a produsului.

1.3. Situaţii în care produsele agricole formează obiectul păstrării

Situaţii în care produsele agricole formează obiectul păstrării:


◊ depozitarea la producători (păstrarea primară) (după J.L.Multon, 1982) - foloseşte
capacităţile de depozitare pe care le au la dispoziţie producătorii agricoli; deseori, păstrarea se
efectuează cu dificultate, din cauza spaţiilor improprii şi a dotării insuficiente cu diferite utilaje. Este
practicată în următoarele situaţii: pentru produsele destinate consumului propriu, alimentar sau furajer,
în gospodăriile ţărăneşti sau exploataţiile agricole (pentru autoconsum); pentru a urgenta lucrările de
recoltare şi în vederea predării ulterioare a produselor la beneficiari; în aşteptarea unei conjuncturi mai
favorabile de valorificare pe piaţă a produselor. Există tendinţa de a fi dezvoltată păstrarea la
producătorii agricoli, pentru a obţine o anumită independenţă a producătorilor faţă de comercianţii sau
valorificatorii de produse agricole. Este şi cazul unor mari societăţi comerciale agricole din zonele
importante producătoare de cereale din România (Lunca Îndiguită a Dunării, Bărăgan, Dobrogea) care
şi-au construit capacităţi mari de depozitare, cu silozuri metalice moderne.
Fac obiectul acestui tip de păstrare: boabe de cereale, tuberculi de cartofi, unele produse
horticole (fructe - mere, pere, gutui, struguri ş.a.; legume) mai puţin perisabile.
◊ depozitarea de colectare (păstrarea secundară) - cuprinde capacităţile întreprinderilor
autorizate în colectarea produselor agricole; este de durată scurtă sau medie (mai puţin de 1 an), se
efectuează cu o dotare medie, este mai puţin dezvoltată în marile unităţi moderne specializate; are, în
principal, rol de tranzit;
◊ păstrarea secundară propriu-zisă - asigurată de marile companii specializate, de stat,
private şi mixte; este o păstrare de lungă durată, care beneficiază de spaţii de depozitare şi utilaje
moderne, de fluxuri tehnologice mecanizate, bine puse la punct; are, în principal, rol de report, tranzit
şi intervenţie;
◊ depozitarea la utilizatori (păstrarea terţiară) - unităţile de industrializare (mori;
întreprinderi de panificaţie; fabrici de bere sau pentru extragerea uleiului; fabrici pentru amidon şi

14
spirt; întreprinderi pentru industrializarea tutunului sau sfeclei pentru zahăr; întreprinderi pentru
conservarea fructelor sau legumelor; întreprinderi pentru producerea de băuturi alcoolice şi
nealcoolice; întreprinderi pentru procesarea produselor animale - carne, lapte, ouă ş.a.) dispun de spaţii
cu capacităţi restrânse, destinate unei conservări pe o perioadă scurtă (câteva zile sau săptămâni, mai
rar perioade mai lungi). Există o anumită tendinţă de creştere a capacităţilor de depozitare la unităţile
mai vechi, concomitent cu amplasarea noilor întreprinderi de industrializare în apropierea unităţilor
specializate în conservare (eventual cu legare tehnologică între ele), cu scopul evitării
discontinuităţilor în aprovizionare.
Stocurile de produse agricole depozitate au următoarele funcţii, în afara funcţiei de bază -
„amortizarea” între un recoltat sezonier şi un consum relativ continuu:
 rolul de securitate (pentru a atenua efectele negative ale unor întârzieri în aprovizionarea
cu produse sau a recoltatului);
 de tranzit (depozitarea produselor agricole o scurtă perioadă de timp, în vederea expedierii
lor spre regiunile deficitare sau la export);
 de intervenţie (rolul de echilibru economic al pieţei, preluându-se produse de la
producători agricoli sau din comerţ, în perioadele de abundenţă şi restituindu-le pe piaţă,
pentru a menţine preţurile la nivelul dorit, în perioadele de deficit);
 de report (acoperirea necesarului de produse pentru consumul intern şi eventual pentru
reglementarea exporturilor, în ciuda fluctuaţiilor anuale ale producţiilor).

! ! ! Rolul de echilibru economic al pieţei a fost un obiectiv important al constituirii


rezervelor de produse agricole, îndeosebi a rezervelor de cereale. În prezent, aceste rezerve sunt
administrate de organizaţii de stat, private sau mixte, şi se află sub coordonarea autorităţilor. Foarte
important este rolul de securitate al rezervelor alimentare (cereale, seminţe oleaginoase), la nivel
naţional şi la nivel internaţional. În prezent, aceste cantităţi sunt considerate insuficiente, faţă de
necesarul ţărilor în curs de dezvoltare. De exemplu, rezervele de cereale se cifrează la circa 300 mil.
tone, prin comparaţie cu un consum mediu anual global de circa 2.000 mil. tone.

1.4. Evoluţia păstrării produselor agricole în România

În România, condiţionarea, depozitarea şi păstrarea produselor agricole au cunoscut o evoluţie


specifică, în paralel cu evoluţia, în ansamblu, a societăţii, a producţiei agricole şi a altor elemente, atât
din mediul rural cât şi din cel urban.
 De-a lungul timpului, în gospodăriile ţărăneşti şi la alţi producători agricoli, au fost
dezvoltate spaţii tradiţionale pentru conservarea produselor: hambare, magazii, poduri, pivniţe,
depozite subterane, în funţie de materialele avute la dispoziţie, şi pătule pentru porumbul ştiuleţi.

15
 Ulterior, odată cu creşterea producţiilor agricole, surplusul de produse a fost îndrumat
către comerţul intern şi la export. Au apărut depozitele de mari dimensiuni, menite să colecteze
produsele destinate comerţului şi consumului urban (în principal, cereale), situate în apropierea
centrelor populate şi în porturile fluviale şi maritime, cuprinzând: la început magazii, cu capacitate de
depozitare de sute sau mii de tone şi apoi (la sfârşitul secolului XIX), marile silozuri de la Brăila,
Galaţi, Constanţa (cu zeci de mii de tone capacitate de depozitare). În prima jumătate a secolului XX a
fost dezvoltată, treptat, o reţea de depozite (magazii şi silozuri de mare capacitate), în zonele agricole
importante (îndeosebi în zonele producătoare de cereale), amplasate de-a lungul căilor de acces (pe
calea ferată).
 După anul 1962, construirea unor depozite mari a cunoscut o dezvoltare rapidă, urmare a
creşterii producţiilor agricole, dar şi a tendinţelor de acumulare în rezervele centralizate („Fondul
central de produse al statului”) a produselor provenite îndeosebi de la marile unităţi agricole. Totodată,
au fost organizate întreprinderi specializate în preluarea, condiţionarea, depozitarea şi conservarea
produselor agricole, subordonate unor centrale sau departamente la nivel naţional; acestea deţineau
baze de recepţionare şi silozuri, dotate cu spaţii de depozitare (estimate la aproximativ 10 mil. tone
produse agricole boabe capacitatea totală) şi utilaje moderne care permiteau condiţionarea şi
conservarea corespunzătoare a produselor. În paralel, în aceeaşi perioadă, construcţiile tradiţionale
destinate depozitării produselor agricole, din gospodăriile ţărăneşti din zonele cooperativizate şi din
celelalte unităţi agricole s-au restrâns treptat şi, în foarte multe cazuri, au dispărut, iar condiţiile de
conservare asigurate la producători (chiar a unor cantităţi moderate de produse) s-au înrăutăţit.
Rezervele de stat au fost administrate de instituţii subordonate autorităţilor centrale ale
statului: Comisia de Stat pentru Valorificarea Produselor Agricole (CSVPA); Comisia pentru
Valorificarea Cerealelor şi Plantelor Tehnice (CVCPT); Direcţia Generală Economică pentru
Contractarea, Achiziţionarea şi Păstrarea Produselor Agricole (DGECAPPA), care coordona
întreprinderi judeţene specializate (ICAPPA).
În bazinele de producere şi în marile aglomerări urbane existau depozite pentru păstrarea
cartofilor, fructelor şi legumelor, precum şi fabrici pentru prelucrarea şi conservarea recoltelor de
legume şi fructe (fabrici de conserve de legume şi fructe, întreprinderi pentru producerea de băuturi
alcoolice şi nealcoolice ş.a.), care dispuneau de capacităţi de păstrare a materiilor prime. Pentru
produsele animale existau depozite specializate, cu dorări corespunzătoare.
 După anul 1990, odată cu trecerea în posesia vechilor proprietari a terenurilor agricole şi
privatizarea unor întreprinderi agricole, o mare parte din produsele agricole (îndeosebi, grâu şi
porumb, dar şi alte produse, ca: fructe, cartofi ş.a.) au început să rămână la producători (depozitare
primară), fie pentru acoperirea consumului propriu, fie în aşteptarea unei conjuncturi mai favorabile
pentru valorificare pe piaţă. Cantităţile predate la bazele de recepţionare şi silozuri, sau la depozitele
mari de legume şi fructe s-au diminuat, în anumite perioade ele reuşind cu dificultate să acopere
necesarul pentru marile aglomerările urbane.

16
În acelaşi interval, bazele de recepţionare şi silozurile au fost subordonate Regiei Autonome
„Romcereal”, divizată mai târziu (în 1995) în Agenţia Naţională a Produselor Agricole (rezervele
centrale de produse ale statului) şi în societăţi comerciale „Comcereal”, constituite la nivel judeţean,
sau „Cerealcom”. Treptat, au fost constituite şi alte structuri, cu capital privat sau mixt, specializate în
comerţul cu produse agricole, cu rol de colectare a produselor pentru tranzit sau pentru export,
operaţiuni de import-export, constituire a stocurilor de produse agricole (Administraţia Naţională a
Rezervelor de Stat, Societatea Naţională a Produselor Agricole S.A. ş.a.).
 În prezent, în paralel cu rezervele individuale de produse agricole la producătorii
agricoli (şi mai puţin la locuitorii din mediul urban), există rezerve colective la nivel regional şi
naţional. Rezervele naţionale de produse agricole au fost reduse mult ca dimensiuni, urmare a
acordurilor internaţionale. De pildă, rezervele de grâu se situează, de regulă, la 300 - 500 mii tone.
 Includerea României în comerţul internaţional de produse agricole a modificat radical
situaţia în acest domeniu: s-au diversificat problemele legate de comercializarea, păstrarea, controlul
calităţii produselor; a crescut dependenţa României de importurile de produse agro-alimentare; s-a
realizat aprovizionarea continuă a pieţei interne cu produse considerate în trecut „de sezon” (legume,
fructe), provenite din alte ţări sau chiar continente.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce se înţelege prin securitate alimentară?


Răspuns:
 „Securitatea alimentară este acea situaţie în care toţi oamenii şi tot timpul au acces din punct de
vedere fizic, social şi economic la hrană suficientă, sigură şi nutritivă, care întruneşte nevoile şi
preferinţele lor alimentare, pentru o viaţă activă şi sănătoasă.” (Raportul Băncii Mondiale „Sărăcie şi
foame. Teme şi opţiuni pentru securitatea alimentară în ţările în curs de dezvoltare”).

2. Explicaţi care este diferenţa între securitatea alimentară şi siguranţa alimentară?


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi cauzele care au impus apariţia şi dezvoltarea filierelor alimentare:
a) Creşterile demografice.
b) Creşterea ponderii populaţiei ocupată în agricultură.

17
c) Diversificarea activităţilor umane şi diviziunea muncii.
d) Dezvoltarea producţiei agricole şi a productivităţii muncii.
Rezolvare: a, c, d.

De rezolvat:
2. Dintre concepţiile şi metodele noi care au apărut în ultimele decenii pe filierele agro-
alimentare, în domeniul condiţionării şi păstrării produselor agricole, se înscriu:
a) Sistemul HACCP.
b) Conceptul de trasabilitate.
c) Problema etichetării corecte şi complete a produselor.
d) Dezvoltarea comerţului local în defavoarea comerţului global.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

PROBLEME GENERALE ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR AGRICOLE


Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole - importanţă, istoric, evoluţii
1. Aspecte generale
a) Securitate alimentară şi siguranţă alimentară.
b) Criza economică şi asigurarea hranei.
2. Istoricul condiţionării şi păstrării produselor agricole
a) În gospodăria rurală clasică.
b) Circuitul (filiera) de aprovizionare a localităţilor şi populaţiei neagricole.
c) Rezerve individuale şi rezerve colective de produse agricole.
d) Metode tradiţionale de condiţionare şi păstrare a produselor agricole şi tendinţe în domeniu.
e) Apariţia şi dezvoltarea filierelor agro-alimentare.
f) Rezerve strategice, Sistemul HACCP, trasabilitate, etichetare.
3. Situaţii în care produsele agricole fac obiectul păstrării
a) Depozitarea la producător (păstrarea primară).
b) Depozitarea de colectare (păstrarea secundară) şi păstrarea secundară propriu-zisă.
c) Depozitarea la unităţile de procesare (păstrarea terţiară).
4. Evoluţia în România
a) Păstrarea produselor în gospodăriile ţărăneşti.
b) Dezvoltarea spaţiilor pentru depozitare, destinate comerţului intern şi extern.
c) Evoluţii în intervalul 1948 - 1990.
d) Evoluţii după 1990.

18
TEST RECAPITULATIV
Precizaţi care a fost principalul obiectiv al Consumul propriu în gospodăria ţărănească a
rezervelor colective de produse agricole: (autoconsum)
Intervenţia - echilibrul economic al pieţei b
Aşteptarea unei conjuncturi favorabile pe piaţă c
Urgentarea lucrărilor de recoltare d
Ce se înţelege prin trasabilitate: Disponibilitatea şi accesibilitatea hranei a
Utilizarea corectă a hranei b
Monitorizarea calităţii produselor alimentare c
Cunoaşterea provenienţei produselor şi a drumului d
pe care acestea l-au urmat de la producător la
consumatorul final
Creşterea producţiei de cereale a stimulat După anul 2000 a
comerţul intern şi extern, şi a impus Sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX b
construirea primelor mari silozuri (Brăila, După încheierea cooperativizării (anul 1962) c
Galaţi, Constanţa), în perioada: Imediat după anul 1990 d
Metode tradiţionale de condiţionare şi Uscarea naturală (solarizare sau prin vânt) şi a
păstrare a produselor agricole care păstrarea în stare uscată sau la temperaturi scăzute
corespund principiilor alimentaţiei moderne Conservarea prin sărăturare b
sunt: Conservarea cu adaos de zahăr c
Utilizarea altor substanţe cu rol conservant d
Rezervele strategice de produse agricole Produse lactate a
sunt constituite îndeosebi din: Legume şi fructe b
Cereale c
Rapiţă, mazăre, fasole d

19
PROBLEME SPECIFICE ALE CONDIŢIONĂRII
ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR AGRICOLE

Tema nr. 2
CONSTRUCŢII PENTRU PĂSTRAREA PRODUSELOR AGRICOLE

Unităţi de învăţare:
 Construcţii pentru păstrarea produselor agricole boabe.
 Depozite pentru legume, fructe şi cartofi.

Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi tipurile de construcţii destinate păstrării produselor agricole boabe, cu
operaţiile tehnologice şi caracteristicile de exploatare, precum şi evoluţiile în timp;
- să cunoaşteţi principalele tipuri de depozite pentru păstrarea legumelor, fructelor şi
tuberculilor de cartof, cu detalii tehnice şi operaţii tehnologice, capacităţi de depozitare şi
caracteristici de exploatare.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei la grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
USAMVB, OZUCA, Bucureşti.
3. Gherghi A., Iordăchescu C., 1972. Depozite pentru legume şi fructe. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Thierer L.V., Dumitrescu N., Huştiu I., Oprescu I., 1971. Tehnologia recepţionării, depozitării,
condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.

2.1. Construcţii pentru păstrarea produselor agricole boabe

√ De-a lungul filierei de la recoltare şi până la consumatorii finali, produsele agricole trebuie
depozitate în condiţii propice conservării integrităţii şi indicilor calitativi (sau chiar îmbunătăţirea
acestora), care să asigure o valorificare superioară. Depozitarea, pe durate mai scurte, între diferitele

20
etape ale procesului de condiţionare, sau păstrarea pe perioade mai lungi, se efectuează în spaţii
ocazionale (poduri, pivniţe, diferite încăperi din gospodăriile ţărăneşti sau exploataţiile agricole) sau în
depozite special construite pentru aceste destinaţii.
√ Evoluţia spaţiilor a avut loc în paralel cu dezvoltarea comunităţilor umane, a civilizaţiei
umane, a tehnicilor de construcţie şi de depozitare. La început au fost utilizate spaţii din mediul
natural, cum ar fi: peşteri, gropi arse, gropi zidite în pământ, vase din lut. În China Antică au existat
hambare, în Egipt hambare şi amfore, în Grecia Antică hambare din blocuri de piatră, în Roma Antică
hambare. În Evul Mediu au fost utilizate hambare şi poduri.
√ În continuare, vor fi prezentate principalele tipuri de construcţii destinate păstrării
produselor agricole boabe, cu accent pe construcţiile tipizate, care se regăsesc la producătorii agricoli,
comercianţi, procesatori, sub forma unor construcţii cu scopuri asemănătoare, dar foarte diferite ca
parametrii constructivi, materiale de construcţie ş.a.

2.1.1. Construcţii pe orizontală

 Platforme descoperite - sunt cele mai simple construcţii, existenţa acestora fiind
obligatorie în orice exploataţie agricolă (sau gospodărie ţărănească). Pe platforme pot fi efectuate
diferite operaţii tehnologice (parţial mecanizate): depozitarea pe perioadă scurtă de timp a produselor
agricole (în sezonul de vară, cu asigurarea protecţiei împotriva precipitaţiilor cu folie de material
plastic); uscarea prin solarizare (şi lopătare); curăţirea produselor (cu ajutorul selectorului); tratarea
seminţelor înainte de semănat; batozarea porumbului ştiuleţi ş.a. Pot fi realizate din beton şi sunt
accesibile pentru tractoare cu utilaje agricole sau diferite mijloace de transport, cu pante transversale
pentru scurgerea apei. În bazele de recepţionare au fost construite platforme descoperite tipizate
(fig. 2.1).

Fig. 2.1. Platformă descoperită


(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

 Platforme acoperite - sunt realizate prin montarea unui acoperiş la platformele


descoperite. Produsele agricole pot fi depozitate pe perioade mai lungi de timp, cu prioritate în sezonul
de vară, până la condiţionarea şi depozitarea definitivă în magazii şi silozuri. Operaţiunile tehnologice
(parţial mecanizate), includ: depozitarea produselor agricole boabe şi a porumbului ştiuleţi; uscarea
naturală la umbră (prin aerare naturală); curăţirea produselor; tratarea produselor; batozarea
porumbului ştiuleţi. În bazele de recepţionare există platforme acoperite tipizate (fig. 2.2).

21
Fig. 2.2. Platformă acoperită
(după L.V. Thierer şi colab., 1971) (secţiune transversală)

 Şoproane multifuncţionale - sunt construite din elemente prefabricate din metal şi beton,
cu acoperişul din plăci de azbociment sau tablă ondulată, cu întreaga suprafaţă betonată şi o capacitate
de stocare de peste 500 tone porumb ştiuleţi. Operaţiile tehnologice sunt cele prezentate la platformele
acoperite.

Fig. 2.3. Şopron multifuncţional


(original)

 Arioaie demontabile - sunt construcţii simple, temporare, alcătuite din panouri demontabile,
din lemn, cu dimensiunile 2 x 1 m, sprijinite pe stâlpi de lemn, cu podină din scândură care se reazemă
pe traverse de lemn şi acoperişul din diferite materiale (carton asfaltat, material plastic) (fig. 2.4).
Arioaiele sunt montate pe platforme de beton, cu pante pentru scurgerea apei din precipitaţii.
Tradiţional sunt folosite la depozitarea porumbului ştiuleţi, cu mecanizarea parţială a încărcării şi
descărcării.

Fig. 2.4. Arioaie demontabile


(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

22
Arioaiele sunt construcţii relativ simple, au durată de exploatare limitată şi sunt mari
consumatoare de material lemnos.
 Pătule - sunt construcţii tradiționale, special destinate păstrării porumbului sub formă de
ştiuleţi. Există o mare varietate de construcţii de acest fel, în gospodăriile ţărăneşti, în exploataţii
agricole şi unităţile economice de pe filierele agro-industriale. Dintre pătulele tipizate fac parte:
 Pătule din lemn - au capacităţi diferite de depozitare, după necesităţi, cu capacitate
mai mică pentru gospodăriile ţărăneşti, adesea construcţii improvizate (fig. 2.5) şi cu
capacitate ridicată de stocare la bazele de recepţionare şi în exploataţiile agricole mai
mari (fig. 2.6). Pot avea o capacitate de înmagazinare de peste 300 tone ştiuleţi.
Pătulul are pereţii formaţi din şipci din lemn, cu spaţii între ele pentru a asigura
circulaţia aerului printre ştiuleţi. Fundaţiile pot fi din beton, ridicate de la sol 50 - 70 cm,
în vederea izolării hidrice şi a evitării atacului dăunătorilor animali.

Fig. 2.5. Pătule în gospodăriile ţărăneşti


(original)

a –vedere laterală b – secţiune transversală


Fig. 2.6. Pătul din lemn
(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

23
 Pătule prefabricate din beton armat - au fost construite începând din anul 1955, din
elemente prefabricate (fig. 2.7). Proiectul standardizat al acestui tip de pătul are 55 m
lungime, lăţimea 3,3 m, înălţimea totală 4,5 m şi o capacitate de depozitare de circa
150 tone. Au fost construite şi pătule din prefabricate de beton duble, cu spaţiu
tehnologic între compartimente, unde se pot derula diferite activitaţi, inclusiv
depozitarea unor produse, tratarea acestora ş.a.

a – vedere generală b – secţiune transversală


Fig. 2.7. Pătul din prefabricate de beton
(după L.V. Thierer şi colab., 1971, citaţi de Gh. Matei, 2012)

 Pătule metalice - (fig. 2.8) au formă cilindrică, cu diametrul de 5 m, înălţimea de 8,2 m,


capacitatea de 60 tone şi sunt dispuse în baterii de câte 40 pătule.

Fig. 2.8. Pătule metalice


(original)

Încărcarea pătulelor se efectuează mecanizat, pe la partea superioară. Corpul pătulului


este prevăzut la partea centrală cu un tub cu rol în aerarea artificială a ştiuleţilor.

24
 Magaziile - sunt destinate depozitării produselor agricole şi sunt de tipuri foarte diferite,
în funcţie de: materialele din care sunt construite - lemn, zidărie de cărămidă, zidărie de cărămidă şi
beton, elemente prefabricate din beton, metal; gradul de mecanizare - magazii nemecanizabile,
magazii mecanizabile; capacitatea de stocare - de mici dimensiuni în gospodăriile ţărăneşti şi de la
câteva sute de tone, la mii de tone, în exploataţiile agricole, baze de recepţionare sau la procesatori;
sunt prevăzute cu rampe auto şi CF pentru încărcare-descărcare. Magaziile permit o gamă de
operaţiuni tehnologice, funcţie de perioada de construire şi dotările existente: introducerea şi
evacuarea produselor manuală, semimecanizată sau mecanizată; aerarea activă; curăţirea produselor;
tratarea produselor, inclusiv prin gazare; păstrarea pe perioade relativ scurte sau păstrarea rezervelor
strategice de produse.
 Primele magazii tipizate construite în România au fost magaziile tip Britanica,
construite din lemn, cu capacitate de 100 - 200 tone, în porturile Brăila şi Galaţi.
 Magaziile din lemn de tip Ceremag - au fost printre primele construcţii tipizate din
România, cu capacitatea de stocare de 3.000 tone, realizate pe fundaţii din blocuri de
beton, cu pereţii longitudinali din schelet din stâlpi şi podina din lemn (fig. 2.9). Au
fost destinate păstrării cerealelor în vrac (sau saci), iar accesul este permis prin uşi
dispuse de-a lungul pereţilor longitudinali.

Fig. 2.9. Magazie tip CEREMAG


(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

 Magaziile cu capacitatea de 1.500 tone (fig. 2.10) - au fost construite în anii


1950 - 1952 şi sunt realizate din zidărie de cărămidă până la înălţimea de 2 m.
Magazia are uşi dispuse pe pereţii longitudinali, prin intermediul cărora se asigură
accesul în magazie, iluminarea, precum şi aerisirea produselor depozitate. La capetele
magaziei se află rampe pentru încărcarea şi descărcarea produselor.

25
Fig. 2.10. Magazie din zidărie de 1.500 tone, tip 1951
(original)

 Magaziile de 2.500 şi 3.000 de tone - au început să fie construite când s-a trecut la
mărirea capacităţii de depozitare şi a rezervelor de stat. Tipul constructiv de 3.000 de
tone capacitate a început să fie construit în anul 1960 şi are unele lucrări tehnologice
mecanizate; în pardoseală sunt dispuse canale de aerare acoperite cu plăci din beton
prefabricat.
 Magaziile mecanizabile de 5.000 de tone (fig. 2.11) - au pereţii din cărămidă cu
elemente prefabricate sau sunt realizate în totalitate din panouri prefabricate. Dispun
de canale de aerare din beton sau beton şi cărămidă, acoperite cu elemente
prefabricate la nivelul pardoselii şi există posibilitatea de golire şi umplere
mecanizată. Sunt legate tehnologic cu alte magazii sau cu silozurile din vecinătate.

Fig. 2.11. Magazie de 5.000 tone


(original)

 Magaziile metalice (fig. 2.12) - au fost construite îndeosebi în ultimele 2 decenii, în


variante constructive foarte diferite şi cu dotări care să permită mecanizarea parţială
(introducerea şi evacuarea produselor din magazie) sau totală a operaţiunilor

26
tehnologice (încărcarea produselor, aerare, refrigerare, tratare, evacuarea produselor,
controlul temperaturii şi umidităţii).

Fig. 2.12. Magazii metalice


(original)

2.1.2. Construcţii pe verticală

Silozurile - sunt ansambluri constructive de mare capacitate, destinate depozitării şi


conservării a mii sau zeci de mii de tone de produse agricole boabe (cereale, leguminoase, oleaginoase
ș.a.). Denumirea „pe verticală” se referă la coloana foarte înaltă de produse depozitate, pe o suprafaţă
mică şi fluxul tehnologic pe verticală.
Silozurile prezintă o serie de avantaje: utilizarea spaţiului pe verticală; capacitate mare de
depozitare; mecanizarea completă a operaţiilor; conservare de lungă durată; sunt prevăzute cu staţii de
uscare şi condiţionare; au staţii de aprovizionare şi livrare, auto şi pe cale ferată; sunt dotate cu
laboratoare proprii de analize şi personal calificat (după Gh. Matei, 2012).

De-a lungul timpului, capacităţile de depozitare, tehnicile de construcţie, materialele utilizate


şi dotările au evoluat, astăzi fiind în funcţiune silozuri de mare capacitate, complet mecanizate şi
automatizate.
◙ Părţile componente ale unui siloz sunt următoarele (după Gh. Matei, 2012):
- fundaţia (radier general);
- subsolul (unde sunt amplasate instalaţiile de golire a celulelor şi cele pentru
transportul produselor agricole boabe ce trebuie livrate);
- bateriile de celule - cu instalaţii pentru umplere în partea superioară, pe planşeu și
pâlnii de golire în partea inferioară;
- galeria superioară (construcţia ce închide instalaţia de umplere);
- turnul silozului (casa maşinilor) - cu elevatoare, maşini de curăţire, instalaţii de
predare a produselor;

27
- staţii de primire şi predare - pe cale ferată, pentru a primi vagoanele de transport şi
staţie auto, pentru autovehicule, prevăzute cu buncăre de golire a produselor agricole
boabe;
- instalaţii de uscare - care pot fi amplasate în turnul central sau în exterior, lângă
celule;
- instalaţii de desprăfuire a utilajelor şi spaţiilor de lucru;
- instalaţii de gazare a produselor infestate cu dăunători;
- laboratoare de analiză a calităţii produselor agricole.
◙ Primele silozuri au fost date în funcţiune în anul 1891, în porturile fluviale Galaţi şi
Brăila, construite din beton armat, cu o capacitate fiecare de 25.000 tone, cu celule hexagonale (în
secţiune).
◙ Între anii 1906 şi 1909, în portul Constanţa au fost construite 3 silozuri cu capacitate de
30.000 tone fiecare, prevăzute şi cu o uscătorie de cereale (fig. 2.13).

Fig. 2.13. Silozurile de la Constanţa


(original)

◙ Silozurile regionale - construcţia acestora a început în anul 1938, fiind realizată o reţea de
silozuri cu capacităţi între 4.000 şi 6.000 tone, amplasate pe lângă staţiile de cale ferată, în porturile
dunărene sau în diferite zone cerealiere. În timp, s-a realizat dublarea capacităţii de depozitare, până la
8.000 şi 10.000 de tone, prin adăugarea de baterii de celule construite lângă silozul vechi şi legate
tehnologic de acesta. Au fost realizate 3 variante constructive:
 Silozuri de tip SUKA SILO-BAU - cu pereţii din cărămidă, alcătuite dintr-o baterie de
64 celule de siloz, de formă poligonală, cu turnul maşinilor amplasat la unul din
capetele bateriei de celule şi 5 hambare cu o capacitate totală de 500 tone. Capacitatea
de stocare a unei celule curente este de 121 tone, iar a uneia laterale de 52 tone
(fig. 2.14).
După anul 1950, la silozul iniţial au fost ataşate baterii de celule din beton armat, care
au dublat capacitatea de depozitare.

28
Fig. 2.14. Siloz regional de tip SUKA SILO-BAU cu capacitate mărită
(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

 Silozul de tip FROMENT-CLAVIER - cu celulele cu pereţii din beton armat, de


formă poligonală, diametrul celulei 3,70 m, înălţimea 16,70 m. Un siloz de 5.000 t are
35 celule şi 5 hambare de depozitare a cerealelor, cu o capacitate totală de 400 tone
(fig. 2.15).

Fig. 2.15. Siloz FROMENT-CLAVIER


(după L.V. Thierer şi colab., 1971)
 Silozul regional de tip P.C.A. - a fost construit după un proiect românesc şi cuprinde o
baterie de 64 de celule din beton armat şi un hambar, cu turnul maşinilor amplasat la
un capăt al bateriei (fig. 2.16).

Fig. 2.16. Siloz regional de tip P.C.A.


(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

29
◙ Silozuri de 2.000 de tone - patru asemenea silozuri au fost construite din beton armat, în
anii 1940 - 1941, în zonele montane, cu suprafeţe cerealiere mai mici. Silozurile au 12 celule
dreptunghiulare, iar pe unele nivele sunt amenajate hambare cu pereţi demontabili, din dulapuri de
lemn. Celulele au înălţimea de depozitare de 21 m, iar turnul de utilaje este amplasat la capătul opus
celulelor. Silozurile au fost dotate ulterior cu 12 celule noi, în prelungirea vechiului siloz.
◙ După anul 1962, urmare a comasării suprafeţelor agricole şi arabile în exploataţii de mari
dimensiuni (întreprinderile agricole de stat şi cooperative agricole de producţie), a început o nouă
etapă în construirea de silozuri de mare capacitate.

 Silozurile de tip CSVPA, de 15.000 tone şi 30.000 tone - construcţia acestor silozuri a
început în anul 1962, după proiecte româneşti, din beton armat, celulele având
diametrul interior de 7,24 m (fig. 2.17). La silozurile de 15.000 tone, turnul maşinilor
este amplasat în centrul construcţiei, având, de o parte şi de alta, grupurile de câte 8
celule. La silozurile de 30.000 tone sunt câte 15 celule de o parte şi de alta a turnului.
Celulele sunt circulare, iar între acestea există celule stea şi celule perimetrale (celule
buzunar).

a b
Fig. 2.17. Silozuri CSVPA de 15.000 tone (a) şi 30.000 tone (b)
(după L.V.Thierer şi colab., 1971)

Silozurile sunt prevăzute cu staţie de primire auto şi pe calea ferată. Au în dotare şi 1 -


2 uscătoare de seminţe, montate în afara silozului, lângă unul din grupurile de celule.
 Silozurile de tip ISPA de 44.000 tone - au capacitatea de 44.000 tone, la care se
adaugă magazii şi alte spaţii de depozitare, ajungând la capacităţi de 52.000 tone sau
56.000 tone. Au 140 celule cilindrice, cu diametrul de 6,5 m şi înălţimea de 26 - 28 m.
Turnul maşinilor este plasat în centru. Au staţie auto şi de cale ferată şi două uscătoare
montate în afara silozului (fig. 2.18). Sunt cele mai mari silozuri din ţară, cu excepţia
terminalelor de cereale, de peste 100 mii tone fiecare, din porturile Constanţa şi
Agigea.

30
Fig. 2.18. Siloz de tip ISPA
(original)

Fig. 2.19. Marile silozuri în porturi maritime (terminale de cereale)

◙ Silozurile metalice - după anul 1990, odată cu apariţia şi dezvoltarea exploataţiilor


agricole private, a apărut necesitatea depozitării produselor agricole obţinute de aceste exploataţii, care
să fie folosite pentru consumul propriu sau comercializate mai târziu, la o conjunctură mai favorabilă
pe piaţă.

Fig. 2.20. Silozuri metalice


(original)

Silozurile metalice (fig. 2.20), realizate în tipuri constructive foarte diferite sunt alcătuite din
celule de siloz cu pereţii din panouri ondulare executate din oţel, cu diametre de 3,5 - 15 m, dar pot

31
ajunge la zeci de metri diametru. Sistemul de descărcare-încărcare este dispus în lateral sau la capătul
bateriei de celule. La celule se pot ataşa instalaţii de uscare, fixe sau mobile sau instalaţii de răcire a
produselor agricole depozitate.

2.2. Depozitele pentru legume, fructe şi cartofi

 Depozitele pentru legume şi fructe - diferă ca tipuri constructive în funcţie de: condiţiile
climatice din zona unde sunt amplasate; gradul de mecanizare şi automatizare; pretabilitatea la păstrare
pentru anumite specii; nivelul investiţiei. Sunt construcţii speciale destinate păstrării produselor
horticole pe perioade diferite de timp, între 1 - 2 săptămâni şi 7 - 8 luni.
Aceste depozite pot fi clasificate astfel (după A. Gherghi, 1972, citat de Gh. Matei, 2012):
 După modul de asigurare a condiţiilor de păstrare pentru produsele depozitate:
- cu posibilităţi de control automat al condiţiilor de păstrare: depozite cu atmosferă
controlată; depozite cu instalaţii frigorifice; depozite cu ventilaţie naturală;
depozite cu ventilaţie mecanizată;
- fără posibilităţi de control automat al condiţiilor de păstrare: spaţii improvizate;
bordeie; silozuri de pământ.
 După natura produsului depozitat:
- depozite specializate - pentru rădăcinoase, cartofi, mere, struguri, citrice ş.a.;
- depozite universale - în care se pot depozita sau pot să tranziteze mai multe specii
în timpul unui an calendaristic: fructe şi legume de vară, mere, pere, cartofi, specii
rădăcinoase ş.a.;
- depozite temporare - în care se găsesc în tranzit mai multe specii legumicole şi
pomicole.
 După limitele temperaturilor asigurate:
- cu temperaturi apropiate de cele ale mediului ambiant - în care produsele sunt
depozitate temporar (depozite tampon);
- cu temperaturi pozitive (0oC … +5oC);
- cu temperaturi negative (-18oC … -24oC) pentru produsele congelate.
 După modalitatea de utilare cu instalaţii termotehnice:
- cu instalaţii centralizate care deservesc întreaga suprafaţă a depozitului;
- cu instalaţii individuale care deservesc celulele/bateriile de stocare.
Pot fi realizate din cărămidă, materiale prefabricate, beton armat sau panouri de tip sandwich
(fig. 2.21), cu dimensiuni care variază foarte mult în funcţie de procesul tehnologic adoptat pentru
prelucrare, condiţionare, păstrare şi livrarea produselor.

32
Fig. 2.21. Depozit de legume-fructe din panouri tip sandwich
(după I.I. Popescu şi colab., 1975, citaţi de Gh. Matei, 2012)

De obicei, depozitele de mare capacitate utilizate la păstrarea legumelor şi fructelor se


proiectează în clădiri comasate, monopavilionare care să poată asigura spaţiul necesar impus de
numărul mare de operaţiuni derulate cu recepţia, condiţionarea, păstrarea şi livrarea produselor.
Compartimentele interioare sunt standardizate şi au dimensiunile de 6 x 12 m, 6 x 18 m sau 12 x 12 m,
atât în cazul depozitelor universale, cât şi în cazul depozitelor specializate.
Înălţimea celulelor din cadrul acestor tipuri de depozite variază în funcţie de sistemul de
depozitare ales: pentru lăzi paletă sau lăzi paletizate, înălţimea celulelor este de 7,2 - 7,5 m; pentru
palete cu montanţi, înălţimea celulelor creşte la 7,8 - 8,4 m; când depozitarea se face vrac, înălţimea
celulelor este de 5,4 - 5,8 m.

Fig. 2.22. Imagini din depozite de legume


(original)

 Depozitele speciale pentru păstrarea tuberculilor de cartof (fig. 2.23) - sunt construcţii
prevăzute cu instalaţii pentru reglarea temperaturii, umidităţii şi aerării. Au capacităţi de 25 - 100
vagoane, construite la suprafaţa solului, sau parţial ori total în pământ, din beton, cărămidă sau piatră
(I. Borcean şi colab., 2003, citaţi de Gh. Matei, 2012).
Tuberculii se păstrează în boxe de formă pătratică cu latura de 3 - 4 m şi înălţimea de 3 - 5 m,
construite din şipci distanţate la 2 m. Boxele au capacitatea de 10 - 15 tone şi sunt aşezate pe 2 - 3 - 4
sau mai multe rânduri, la 20 - 25 cm.

33
Fig. 2.23. Depozit special pentru păstrarea cartofilor
(original)

Păstrarea tuberculilor în aceste depozite se poate efectua şi în lădiţe speciale, cu o capacitate


de 20 - 50 kg, stivuite pe câte 10 - 15 rânduri, procedeu care uşurează executarea tratamentelor
aplicate materialului destinat plantării (preîncolţire, iradiere etc.). Ventilaţia se realizează prin trecerea
curentului de aer printre tuberculii din boxe în sens ascendent (de jos în sus), printr-un sistem de aerare
naturală sau artificială, cu ajutorul ventilatoarelor acţionate electric. Ventilaţia naturală se asigură prin
canale de aerare longitudinale şi verticale. Acest procedeu de ventilaţie este eficient numai în
perioadele în care temperatura aerului din exteriorul depozitului este mai scăzută decât cea din
interiorul depozitului, necesară păstrării (2 - 6C). Primăvara, de îndată ce temperatura din depozit este
mai mică decât cea din afara lui, ventilaţia naturală nu mai poate fi aplicată, fiind înlocuită cu
ventilaţia artificială prin intermediul ventilatoarelor. Majoritatea depozitelor construite recent în ţara
noastră sunt dotate cu instalaţii de ventilaţie mecanică, automată şi sunt prevăzute cu canale principale
şi secundare de aerisire.
Ventilarea în aceste depozite se efectuează cu aer mai rece cu 3°C, în cazurile când
temperatura din masa tuberculilor din boxe are valori de până la 7°C şi cu aer mai rece cu 4 - 6°C,
atunci când aerul din masa tuberculilor este de peste 8 - 9°C, cazuri mai frecvent întâlnite toamna şi
primăvara. Această operaţie se execută pe baza unor nomograme, a căror respectare evită starea de
condens la suprafaţa sau în masa tuberculilor din boxe, ori pe tavanul şi pereţii depozitului (Ileana
Stoianovici, 1973, citată de Gh. Matei, 2012).
 Silozurile pentru păstrarea cartofului - sunt adăposturi temporare (denumite impropriu
„silozuri”) care au o durată de utilizare pentru 4 - 8 luni, amplasate cât mai aproape de locul de
procesare sau consumare a tuberculilor. Amplasarea silozurilor se va efectua, pe locuri mai ridicate,
uşor înclinate, cu apa freatică la minimum 1,5 m adâncime, paralel cu direcţia vântului dominant din
cursul iernii şi cu direcţia pantei terenului (dacă este cazul).
În funcţie de modul de amenajare a acestor tipuri de depozite, de condiţiile de climă şi de
adâncimea la care se găseşte apa freatică, ele se pot clasifica în:

34
Fig. 2.24. Siloz îngropat Fig. 2.25. Siloz cu aerisire
(după G. Morar, 2012) (după G. Morar, 2012)
a – canal pentru scurgerea apei; b – pământ; c – paie

→ la suprafaţa solului (cu sau fără aerisitori) - amplasate în zonele în care apa freatică se
găseşte aproape de suprafaţă (1,5 - 2 m), iar iernile sunt mai blânde;
→ semiîngropate (cu sau fără aerisitori) - amplasate pe terenurile unde pânza de apă freatică
se găseşte la adâncime mai mare, iar minimele din timpul iernii ajung la -10oC ... -12oC.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt destinaţiile platformelor descoperite, platformelor acoperite şi şoproanelor


multifuncţionale şi operaţiile tehnologice care pot fi efectuate pe acestea?
Răspuns:
 Cele trei tipuri de construcţii sunt destinate depozitării temporare, pe perioade relativ limitate, a
produselor agricole, îndeosebi în sezonul cald, asigurând o protecţie limitată a stocurilor faţă de
intemperii şi factorii de alterare. Operaţiile tehnologice posibil de efectuat includ: depozitarea
produselor agricole boabe şi a porumbului ştiuleţi; uscarea naturală a produselor (prin solarizare şi
lopătare sau prin curenţi de aer); curăţirea produselor prin trecere prin selector; tratarea
produselor; batozarea porumbului.

2. Precizaţi care sunt destinaţiile magaziilor şi ce operaţii pot fi efectuate în acestea?


Răspuns:

35
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. În ce perioadă au fost construite silozurile regionale şi ce capacităţi de depozitare au avut
acestea, corespunzător cu dezvoltarea producţiei şi comerţului cu cereale:
a) După anul 1970, 44.000 - 52.000 tone.
b) Perioada 1906 - 1909, 3 x 30.000 tone.
c) Perioada 1938 - 1941, 4.000 - 6.000 tone.
d) După anul 1962, 15.000 - 30.000 tone.
Rezolvare: c

De rezolvat:
2. Cele mai bune condiţii pentru păstrarea în cantităţi mari a legumelor şi fructelor, se
realizează în:
a) Silozuri îngropate.
b) Depozite speciale, amplasate în clădiri compacte, compartimentate.
c) Arioaie.
d) Pătule din prefabricate de beton.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

PROBLEME SPECIFICE ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR AGRICOLE


2. Construcţii pentru păstrarea produselor agricole
2.1. Construcţii pentru păstrarea produselor agricole boabe
a) Construcţii pe orizontală (platforme descoperite, platforme acoperite, şoproane multifuncţionale,
arioaie, pătule, magazii) - scopuri, parametrii constructivi, destinaţii, operaţii tehnologice.
b) Construcţii pe verticală - silozuri (silozurile de la Brăila, Galaţi, Constanţa; silozurile regionale;
silozurile CSVPA, ISPA, silozurile metalice) - caracteristici constructive, operaţii tehnologice, destinaţii.
2.2. Depozite pentru legume, fructe şi cartofi
a) Depozite pentru legume şi fructe - clasificarea depozitelor - după asigurarea condiţiilor de păstrare,
natura produsului depozitat, limitele temperaturilor asigurate; dotare tehnică.
b) Depozite speciale pentru păstrarea cartofilor - controlul temperaturii, umidităţii, aerării; dotări
tehnice.
c) Silozuri pentru păstrarea cartofilor - depozite temporare, la suprafaţa solului sau silozuri îngropate.

36
Tema nr. 3
MASA DE PRODUSE AGRICOLE DEPOZITATE
ŞI ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE ACESTEIA

Unităţi de învăţare:
 Masa de produse agricole depozitate.
 Însuşirile fizice ale masei de produse agricole depozitate.

Obiectivele temei:
- să înţelegeţi ce este masa de produse, în contextul problemelor condiţionării şi păstrării,
precum şi care sunt componentele acesteia;
- să cunoaşteţi în detaliu însuşirile fizice ale masei de produse depozitate, factorii de
influenţă şi importanţa lor în procesele tehnologice de condiţionare şi pentru păstrarea
corespunzătoare.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei la grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
USAMVB, OZUCA, Bucureşti.
3. Feher Ecaterina, Borcean I., Borcean A., Matei Gh., 2003. Tehnologii de păstrare a produselor
agricole. Editura „Universitaria” Craiova.
4. Thierer L.V., Dumitrescu N., Huştiu I., Oprescu I., 1971. Tehnologia recepţionării, depozitării,
condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.

3.1. Masa de produse agricole depozitate (ecosistemul post-recoltare)

- totalitatea componentelor care alcătuiesc cantitatea de produse agricole depozitate.

Aşa cum rezultă după recoltare, masa de produse nu este absolut curată, ci conţine, alături de
produsul de bază respectiv, diferite impurităţi. Componentele masei de produse sunt următoarele (se
exemplifică pentru produsele agricole boabe):

37
 Seminţe ale culturii de bază - acestea reprezintă, gravimetric şi volumetric, baza masei de
produse; au o mare omogenitate - care imprimă anumite particularităţi specifice, o comportare
specifică pe fluxul de recoltare, condiţionare, depozitare, prelucrare; au o oarecare neomogenitate –
datorită unor particularităţi ale formării fructelor şi seminţelor (eşalonarea înfloritului şi maturităţii),
ale operaţiilor de recoltare ş.a.
 Corpurile străine (impurităţi) - de provenienţă organică sau minerală: praf organic şi
mineral, resturi ale culturii de bază, resturi de buruieni; cantitatea şi componenţa depind de: nivelul
tehnologiei agricole aplicate, condiţiile de mediu din timpul vegetaţiei şi de la recoltare; prezenţa lor
are ca rezultate: reduce valoarea produselor, face masa neomogenă, sporeşte volumul produselor, are
efecte puternic negative asupra integrităţii produselor, imprimă instabilitate la păstrare, resturile de
buruieni (ca impurităţi) pot deprecia calitatea produselor (de exemplu, la făina de grâu), unele pot fi
dăunătoare, chiar toxice, pentru consumatori (de exemplu, neghina - Agrostemma githago, muştarul
sălbatic - Sinapis arvensis ş.a.).
 Microorganismele - prezente în număr de sute de mii sau milioane într-un gram de
produse, sunt însoţitori fireşti ai produselor agricole şi influenţează condiţiile de păstrare şi calitatea
produselor.
- microorganisme fitopatogene - diminuează nivelul recoltelor, iar unele influenţează
negativ calitatea produselor agricole. Exemple: atacul de putregai alb - Botrytis
cinerea la floarea-soarelui, care măreşte aciditatea seminţelor şi uleiului, diminuând
randamentul la prelucrare și calitatea materiei prime şi a uleiului. Atacul de fuzarioză -
Fusarium spp., contribuie la contaminarea boabelor de grâu cu micotoxine (DON -
deoxinivalenol). Atacul de mălură pitică - Tilletia controversa, imprimă boabelor de
grâu miros de peşte stricat, care le face improprii consumului;
- microorganisme epifite - populează toate organele aeriene ale plantelor, iar la
maturitate se aglomerează pe seminţe şi fructe. Sunt: bacterii din genul Pseudomonas
(cu o pondere de 90 - 99 %); ciuperci de mucegai (0,8 - 4,45 %) din genurile
Aspergillus şi Penicillium (care produc micotoxine); drojdii (0,5 - 7,5 %); de regulă,
acestea se hrănesc cu produşi de metabolism, eliberaţi de ţesuturile plantelor.
 Insecte şi acarieni
- există dăunători specifici de depozit, care pot crea probleme deosebite;
- dăunătorii din câmp, de regulă, nu pun probleme în depozite; cu unele excepţii: molia
ceralelor (Sitotroga cerealella); gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum); gărgăriţa fasolei
(Acathoscelides obtectus) ş.a.
 Aerul - din spaţiul dintre componentele solide ale masei de seminţe (spaţiul intergranular);
la introducerea produselor în spaţiile de depozitare, compoziţia aerului este similară cu cea a aerului
atmosferic; treptat, pe măsură ce creşte durata depozitării, compoziţia acestuia se modifică, se consumă
oxigenul şi se acumulează produşi de metabolism (vapori de apă, dioxid de carbon, amoniac ş.a).

38
3.2. Însuşirile fizice ale masei de produse agricole depozitate

■ Sunt însuşiri de care trebuie să se ţină cont în condiţionarea, păstrarea şi prelucrarea


produselor agricole, în toate operaţiunile, de la recoltare până la consumare. Valorificarea acestor
însuşiri cu prilejul transportului, preluării, condiţionării, păstrării, contribuie la reducerea pierderilor,
îmbunătăţirea calităţii loturilor de produse şi reducerea cheltuielilor. În plus, trebuie reţinut că masa de
produse este formată, în principal, din organisme vii, în care se petrec procese vitale, cu intensitate mai
mare sau mai mică, în funcţie de condiţiile de păstrare.

3.2.1. Capacitatea de curgere (friabilitatea)

√ însuşirea produselor şi a masei de produse de la „curge” atunci când sunt lăsate să cadă pe
o suprafaţă înclinată sau în aer liber;
√ însuşirea produselor agricole şi a masei de produse de a se deplasa pe un plan înclinat,
formând o pantă naturală cu un anumit unghi faţă de orizontală.

♦ Căderea liberă pe o suprafaţă plană a masei de produse agricole boabe conduce la


formarea unei grămezi de produse, ce se aşează sub forma unui con a cărui generatoare este denumită
taluz natural, iar unghiul format cu orizontala este denumit unghi de taluz natural (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Unghiul taluzului natural


(după Ecaterina Feher, 1996, citată de Gh. Matei, 2012)

Capacitatea de curgere se explică prin faptul că masa de produse este alcătuită din particule
mici, izolate, solide, adică din produsul de bază, şi din impurităţi. De exemplu: 1 tonă de grâu este
alcătuită din 25 - 35 mil. boabe; 1 tonă de mei conţine 150 - 190 mil. boabe. Rezultă o mobilitate
extraordinară a masei de produse, modificarea cu mare uşurinţă a formei masei de produse.
Cunoaşterea unghiului taluzului natural şi a capacităţii de curgere a produselor prezintă o
importanţă practică în proiectarea şi construirea depozitelor de produse agricole, a instalaţiilor de
transport şi curăţire ce deservesc aceste obiective (transportoare mecanice sau pneumatice, elevatoare,
instalaţii de sortat, calibrat etc.).
Datorită capacităţii de curgere (friabilităţii), masa de produse umple cu uşurinţă spaţiile de
depozitare de orice formă şi se poate scurge din aceste spaţii. Prin folosirea atentă a friabilităţii se pot
limita cheltuielile cu munca manuală, prin utilizarea fluxurilor mecanizate, pe verticală.

39
♦ Factorii care influenţează capacitatea de curgere a produselor agricole:
 Forma şi dimensiunile produselor - capacitatea de curgere cea mai ridicată o prezintă
produsele agricole (boabele) sferice sau apropiate ca formă de aceasta, care formează
unghiul taluzului natural cel mai mic. Curgerea este mai bună la seminţele de
leguminoase (mazăre, soia şi fasole) şi este mai scăzută la boabele de cereale
îmbrăcate (orz, ovăz, orez) sau la cele cu forme neregulate (glomerulele de sfeclă),
precum şi la speciile legumicole cu semințe de formă aplatizată sau colţuroasă
(morcovi, mărar, pătrunjel, ţelină).
 Starea suprafeţei produselor - produsele cu suprafaţa netedă, lucioasă (soia, ricin,
mazăre, mei, in) prezentând valori ridicate ale capacităţii de curgere comparativ cu
boabele care au tegumentul rugos, îmbrăcate în palei (orz, ovăz, orez nedecorticat,
bumbac) sau cu cele cu tegument zbârcit (porumb zaharat, mazăre zaharată).
 Umiditatea produselor agricole - boabele cu umiditate ridicată au o curgere mai lentă,
iar cele uscate curg mai uşor. În cazul seminţelor umede, vracul de seminţe rezultat
din curgere are forma unui con de ascuţit, iar la cele uscate formează un con cu baza
mai largă (fig. 3.2), de exemplu:

a – produs umed b – produs uscat

Fig. 3.2. Forma conului în funcţie de umiditatea seminţelor


(după Ecaterina Feher, 1996, după Gh. Matei, 2012)

 secară: - la 11,1 % umiditate are unghiul de taluz de 23°;


- la 17,8 % umiditate are unghiul de taluz de 34°;
 soia: - la 10,6 % umiditate are unghiul de taluz de 28°;
- la 15,8 % umiditate are unghiul de taluz de 32°.
 Conţinutul şi natura corpurilor străine - de obicei, cu cât masa de produse conţine
mai multe impurităţi, cu atât scade capacitatea de curgere. Această caracteristică face
ca anumite loturi de produse să se încarce şi să se descarce mai greu, să ducă la
înfundare frecventă a conductelor de transport, iar uscarea produselor să fie
îngreunată. O puritate fizică ridicată a seminţelor favorizează friabilitatea, produsele
curg rapid prin conducte şi se manevrează uşor în mijloacele de transport, la
depozitare şi în timpul alimentării maşinilor de semănat (după Gh. Matei, 2012).
 Materialul, forma şi starea suprafeţei pe care are loc curgerea - pe suprafeţele
netede şi lucioase, curgerea produselor este mai rapidă decât pe cele cu asperităţi; în
conductele circulare, curgerea este mai bună decât în cele pătrate; la conductele şi

40
jgheaburile din metal capacitatea de curgere este mai bună decât în cazul celor din
material lemnos.
♦ Cunoaşterea capacităţii de curgere a produselor în funcţie de specie este importantă şi la
construirea pantelor înclinate, a tuburilor de curgere şi a instalaţiilor de transport prin cădere liberă, la
tratarea seminţelor pentru semănat, la încărcarea şi descărcarea sacilor, la alimentarea semănătorilor
ș.a.
♦ La diferite produse agricole boabe valorile unghiului taluzului natural sunt (după Gh.
Matei, 2012): grâu - între 23oşi 38o; orz - între 28o şi 45o; ovăz - între 31o şi 54o; porumb - între 30o şi
48o; mazăre - între 22o şi 28o; floarea-soarelui - între 31o şi 45o; mei - între 20 şi 27o.

! ! ! În timpul păstrării, capacitatea de curgere se modifică; de obicei, aceasta se reduce


datorită proceselor de tasare, încingere, atacul de dăunători, încolțirii, dezvoltării mucegaiurilor.
Tasarea – reprezintă pierderea parţială sau totală a capacităţii de curgere, cu formarea de
cocoloaşe şi apare mai frecvent la silozuri, datorită coloanei înalte de produse agricole boabe şi a
presiunii masei de produse pe straturile inferioare ale lotului. La păstrare îndelungată, fără manipulare,
apare aderenţă între boabe, excrescenţe pe pereţi, deformare, alterare şi trebuie intervenit imediat, prin
mişcarea produselor.

3.2.2. Autosortarea

- reprezintă însuşirea masei de produse în mişcare, de a se separa, grupa sau aşeza în straturi
în mod natural, în funcţie de forma, mărimea şi masa specifică a produselor, în timpul transportului,
manipulării sau încărcării spaţiilor de depozitare.

→ este o consecinţă a capacităţii de curgere şi a neomogenităţii particulelor solide care o


compun; ca urmare a autosortării, masa de produse devine neomogenă;
→ separarea are loc în timpul curgerii, când seminţele se separă în mod automat pe categorii
de mărime. Fenomenul se observă în timpul transporturilor, la încărcarea sau descărcarea seminţelor în
depozite, la umplerea şlepurilor, a vagoanelor şi a celulelor de tip siloz sau la cernerea seminţelor cu
ajutorul sitelor;
→ autosortarea se manifestă la golirea seminţelor din buncărul combinei de recoltat în
mijloacele de transport, ceea ce duce la acumularea seminţelor pline şi grele pe centrul mijlocului de
transport sau al containerului;
→ autosortarea minimă se produce la lopătare. La transportul rutier, îndeosebi pe drumurile
de câmp, denivelate, procesul este foarte accentuat, astfel că atunci când produsele ajung la destinaţie
(la locurile de depozitare), componentele mai grele (boabele mai mari, sănătoase) s-au deplasat spre

41
baza vracului, iar la suprafaţă s-au aglomerat componentele mai uşoare (impurităţi, boabe şiştave). În
timpul transportului produselor pe benzile transportoare, din cauza şocurilor care se produc, particulele
mai uşoare (corpuri străine mai uşoare, boabe şiştave ş.a.) ies la suprafaţă sau se deplasează în
straturile superioare;
→ autosortarea maximă se produce la umplerea celulelor de siloz, precum şi la golirea
acestora. Autosortarea se întâlneşte şi în magazii sau depozite când încărcarea acestora se efectuează
cu instalaţii automate, însă fenomenul este mai redus, deoarece înălţimea stratului de produse este mult
mai mică decât la silozuri;
→ prin autosortare se pot crea în masa de produse, zone cu umiditate mai mare, în care
procesele biochimice se desfăşoară cu intensitate mai mare şi pot apărea zone unde încep procese de
alterare. Se formează straturi de produse care se deosebesc calitativ. Prin autosortare se pot crea în
masa de produse zone cu umiditate mai mare, în care procesele biochimice se desfăşoară cu intensitate
deosebită şi unde încep procese de alterare;
→ prin autosortare, masa de seminţe devine neuniformă, corpurile cu greutate specifică mai
mică se aşează spre periferia vracului, iar cele mai grele, mai mari şi mai pline se depun spre centrul
grămezii; seminţele de buruieni care sunt mai mici, mai uşoare şi mai umede cad spre periferie, creând
astfel condiţii favorabile proceselor de încingere, fenomen frecvent întâlnit în celulele de siloz, unde
pe lângă pereţi se acumulează seminţele mici, şiştave, uşoare, seminţele de buruieni şi se dezvoltă
microorganismele;
→ pentru păstrarea produselor agricole boabe fenomenul de autosortare este unul negativ,
deoarece conduce la formarea unor vetre neuniforme, cu grad de umiditate şi corpuri străine diferite,
care favorizează apariţia fenomenelor de încingere, dezvoltarea microorganismelor şi, în final,
conduce la degradarea produselor agricole;
→ de aceste aspecte trebuie să se ţină cont la recoltarea eşantioanelor de analiză a produselor
agricole boabe; se recomandă ca extragerea probelor să fie efectuată din cât mai multe puncte ale
masei de produse şi supravegherea atentă a produselor pe timpul păstrării.

3.2.3. Porozitatea

- totalitatea spaţiilor goale dintre componentele solide ale masei de produse ocupate de aer
constituie spaţiul intergranular sau porozitatea masei de produse;
- raportul dintre volumul spaţiilor dintre particulele solide ale masei de produse ocupate de
aer şi volumul total ocupat de întreaga masă de produse.

♦ Porozitatea se poate exprima cu ajutorul formulei:


S
P = ---------- x 100,
V

42
în care: P = porozitatea masei de produse, în %;
S = volumul spaţiului intergranular, în cm3;
V = volumul total al masei de produs, în cm3.
♦ Porozitatea influenţează numeroase procese fizice şi fiziologice din masa de produse
agricole depozitate; permite circulaţia aerului prin masa de produse şi transmiterea căldurii şi
deplasarea apei sub formă de vapori în interiorul vracului; dă posibilitatea pătrunderii oxigenului în
vederea menţinerii viabilităţii seminţelor şi a gazelor folosite la combaterea bolilor şi dăunătorilor pe
timpul păstrării.
♦ Porozitatea masei de produse ajută la calcularea debitelor de aer insuflat în masa de
seminţe pentru ventilare, la dimensionarea tipurilor de ventilatoare şi a duratei de funcţionare a
acestora, durata de uscare etc. În spaţiul intergranular se află rezerva de oxigen pentru respiraţia
produselor şi tot aici se acumulează CO2 şi alte gaze rezultate din respiraţia seminţelor sau alte procese
metabolice; acestea pot influenţa negativ calitatea produselor, astfel că la seminţele cu o porozitate
mai mică se impune, pentru menţinerea viabilităţii, o aerare la intervale de timp mai scurte.
♦ Porozitatea este influenţată de o serie de factori (Gh. Matei, 2012):
 Forma şi dimensiunile componentelor solide din masa de produse - când masa de
produse conţine un amestec omogen de corpuri mari şi mici, porozitatea scade
deoarece are loc o mai bună omogenizare a acestor componente, cele mai mici
ocupând lesne spaţiile libere dintre componentele mai mari. La seminţele ovale,
turtite, care se aşează mai bine în spaţiu, se înregistrează o porozitate mai scăzută
decât la cele sferice. Boabele netede şi rotunde şi cele cu suprafaţa rugoasă sau
zbârcite se aşează mai puţin compact.
 Starea suprafeţei componentelor solide şi umiditatea acestora - loturile cu seminţe
netede, lucioase, fără asperităţi, prezintă o porozitate mai redusă decât cele cu
asperităţi sau rugoase ori şiştave. Umiditatea ridicată a seminţelor duce la creşterea
porozităţii comparativ cu loturile care prezintă un grad de umiditate mai scăzut. Dacă
însă, umiditatea produselor creşte în timpul păstrării în depozite (din diferite motive),
în mod firesc porozitatea se reduce, cu consecinţe negative asupra stării de conservare.
 Elasticitatea produselor - produsele cu elasticitate mai mare, cedează la presiunea
exercitată de coloanele înalte de produse şi porozitatea se reduce (inclusiv porumbul
boabe), îndeosebi în straturile inferioare ale coloanei de produse depozitate, de la baza
celulei de siloz; asemenea produse trebuie păstrate în magazii şi nu în celule de siloz.
 Procentul şi felul corpurilor străine din masa de produse - impurităţile pot să reducă
sau să crească porozitate loturilor de produse agricole boabe. Impurităţile mari (resturi
vegetale, paie etc.) conduc în general la creşterea porozităţii, creând mai multe spaţii
libere şi afânând astfel lotul de produse. În cazul impurităţilor mici, acestea ocupă
spaţiile libere dintre seminţe şi scad astfel porozitatea masei de seminţe; cu cât

43
procentul de impurităţi mici din masa de seminţe este mai mare, cu atât se reduce şi
spaţiul intergranular.
 Tipul, forma şi dimensiunile depozitului - influenţează porozitatea prin înălţimea
masei de produse care poate fi stocată. La aceeaşi specie, porozitate este mai mică
atunci când acestea sunt depozitate în celule de siloz (la care înălţimea vracului de
produse poate să atingă 30 m, iar greutatea coloanei de produse face ca tasarea să fie
mult mai accentuată), decât la loturile depozitate în magazii sau containere, unde
înălţimea stratului de produse nu depăşeşte 2,5 - 5 m. În cazul aceluiaşi tip de depozit,
porozitatea este diferită - la baza celulei de siloz este cea mai mică porozitate din
cauza tasării puternice a stratului de produse.
 Specia - porozitatea diferă mult în funcţie de specie (tab. 3.1). Produsele cu porozitate
mică (rapiţă, sorg, in, mei ş.a.) se păstrează cu dificultate (se alterează uşor); trebuie
depozitate în strat subţire şi condiţionate cu prioritate, pentru eliminarea impurităţilor
şi uscare.
Tabelul 3.1
Porozitatea (%) la diferite specii în timpul depozitării
(după L.V. Thierer, 1971, citaţi de Gh. Matei, 2012)
Nr. Specia Porozitatea Nr. Specia Porozitatea
crt. (%) crt. (%)
1 Grâu şi secară 35 - 45 5 Porumb 30 - 50
2 Orz şi orzoaică 45 - 55 6 Floarea-soarelui 55 - 75
3 Ovăz 50 - 70 7 Soia 40 - 60
4 Orez 50 - 65 8 In 30 - 50

3.2.4. Sorbţiunea

- însuşirea masei de produse agricole şi a produselor însăşi de a reţine din mediul


înconjurător vapori de apă sau gaze, datorită structurii poroase a masei de produse şi structurii
coloidale, capilar poroase, a ţesuturilor organice ale produselor (L.V. Thierer şi colab., 1971).

Procesul de sorbţiune a masei de produse agricole are loc în mai multe etape:
 absorbţia - pătrunderea vaporilor de apă şi gaze în produse datorită diferenţei între
presiunea osmotică din interiorul celulelor şi cea din exteriorul acestora;
 adsorţia - pătrunderea vaporilor de apă sau gaze în vasele capilare ale ţesuturilor
produselor, fără ca acestea să intre în reacţii chimice cu substanţele din seminţe;
 condensare capilară - procesul prin care vaporii pătrunşi în capilarele ţesuturilor produselor
se condensează, datorită atracţiei exercitate de pereţii capilarelor din ţesuturile produselor;

44
 chemosorbţia - procesul de absorbţie a vaporilor de apă şi gaze, însoţit de reacţii chimice,
care determină modificări de ordin chimic în produse; în această fază, procesul devine
ireversibil.
În anumite condiţii, se manifestă şi fenomenul invers, de cedare a vaporilor de apă şi gaze în
mediul înconjurător, fenomen ce poartă denumirea de desorbţie.
Sorbţiunea este influenţată de compoziţia chimică a produselor agricole, temperatura şi
umiditatea acestora, precum şi de temperatura şi presiunea aerului din mediul înconjurător (după Gh.
Matei, 2012).
 Sorbţiunea prezintă importanţă deosebită pentru:
 Uscarea seminţelor – în procesul de uscare a produselor, în funcţie de agentul de
uscare şi metoda utilizată, produsele agricole pot împrumuta diverse mirosuri străine
(de fum, de sulf ş.a.), fapt ce le poate face improprii pentru anumite utilizări; ca
urmare, după uscare masa de produse trebuie bine aerisită, pentru evacuarea
mirosurilor străine.
 Tratarea produselor agricole prin gazare - în mod frecvent, pentru o bună conservare
sunt necesare unele măsuri de prevenire sau combatere a dăunătorilor de depozit, prin
aplicarea unor tratamente cu substanţe chimice; acestea pot imprima produselor
anumite mirosuri neplăcute care să conducă la degradarea ori declasarea unor loturi de
produse.
 Conservarea de lungă durată a produselor agricole - în timpul păstrării mai
îndelungate, produsele pot reţine diferite mirosuri neplăcute (substanţe rezultate din
procesele fiziologice din masa de produse ş.a.) care impurifică masa de produse şi le
depreciază calitatea.

3.2.5. Higroscopicitatea

- proprietatea produselor depozitate şi a masei de produse de a absorbi vaporii de apă din


aerul umed şi de a-i restitui mediului înconjurător mai uscat, deci absorbţia şi desorbţia vaporilor de
apă.

► Higroscopicitatea este un proces important pentru păstrarea produselor agricole, întrucât


apa reţinută de acestea influenţează direct procesele fiziologice care au loc în masa de produse.
► Higroscopicitatea depinde de: temperatura şi umiditatea aerului; compoziţia chimică a
boabelor şi suprafaţa acestora; integritatea tegumentelor.
► Procesele de sorbţie şi desorbţia au loc până când între tensiunea vaporilor de apă din aer
şi tensiunea vaporilor de la suprafaţa produselor agricole se stabileşte un echilibru, numit echilibru

45
higroscopic. Umiditatea produselor agricole la care se instalează acest echilibru, se numeşte umiditate
stabilă sau umiditate de echilibru, care poate descreşte sau creşte în funcţie de umiditatea relativă a
aerului (tab. 3.2). Fenomenul alternativ de sorbţie şi desorbţie a vaporilor de apă de către produsele
agricole boabe reprezintă higroscopicitatea acestora.

Umiditatea de echilibru, stabilită la temperatura aerului de 20oC şi umiditatea relativă a


aerului de 70 % se numeşte şi umiditate STAS şi este limita maximă admisă pentru o bună păstrare a
produselor agricole respective.

Umiditatea de echilibru variază considerabil în funcţie de conţinutul produselor agricole în


substanţe higroscopice (glucide - amidon, proteine) şi nehigroscopice (lipide). La aceeaşi valoare a
umidităţii atmosferice, produsele bogate în amidon şi proteine (cereale, leguminoase pentru boabe) au
umiditatea de echilibru mai ridicată decât produsele bogate în grăsimi (ricin, rapiţă, floarea-soarelui,
in).
Tabelul 3.2
Umiditatea de echilibru a seminţelor la principalele specii cultivate, la temperatura de 20oC
(după L.A. Trisveatschi, citat de L.S. Muntean şi colab., 2001 şi Gh. Matei, 2012)
Nr. Specia Umiditatea relativă a aerului (%)
crt. 20 30 40 50 60 70 80 90
1 Grâu 7,8 9,2 10,7 11,8 13,1 14,3 16,0 19,0
2 Secară 8,3 9,5 10,9 12,2 13,5 15,2 17,4 20,4
3 Orz 8,3 9,5 10,9 12,0 13,4 15,2 17,5 20,9
4 Ovăz 6,7 8,3 9,4 10,8 12,0 14,4 16,8 19,9
5 Orez 7,5 9,1 10,4 11,4 12,5 13,7 15,2 17,6
6 Mei 7,8 9,0 10,5 11,6 12,7 14,3 15,9 18,3
7 Porumb 8,2 9,4 10,7 11,9 13,2 14,9 16,9 19,2
8 Soia 5,4 6,5 7,1 8,0 9,5 11,6 15,3 20,9
9 Floarea-soarelui - - 5,0 5,9 6,9 7,8 9,1 11,4
10 In - - 5,1 5,9 6,8 7,9 9,2 12,1
11 Cânepă - - - 5,6 6,6 7,7 9,0 11,3
12 Ricin - - - - 5,5 6,1 7,1 8,9

Existenţa higroscopicităţii impune ca loturile de produse cu umidităţi diferite să nu fie


amestecate între ele, deoarece se tinde spre uniformizarea umidităţii în masa de produse, prin migrarea
apei de la componentele mai umede spre cele mai uscate; în acelaşi scop, se impune eliminarea cu
prioritate din masa de produse depozitate a impurităţilor cu umiditate ridicată.

46
3.2.6. Conductibilitatea termică

- însuşirea produselor agricole şi a masei de produse agricole de a transmite căldura de la un


component al masei la altul, datorită diferenţei de temperatură între acestea.

Schimbul de căldură are loc permanent în masa de produse, acesta realizându-se prin:
 Conductibilitatea termică (conducţie) - transmiterea căldurii la contactul dintre
particulele solide ale masei de produse depozitate. Sub acest aspect, masa de produse are o
conductibilitate termică redusă, ceea ce face ca aceasta să îşi păstreze temperatura timp îndelungat.
Conductibilitatea termică este influenţată de umiditatea masei de produse agricole şi conductibilitatea
produselor creşte la produsele mai umede.

Coeficientul de conductibilitate termică – indicator ce reprezintă cantitatea de căldură care


trece printr-un m3 de produse agricole boabe, timp de o oră, la o diferenţă de temperatură între
început şi sfârşit de 1oC. Valorile coeficientului de conductibilitate termică pentru produsele agricole
variază între 0,12 şi 0,40 Kcal/m3/h, mult sub valorile de conductibilitate termică ale cuprului, de 260 -
340 Kcal/m3/h.

 Convecţia - este principala cale de transmitere a căldurii prin masa de produse agricole
depozitate; are loc prin intermediul aerului încărcat cu vapori de apă care se deplasează prin spaţiul
intergranular (spaţiul dintre componentele solide ale masei de produse).
Aerul cald din spaţiul intergranular, încărcat cu vapori de apă, se deplasează lent, în toate
direcţiile, dar predominant spre straturile superioare ale vracului. Aerul cald din straturile inferioare
urcă spre suprafaţă, ceea ce face ca atunci când apar fenomene de încingere, într-o primă fază să fie
afectate numai straturile superioare, nu şi cele care sunt situate sub nivelul de manifestare a
fenomenului de încingere.
 Iradierea calorică - procesul prin care un corp expus încălzirii la o sursă de căldură (soare
sau la o sursă artificială) se încălzeşte şi ulterior iradiază, cedează din surplusul de căldură acumulat.
Fenomenul are loc la uscarea seminţelor prin solarizare sau prin uscare artificială prin care, produsele
agricole încălzite pierd un anumit procent de umiditate şi se usucă.
Propagarea căldurii în interiorul masei de produse agricole are loc cu dificultate şi de aceea
sunt recomandate la solarizare, grosimi ale startului de produse agricole cât mai mici, dar şi lopătări
repetate şi remanierea (amestecarea) repetată a produselor. Datorită conductibilităţii termice reduse a
produselor agricole, transmiterea căldurii de la suprafaţa vracului de produse către interiorul acestuia
se realizează foarte încet, iar straturile din mijlocul vracului aproape că nu sunt influenţate de căldura
din mediul extern.

47
Conductibilitatea redusă a masei de produse agricole prezintă însă şi unele neajunsuri: în cazul
apariţiei unor focare de încingere în masa de produse, căldura degajată de aceste procese este reţinută
în interiorul masei de produse şi duce la creşterea temperaturii şi propagarea focarului de încingere în
zonele limitrofe fără a ajunge la suprafaţa produselor; se impune o monitorizare continuă a stării de
conservare (temperatura şi umiditatea produselor) pentru ca procesul să nu se propage și să
generalizeze.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce se înţelege prin capacitate de curgere (friabilitate) şi care este importanţa practică a


acesteia?
Răspuns:
 Capacitatea de curgere (friabilitatea) este însuşirea produselor agricole şi a masei de produse de
a „curge” atunci când sunt lăsate să cadă pe o suprafaţă înclinată sau în aer liber. Friabilitatea
prezintă interes în proiectarea şi construirea depozitelor de produse şi a diferitelor utilaje din dotarea
acestora, dar şi a utilajelor agricole utilizate în lucrările agricole. O bună friabilitate reflectă o foarte
bună stare de conservare.

2. Ce se înţelege prin autosortare şi care este importanţa practică a acesteia?


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Higroscopicitatea masei de produse agricole depozitate depinde de:
a) Tipul spaţiului de păstrare.
b) Temperatura şi umiditatea mediului ambiant.
c) Dotarea cu mijloace mecanice.
d) Compoziţia chimică a produselor.
Rezolvare: b, d

De rezolvat:
2. Transmiterea căldurii prin masa de produse agricole depozitate are loc, în principal, prin:
a) Convecţie.
b) Iradiere calorică.

48
c) Conductibilitate termică.
d) Conducţie.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

3. Masa de produse agricole depozitate şi însuşirile fizice ale acesteia


3.1. Masa de produse agricole depozitate
a) Definiţie.
b) Componentele masei de produse - produsul de bază; corpuri străine; microorganisme; insecte şi
acarieni; aerul.
3.2. Însuşirile fizice ale masei de produse depozitate
a) Capacitatea de curgere (friabilitatea) - definiţie, forme de manifestare, factori de influenţă,
importanţă practică.
b) Autosortarea. Porozitatea. Sorbţiunea. Higroscopicitatea. Conductibilitatea termică - definiţie,
forme de manifestare, factori de influenţă, importanţă practică.

49
Tema nr. 4
PROCESE DE ALTERARE
A PRODUSELOR AGRICOLE DEPOZITATE

Unităţi de învăţare:
 Alterări de origine mecanică şi fizică.
 Reacţii chimice de alterare.
 Alterările enzimatice.
 Alterările biologice.

Obiectivele temei:
- să conştientizaţi existenţa proceselor de alterare în masa de produse agricole depozitate şi
a consecinţelor negative ale proceselor de alterare;
- să cunoaşteţi în detaliu categoriile de procese de alterare, cauzele acestora, pentru a defini
măsurile de evitare a apariţiei şi de diminuare a consecinţelor negative.

Timpul alocat temei: 3 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Tabără V., Axinte M., Borcean I., Cernea S., 2012.
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4 Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei la grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
USAMVB, OZUCA, Bucureşti.

! ! ! Păstrarea produselor agricole de origine vegetală sau animală este limitată ca durată de
modificările pe care acestea le pot suferi şi care le pot face improprii pentru consum din motive de
siguranţă alimentară şi calitate, organoleptică şi nutriţională (M. Hole, 2003). Unele modificări sunt
rezultatul proceselor metabolice naturale care au loc în produse după recoltare sau după sacrificare,
altele se produc sub acţiunea unor organisme dăunătoare.

50
Pierderile de recoltă care au loc după recoltare reprezintă un factor foarte important în
asigurarea hranei colectivităţilor umane. Majoritatea pierderilor cantitative şi calitative sunt datorate
infestării cu insecte, microorganisme, rozătoare şi păsări. O proporţie mai mică, dar importantă din
pierderile totale pe timpul păstrării se datorează respiraţiei componentelor vii ale masei de produse
depozitate, deteriorării treptate a viabilităţii (importantă pentru materialul semincer sau pentru anumite
utilizări, cum este producerea berii), alterării calităţii nutritive şi proprietăţilor pentru utilizarea finală.

În mod firesc, agricultura şi industria alimentară moderne sunt preocupate de a reduce la


minimum procesele de alterare a produselor agricole şi alimentare, care au loc pe filierele alimentare,
de la producător la procesator şi consumator.

4.1. Alterările de origine mecanică și fizică

 şocurile - la care sunt supuse frecvent produsele agricole pe timpul recoltării,


transportului, condiţionarii, procesării şi care produc diferite vătămări (fisurări, spargeri - la produse
agricole boabe; tăieri, zdrobiri - la legume, fructe, cartofi), care favorizează celelalte cauze ale alterării
şi îndeosebi invazia micoorganismelor;
 acţiunea temperaturilor prea ridicate - pe timpul uscării artificiale, care pot conduce, prin
uscarea forţată, la fisurarea şi spargerea produselor agricole boabe (procese însoţite foarte adesea de
scăderea calităţii nutritive);
 frecarea şi mărunţirea produselor pe timpul manipulării, îndeosebi a produselor agricole
boabe, sunt generatoare de praf organic şi crează particule foarte fine, la care raportul suprafaţă/volum
este mare; aceste particule oferă, la o masă egală, o suprafaţă de schimb cu mediul ambiant mai mare
decât boabele din care provin şi deci sunt mai sensibile la diferite fenomene fizico-chimice cu
potenţial de alterare (schimb de căldură, vapori de apă, oxidare ş.a.);
 conţinutul în apă este foarte important în legătură cu textura produselor agricole
proaspete, de origine vegetală sau animală (M. Hole, 2003). Pentru legumele frunzoase proaspete
(salată, spanac ş.a.), fermitatea dorită, care ilustrează prospeţimea produselor, depinde de turgescenţa
celulelor, iar transpiraţia excesivă pe durata păstrării într-un mediu cald şi uscat determină pierderea
turgescenţei şi diminuarea atractivităţii produsului pentru consumator;
 păstrarea la rece prin refrigerare, efectuată corect, asigură menţinerea prospeţimii
produselor respective. Dacă însă, produsele îngheaţă, pot avea loc modificări negative ale texturii: apa
iese din celule şi îngheaţă în spaţiul intercelular, iar procesul este ireversibil, în sensul că la
dezgheţare, rehidratarea celulelor nu mai este posibilă şi apa este eliminată din produs, conducând la o
textură nedorită a acestuia. Aceasta este o situaţie frecventă pentru carne şi peşte, şi este o problemă
foarte gravă pentru unele fructe, aşa cum sunt căpşunele. Deteriorarea recoltei prin îngheţ poate avea

51
loc şi în condiţii naturale la legumele şi fructele suprinse de ger în câmp, nerecoltate, sau la porumbul
cu umiditate ridicată, în câmp sau chiar în pătule;
 existenţa în produsele agro-alimentare a unor materiale străine (E. Todd, 2003) - acestea
pot ajunge în produsele pe timpul producerii, păstrării sau distribuţiei, şi pot fi: materiale biologice
(cum ar fi părţi de insecte, dejecţii de rozătoare, păr de animale, molii, nematode şi mucegaiuri);
materiale fizice (sticlă, metal, pietricele ş.a.); compuşi chimici (petrol, ulei ş.a.). Ele sunt nedorite din
punct de vedere estetic şi pot afecta consumatorii (vătămări, gastroenterite ş.a.) după ce au fost
ingerate.

4.2. Reacţiile chimice de alterare

Principalii compuşi biochimici ai produselor agricole (lipide, proteine, glucide ş.a.) pot suferi
modificări chimice, cu sau fără implicarea enzimelor cu rol de catalizatori, ceea ce poate influenţa
siguranţa alimentelor, calitatea organoleptică şi calitatea nutriţională a produselor agro-alimentare.
Majoritatea reacţiilor implicate sunt oxidarea şi hidroliza, cel puţin iniţial, dar pot avea loc
concomitent mai multe modificări biochimice.
Tabelul 4.1
Reacţii chimice de alterare care pot determina reducerea calităţii produselor agricole
(după N.F. Haard, 2003)
Substanţe Produsul sau Importanţa
implicate rezultatul
RCHO, Reacţia Maillard Reacţia Maillard reprezintă una dintre cele mai importante reacţii în produsele
RNH2 agricole (şi alimente), care afectează culoarea, mirosul, valoarea nutritivă şi,
posibil, siguranţa alimentelor.
Proteine, Denaturare Pierderea structurii native a proteinelor poate conduce la agregarea
aminoacizi proteinelor şi pierderea unor proprietăţi funcţionale, cu posibilitatea
influenţării tuturor indicilor de calitate, în condiţii favorabile reacţiilor
respective.
Amidon, Cristalizare Alinierea lanţurilor lineare ale amidonului prin legături de hidrogen pentru a
amiloză forma precipitate insolubile (procesul este denumit „retrogradare”) este
importantă în produsele agricole procesate, care conţin amidon gelatinizat.
Acid ascorbic 2-furaldehide-CO2 Degradarea neenzimatică a vitaminei C. Pe lângă pierderi ale valorii nutritive,
poate contribui la brunificarea Maillard.
Tiamină, 2-metil-4-amino-5- Vitamina B1 este descompusă prin reacţii diferite, cum sunt reacţii redox,
H- sau OH- aminetil pirimidina reacţii cu bisulfit ş.a.
etc.
Acizi graşi, Autooxidare Autooxidarea este o reacţie a radicalilor liberi, iar intensitatea reacţiei
O2 sporeşte cu gradul de nesaturare a acizilor graşi. Un prim efect asupra calităţii
este degajarea de mirosuri; de asemenea, în condiţii favorabile procesului, pot
fi influenţaţi şi indicii de calitate, incluzând valoarea nutritivă, culoarea,
textura şi siguranţa alimentelor.
Arginină 1-metilguanidine La temperaturi ridicate (de exemplu, 150 - 210oC), arginina conduce la
formarea unor noi compuşi, aşa cum sunt cei existenţi în produsele obţinute
prin prelucrarea prin coacere a cerealelor.
Clorofile, Feofitin, Mg2+ Pierderea Mg2+ din clorofilă are ca rezultat modificarea culorii în brună-
H- măslinie la legumele verzi. Reacţia are loc mai repede la temperaturi ridicate
şi pH scăzut.

52
 Reacţia Maillard (brunificarea neenzimatică) - dă, prin transformarea glucidelor şi
proteinelor, un mare număr de compuşi intermediari - premelanoidine -, care contribuie în ultimul
stadiu, la eliberarea de compuşi polimerici bruni. Această reacţie necesită temperaturi destul de
ridicate şi survine îndeosebi în timpul uscării artificiale sau în accidentele de încingere biologică. O
consecinţă a acestui proces de alterare este şi faptul că proteinele şi aminoacizii esenţiali, importanţi
pentru nutriţie sunt implicaţi în reacţie şi astfel devin inaccesibili pentru digestie şi asimilaţie. În plus,
aceste reacţii complexe duc la degajarea de mirosuri în produsele depozitate.
 Denaturarea proteinelor şi a aminoacizilor - este un proces chimic de alterare care
conduce, prin modificări ale structurilor moleculelor, la pierderea unor proprietăţi funcţionale, cum
sunt: solubilitatea, activităţile enzimatice sau caracterele reologice în starea hidratată. Căldura este cea
mai frecventă cauză a acestui tip de alterare pentru produsele agricole păstrate în depozite, la care se
adaugă apa, care joacă un rol foarte important în denaturarea termică. Acest tip de alterare nu apare
decât la depăşirea unui anumit prag de temperatură şi de conţinut în apă, precum şi după o anumită
durată de încălzire, dar după ce pragul respectiv a fost atins, procesul de alterare devine foarte rapid.
 Modificările fizico-chimice (neenzimatice) ale amidonului - sunt caracterizate, la
temperaturi destul de ridicate, de fragmentarea grăunciorilor de amidon, urmată de formarea unei paste
care se întăreşte, mai mult sau mai puţin pronunţat, în funcţie de cantitatea de apă existentă; în stare
uscată, procesul se poate manifesta prin aglomerarea (fuziunea) grăunciorilor de amidon, fără
dispersie.
 Denaturarea vitaminelor - îndeosebi a vitaminelor B1 şi C, este o formă de alterare
chimică ce poate apare, chiar dacă, în cazul unor produse cum este grâul, procesul este destul de
limitat.
 Oxidările neenzimatice (oxidările directe prin contactul cu oxigenul din aer - un proces
de autooxidare) se produc îndeosebi în cazul lipidelor şi mai ales al acizilor graşi nesaturaţi; aceste
procese se declanşează chiar la temperaturi relative scăzute şi sunt reacţii exotermice, mărind repede
temperatura mediului ambiant. Reacţiile de oxidare pot fi deosebit de lente în anumite condiţii, iar
uneori foarte rapide, chiar explozive. Sunt expuse în primul rând: seminţele oleaginoase;
turtele/şroturile rămase după extragerea celei mai mari părţi din grăsimi; boabele de cereale cu
conţinut mai ridicat în lipide (cum sunt boabele de porumb) şi mai ales embrionii acestora (partea din
boabe cea mai bogată în lipide).
Pe timpul depozitării, pe lângă râncezire, pot avea loc şi alte fenomene în legătură cu procesul
de oxidare, dintre care unele sunt foarte rapide şi extrem de periculoase: autoaprinderea cu sau fără
flacără vie, explozia pulberilor (praful de moară):
 aprinderea depozitelor de pulberi - pulberile de boabe cu conţinut ridicat în lipide se pot
acumula în straturi afânate (deci bine oxigenate) în anumite zone din depozitele de
produse agricole boabe (silozuri) şi îndeosebi în apropierea utilajelor pentru diferite
operaţiuni (curăţire, uscare ş.a.). Aceste pulberi, în general foarte fine, dacă vin în contact

53
cu un punct cald (de exemplu, o piesă caldă a unui echipament încălzită excesiv în timpul
funcţionării), se declanşează un proces de autooxidare care poate conduce la ardere. Un
astfel de strat de pulberi incandescente poate declanşa un incendiu sau o explozie, dacă un
nor de praf organic vine în contact cu acest strat.
 explozia pulberilor (piroliza) - proces de combustie foarte rapidă (oxidare vie) a
pulberilor de material organic combustibil, în oxigenul din aer. Când pulberile rezultate de
la manipularea produselor agricole boabe sau particulele fine rezultate de la măcinat
(făină, amidon) se află în suspensie în aer şi sunt încălzite, ele distilă materii volatile
combustibile (piroliză); dacă amestecul de gaze şi particule se aprinde, combustia se
propagă din aproape în aproape, cu o viteză foarte mare. Explozia poate fi declanşată de o
flacără vie: chibrit, arc electric, punct incandescent.
 aprinderea (fără flacără vie) - respiraţia componentelor ecosistemului produselor agricole
din depozit (de exemplu, ecosistemul compus din boabe de cereale, microorganisme,
insecte) produce o cantitate importantă de căldură care, datorită conductibilităţii termice
scăzute a masei de produse şi a căldurii specifice scăzute a boabelor, determină creşterea
rapidă a temperaturii în masa de produse, care ajunge la 50 - 55oC (şi chiar la 70 - 90oC).
Dacă însă, conţinutul în lipide este suficient de mare (în cazul seminţelor oleaginoase sau
al turtelor rămase de la extragerea grăsimilor din semințele de porumb), temperatura atinsă
poate activa reacţiile de autooxidare a acestor lipide prin oxigenul din aer. La rândul lor,
aceste reacţii puternic exotermice ridică temperatura mediului la un nivel mai înalt şi
provoacă piroliza straturilor de produse învecinate. La un anumit nivel de temperatură,
boabele situate în zonele bine oxigenate pot fi aduse la incandescenţă şi să aprindă
substanţele volatile combustibile produse de piroliză; atunci are loc autoaprinderea
boabelor.
 incendii în uscătoarele de boabe - au fost frecvent menţionate, îndeosebi la uscarea
seminţelor oleaginoase şi a porumbului, care prezintă cele mai mari riscuri. Sursa de
aprindere poate fi reprezentată de particule incandescente, vegetale sau metalice,
provenind, în general, de la echipamentul de încălzire a aerului. Din acest motiv,
întreţinerea arzătorului, curăţirea şi starea bună de funcţionare a uscătorului sunt esenţiale
pentru prevenirea acestor procese nedorite. De asemenea, trebuie evitată introducerea în
uscător a boabelor cu multe impurităţi (cu praf organic, boabe sparte, resturi vegetale ş.a.),
înainte de efectuarea unei curăţiri prealabile.
Chiar dacă au fost luate asemenea măsuri, nu trebuie exclus riscul autoaprinderii pulberilor
acumulate într-o zonă caldă a echipamentului de uscare. Totodată, trebuie subliniat că uscarea
produselor care au suferit un proces de fermentare sporeşte riscurile din cauza prezenţei unor substanţe
volatile foarte inflamabile (alcooli, acizi graşi ş.a.). Depozitarea turtelor conţinând urme reziduale de
solvenţi de la extracţia uleiului din seminţele oleaginoase prezintă un risc deosebit de ridicat.

54
! ! ! Riscurile considerabile care apar când se declanşează astfel de fenomene justifică luarea
unor măsuri severe de securitate în spaţiile de depozitare, îndeosebi atunci când este vorba de produse
cu conţinut ridicat în lipide. În acest sens, trebuie urmărite cu atenţie: eliminarea acumulărilor de
depuneri de pulberi organice (praf de moară); evitarea apariţiei în suspensie a pulberilor, prin folosirea
instalaţiilor de aspiraţie (desprăfuire); eliminarea tuturor surselor de flacără vie (interdicţia de a fuma;
efectuarea unor lucrări de reparaţii sau întreţinere în depozite numai cu aprobare prealabilă);
eliminarea cauzelor potenţiale ale încălzirii (de exemplu, funcţionarea defectuoasă a utilajelor). În
plus, este indispensabilă instruirea personalului şi sensibilizarea acestuia asupra riscurilor şi asupra
măsurilor de prevenire a acestor fenomene.

4.3. Alterările enzimatice

Aceste alterări sunt provocate de enzimele proprii ale componentelor vii din masa de produse
depozitate (produsele agricole, impurităţi organice, insecte şi acarieni, microorganisme). Enzimele
poartă denumirea generică de hidrolaze (enzime hidrolizante) şi acţionează unele asupra proteinelor
(proteaze), altele asupra lipidelor (lipaze) sau glucidelor (α- şi β amilaze, glucanaze), sau pot fi
ansambluri de echipamente enzimatice complexe care guvernează procesele metabolice, de respiraţie
şi fermentaţie (tab. 4.2).
Tabelul 4.2
Reacţii enzimatice în lanţ, care contribuie la alterarea produselor agricole
(după N.F. Haard, 2003)
Substanţe implicate în reacţie Contribuţia la alterarea produselor agricole
Glucoză, amidon Pierderi ale gustului dulce la unele legume şi la porumbul zaharat.
Glucoză, CO2 + H2O Intensitatea respiraţiei şi consumarea glucidelor sunt în legătură directă
cu ritmul alterării fructelor, legumelor şi produselor agricole boabe.
Amidon, glucoză + fructoză Îndulcirea la rece a unor legume conduce la brunificarea Maillard
excesivă (de exemplu, la tuberculii de cartof).
Pectină insolubilă, pectină solubilă Înmuierea texturii şi vulnerabilitate sporită la microorganismele saprofite
şi la vătămări fizice, la unele fructe şi legume (de exemplu, la tomatele
coapte).
Fosfolipide, aldehide, cetone, Reacţiile succesive produse de lipogenaze pot reduce cantitatea de
radicali liberi substanţe nutritive esenţiale şi pot conduce la emanarea de mirosuri.
Colagen, peptide, aminoacizi Alterarea colagenului este catalizată de un grup de enzime şi poate
influenţa integritatea fizică şi aspectul unor produse (de exemplu, peşte).

Enzimele accelerează reacţiile biochimice de descompunere, din care rezultă produşi care se
pot degrada în continuare pe alte căi, astfel: lipazele eliberează acizii graşi care măresc aciditatea
liberă a produselor şi care sunt apoi oxidaţi mult mai uşor decât lipidele din care provin; amilazele
hidrolizează amidonul în glucide mai simple, care pot alimenta, ulterior, procesele de fermentaţie ş.a.

55
Pe timpul depozitării, α- şi β amilazele descompun amidonul din produsele agricole şi din
derivatele acestora, transformându-l în dextrine şi maltoză şi, ca urmare a reacţiilor de hidrolizare a
amidonului rezultă creşterea conţinutului produselor în glucide reducătoare. În consecinţă, condiţiile
care favorizează descompunerea amidonului favorizează şi activitatea de respiraţie, astfel încât
glucidele sunt consumate şi transformate în dioxid de carbon şi apă. În urma acestor procese, care se
petrec la cereale de obicei la conţinuturi în umiditate de 15 % sau mai mult, au loc pierderi ale
produselor agricole boabe depozitate, în amidon, zaharuri şi substanţă uscată.
Pentru produsele agricole vegetale, oxidarea (în aer) a substanţelor fenolice catalizată de un
grup de enzime denumite polifenoloxidaze, este importantă dacă ele vor fi procesate sau păstrate în
condiţiile mediului ambiant sau la rece. Acest proces este în legătură cu brunificarea enzimatică şi este
bine ilustrat de brunificarea suprafeţei fructelor şi legumelor decojite (de exemplu, la mere şi cartofi).
Un aspect comercial important al conversiei amidon-zahăr este la păstrarea cartofilor destinaţi
pentru producerea de cips. În situaţiile în care cartofii au un conţinul prea mare de glucide reducătoare,
cipsurile pot deveni întunecate la culoare din cauza reacţiilor de brunificare Maillard. Procesul poate fi
consecinţa păstrării cartofilor la 4oC (pentru a încetini procesul de respiraţie) şi are ca rezultat
îndulcirea, deci creşterea concentraţiei în glucide reducătoare, şi cipsurile produse vor fi de culoare
prea întunecată.

4.4. Alterările biologice

Alterările biologice sunt datorate activităţilor metabolice ale ecosistemului constituit din
microorganisme, artropode (acarieni, insecte), mici vertebrate (rozătoare, păsări), unele impurităţi
organice şi produsele agricole însăşi, iar în cazul produselor agricole boabe, îndeosebi embrionii
acestora.

4.4.1. Procesele metabolice

 Procesul de respiraţie (sau oxidarea) - are loc continuu, indiferent care sunt condiţiile
depozitare, sau dacă produsele agricole au sau nu facultatea germinativă intactă (în cazul produselor
agricole boabe). Procesul depinde de temperatura şi umiditatea masei de produse şi de cantitatea de
oxigen prezentă în spaţiul de depozitare.
La procesul de respiraţie din masa de produse agricole depozitate participă toate componentele
vii ale acesteia: produsul de bază, seminţe de buruieni, resturi ale culturii de bază şi alte impurităţi
organice, insecte, microorganisme.
Procesele metabolice sunt dirijate de condiţiile de mediu în două direcţii principale, în funcţie
de prezenţa sau absenţa oxigenului.

56
 În aerobioză (în prezenţa oxigenului) procesele anabolice de bază, comportă:
o degradarea enzimatică a produselor agricole până la componente simple (funcţia de
digestie);
o mecanisme foarte complexe de oxidare (funcţia de respiraţie), cuprinzând multiple
etape succesive (metabolismul intermediar) şi care pot fi rezumate (de exemplu, în
cazul glucozei), prin reacţia:
C6H12O6 + 6O2 --------------- 6CO2 + 6 H2O + energie
Are loc descompunerea amidonului sub influenţa α- şi β amilazelelor şi transformarea lui în
dextrine, maltoză şi glucoză, care ulterior sunt consumate în activitatea respiratorie. Lipidele suferă
modificări care conduc la obţinerea de dioxid de carbon şi apă şi o cantitate mai mare de căldură.
Proteina brută rămâne neschimbată, dar poate fi remarcată o uşoară deteriorare a substanţelor proteice
(de exemplu, scade calitatea glutenului).
Procesul de respiraţie este influenţat de mai mulţi factori: umiditatea produselor depozitate -
creşterea umidităţii intensifică respiraţia; umiditatea critică - umiditatea la care în masa de produse
agricole boabe apare apa liberă şi care determină creşterea bruscă a respiraţiei; temperatura - creşterea
temperaturii activează respiraţia până la un maximum de 50 - 55oC, după care se înregistrează o scădere
bruscă deoarece mor embrionii şi alte componente vii din masa de produse; aerisirea - condiţionează
respiraţia anaerobă; specia - s-a stabilit că există diferenţe importante între specii (de exemplu, grâul
respiră de 8 - 10 ori mai intens decât mazărea, iar floarea-soarelui mai intens decât leguminoasele pentru
boabe, ovăzul sau porumbul); integritatea şi gradul de coacere a produselor agricole - seminţele cu
tegumentul deteriorat şi cele nemature respiră mai intens decât cele cu tegumentul întreg şi mature.
În cursul acestui proces de oxidare, căldura eliberată este acumulată de masa de produse şi ca
urmare temperatura creşte, cu atât mai mult cu cât căldura specifică şi conductibilitatea lor termică
sunt mai scăzute; de asemenea, o parte din CO2 şi vaporii de apă produşi sunt absorbiţi de produsele
depozitate şi conţinutul lor în apă creşte (tab. 4.3 și 4.4).
Tabelul 4.3
Cantitatea de CO2 degajată în urma respiraţiei grâului depozitat, în funcţie de umiditatea
în masa de produs (după Seidel, citat de Persoon şi Amory, 1990)
Umiditatea boabelor de grâu (%) 11 14 17 21 33
Producţia de CO2
2,4 4,5 13 66 317
(în mg/kg s.u./24 ore)

Tabelul 4.4
Cantitatea de CO2 degajată în urma respiraţiei grâului depozitat, în funcţie de temperatura
în masa de produs (după Bailey şi Curjar, citaţi de Persoon şi Amory, 1990)
Temperatura boabelor de grâu (oC) 4 25 35 45 55 65 75
Producţia de CO2
2,4 4,5 13 66 317 157 103
(în mg/kg s.u./24 ore)

57
Creşterea temperaturii şi a conţinutului în apă conduc, în prima fază, la o accelerare a
metabolismului, mediul cald şi umed devenind favorabil diverselor reacţii biochimice şi înmulţirii
microorganismelor. Aceste reacţii în lanţ pot ridica local temperatura până la 70 - 80oC în masa de
produse şi, la acest nivel, fenomenul se opreşte, în general, prin autosterilizare. În acest moment, pe de
o parte boabele sunt profund alterate prin piroliză, iar pe de altă parte, fenomenul se poate propaga
progresiv în toată masa de boabe depozitate, dacă nu sunt luate măsuri de prevenire. De aici, rezultă
importanţa supravegherii cu atenţie a evoluţiei temperaturii produselor din depozite.
 În anaerobioză (în absenţa oxigenului) - are loc un proces de fermentaţie: fermentaţiile
alcoolică, butirică, lactică, acetică ş.a. Procesul de fermentaţie este în primul rând rezultatul activităţii
unor bacterii, dar poate avea loc şi o fermentaţie intracelulară în produsele depozitate. Prin comparaţie,
mucegaiurile, insectele, rozătoarele mor în condiţii de anaerobioză.
În cursul fermentaţiei alcoolice, degradarea unei molecule de glucoză, descrisă de relaţia:
C6H12O6 ---------------------- 2C2H5OH + 2CO2 + energie
eliberează circa 209 kj (50 kcal), din care 96 kj sunt blocaţi sub formă de energie chimică şi 112 kj
sunt eliberaţi sub formă de căldură.
Rezultatele proceselor metabolice sunt consumarea şi deci pierderea de substanţă uscată din
produsele depozitate, precedată sau nu de descompunerea biochimică a constituienţilor şi eliberarea de
substanţe noi (enzime, toxine, diverşi metaboliţi); pe de altă parte, eliberarea de vapori de apă şi
căldură şi acumularea acestora în masa de produse depozitate accelerează procesele de alterare de
orice natură, mărind viteza reacţiilor în lanţ şi permiţând extinderea progresivă a zonelor alterate.
 Încingerea - este o consecinţă a proceselor biologice (îndeosebi a respiraţiei) din masa de
produse agricole depozitate (de exemplu, boabe de cereale), când umiditatea depăşeşte anumite limite,
precum şi a conductibilităţii termice scăzute a masei de produse. Procesul are loc în mai multe faze:
 în prima fază are loc intensificarea respiraţiei şi creşterea temperaturii până la 24 -
30oC. La suprafaţa produselor se observă o uşoară umezire, ca urmare a condensării
vaporilor de apă rezultaţi în urma respiraţiei şi se dezvoltă unele microorganisme
saprofite (Bacterium herbicola, Mucor, Penicillium). Odată cu creşterea temperaturii
apar Aspergillus niger, A. candidus, A. flavus, specii de Penicillium, Rhizopus,
Bacillus mesentericus ş.a., care încep descompunerea materiei organice. În boabe apar
glucide uşor solubile, ca rezultat al descompunerii amidonului şi lipidelor (A. Borcean
şi colab., 1999; L.V. Thierer şi colab., 1971);
 în faza a doua, temperatura creşte la 34 - 38oC şi aceasta este însoţită de umezirea
evidentă a produselor. Apar produşi de fermentaţie, boabele încep să se brunifice, se
simte miros de mucegai, alcool şi amoniac. Ciupercile de mucegai sunt înlocuite de
bacterii ca: Bacillus subtilis, B. mesentericus. Din glucidele uşor solubile din produse
rezultă prin fermentare, alcool şi creşte aciditatea. La grâu, se descompune glutenul;

58
 în faza a treia, temperatura ajunge la 50oC şi chiar mai mult. Ciupercile de mucegai
dispar şi sunt înlocuite de microorganisme de putrefacţie: Bacillus proteus, B. fluorescens
ş.a. Are loc descompunerea produselor, mirosul de fermentaţie alcoolică se intensifică.
Încingerea poate avea loc în cuiburi, în straturi sau poate fi generală.
 Germinarea. Pentru a iniţia germinarea produselor agricole boabe din depozite, sunt
necesare niveluri foarte ridicate ale conţinutului în apă, de regulă peste 50 % din masa uscată a
boabelor (40 - 65 % la cereale; peste 100 % la leguminoasele pentru boabe şi seminţele oleaginoase),
suficiente pentru hidratarea completă a boabelor. Aceste creşteri de umiditate pot fi rezultatul unui
proces de rehidratare în depozite, de exemplu: în silozurile metalice, unde se poate produce
condensarea vaporilor de apă, în general, la partea de sus a silozului şi are loc germinarea boabelor la
suprafaţa vracului; la partea superioară a depozitelor din ferme sau a vagoanelor de cale ferată; la
produsele neprotejate suficient de apa din precipitații.
 Încolţirea la cartof şi pornirea lăstărilor - la unele legume rădăcinoase (morcovi, ţelină
ş.a.) sau la ceapă se înscriu între aceleaşi procese nedorite, care sunt favorizate de condiţiile
necorespunzătoare de păstrare şi care au drept consecinţe pierderi cantitative şi ale calităţii.

4.4.2. Organismele dăunătoare

4.4.2.1 Microorganismele

Microorganismele contribuie, prin activitatea lor metabolică şi prin atacul direct, la degradarea
valorii nutriţionale, de utilizare tehnologică şi igienice a produselor agricole depozitate; natura acestor
alterări şi amploarea lor depinde de speciile prezente, condiţiile de mediu şi nivelul de contaminare.
Atunci când microorganismele se înmulţesc sunt reduse capacitatea germinativă a produselor
agricole boabe depozitate şi calitatea de utilizare (de exemplu, modificări cantitative şi calitative ale
glucidelor, lipidelor şi proteinelor şi a valorii de panificaţie la grâu). Unele modificări de aspect, gust
şi miros, influenţează în mod defavorabil asupra consumabilităţii de către oameni sau animale a
produselor agricole şi derivatelor acestora; pericolul cel mai grav îl reprezintă dezvoltarea
microorganismele patogene şi toxicogene pe produsele agricole depozitate.
◙ Bacteriile - reprezintă un agent microbiologic foarte dăunător de alterare a produselor
agricole şi alimentare, îndeosebi pentru produsele neprelucrate, cu conţinut ridicat în proteine, ca de
exemplu, carnea, peştele sau produsele lactate.
Produsele agro-alimentare sunt degradate de bacterii până când devin, ca aspect, de neacceptat
pentru utilizare: pot avea un miros urât sau să fie decolorate; poate fie evidentă o mâzgă la suprafaţa
produselor; poate fi vizibilă dezvoltarea microbiologică pe produse. Produsele agricole sunt degradate
şi mai grav în situaţiile în care există condiţii pentru împrăştierea unor boli transmise prin alimente (de
exemplu, contaminarea alimentelor cu Staphiloccocus aureus sau enterotoxina stafilococică).

59
O consecinţă gravă a acţiunii bacteriilor este putrefacţia, cauzată de multe specii de bacterii,
de tip aerobic şi anaerobic. Salmonelozele şi botulismul reprezintă cele mai periculoase stagii iniţiale,
înainte de putrefacţie şi care pot fi detectate organoleptic.
◙ Drojdiile - pot cauza alterarea produselor agricole, mai ales dacă acestea sunt mai puţin
procesate. Rezultatele nedorite ale activităţii drojdiilor includ, în special, formarea de mirosuri
neplăcute şi producerea de gaze.
◙ Ciupercile de mucegai - sunt mult răspândite în natură şi sunt o parte integrantă a
microflorei produselor agricole şi alimentelor. Ele sunt principalul agent dăunător al multor produse
agricole; în plus, multe specii produc micotoxine - metaboliţi secundari, dintre care unele sunt
cancerigene şi mutagene.
Dintre produsele agricole care sunt alterate frecvent datorită dezvoltării ciupercilor de mucegai
de suprafaţă, fac parte fructele, cerealele şi produsele de panificaţie. La fructe, ciupercile de mucegai
produc enzime care catalizează reacţii de descompunere a pectinelor şi celulozei, având ca rezultat
putrezirea fructelor. Ciupercile de mucegai care produc micotoxine sunt deosebit de periculoase pentru
sănătate - o problemă specială poate exista pentru cereale şi alte produse depozitat (de exemplu, arahidele).
Speciile din genurile Aspergillus şi Penicillium sunt prezente frecvent în produsele agricole
boabe depozitate şi se dezvoltă abundent în condiţii necorespunzătoare de păstrare. Pericolele
reprezentate de aceste mucegaiuri sunt bine cunoscute, dar foarte adesea sunt încă subestimate şi mai
mult sau mai puţin neglijate. Ele provoacă brunificarea şi moartea embrionilor, conferă mirosuri
caracteristice şi diminuarea calităţii pentru panificaţie a făinurilor provenind de la boabe atacate (de
exemplu, rezultă pâine cu volum mic). Aceste mucegaiuri pot avea o activitate lipolitică importantă şi
provoacă creşterea acidităţii grase:
Compuşi biochimici + O2 din aer ---------CO2 + H2O + energie + căldură
Principala consecinţă este creşterea locală a umidităţii şi temperaturii şi aceasta permite,
progresiv, dezvoltarea mucegaiurilor cu cerinţe mai mari faţă de apă, aşa cum sunt specii de
Penicillium, Aspergillus sau chiar specii de Fusarium. Aceste mucegaiuri sunt capabile să altereze
complet boabele şi să producă micotoxine foarte dăunătoare (tab. 4.5):
 aflatoxinele - sunt un grup de produşi de metabolism al ciupercilor de mucegai, cu efect
toxic şi cancerigen, care pot să apară în diferite produse agricole, alimentare sau furajere
(M.O. Moss, 2003). Sursa de aflatoxine sunt specii din genul Aspergillus (A. flavus, care
produce aflatoxinele B 1 şi B2; A. parasiticus, care produce aflatoxinele B 1, B2, G1, G2;
A. ochraceoroseum) ş.a.;
 ochratoxinele A şi B1 - sunt produse de unele specii de Penicillium şi Aspergillus pe
timpul păstrării unei game largi de produse agricole boabe şi se dezvoltă, de obicei, când
produsele agricole sunt păstrate necorespunzător. În regiunile temperate, în mod frecvent
cerealele pot fi astfel contaminate;

60
 deoxinivalenol (DON sau vomitoxin) - face parte dintre trichotechenele produse de specii
de Fusarium şi alte ciuperci care infectează boabele de cereale şi alte culturi. Este foarte
toxic şi uneori se formează în concentraţii ridicate înainte de recoltare, asociat adesea cu
unele boli ale cerealelor.
În acest sens, Fusarium graminearum este o ciupercă de mucegai prezentă adesea în sol şi
pe cerealele, cum sunt grâul şi porumbul. Această specie produce o serie de micotoxine,
incluzând deoxinevalenol şi zearalenona. Alimentele considerate cel mai frecvent vehicule
pentru deoxinivalenol includ boabe de cereale (grâu, orz) şi pastele făinoase.
 zearalenonele - sunt produse de mai multe specii de Fusarium care colonizează boabele
de cereale (grâu, orz, orez, porumb) şi alte culturi agricole şi pot supravieţui în produsele
prelucrate;
Tabelul 4.5
Unele efecte ale micotoxinelor
(după B. Caballero şi colab., 2003)
Micotoxina Efecte
Aflatoxina B1 Hepatotoxic, cancerigen, ciroză, hepatită cronică
Ochratoxina A Nefrotoxic, genotoxic, imunosupresiv
Citrinin Nefrotoxic
Deoxinivalenol Tulburări gastrointestinale, vomă, respingerea furajelor de către animale, anemie
Toxina T2 Probleme gastrointestinale; imunosupresiv
Zearalenone Oestrogenic, infertilitate
Fumonisine Cancer esofagian la om; leucoencefalomalacie la cai
Acid ciclopiazonic Neurotoxic
Patulin Probleme gastrointestinale, hemoragie, posibil cancerigen

 dintre fumonisine, cea mai importantă este fumonisina B1, care apare frecvent la porumb şi
care este produsă de anumite specii de Fusarium. Ele pot fi găsite în boabe de cereale şi de
alte specii;
 micotoxinele produse de specii de Alternaria, în primul rând A. alternata, cuprind
alternariol, altermene, altertoxinele I, II, III şi IV. A. alternata infectează o gamă largă de
produse agricole boabe, îndeosebi seminţe de floarea-soarelui, rapiţă şi cereale, dar şi
fructe şi legume, cauzând alterări majore;
 alte micotoxine care contaminează produse agricole boabe sunt: citrinin (format de unele
specii de Fusarium şi Aspergillus); moniliformin (formată în boabele de cereale de unele
specii de Fusarium); sterigmatocistin (o micotoxină cancerigenă care poate apare
ocazional în boabele de cereale, boabele de cafea verde, alte produse); acid ciclopiazoic
(este format de unele specii de Penicillium şi Aspergillus, în arahide, porumb, alte produse
agricole boabe) (tab. 4.6).

61
Tabelul 4.6
Microorganismele capabile să se dezvolte şi perioadele relative de păstrare în siguranţă,
la diferite umidităţi ale boabelor de grâu
(după D. Richard-Molard, 2003)
Umiditatea Umiditatea relativă Microorganismele Perioada de
boabelor de echilibru păstrare fără
(%) (%) pericol de alterare
12 50 Fără Nelimitat
14 65 Aspergillus glaucus Ani
15 68 A. candidus, Penicillium spp. Ani
16 75 A. ochraceus, majoritatea speciilor de 1 an
Penicillium
17 77 Majoritatea ciupercilor de mucegai Luni
de depozit
18 80 Unele drojdii, unele bacterii lactice 1 lună
20 85 Majoritatea drojdiilor şi fungilor 1 săptămână
(Fusarium spp.)
30 95 Majoritatea bacteriilor fermentative Zile

! ! ! Lista este completată de alcaloizii produşi de Claviceps purpurea - cornul secării, boală
care poate apare pe secară, grâu, graminee spontane, şi care produce o serie întreagă de compuşi
toxici, dintre care: ergotamină, ergoconină, ergocistină, ergometrină, ergocriptină.
Alături de micotoxine, produsele agricole pot fi contaminate cu alte substanţe şi organisme cu
efect toxic, aşa cum sunt enterotoxinele produse de Staphilococcus aureus şi Bacillus cereus, şi
neurotoxinele produse de Clostridium botulinum.
Consecinţele consumării unor produse contaminate pot fi micoze şi toxicoze, care se manifestă
de la accidente uşoare (diverse alergii, vomă), până la moarte prin aspergiloza plămânilor (A. fumigatus)
sau cancer al ficatului (ciroză) datorat ingerării aflatoxinei B1 (A. flavus).

4.4.2.2. Insectele şi acarienii

Insectele de depozit aparţin ordinelor Coleoptera şi Lepidoptera, din clasa Insecta,


încrengătura Arthropoda:
 gărgăriţa grâului (Sithophilus granarius L., Ordinul Coleoptera) (după Ionela Dobrin,
2003) - este considerată în ţara noastră un dăunător important al cerealelor depozitate.
Gărgăriţa atacă cerealele, atât ca adult cât şi ca larvă. Boabele infestate au valoare
culturală redusă, iar făina rezultată este improprie consumului;
 alţi dăunători importanţi din Ordinul Coleoptera: gărgăriţa orezului (Sitophilus oryzae L.);
gândacul făinii sau moleţul (Tenebrio molitor L.); gândăcelul făinii (Tribolium confusum
Dnv.); gândăcelul castaniu al făinii (Tribolium castaneum Hbst.); gândacul grânelor

62
(Trogoderma granarium Everst.); gândacul mauritan (Tenebrioides mauritanicus F.);
Rizopertha dominica; Cryptolestes ferrugineum Steph.; gândacul surinam (Oryzephilus
surinamensis);
 cel mai frecvent dăunător din Ordinul Lepidoptera este molia cerealelor (Sitotroga
cerealella Oliv.), întâlnită în depozitele de cereale din toate regiunile. Produce pagube
directe prin roaderea de către larve a conţinutului boabelor, boabele atacate nemaiputând
fi utilizate în consum sau la semănat. Pagubele indirecte sunt produse prin vehicularea de
agenţi patogeni (Fusarium, Nigrospora ş.a.) care pot distruge complet stocul de cereale
infestat;
 dintre lepidoptere se mai menţionează: molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hb.),
specie polifagă, care se hrăneşte cu făină, boabe de cereale şi seminţe oleaginoase, fructe
şi legume uscate, plante medicinale ş.a.; molia grâului (Nemapogon granellus N.); molia
cenuşie a făinii (Ephesia (Anagasta) kühniella Zell);
 acarienii aparţin Ordinului Acari, din Clasa Arachnida. Acarianul făinii (Acarus siro) este
răspândit pe tot globul, iar în România poate fi întâlnit în diferite produse agricole
vegetale şi în magazii, silozuri, mori, cămări ş.a. Specia este polifagă, atacând boabele
tuturor speciilor de cereale, dar şi de floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, precum
şi fructele uscate, făinuri ş.a. Produsele atacate sunt uşor de recunoscut, fiind acoperite cu
pânze de păienjeniş. Produsele puternic infestate au miros de miere fermentată şi devin
improprii consumului.
Insectele sunt dăunătoare deoarece prezenţa lor depreciază valoarea produselor chiar în cazul
infestărilor uşoare: insectele secretă unele reziduuri toxice, aşa cum sunt chinonele sau acidul uric,
care produc mirosuri şi gusturi neplăcute; ele pot transmite produselor agricole bacterii patogene sau
fragmente de reziduuri, dejecţii în făină şi alte produse din cereale. Acest tip de impurificare este
foarte dezagreabil pentru consumatori, astfel că, din cauza contaminării, insectele şi acarienii
deteriorează cantităţi mai mari de produse decât consumă.
Deoarece insectele nu-şi pot controla temperatura corpului, ritmurile de dezvoltare şi de
reproducere ale acestora se intensifică odată cu creşterea temperaturii (până la o limită critică). Răcirea
produselor depozitate sub 20oC reduce considerabil ritmul de înmulţire al celor mai multe specii
dăunătoare, cum sunt: Sitophilus spp., Rizoperta dominica, şi stadiile juvenile ale speciei Sitotroga
cerealella. Creşterea populaţiilor tuturor speciilor de insecte dăunătoare pentru cerealele depozitate
este inhibată când temperatura coboară sub 10oC (limita cea mai scăzută de temperatură pentru specia
cea mai tolerantă la frig: Sitophilus granarius) (fig. 4.1).

63
Fig. 4.1. Dezvoltarea celor mai importanţi dăunători ai cerealelor depozitate,
în funcţie de temperatura mediului (după Sulzer Escher, 1996; citat de Gh.V. Roman şi colab., 2003)

În consecinţă, coborârea temperaturii cerealelor la nivelul de 10oC este un obiectiv important


al răcirii cerealelor cu scopul de a controla insectele. În majoritatea cazurilor, temperatura cerealelor
între 15 şi 18oC reduce daunele produse de insecte la niveluri acceptabile. Majoritatea devin inactive la
temperaturi relativ scăzute (10 - 15oC) şi mor după perioade îndelungate la temperaturi foarte scăzute
(0 - 5oC). Răcirea se poate obţine prin 1 - 2 săptămâni de aerare, îndeosebi realizată pe timpul nopţii,
în sezonul rece, sau cu ajutorul unor utilaje speciale. Pentru majoritatea insectelor de depozit,
menţinerea temperaturilor peste 40oC sau sub 5oC este letală (tab. 4.7).
Tabelul 4.7
Reacţia la temperatură a insectelor produselor depozitate* )

(după Fields, 1992, citat de Sh. Navarro şi J. Donahaye, 2005)


Zona Temperatura (oC) Efectul
Letală 50 - 60 Moartea în câteva minute
45 - 50 Moartea în câteva ore
Supraoptimală 35 Oprirea dezvoltării
33 - 35 Încetinirea dezvoltării
Optimală 25 - 33 Ritmul maxim de dezvoltare
Suboptimală 13 - 25 Încetinirea dezvoltării
13 - 20 Oprirea dezvoltării
5 - 13 Moartea în câteva săptămâni sau luni (neaclimatizate)
Letală 0-5 Moartea în câteva săptămâni (neaclimatizate)
-10 … 0 Moartea în câteva zile sau săptămâni (neaclimatizate)
-25 … -15 Moartea după minute sau ore, îngheţarea insectelor
*) Speciile, stadiul de dezvoltare şi conţinutul în umiditate al alimentului influenţează reacţia la temperatură

64
Controlul insectelor şi acarienilor dăunători ai produselor depozitate se realizează prin:
√ măsurile preventive - constau în curăţirea spaţiilor destinate păstrării produselor agricole
şi dezinfectarea lor pe cale chimică (tratamente sub formă de stropiri şi fumigaţii toxice), în perioadele
când spaţiile sunt goale. Pot fi folosite preparatele pe bază de metil pirimifos (ACTELLIC 50 EC 0,5 %,
40 ml/m3) sau diferiţi fumiganţi;
√ măsurile curative - constau în: măsuri mecanice - trecerea produselor prin diferite utilaje
de curăţire prevăzute cu ventilatoare sau utilizarea unor aparate speciale care omoară insectele şi
acarienii, prin şocuri violente imprimate cerealelor infestate; metode fizicele - cuprind tratamente
termice, radiaţii infraroşii, radiaţii electromagnetice şi radiaţii ionizante. Metodele termice sunt mai
extinse şi presupun expunerea produselor la temperaturi de 50 - 55oC timp de 1 - 4 ore, prin care pot fi
combătuţi acarienii şi insectele, sau la temperaturi scăzute, îndeosebi temperaturi neletale, care produc
moartea dăunătorilor prin înfometare, făcându-i inactivi şi împiedicându-i să se hrănească şi să se
reproducă; metodele chimice - sunt cele mai eficiente şi mai răspândite şi se aplică, de regulă, prin
metoda gazărilor cu diferite substanţe fumigante: fosfură de aluminiu (AGROXIN 56 TAB, 3 - 5
tablete/tonă), dar şi produse pe bază de metil pirimifos (ACTELLIC 50 EC, prin pulverizare directă a
preparatului pe produse, în doze de 50 - 100 ml/m2 sau 10 - 15 ml/tonă).

4.4.2.3. Rozătoarele

 Rozătoarele fac parte din Ordinul Rodentia, Familia Muridae:


 Şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Bereck) (şi mai puţin şobolanul negru, Rattus
rattus) se găseşte în toate regiunile, în apropierea aşezărilor umane, crescătoriilor de
animale şi depozitelor de produse agricole. Este o specie care se hrăneşte cu produse
vegetale şi animale foarte diverse. Produsele atacate sunt murdărite de excrementele
dăunătorului. Pe lângă pagubele directe, este un vector important al unor boli
infecţioase, foarte periculoase pentru om şi animale, cum sunt: leptospiroza,
trichinoza, febra aftoasă, tularemia, ciuma, pesta porcină, hepatita infecţioasă ş.a.
(Ionela Dobrin, 2003).
 Şoarecele de casă (Mus musuclus L.) este un dăunător foarte răspândit. Produsele
sunt roase sub formă de şroturi şi capătă un miros greu. Are un ritm extrem de rapid
de înmulţire.
 Măsurile de control împotriva şobolanilor şi şoarecilor includ capcane, momeli conţinând
substanţe rodenticide şi fumigaţia, similar cu cea utilizată împotriva insectelor. În depozitele mari de
cereale controlul rozătoarelor necesită construcţii solide din beton care să nu permită formarea de
galerii de către şobolani şi depozitele trebuie întreţinute în condiţii bune.

65
 Metodele preventive şi curative pentru controlul rozătoarelor se bazează pe înlăturarea
surselor de infestare şi prevenirea atacului. Infestarea produselor agricole poate începe
în câmp şi se amplifică în depozitele temporare improvizate. Prevenirea constă în
împiedicarea accesului rozătoarelor în depozite. Pentru controlul chimic (efectuat
frecvent sub formă de momeli conţinând substanțe toxice), există o gamă largă de
rodenticide conţinând: fosfură de aluminiu (AROXIN); brodifacoum (KLERAT, 30 -
50 g momeli/locaţie pentru şobolani şi 15 - 20 g momeli/locaţie pentru şoareci).
Fumigaţia este utilizată eficient în spaţii ermetic închise sau la galerii.
 Capcanele sunt eficiente acolo unde există un grad scăzut de infestare sau acolo unde
utilizarea substanţelor otrăvitoare poate contamina produsele agricole.
 Au fost dezvoltare metode repelente, bazate pe surse de ultrasunete, electrice şi
electromagnetice, dar care nu s-au dovedit foarte eficiente în practică; totodată, a fost
testată utilizarea de substanţe chimice cu efect sterilizant, conţinând compuşi care
afectează fertilitatea şi care pot reprezenta o componentă a unui sistem integrat de
control al rozătoarelor.

4.4.2.4. Păsările

♦ Speciile cel mai frecvent citate ca fiind dăunătoare produselor agricole depozitate sunt
vrăbiile (Passer domesticus) şi porumbeii (Columba livia), iar pentru România trebuie
avute în vedere şi ciorile (Corvus frugilegus frugilegus). Vrăbiile consumă produse din
câmp (cereale păioase – grâu, floarea-soarelui ş.a.) pe o rază de 2 - 3 km în jurul
aşezăriilor umane, iar porumbeii zboară până la 8 km. Pagubele cauzate de păsări
produselor agricole păstrate în incinta fermelor, în spaţii improvizate sau pe platforme, pot
fi considerabile. Prin comparaţie, în depozitele mari moderne (de exemplu, în celule de
siloz) pagubele sunt, în general, puţin importante. Efectele negative sunt rezultatul
consumului direct şi contaminării cu dejecţii şi alte resturi; de asemenea, păsările
contribuie la vehicularea insectelor şi a microorganismelor.
♦ Metodele preventive sunt foarte importante în reducerea pierderilor datorate păsărilor.
Există recomandări de a face produsele inaccesibile pentru păsări, prin amplasarea de
plase sau grătare. Totodată, toate ventilatoarele şi ferestrele necesită plase sau grătare
pentru a preveni invazia. Metodele chimice letale nu sunt acceptate de reglementările în
vigoare.
♦ Pentru depozitarea în pătule, problema este mai delicată deoarece este practic imposibil de
a împiedica în totalitate atacul păsărilor; atacul se limitează însă la produsele (ştiuleţi de
porumb) de pe marginea pătulelor.

66
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt consecinţele dezvoltării rozătoarelor în masa de produse depozitate, şi care impun
luarea unor măsuri eficiente de prevenire şi combatere?
Răspuns:
 Dezvoltarea rozătoarelor produce pagube directe, cantitative (prin consumare) şi calitative;
produsele sunt murdărite cu excremente. Rozătoarele sunt vectori ai unor boli infecţioase, foarte
periculoase pentru om şi animale (leptospiroză, trichinoză, febră aftoasă, tularemie, ciumă, pestă
porcină, hepatită infecţioansă).

2. Menţionaţi cele mai frecvente microorganisme care se dezvoltă în masa de produse depozitate
şi care sunt consecinţele negative ale dezvoltării acestora?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Procesul de încingere a produselor agricole depozitate este consecinţa:
a) Intensificării procesului de respiraţie.
b) Germinării seminţelor.
c) Creşterii concentraţiei de glucide solubile.
d) Creşterii concentraţiei de săruri minerale.
Rezolvare: a

De rezolvat:
2. Oxidările neenzimatice afectează cu precădere o anumită categorie de substanţe din
compoziţia produselor agricole depozitate:
a) Proteine şi aminoacizi.
b) Glucide şi amidon.
c) Lipide şi acizi graşi liberi.
d) Celuloză şi hemiceluloză.
Rezolvare:

67
REZUMATUL TEMEI

4. Procese de alterare a produselor agricole depozitate


4.1. Alterări de origine mecanică sau fizică
a) Acţiunea temperaturilor ridicate.
b) Acţiunea temperaturilor scăzute.
c) Praful organic.
d) Prezenţa materiilor străine.
4.2. Reacţii chimice de degradare
a) Tipuri de reacţii - substanţe implicate, produse sau rezultate, importanţa practică.
b) Reacţia Maillard.
c) Oxidările neenzimatice - produse implicate, consecinţe (explozia pulberilor, aprinderea pulberilor,
incendii în uscătoare).
4.3. Alterări enzimatice
a) Enzime implicate.
b) Exemple de reacţii şi consecinţe.
4.4. Alterări biologice
a) Procese metabolice - procesul de respiraţie (aerobă, anaerobă); încingerea; germinarea.
b) Organismele dăunătoare (microorganisme, insecte, acarieni, rozătoare, păsări) - specii implicate,
daune, prevenire şi combatere.

68
Tema nr. 5
RECEPŢIONAREA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ
A PRODUSELOR AGRICOLE.
COMPARTIMENTAREA PRODUSELOR AGRICOLE

Unităţi de învăţare:
 Recepţionarea cantitativă.
 Recepţionarea calitativă.
 Compartimentarea produselor.

Obiectivele temei:
- să înţelegeţi principiile de bază şi metodologia recepţionării cantitative şi calitative a
produselor agricole;
- să cunoaşteţi principiile de bază ale compartimentării produselor, criteriile de
compartimentare şi importanţa practică a compartimentării.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei la grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
USAMVB, OZUCA, Bucureşti.
3. Feher Ecaterina, Borcean I., Borcean A., Matei Gh., 2003. Tehnologii de păstrare a produselor
agricole. Editura „Universitaria”, Craiova.
4. Thierer L.V., Dumitrescu N., Huştiu I., Oprescu I., 1971. Tehnologia recepţionării, depozitării,
condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.

▶ Recepţionarea produselor agricole predate la diferiţi beneficiari (baze de recepţionare şi


silozuri, întreprinderi de procesare, comercianţi) este o operaţiune ce se derulează tot timpul anului,
dar care are un pregnant caracter sezonier şi se derulează cu maximă intensitate în campaniile de
recoltare:
→ din vară (lunile iunie - iulie - august) - sunt recepţionate produse agricole boabe (orz,
orzoaică, grâu, secară, triticale, rapiţă, mazăre, in, orz de primăvară, ovăz, fasole), unele
plante medicinale;

69
→ din toamnă (lunile septembrie - noiembrie) - sunt recepţionate produse agricole boabe
(floarea-soarelui, porumb, sorg, soia, orez), sfeclă pentru zahăr, cartofi, unele plante
medicinale ş.a.
În afară de cele două vârfuri de recoltare-recepţionare, în unităţile implicate în păstrarea
produselor agricole pot să sosească cantităţi de produse care ajung în urma achiziţiilor de pe piaţa
produselor agricole, din importuri, din transferuri sau în urma derulării unor contract de prestări
servicii.

5.1. Recepţionarea cantitativă

- operaţiunea prin care se stabileşte cantitatea de produs care este adusă şi predată la
beneficiar şi care se efectuează prin cântărirea mijloacelor de transport cu produse, cu ajutorul
cântarelor existente în incintă.

 Cântărirea este obligatorie pentru orice vehicul care transportă produsele; se execută
numai pe cântare verificate şi aprobate de unităţile de metrologie, atât la intrare (plin) cât şi la ieşirea
din unitate, după ce produsul a fost descărcat (stabilirea tarei autovehiculului), pentru determinarea
cantităţii de produs adus la beneficiar, prin efectuarea diferenţei dintre cele două cântăriri. La cântăriri
participă reprezentantul unităţii care recepţionează produsul şi reprezentantul celui care a adus
transportul de produse (de exemplu, producătorul agricol).

Fig. 5.1. Cântar basculă, sondă automată şi laboratorul pentru efectuarea


analizelor de calitate la recepţionarea produselor
(original)

Cântărirea se efectuează cu (Gh. Matei, 2012):


√ balanţe - balanţe simple sau compuse (unde pentru echilibrarea balanţei sunt utilizate
greutăţi); balanţe romane (la care echilibrarea se efectuează prin deplasarea de-a lungul
unei pârghii divizate în valori absolute, a unei greutăţi); balanţe cu cadran (unde citirea

70
greutăţii se efectuează cu ajutorul unui ac indicator care se roteşte în perimetrul unui
cadran etalonat).
√ bascule - basculă fixă pod pentru autovehicule rutiere (destinată cântăririi mijloacelor de
transport care aduc cantităţi mari de produse agricole); bascula automată pentru vehicule
rutiere (destinată pentru înregistrarea automată a greutăţii vehiculului rutier şi are
dispozitivul de cântărire cuplat la instalaţia de automatizare); basculă automată pentru
cântărirea produselor pe banda transportoare (cântăreşte ciclic produsele care se găsesc
pe lungimea benzii, putând fi dotată şi cu dispozitiv de însumare a valorilor de masă
cântărite ciclic. Se utilizează la silozurile ce au capacitate mare de stocare a produselor
agricole şi poate servi la verificarea cantităţilor de produse agricole boabe înmagazinate).

5.2. Recepţionarea calitativă

- se efectuează în urma rezultatelor analizelor de laborator, executate pe probele extrase din


mijloacele de transport de către personalul calificat al laboratorului de analiză (fig. 5.2) şi în prezenţa
reprezentantului celui care predă produsele (de exemplu, producătorul agricol).

Fig. 5.2. Extragerea probei cu ajutorul sondei automate dintr-un mijloc de transport
(original)

Produsele trebuie să corespundă condiţiilor de calitate prevăzute. Pot fi preluate cantităţile de


produse cu calitate inferioară, dar numai dacă prin condiţionare pot fi aduse la condiţiile de livrare.
Operaţiile de luare a probelor, analizare, calcule, exprimarea rezultatelor trebuie să fie
conforme standardelor, normelor tehnice în vigoare.

71
5.2.1. Recepţionarea calitativă a produselor agricole boabe

◙ Se efectuează pentru început un examen organoleptic privind aspectul, culoarea, luciul,


mirosul şi prezenţa mucegaiurilor sau a dăunătorilor în masa de produse. În continuare sunt
determinaţi o serie de indici de calitate care sunt utilizaţi la compartimentarea loturilor de produse şi la
stabilirea preţului de cost al produselor recepţionate.
◙ Indici de calitate cu caracter general, determinaţi la toate speciile de produse
agricole boabe (tab. 5.1):
- conţinutul în corpuri străine (%);
- umiditatea produselor (%);
- masa hectolitrică (kg/hl);
- starea sanitară (infestarea cu dăunători şi contaminarea cu boli).
Tabelul 5.1
Indicii STAS pentru principalele culturi agricole
Nr. Specia Indicii de calitate
)
crt. MH* (kg/hl) CS (%) U (%)
1 Grâu 75 3 14
2 Secară 70 4 15
3 Orz 60 5 14
4 Orzoaică 64 5 14
5 Ovăz 42 5 14
6 Orez 50 3 14
7 Porumb - 3 16
8 Fasole - 5 14
9 Mazăre - 10 14
10 Soia - 4 13
11 Linte - 8 14
12 Floarea-soarelui 40 4 12
13 Rapiţă - 5 11
14 In - 6 11
15 Camelină - 5 11
16 Ricin decapsulat - 4 9,5
17 Cânepă - 3 10
18 Mei - 4 13
19 Dughie - 10 10
20 Măzăriche cultivată - 6 14
*) La unele specii nu sunt cifre medii calculate pentru MH (kg/hl), datorită diversităţii mari de soiuri şi hibrizi. Acesta se
determină pe probele recoltate de laborator pentru fiecare produs analizat.

◙ Indici de calitate specifici pentru anumite produse:


- sticlozitatea, indicele glutenic, indicele de cădere ş.a. (la grâu);
- uniformitatea boabelor (la orzul pentru bere);
- procentul de boabe îngălbenite (la orez);

72
- procentul de boabe îmbrăcate în pleve (la grâu);
- specia, soiul (la mazăre, fasole);
- conţinutul în proteină şi germinaţia (la orzul pentru bere);
- la porumbul ştiuleţi - examenul organoleptic (miros, aspect), randamentul ştiuleţilor
(procentul de boabe), starea sanitară. După batozare: examenul organoleptic,
umiditatea, corpurile străine, boabele cu defecte.
◙ Analizele se efectuează separat pe soiuri sau hibrizi (de dorit) şi pentru fiecare mijloc de
transport în parte. În cazul convoaielor de vehicule care transportă acelaşi soi sau hibrid, de la acelaşi
producător, se poate constitui o probă medie din toate probele elementare extrase din mijloacele de
transport ce alcătuiesc convoiul respectiv, iar analizele se efectuează pe această probă medie, întocmită
după regulile din standarde.
◙ Prin efectuarea recepţiei calitative a produselor agricole boabe se urmăreşte asigurarea
încadrării acestora în formarea unor loturi cât mai omogene, care nu impun ulterior condiţii diferite de
procesare.

5.2.2. Recepţionarea calitativă a produselor horticole – legume şi fructe

→ Calitatea produselor horticole - ansamblul proprietăţilor fizice, chimice, senzoriale,


terapeutice, fitosanitare şi tehnologice care definesc şi influenţează destinaţia lor de valorificare şi, în
acelaşi timp, le diferenţiază sub acest aspect. Calitatea produselor horticole este influenţată de
numeroşi factori, printre care: soiul, zona de cultură, măsurile tehnologice de cultivare, momentul
optim de recoltare, modul de manipulare şi transport ş.a. (Gh. Matei, 2012).
→ Condiţii cu caracter general (pentru toate speciile horticole): să fie întregi, sănătoase şi
rezistente; să aibă aspect şi dezvoltare normale; să aibă un grad de maturare corespunzător; să fie
zvântate, fără urme de produse farmaceutice, fără gust şi miros străine; să prezinte condiţii cel puţin
satisfăcătoare la gust - în funcţie de specie, soi, varietate ş.a.
→ Aprecierea calităţii la produsele horticole trebuie să scoată în evidenţă caracteristicile
definitorii pentru fiecare specie în parte, astfel încât în urma examinărilor acestora să poată fi
grupate în clase/categorii de calitate: extra, calitatea I, calitatea a II-a, în funcţie de parametrii următori
(D. Beceanu şi A. Chira, 2003, citaţi de Gh. Matei, 2012):
 Aspectul general al fructului sau legumei: mărimea şi greutatea (la toate fructele şi
la unele specii legumicole); volumul (la salată de căpăţână, varză şi varză de
Bruxelles); forma caracteristică soiului/hibridului; culoarea tegumentului
(pigmentaţie, intensitate, uniformitate ş.a.); structura suprafeţei (prezenţa stratului de
pruină, luci, cerozitate); defecte externe (provocate de boli, dăunători sau din
transport).

73
 Textura (pentru speciile legumicole, măr, păr, grupa sâmburoase): tăria/fermitatea
(mazăre, fasole); elasticitate şi frăgezime (pentru majoritatea speciilor legumicole şi la
toate fructele); suculenţa; fibrozitatea.
 Aroma (gust/miros): astringenţa, conţinutul în substanţe fenolice (gutui, prune, mere);
dulceaţa; amăreala; aciditatea; compuşii volatili.
 Valoarea nutritivă: conţinutul în amidon (mere, pere, cartofi); conţinutul în glucide
hidrosolubile (mere, pere, drupacee, struguri de masă); raportul glucide/aciditate la
fructe; conţinutul în uleiuri - lipide (nucifere); conţinutul în proteine; conţinutul în
vitamine, substanţe minerale ş.a.
→ Analizele organoleptice se realizează cu ajutorul simţurilor şi durează puţin; pe când
pentru determinarea celorlalţi indici este necesar să se intervină cu analize de laborator, uneori
incluzând analiza senzorială, care presupune şi prelucrarea statistică a datelor, rezultând un punctaj
pentru fiecare caracteristică evaluată, în conformitate cu standardele impuse de STAS 6441-88 cu
completările ulterioare.

5.2.3. Recepţionarea calitativă a tutunului

♦ Tutunul recepţionat de la producători este foarte diferit în privinţa calităţii şi procentului


de umiditate, la preluare el trebuind depozitat în magazii diferite, în funcţie de aceşti indici.
♦ Recepţionarea calitativă a tutunului se efectuează pe clase de calitate ţinând cont de
prevederile normativelor în vigoare, ce iau în considerare caracteristicile fizice şi morfologice ale
foilor de tutun, dar şi destinaţia acestuia pentru prelucrare (A. Păunescu, Marilena Păunescu, 2001,
citaţi de Gh. Matei, 2012).
♦ La foile de tutun recepţionat se apreciază: culoarea, mărimea, etajul foliar, gradul de
integritate, prezenţa petelor şi a vătămărilor provocate de boli şi dăunători, deteriorările mecanice,
umiditatea, mirosul străin şi calitatea ţesutului foilor uscate (consistenţă, elasticitate, umiditate,
rezistenţă etc.).

5.2.4. Recepţionarea calitativă a plantelor medicinale

→ Recoltarea plantelor medicinale şi aromatice se efectuează în funcţie de specie şi de


organul vegetal care trebuie recoltat; de asemenea, există recomandări precise asupra momentului
recoltării (calendaristic, ca anotimp, momentul din zi, faza de vegetaţie), astfel încât să fie obţinut
maximum de substanţe (principii) active din plantă (Gh.V. Roman şi colab., 2008). După recoltare,
materialul vegetal se transportă cât mai repede la locul de condiţionare şi uscare.
→ Recepţionarea materialului vegetal se efectuează în recipiente sau ambalaje speciale de
tipul lădiţă, cutie, sac, prelată, în funcţie de organele recoltate de la plante: muguri (Turionnes,

74
Gemmae), scoarţă (Cortex), planta întreagă (Herba), frunze (Folia), flori (Flores, Flos) fructe sau
seminţe (Fructus, Semen).
→ La aceste produse se apreciază puritatea (care trebuie să fie cât mai ridicată), eliminându-se
din masa de produs vegetal impurităţile anorganice şi organice (reprezentate de părţi de plantă
bolnave, atacate de boli şi dăunători sau seci) şi umiditatea, care poate influenţa starea de conservare.

5.3. Compartimentarea produselor agricole

- repartizarea loturilor de produse agricole în depozite în funcţie de anumite criterii


calitative, dintre care se amintesc: specia, soiul sau hibridul; destinaţia produsului; tipul produsului şi
destinaţia acestuia; umiditatea; conţinutul în corpuri străine; starea sanitară; masa hectolitrică; tipul
depozitului ş.a.
 Principiile de compartimentare sunt legate de indicatorii de calitate ai fiecărui lot de
produse şi de posibilitatea utilizării acestora pentru un anumit scop, precum şi de rezistenţa
(stabilitatea) fiecărui lot de produse în cazul diverselor condiţii de păstrare.
 La compartimentare se ţine cont că, prin condiţionare şi îmbunătăţirea calităţii, produsele
pot fi trecute într-o categorie a calităţii superioară, cu eficienţă economică mai ridicată şi prezentând
importanţă mai mare.
 Produsele care nu corespund cerinţelor standardelor se depozitează separat pe grupe de
umiditate, de corpuri străine, de masă hectolitrică, aşa încât prin cheltuieli minime să poată fi
îmbunătăţite pentru atingerea indicilor standard.

5.3.1. Compartimentarea pe specii

 După recepţionarea produselor agricole se stabileşte locul depozitării acestora,


compartimentarea efectuându-se pe specii (de dorit şi separat pe soiuri, hibrizi), pentru evitarea
impurificării produselor şi declasarea calitativă a acestora.
 Pentru specia de bază, seminţele altor specii sunt considerate impurităţi, deoarece
neuniformizează loturile de produse; în mod tradiţional sunt acceptate: grâul în secara de consum,
orzul cu două rânduri în orzul furajer sau în cel destinat fabricilor de bere.
 Dacă în lotul respectiv există o cantitate prea mare de produse din alte specii, lotul se
declasează calitativ şi primeşte o altă destinaţie, cu o eficienţă economică mai scăzută (pentru furajare
în zootehnie).
 Pe întreg fluxul, începând de la recoltare, se vor lua măsuri pentru evitarea amestecului
mecanic între produse, care ar conduce la declasarea loturilor şi pierderi ale eficienţei economice.

75
5.3.2. Compartimentarea în funcţie de umiditate

 Loturile de produse agricole boabe se depozitează separat, în funcţie de umiditate: cele cu


umiditate scăzută şi care nu necesită uscare separat de cele cu umiditate mai ridicată şi asupra cărora
trebuie intervenit prin operaţiuni de uscare. Loturile de produse se depozitează separat în funcţie de
umiditate, dar omogene sub aspectul altor caracteristici.
 Produsele agricole boabe cu un conţinut mai mare de umiditate se compartimentează şi ele
pe mai multe grupe. Se ţine cont de: umiditatea la recepţionare; umiditatea finală pentru livrare sau
păstrare; extracţia maximă de umiditate la o trecere prin uscător, numărul de treceri prin uscător. La
anumite produse, loturile pot fi constituite separat pe grupe de 3 - 5 % umiditate. După reducerea
umidităţii, un lot poate trece în altă grupă de umiditate, cu care poate fi amestecat şi uscat în continuare.
 Amestecul produselor din diferite grupe de umiditate nu este de dorit deoarece: apar
dificultăţi pentru uscarea, păstrarea sau conservarea lor, cât şi la prelucrarea industrială; rezultă o
cantitate mai mare de produs instabil la păstrare şi care trebuie uscat; în masa de produse, umiditatea
tinde să se uniformizeze prin transferul de umiditate de la componentele mai umede spre cele mai uscate.

5.3.3. Compartimentarea în funcţie de conţinutul în corpuri străine

♦ Compartimentarea loturilor de produse în depozite se efectuează şi în funcţie de:


conţinutul de corpuri străine şi natura acestora; felul şi numărul operaţiunilor la care trebuie supus
lotul de produse pentru curăţire; amploarea operaţiunilor prin care trebuie să treacă respectivul lot.
♦ Trebuie avut în vedere că, înainte de depozitare se efectuează precurăţirea (curăţirea
brută), prin care se reduce în cea mai mare măsură procentul de corpuri străine grosiere (resturi
vegetale, praf ş.a.).
♦ Se va urmări să se depoziteze separat loturile de produse care conţin corpuri străine
minerale (pietriş, praf ş.a.) sau cele care conţin corpuri străine nocive.

5.3.4. Compartimentarea în funcţie de masa hectolitrică

 Masa hectolitrică (MH) sau volumetrică este un criteriu secundar de compartimentare,


deoarece aceasta este influenţată în mod direct de procentul de corpuri străine din masa de produse
agricole boabe şi de umiditatea acestora.
 Pentru produsele la care masa hectolitrică este un element important în procesul de
procesare/industrializare (cum este cazul grâului pentru panificaţie sau paste făinoase), compartimentarea
se efectuează şi în funcţie de masa hectolitrică, chiar dacă valorile obţinute după recoltare sunt
inferioare prevederilor standardelor, fiind influenţate de corpurile străine şi umiditate. Din acest motiv,

76
după recoltare, la repartizarea loturilor de produse în spaţii de depozitare se va ţine cont de perspectiva
îmbunătăţirii valorilor masei hectolitrice, prin condiţionare (eliminarea corpurilor străine şi uscare).

5.3.5. Compartimentarea în funcţie de starea sanitară

→ Frecvent cantităţi importante de produse agricole provin direct din câmp, imediat după
recoltare şi nu sunt infestate (decât foarte rar) cu dăunători şi boli care să producă pagube în depozite.
Există şi produse atacate de boli şi dăunători şi care, în cea mai mare parte, provin de la producători
particulari, dar şi de la societăţi sau asociaţii agricole, sau de la întreprinderi de procesare (de exemplu,
morărit).
→ După recepţionare, produsele (infestate cu insecte şi acarieni), trebuie dirijate spre spaţii
de depozitare izolate faţă de celelalte spaţii de depozitare. Asupra acestor loturi se intervine cu
operaţiuni de dezinsecţie; loturile nu se amestecă unele cu altele, fiecare este depozitat separat şi
acestea sunt livrate cu prioritate.
→ Loturile contaminate cu diverse boli se depozitează separat şi izolat de alte spaţii, vor fi
gestionate separat şi livrate cu prioritate (dacă corespund cerințelor minime de calitate).

5.3.6. Compartimentarea în funcţie de alte caracteristici ale produselor

Normele tehnice prevăd pentru unele specii şi alţi indici de calitate în funcţie de care se face
compartimentarea (după Gh. Matei, 2012):
- la grâu - grâul comun cu sticlozitate peste 65 % (destinat pentru paste făinoase) se
depozitează separat de cel de panificaţie, cu procentul de sticlozitate mai redus;
- la orz şi orzoaică - se depozitează separat loturile de orz cu 6 rânduri, cu peste 70 %
boabe mari, de 2,5 mm lăţime, iar la orz cu 2 rânduri se depozitează separat cele care au
peste 80 % boabe mai mari de 2,5 mm;
- la mazăre - seminţele galbene separat de cele verzi sau cele netede separat de cele
zbârcite, cele rotunde separat de cele colţuroase;
- la fasole - în funcţie de soi, de forma şi dimensiunea boabelor, de culoare şi conţinutul de
boabe pătate.

5.3.7. Compartimentarea în funcţie de tipul depozitului

◙ În operaţiunile de compartimentare a produselor agricole se va ţine cont de tipul


depozitului şi de influenţa pe care fiecare tip de depozit o poate avea asupra condiţiilor de păstrare a
produselor (prin porozitate, grad de aerare a produsului ş.a.).

77
◙ În celulele de siloz se poate păstra o gamă largă de produse agricole. Există şi anumite
restricţii:
- nu se păstrează produse cu umiditate ridicată decât în cazuri speciale şi pentru
perioade foarte scurte de timp, de 1 - 2 zile;
- nu se vor introduce în celulele de siloz specii care impun apoi o curăţare temeinică a
pereţilor celulei de siloz, datorită aderenţei produselor, în urma tasării;
- floarea-soarelui, cu un conţinut mai ridicat de umiditate, nu se poate păstra în celulele
de siloz, deoarece în spaţii închise, floarea-soarelui degajă, în urma unor reacţii
biochimice, gaze pirofore, care se pot autoaprinde şi provoca explozii, cu pagube
însemnate asupra structurilor silozului;
- seminţele de ovăz, care ocupă un volum mare, se pot depozita în celulele de siloz
numai dacă acestea sunt disponibile (Gh. Matei, 2012).
◙ În magazii se poate depozita orice specie, indiferent de calitatea produsului, atât în vrac,
cât şi în saci. Diferă înălţimea stratului de produse, la care trebuie să se ţină cont de (după Gh. Matei,
2012):
- gradul de postmaturare al produselor - loturile la care postmaturarea s-a încheiat se
vor depozita în straturi mai înalte decât cele la care acest proces nu s-a încheiat încă;
- umiditatea produsului depozitat - loturile uscate se pot depozita în straturi mai înalte
decât cele mai umede;
- temperatura mediului ambiant şi perioada din an când se realizează depozitarea - în
anotimpul răcoros stratul de produse poate fi mai ridicat comparativ cu anotimpul
călduros;
- gradul de mecanizare a magaziei şi dotarea cu sisteme de aerare artificială - în
magaziile mecanizate şi prevăzute cu aerare activă (unde se poate interveni rapid prin
utilajele de manipulare a masei de seminţe), stratul de produse depozitate este mai
ridicat decât în cele lipsite de mecanizare sau instalaţii de aerare.
◙ Pe parcursul păstrării, pe măsură ce loturile îşi reduc umiditatea în mod natural sau prin
manipularea masei de produse, grosimea stratului de produse poate să crească, în funcţie de analizele
de umiditate şi de perioada când se efectuează păstrarea.

5.3.8. Compartimentarea fructelor şi legumelor

→ Pentru produsele horticole, criteriile de compartimentare sunt diverse, ele fiind influenţate
de mai mulţi factori, dar în principal de pretabilitatea la păstrare a acestora şi de gradul de
perisabilitate.

78
→ Compartimentarea speciilor pomicole din grupa seminţoase (pomacee) - mere, pere,
gutui destinate consumului în stare proaspătă - după recepţionare acestea se compartimentează în
funcţie de calitate, împărţindu-se în trei grupe (D. Beceanu şi colab., 2003, citaţi de Gh. Matei, 2012):
 grupa A - categoria superioară;
 grupa B - categoria mijlocie;
 grupa C - categoria obişnuită.
În depozite se vor introduce numai categoriile cu valoare economică mare şi capacitate bună
de păstrare, ambalate în lăzi de material plastic tip P model III şi IV sau în lăzi-paletă.
Categoriile destinate valorificării prin prelucrare industrială se compartimentează separat, fie
sub şoproane multifuncţionale, fie în aer liber, sub formă de stive de lăzi de tip P, cu latura de 10 - 12 m,
protejate cu folie de polietilenă sau neacoperite. Stivele mai pot fi protejate şi cu baloţi de paie sau
rogojini care asigură un climat relativ constant, fără variaţii mari ale factorului temperatura de
păstrare.
→ Compartimentarea strugurilor de masă - se efectuează în funcţie de însuşirile fiecărui
soi în parte şi de caracteristicile comerciale ale acestora, împărţind producţia în trei grupe (după Maria
Toader ş.a., 2012; Gh. Matei, 2012):
 grupa S - care cuprinde soiurile superioare: Afuz-Ali, Cardinal, Coarnă Neagră,
Muscat de Hamburg ş.a.;
 grupa M - ce înglobează soiuri mijlocii: Coarnă Albă, Chasselas Dore, Perlleta ş.a.;
 grupa O - soiuri obişnuite - a căror importanţă pentru păstrare este redusă sau nu
prezintă interes la păstrare (se valorifică rapid).
Strugurii de masă se aşează în lăzi de tip C, S, III sau IV în cantităţi de 5 - 12 kg sau, dacă sunt
destinaţi exportului, se vor utiliza lăzi de tip IV cu capacitate de 5 - 6 kg.
→ Compartimentarea tomatelor - tomatele reprezintă o materie primă cu importanţă
economică în industria conservelor şi pentru export. De aceea, în funcţie de destinaţia livrării, la
tomate se disting mai multe faze de recoltare, la grade de maturitate diferite (de la gradul I la gradul V)
care influenţează în mod evident modalitatea de recepţie şi compartimentare a acestora (Gh. Matei,
2012).
La soiurile destinate consumului intern, compartimentarea se efectuează în funcţie de
posibilitatea valorificării imediate (tomatele fiind o marfă perisabilă), aşezându-le în lăzi de tip C de
până la 12 kg sau de tipurile III şi IV cu capacitate de 5 - 6 kg (pentru tomatele din seră).
Soiurile destinate exportului se calibrează şi ambalează în lăzi de tip IV ce pot fi căptuşite cu
hârtie subţire pentru protecţia suplimentară a mărfii. Până la livrare, acestea se stivuiesc în 10 - 12
rânduri de lăzi, aşezate pe paleţi, cu încărcătura de 480 - 500 kg/m2.

79
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care este importanţa compartimentării produselor şi care sunt principalele criterii de


compartimentare?
Răspuns:
 Compartimentarea (depozitarea separată a produselor agricole) permite gestionarea separată a
loturilor de produse în funcţie de anumite caracteristici calitative. Principalele criterii de
compartimentare sunt: specia, soiul, hibridul; conţinutul în apă; conţinutul în corpuri străine; masa
hectolitrică; starea sanitară; tipul depozitului.

2. Descrieţi pe scurt cum se procedează la recepţionarea cerealelor:


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care sunt motivele pentru care masa hectolitrică (MH) este considerată un criteriu
de compartimentare secundară:
a) Nu prezintă interes practic.
b) MH nu influenţează calitatea produselor.
c) Valorile MH sunt influenţate de conţinuturile în apă şi corpuri străine, care se modifică în
urma condiţionării.
d) Masa hectolitrică este un indice cu mare stabilitate pe durata condiţionării şi păstrării.
Rezolvare: c

De rezolvat:
2. La compartimentarea produselor agricole în funcţie de umiditate se ţine cont de:
a) Umiditatea la recepţionare.
b) Extracţia de umiditate la o trecere prin uscător.
c) Umiditatea finală, pentru livrare sau depozitare.
d) Toate criteriile menţionate sunt corecte.
Rezolvare:

80
REZUMATUL TEMEI

5. Recepţionarea cantitativă şi calitativă a produselor agricole. Compartimentarea produselor


agricole
5.1. Recepţionarea cantitativă – cântărirea produselor; echipamente folosite.
5.2. Recepţionarea calitativă a produselor
a) Recepţionarea calitativă a produselor agricole boabe – analize cu caracter general; analize specifice.
b) Recepţionarea calitativă a produselor horticole - condiţii cu caracter general; aspect, textură, aromă,
valoare nutritivă.
c) Recepţionarea calitativă a tutunului.
d) Recepţionarea calitativă a plantelor medicinale.
5.3. Compartimentarea produselor agricole
a) Compartimentarea pe specii – separat şi pe soiuri, hibrizi; consecinţele amestecului de produse;
excepţii admise.
b) Compartimentarea în funcţie de conţinutul în apă – importanţă; criterii.
c) Compartimentarea în funcţie de corpurile străine – importanţă; conţinutul şi natura corpurilor
străine; măsuri necesare pentru condiţionare.
d) Compartimentarea în funcţie de masa hectolitrică, starea sanitară, tipul depozitului.
e) Compartimentarea în funcţie de criterii calitative specifice – sticlozitate (grâu); seminţe
caracteristice soiului (fasole, mazăre) ş.a.
f) Compartimentarea fructelor şi legumelor.

81
Tema nr. 6
METODE DE PĂSTRARE A PRODUSELOR AGRICOLE

Unităţi de învăţare:
 Păstrarea produselor agricole în stare uscată.
 Păstrarea produselor agricole la temperaturi scăzute, prin aerare activă, autoconservarea.
 Păstrarea produselor agricole cu ajutorul substanţelor chimice sau prin iradiere.
 Păstrarea produselor agricole boabe în saci.
 Păstrarea legumelor şi fructelor.

Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi principiile generale şi cerinţele păstrării produselor agricole;
- să cunoaşteţi aprofundat metodele de păstrare a produselor agricole boabe, cu
particularităţile de aplicare, organizare, avantaje şi limite;
- să cunoaşteţi particularităţile păstrării legumelor şi fructelor.

Timpul alocat temei: 3 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei la grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
USAMVB, OZUCA, Bucureşti.
3. Feher Ecaterina, Borcean I., Borcean A., Matei Gh., 2003. Tehnologii de păstrare a produselor
agricole. Editura „Universitaria”, Craiova.
4. Thierer L.V., Dumitrescu N., Huştiu I., Oprescu I., 1971. Tehnologia recepţionării, depozitării,
condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.

6.1. Păstrarea produselor agricole boabe

6.1.1. Păstrarea produselor în stare uscată

 Este cea mai veche şi cea mai extinsă metodă de păstrare: ce constă în reducerea
conţinutului de umiditate până la limita la care se elimină orice pericol de degradare a produsului. Prin

82
utilizarea acestei metode produsele îşi păstrează, o perioadă mai lungă de timp, însuşirile de calitate
nutriţională, tehnologică şi de igienă.
 Dintre produsele care ajung la unităţile de condiţionare, conservare sau procesare a
produselor agricole în urma recoltărilor de vară, o proporţie redusă necesită intervenţii pentru
micşorarea umidităţii; umiditatea acestora la recoltare este apropiată de umiditatea cerută pentru o
păstrare corespunzătoare.
 Probleme apar în mod frecvent la păstrarea în stare uscată a produselor agricole care se
recoltează toamna: porumb, soiuri târzii de soia, orez, chiar floarea-soarelui.
 Uscarea produselor se poate realiza pe cale naturală (prin solarizare, în lunile de vară, sau
la umbră) sau artificială, până la limitele cerute pentru o păstrare corectă. Prin uscarea naturală şi
artificială se reduce ritmul proceselor vitale din masa de produse depozitate, şi se previne dezvoltarea
microorganismelor dăunătoare, a insectelor şi acarienilor.

6.1.2. Păstrarea produselor la temperaturi scăzute

√ Această metodă se bazează pe reducerea considerabilă sau totală a activităţii vitale a


componentelor vii din masa de produse, prin intermediul temperaturilor scăzute; este diminuată
respiraţia componentelor vii, este inhibată sau stopată activitatea dăunătorilor şi este stopată înmulţirea
microorganismelor. Sub pragul termic de 15oC insectele nu se mai dezvoltă (cu excepţia acarienilor al
căror prag termic ce limitează dezvoltarea este de 5oC). Temperaturile de 0oC asigură o protecţie
ridicată a masei de produse, determinând inactivarea sau moartea acarienilor şi a majorităţii
dăunătorilor de depozit (L.S. Muntean, 1993; M. Duda, 2007, citaţi de Gh. Matei, 2012).
√ Metoda se poate aplica la loturile de produse la care umiditatea este ceva mai ridicată faţă
de umiditatea cerută pentru păstrare, cu scopul de a le menţine integritatea până când este posibilă
uscarea acestora sau livrarea (dar şi ca metodă de păstrare ca atare).
√ Metoda se bazează pe conductibilitatea termică redusă a masei de produse, care contribuie
la menţinerea timp îndelungat a temperaturii scăzute după răcire. Diminuarea temperaturii în masa de
produse se poate realiza cu ajutorul aerului rece atmosferic, în timpul sezonului rece sau cu instalaţii
frigorifice, în perioadele calde ale anului.
√ Răcirea produselor agricole depozitate, cu aer atmosferic se poate realiza prin:
- depozitarea în strat subţire - cu cât suprafaţa lotului de produse care intră în contact
cu atmosfera rece este mai mare, cu atât răcirea este mai accentuată;
- manipularea masei de produse - cu ajutorul instalaţiilor de transport (benzi
transportoare, elevatoare etc.);
- introducerea de aer rece atmosferic - cu ajutorul ventilatoarelor în perioadele foarte
reci ale anului, cu ger uscat.

83
 la păstrarea produselor în strat subţire, răcirea lor se realizează prin ventilarea aerului din
depozite, prin deschiderea geamurilor şi a uşilor. Din cauza conductibilităţii termice
scăzute a masei de produse, porţiunile ei inferioare se răcesc foarte încet, iar în cazul când
există un procent de umiditate ridicată apare pericolul de încingere, chiar la grosimi ale
vracului de seminţe de până la 1 m;
 o operaţiune simplă este lopătarea. Lucrarea se efectuează de 3 - 4 ori succesiv. În acest
mod, masa de produs se răceşte şi se reface şi rezerva de aer din spaţiul intergranular.
Metoda este mai puţin eficientă, necesită forţă de muncă şi are un randament scăzut;
 mişcarea produselor agricole boabe cu ajutorul instalaţiilor transportatoare aşezate în
serie, sau trecerea lor prin maşini prevăzute cu ventilatoare, asigură o răcire mai bună. Cu
cât distanţa de mişcare este mai mare, cu atât seminţele vin în contact mai îndelungat cu
aerul rece şi astfel, răcirea este mai eficientă. Se poate opta pentru combinarea răcirii
produselor pe transportoare concomitent cu folosirea instalaţiilor de curăţire a seminţelor,
reducând în acest fel numărul operaţiunilor mecanice şi micşorând procentul de seminţe
afectate de aceste manipulări.

! ! ! Se recomandă răcirea produselor „pe paliere succesive”, adică mişcarea/manipularea


produselor recoltate vara şi introduse în depozit cu temperatură ridicată, repetată la anumite intervale
de timp, pe măsura răcirii aerului atmosferic (a vremii), cu cât se avansează spre tomană şi spre iarnă.

√ Reducerea temperaturii prin folosirea de agregate frigorifice – presupune trecerea


aerului prin echipamente special construite în acest scop, pentru a-l aduce la o temperatură mult sub
cea ambiantă, înainte de a-l insufla în spaţiul în care sunt depozitate loturile de produse agricole boabe.
 Metoda poate fi aplicată atât la depozitele (spaţiile) pe orizontală (magazii, depozite
celulare), cât şi la cele pe verticală (silozuri). De obicei, metoda precede uscarea produselor, fiind o
metodă mai puţin utilizată independent (din cauza consumurilor energetice), cu excepţia intervalului
rece a anului când, prin utilizarea ei se poate asigura o perioadă de 4 - 6 luni de stabilitate şi păstrare
sigură a loturilor de produselor agricole boabe.

6.1.3. Păstrarea produselor prin aerare activă

♦ Aerarea activă a apărut ca o metodă de condiţionare a produselor agricole, până la


disponibilizarea capacităţilor de uscare, şi uscarea produselor. Ulterior, aerarea activă s-a extins ca
metodă de păstrare pe durată mai îndelungată. Metoda are drept scop răcirea, uscarea şi aerisirea masei
de produse, fără a fi mişcată, prin schimbarea aerului din spaţiul intergranular (cu aer atmosferic
proaspăt).

84
♦ Efectele aerării active sunt multiple: reducerea umidităţii; reducerea parţială a
temperaturii; prevenirea autoîncălzirii; reducerea pierderilor de substanţă organică; accelerarea
maturării seminţelor; eliminarea CO2 acumulat în vrac; frânarea activităţii microorganismelor.
♦ Aerarea pentru răcire se efectuează când temperatura aerului atmosferic este mai scăzută cu
5°C faţă de temperatura produsului, iar umiditatea relativă a aerului este sub 75 %. Aerarea pentru uscare
şi răcire se efectuează cu parametrii aerului la nivelul temperaturii şi umidității de echilibru a boabelor.
♦ Una din condiţiile de bază ale realizării unei aerări eficiente este ca aceasta să se
desfăşoare în condiţii atmosferice favorabile, astfel încât să se realizeze o reîmprospătare a aerului din
spaţiile intergranulare şi o răcire a produsului, fără însă a creşte umiditatea din masa de produs,
generată de umiditatea relativă a aerului.
♦ Valorile stabilite prin măsurarea umidităţii şi temperaturii aerului, pe de o parte, şi a
umidităţii şi temperaturii produselor pe de altă parte, se interpretează prin intermediul unor grafice
(aeronomograma Vniiz-Rost) şi tabele (tabelul Seidel), ajungându-se pe această cale, să se stabilească
limita superioară a umidităţii relative a aerului la care poate avea loc o aerare eficientă (L.V. Thirer şi
colab., 1971, citați de Gh. Matei, 2012).
♦ Aerarea activă se realizează cu ajutorul ventilatoarelor, care sunt în legătură cu conducte
de distribuire a aerului în masa de produse. Cantitatea de aer introdus trebuie să asigure o schimbare
rapidă a aerului din spaţiul intergranular. În cazurile în care cantitatea de aer şi durata aerării sunt prea
mici, pe parcursul deplasării în masa de produse acesta se saturează cu vapori de apă, care se
condensează în lotul de produse.
♦ În magazii, dacă grosimea stratului de produse este sub 1,5 m, aerarea activă este
ineficientă, deoarece curenţii de aer nu se distribuie uniform în masa de produse. Pe de altă parte, dacă
se depăşeşte limita optimă a înălţimii stratului de produse (sau dacă durata aerării este prea scurtă),
aerarea are loc lent, existând posibilitatea condensării vaporilor de apă în spaţiul intergranular la
suprafaţa vracului, înainte ca aerul viciat (încărcat cu vapori de apă şi mai cald) să iasă la partea
superioară a vracului de produse.
♦ Pentru distribuirea aerului în masa de produse se utilizează canale de aerare practicate în
pardoseala magaziilor, sau este pe pardoseală, la magaziile care nu dispun din construcţie de o reţea de
canale de aerare (fig. 6.1 şi fig. 6.2).

Fig. 6.1. Reţea de aerare cu canale sub nivelul pardoselii magaziei


(după L.V. Thierer şi colab., 1971)

85
a – secţiune transversală b – secţiune longitudinală
Fig. 6.2. Secţiune printr-un canal de aerare sub nivelul pardoselii
(după Ecaterina Feher, 1996, citat de Gh. Matei, 2012)

♦ Aerarea în celule de siloz se realizează combinat, cu ventilatoare care introduc aerul


atmosferic pe la baza celulei şi ventilatoare situate la partea superioară a silozului şi care absorb aerul
din celulă.

6.1.4. Păstrarea produselor în atmosferă modificată (autoconservarea)

 Este o metodă veche, tradiţională, de păstrare a produselor agricole, practicată în vechime


în cavităţi (peşteri), gropi săpate în pământ, cu pereţii impermeabilizaţi (prin ardere), amplasate pe
porţiuni de teren mai înalte, cu apa freatică la adâncime. Metoda are versiuni moderne, în spaţii care
pot fi închise etanş.
 Metoda prezintă importanţă pentru produsele destinate consumului şi se bazează pe
oprirea respiraţiei aerobe, prin acumulare de CO2 rezultat din procesele de respiraţie a produselor
agricole, sau prin injectare de CO2.
 Pentru a se realiza o bună păstrare, se cere ca produsele agricole boabe să fie uscate şi
răcite. Trebuie acordată atenţie la umiditatea produselor agricole boabe, pentru a nu apare şi dezvolta
procese anaerobe de fermentaţie. De exemplu, porumbul boabe cu 18 % umiditate, în condiţii de
anaerobioză, se poate păstra 6 luni fără modificări, pe când dacă umiditatea creşte la 23 - 27 %, se
depreciază în primele 14 zile, ca urmare a fermentaţiei lactice.
 Metoda este practicată în SUA pe scară largă la păstrarea în silozuri metalice etanşe a
porumbului boabe cu destinaţie furajeră. În condiţii ermetice, după un timp de câteva luni, acesta
suferă procese de fermentaţie anaerobă care îi modifică radical însuşirile organoleptice, brunificând
boabele şi generând un miros şi gust acre, caracteristice boabelor fermentate. În această stare însă,
porumbul este consumat cu plăcere de animale, în special de către suine (după Gh. Matei, 2012).
 În ţara noastră, metoda prezintă importanţă pentru păstrarea porumbului boabe recoltat cu
umiditate mare, cu destinaţie furajeră.

86
6.1.5. Păstrarea produselor cu substanţe chimice

 Această metodă se bazează pe acţiunea unor substanţe chimice de a reduce respiraţia şi a


împiedica dezvoltarea mucegaiurilor, insectelor şi acarienilor. Substanţele chimice respective sunt,
marea majoritate, în stare gazoasă şi la utilizare înlocuiesc aerul din spaţiul intergranular şi acţionează
ca o variantă a conservării anaerobe.
 Metoda are aplicabilitate: la păstrarea de scurtă durată a produselor umede, până în
momentul uscării; pentru păstrarea de lungă durată a produselor agricole boabe uscate, fără a fi
mişcate.
 Dintre substanţele chimice utilizate se menţionează (după Gh. Matei, 2012):
→ dioxid de sulf - a dat rezultate bune, chiar la umidităţi ale boabelor de 18 %, asigurând o
conservare stabilă timp de 2 luni (cu unele efecte negative asupra facultăţii germinative a
produselor păstrate);
→ cloropicrină - are toxicitate ridicată. Se utilizează la păstrarea de durată a produselor cu
umiditate până la 16 %;
→ dicloretan - se utilizează pentru produsele cu umiditate ridicată; are efect sterilizant asupra
mucegaiurilor, împiedică dezvoltarea acarienilor şi insectelor;
→ sulfanilamidă - are efect de reducere a proceselor fiziologice ale produselor agricole
boabe, în special a respiraţiei;
→ metabisulfit - se administrează în concentraţie de 1 - 1,2 % la cerealele furajere, la care
previne sau opreşte procesele de încingere, distruge microflora bacteriană, dar afectează în
acelaşi timp şi germinaţia seminţelor;
→ thiouree - în proporţie de 1 ‰ reduce respiraţia cerealelor umede şi opreşte dezvoltarea
mucegaiurilor, iar în proporţie de 1 % opreşte dezvoltarea mucegaiurilor chiar când masa
de boabe are umiditatea de 24 %, fără a diminua mult viabilitatea seminţelor;
→ granoran - se utilizează la păstrarea seminţelor de leguminoase (mazăre, lupin, măzăriche)
care au un procent de umiditate ridicat;
→ TMTD (disulfura de tetrametil tiuram) - se administrează în doze de 2 - 4 kg/tona de
seminţe de leguminoase şi are ca efect inhibarea dezvoltării mucegaiurilor, fără a afecta
viabilitatea seminţelor;
→ acidul propionic - pentru păstrarea porumbului boabe, proaspăt recoltat; se folosesc unele
preparate conţinând această substanţă - produsul englezesc „Pionicorn”; produsul german
„Luprosil”; preparatele nu sunt toxice şi pot fi utilizate la produsele care ajung în hrana
omului. Dozele utilizate sunt cuprinse între 0,5 şi 2,1 % din greutatea produsului respectiv
şi sunt proporţionale cu procentul de umiditate al boabelor şi durata de păstrare (tab. 6.1,
după D. Davidescu, 1972, citat de Gh. Matei, 2012). Acidul propionic a dat rezultate şi la
orzul furajer şi soia.

87
Tabelul 6.1
Cantităţile de „Luprosil” (g/100 kg boabe), în funcţie de
conţinutul în umiditate al boabelor şi durata de păstrare
Durata de Conţinutul în umiditate (%)
păstrare 18 20 22 24 26 28 30 35 40 45
1 lună 350 400 450 500 550 650 800 1.150 1.400 1.650
3 luni 400 450 500 600 700 800 1.000 1.300 1.600 1.950
6 luni 450 500 600 700 800 950 1.100 1.400 1.750 2.100

6.1.6. Păstrarea produselor prin iradiere

√ Metoda a fost iniţiată în anii de după Al Doilea Război Mondial şi a fost privită de la
început ca o metodă revoluţionară, care poate rezolva problemele păstrării produselor agricole şi
alimentare. În timp, metoda nu s-a extins, în principal din cauza prudenţei consumatorilor referitor la
posibile efecte negative ale iradierii asupra calităţii produselor. În prezent, metoda este pusă la punct
sub aspect tehnic şi legiferată în mai mult de 50 ţări din întreaga lume. Este impusă cerinţa ca, pe
eticheta produselor să fie precizată metoda de conservare. Este o metodă mai puţin răspândită, aflată
într-o permanentă perfecţionare şi ajustare în ceea ce priveşte nivelul de radiaţii şi timpul de acţionare,
pentru realizarea unei conservări corespunzătoare.
√ Obţinerea unor efecte sterilizante şi inhibitoare bune s-au obţinut atunci când produsele
agricole testate (porumbul cu 19 % umiditate) au fost tratate cu raze gamma produse de Co60 la o doză
de radiaţii de 2,5 milioane r., care a asigurat păstrarea timp de trei luni fără deprecieri de ordin calitativ
(după Gh. Matei, 2012).
√ Doza de radiaţii se găseşte într-o corelaţie pozitivă cu umiditatea produsului; este necesar
să se stabilească pragul până la care produsele tratate pot fi utilizate în alimentaţie.
√ S-a constatat că mucegaiurile au o rezistenţă ridicată la acţiunea razelor gamma şi necesită
doze mari pentru prevenirea atacului acestora: prin aplicarea unor doze mari de radiaţii, se ridică însă
problema nocivităţii produselor tratate asupra consumatorilor de alimente sau furaje.

6.1.7. Păstrarea produselor agricole boabe în saci

♦ Este o metodă folosită îndeosebi în gospodăriile ţărăneşti - care manipulează şi păstrează


cantităţi mici de produse agricole şi se bazează pe munca manuală -, precum şi în cazul loturilor
semincere, şi mai puţin la loturile de produse destinate consumului alimentar sau industrializării, din
cauza volumului mare al spaţiului de depozitare necesar.

88
♦ Însăcuirea produselor supuse păstrării se efectuează folosind cântare automate (fig. 6.3)
care sunt ataşate la gurile de curgere a celulelor şi saci de rafie, cânepă, material plastic sau hârtie
multistrat, în funcţie de specia ambalată, sau manual (pentru cantităţile mici de produse).

Fig. 6.3. Însăcuirea produselor agricole boabe şi depozitarea în stive de saci (original)

Greutatea sacilor variază (la materialul semincer): la grâu - 40 kg, iar sacii folosiţi sunt de
rafie; la porumb - greutate cuprinsă între 10 şi 40 de kg. După însăcuire, produsele sunt lotizate,
mărimea loturilor pentru fiecare specie fiind precizată în standardele în vigoare: de exemplu, loturile
de porumb vor avea maximum 40 tone.

6.2. Păstrarea legumelor şi fructelor

6.2.1. Păstrarea prin refrigerare şi congelare

♦ Păstrarea legumelor şi fructelor prin congelare reprezintă o metodă modernă de păstrare,


foarte apreciată deoarece menţine aproape integral calitatea produselor păstrate. Prin scăderea
temperaturii, sunt inactivate microorganismele, prin care este diminuată cantitatea de toxine produse
de acestea şi se reduce activitatea enzimatică din produsul conservat (Violeta Nour, 2002, citată de
Gh. Matei, 2012). La scăderea temperaturii, în sistemele enzimatice din celulele vegetale şi ale
microorganismelor creşte vâscozitatea protoplasmei, determinând moartea pentru majoritatea dintre
acestea. Trebuie reținut însă că, există anumite microorganisme care rezistă la temperaturile de
congelare şi care îşi intensifică activitatea imediat ce produsul este decongelat.
♦ Refrigerarea - temperatura produsului păstrat este menţinută între 0 şi 4oC, care asigură o
păstrare pentru o perioadă mai scurtă de timp.
♦ Congelarea - temperatura produsului se menţine în intervalul -18oC ... -25oC (chiar -15oC),
care asigură păstrarea o perioadă mai lungă de timp.

89
♦ Înaintea congelării se pot aplica anumite tratamente pentru creşterea eficienţei congelării,
cum ar fi opărirea la legume şi osmoza cu zahăr la fructe. Prin această metodă pot fi păstrate în
depozite frigorifice o gamă largă de fructe şi legume: cireşe, vişine, mazăre verde, fasole verde,
spanac, broccoli ş.a.
♦ În procesul de congelare prezintă importanţă parametrii: regimul termic la care se
realizează congelarea; durata congelării; viteza de congelare, care poate fi:
- Congelarea lentă - are loc cu viteze cu valori mici, de 1 - 4 cm/h, ducând la formarea
unor cristale mari de gheaţă care conduc în final la mărirea membranelor vegetale, la
deformarea şi distrugerea lor.
- Congelarea rapidă - se realizează cu viteze de 4 - 8 cm/h, cristalele formate în acest
caz fiind mai mici şi localizate în spaţiul intercelular, marea majoritate, dar şi în
spaţiul intracelular. Prin presiune exercitată de cele două locaţii unde s-au format
cristale se creează un echilibru care menţine intactă membrana celulară, asigurând
astfel o păstrare superioară din punct de vedere calitativ faţă de metoda descrisă
anterior.
- Congelarea ultrarapidă - prezintă un ritm de congelare de peste 8 cm/h, caz în care
formarea cristalelor de dimensiuni foarte mici duce la creşterea calităţii de păstrare şi
în aceeaşi măsură a pretabilităţii de păstrare pe termen îndelungat a produselor
conservate.

6.2.2. Păstrarea prin deshidratare

 Păstrarea legumelor şi fructelor prin deshidratare este o metodă îndelung practicată la


speciile pomicole şi legumicole. Prin diminuarea umidităţii produselor se asigură conservarea timp
îndelungat, fără ca acestea să fi atacate de microorganisme (Violeta Nour, 2002, citată de Gh. Matei,
2012). Pentru o bună păstrare se apreciază că este suficient ca nivelul de umiditate să fie redus la 18 -
24 %, în cazul fructelor şi la valori de până la 10 %, în cazul legumelor.
 Prin deshidratare rezultă: creşterea pretabilităţii la păstrare în timp a produsului fără a fi
necesare instalaţii complexe sau ambalaje speciale; diminuarea volumului produselor păstrate utilizând
astfel spaţii mai mici, cu cheltuieli mai reduse.
 Dintre speciile pomicole cu pretabilitate ridicată la păstrarea prin deshidratare fac parte:
mere, pere, prune, vişine, cireşe, caise, piersici, iar dintre speciile legumicole: mazăre, fasole, cartofi,
ceapă, morcov, usturoi, păstârnac, napi, varză ş.a.

90
6.2.3. Păstrarea cu ajutorul radiaţiilor ionizante

→ Această metodă este considerată un procedeu modern, cu eficienţă ridicată în inhibarea şi


combaterea microflorei, care poate suplini tratamentele termice de sterilizare sau pasteurizare (Gh. Matei,
2012).
→ Tratamentele se efectuează cu radiaţii electromagnetice, radiaţii ionizante de tip  şi X. Ca
surse de radiaţii ionizante se folosesc acceleratoarele de electroni ce emit radiaţii X sau radioizotopii
artificiali de Co60 şi Cs137 care emit radiaţii de tip  cu nivele de energie de 1,17 MeV şi 1,33 MeV
pentru Co60 şi 0,6 MeV pentru Cs137. Acţiunea acestor radiaţii se cuantifică în distrugerea
microorganismelor.
→ Radiaţiile ionizante pot fi utilizate pentru (Violeta Nour, 2003, citată de Gh. Matei, 2012):
- radiosterilizare - eliminarea microorganismelor (forme vegetative şi spori);
- inhibarea emiterii colţilor la cartof sau a formării lăstarilor la usturoi şi ceapă;
- întârzierea maturării la diferite fructe (de exemplu, banane);
- prelungirea perioadei de păstrare la tomatele pentru consum proaspăt cu 4 - 14 zile.
→ Metoda are şi unele dezavantaje majore: modificări sesizabile ale gustului, culorii,
mirosului şi texturii fructelor sau legumelor tratate, gradul de modificare fiind direct proporţional cu
doza de radiaţii aplicată. În prezent este studiat echilibrul între eficacitatea tratamentului şi impactul
asupra calităţii produselor vegetale supuse conservării.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Descrieţi pe scurt în ce constă metoda de păstrare a produselor agricole în atmosferă


modificată (autoconservarea):
Răspuns:
 Autoconservarea reprezintă depozitarea produselor în spaţii ermetic închise, în care oxigenul este
înlocuit de dioxidul de carbon rezultat în urma respiraţiei sau prin injectare de dioxid de carbon.
Astfel, este stânjenită dezvoltarea microorganismelor, insectelor, acarienilor şi rozătoarelor, iar
pierderile de substanţe organice sunt diminuate. Condiţia este ca umiditatea produselor să fie cât mai
scăzută, pentru a nu se declanşa procese anaerobe (procese de fermentaţie).

2. Descrieţi pe scurt în ce constă păstrarea produselor agricole prin aerare activă:


Răspuns:

91
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care dintre metodele de păstrare a produselor agricole menţionate mai jos
corespund cel mai bine principiilor moderne ale alimentaţiei:
a) Păstrarea prin iradiere.
b) Păstrarea prin refrigerare.
c) Păstrarea în stare uscată.
d) Păstrarea cu substanţe chimice.
Rezolvare: b, c

De rezolvat:
2. Toate metodele de păstrare a produselor agro-alimentare urmăresc:
a) Reducerea ritmului proceselor vitale din masa de produse depozitate.
b) Eliminarea insectelor şi acarienilor din masa de produse.
c) Eliminarea microorganismelor din masa de produse.
d) Reducerea capacităţii de curgere şi a autosortării.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

6. Metode de păstrare a produselor agricole


6.1. Păstrarea produselor agricole boabe
a) Păstrarea în stare uscată - cea mai veche şi mai extinsă; presupune uscarea, naturală sau artificială,
până la umiditatea necesară pentru păstrare sau livrare.
b) Păstrarea la temperaturi scăzute - răcirea, refrigerarea; răcirea cu aer atmosferic; condiţionarea
(răcirea) aerului cu agregate frigorifice.
c) Păstrarea prin aerare activă - la început metodă de condiţionare şi păstrare temporară; apoi metodă de
păstrare de lungă durată.
d) Păstrarea în atmosferă modificată (autoconservarea) – metodă veche, tradiţională, cu variante
moderne; practicată obligatoriu la umiditate scăzută.
e) Păstrarea cu substanţe chimice şi păstrarea prin iradiere – metode standardizate; etichetarea
corespunzătoare a produselor.
f) Păstrarea produselor agricole în saci – în gospodăriile ţărăneşti; la materialul semincer.
6.2. Păstrarea legumelor şi fructelor
a) Păstrarea prin refrigerare şi congelare - metode moderne; timpi de congelare.
b) Păstrarea prin deshidratare - efecte; specii legumicole și pomicole vizate.
c) Păstrarea cu ajutorul radiaţiilor ionizante - metodă în curs de testare și extindere.

92
Tema nr. 7
CONDIŢIONAREA PRODUSELOR AGRICOLE

Unităţi de învăţare:
 Uscarea.
 Curăţirea şi sortarea.
 Alte procedee de condiţionare.

Obiectivele temei:
- să înţelegeţi importanţa şi complexitatea operaţiilor de condiţionare a produselor agricole
pentru a le aduce la calitatea cerută pentru o păstrare corectă sau pentru utilizare/livrare;
- să cunoaşteţi principiile uscării produselor şi căile de realizare;
- să cunoaşteţi în amănunt complexitatea proceselor de curăţire şi sortare a produselor şi
mijloacele de realizare;
- să vă informaţi asupra altor procedee de condiţionare a produselor agricole.

Timpul alocat temei: 3 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei la grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
USAMVB, OZUCA, Bucureşti.
3. Feher Ecaterina, Borcean I., Borcean A., Matei Gh., 2003. Tehnologii de păstrare a produselor
agricole. Editura „Universitaria”, Craiova.
4. Thierer L.V., Dumitrescu N., Huştiu I., Oprescu I., 1971. Tehnologia recepţionării, depozitării,
condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.

! ! ! Prin condiţionarea produselor agricole se înţelege totalitatea operaţiunilor prin care


produsele agricole sunt aduse la condiţiile de calitate prevăzute în norme, în vederea unei bune păstrări
şi valorificări. Procesul cuprinde unele sau toate operaţiunile: curăţire, uscare, sortare, fasonare,
calibrare, tratare, ambalare şi etichetare.

93
7.1. Uscarea

 Uscarea - procesul de eliminare a apei libere ce se află la suprafaţa şi în macrocapilarele


produselor agricole. Pe lângă apa liberă, se mai găsesc: apa legată fizico-chimic (aflată în
microcapilarele țesuturilor produselor agricole) şi apa legată chimic (din compoziţia moleculelor).
Apa liberă (surplusul de apă) favorizează intensificarea funcţiei hidrolitice a fermenţilor, stimulează
respiraţia și intensifică mult procesele biochimice. La produsele agricole boabe, uscarea elimină apa în
exces, prevenind procesele de autoîncălzire, mucegăire sau încingere, care diminuează valoarea
tehnologică, alimentară sau seminceră a acestora (Gh. Matei, 2012).

 Uscarea produselor agricole boabe are loc când presiunea vaporilor de apă de la suprafaţa
lor este mai mare decât presiunea vaporilor din mediul înconjurător (J.L. Multon, 1982, citat de
Gh.V. Roman şi colab., 2003).
 Uscarea produselor agricole se poate efectua pe cale naturală sau artificială. În timpul
păstrării produselor agricole trebuie menţinută umiditatea produselor agricole la parametrii optimi,
pentru a preveni dezvoltarea microorganismelor dăunătoare, a acarienilor şi insectelor. La cereale şi
leguminoase seminţele se păstrează în condiţii normale la umidităţi sub 14 %, la seminţele care conţin
uleiuri în procent de 25 - 30 % (de exemplu, soia) la umidităţi de 10 - 12 %, iar la seminţele care
conţin uleiuri în jur de 40 - 50 % (de exemplu, floarea-soarelui, rapiţă, in pentru ulei) la umidități de
8 - 9 %.

7.1.1. Uscarea naturală

 Uscarea la soare (solarizarea) - este cea mai economică dintre metodele de uscare
deoarece foloseşte în cea mai mare parte energia solară pentru eliminarea surplusului de umiditate;
- produsele agricole boabe se aşează pe suprafeţe plane (platforme betonate sau
asfaltate) sau pe prelate, în straturi subţiri, de 10 - 15 cm grosime, şi se lopătează la 2 -
3 ore. Prin lopătare, seminţele se dislocă din strat şi se aruncă la 2 - 3 m, pentru a veni
cât mai mult în contact cu aerul; prin solarizare, temperatura poate creşte în masa de
boabe la 40 - 50ºC, ceea ce duce la scăderea, într-o singură zi (când aerul atmosferic
are minimum 30ºC şi este uscat), a umidităţii cu 3 - 4 %. Suprafaţa necesară pentru
uscare este de 15 m2/tonă la cereale şi de 20 - 30 m2/tonă la floarea-soarelui. Prin
expunerea la soare a seminţelor se grăbeşte maturarea fiziologică a acestora şi,
totodată, are loc reducerea numărului de microorganisme din masa de seminţe, acestea
fiind distruse de razele solare. Dacă uscarea durează mai multe zile, noaptea seminţele
se strâng în grămezi şi se acoperă cu prelate, pentru a fi ferite de precipitaţii sau rouă.

94
7.1.2. Uscarea artificială

 Se va ţine cont de limitele maxime de temperatură recomandate pentru produsele agricole


respective, pentru a nu afecta calitatea acestora, fie că sunt utilizate ca sămânţă, fie în scop alimentar
sau furajer. De exemplu, la grâul de panificaţie temperatura maximă ce o pot atinge boabele pentru
a-şi păstra calitatea optimă este de 45ºC; la temperatură mai mare se distruge glutenul din boabe.
 Uscarea produselor prin contact cu suprafeţe încălzite:
o sunt folosite ca agent de uscare apa caldă, gazele arse sau aerul încălzit care sunt
circulate prin conducte sau radiatoare, cu care vin în contact produsele agricole (de
obicei, boabele). Astfel, produsele agricole se încălzesc, transpiră şi apa liberă
difuzează sub formă de vapori, în atmosferă. Încălzirea seminţelor este urmată de o
aerare cu ajutorul unor ventilatoare care îndepărtează vaporii de apă;
o încălzirea treptată a seminţelor previne fenomenul de „călire” a boabelor care are loc
atunci când boabele ajung în contact cu gazele de ardere, având loc un şoc de
temperatură. În asemenea situații are loc uscarea bruscă a învelişului boabelor,
sudarea porilor vaselor capilare şi blocarea căilor de evaporare a apei din boabe. Apa
din interiorul boabelor crează o presiune prin transformarea în vapori şi provoacă
fisuri sau chiar expandări ale amidonului.
 Uscarea cu aer cald constă în:
o încălzirea aerului cu ajutorul unor radiatoare cu suprafaţa mare de contact şi
introducerea acestuia sub presiune în masa de boabe, unde cedează căldura;
o este foarte importantă sincronizarea corectă dintre temperatura aerului, viteza de
deplasare a curenţilor de aer cald şi curgerea masei de seminţe, pentru realizarea unui
echilibru între cantitatea de vapori care migrează din boabe spre spaţiile
intergranulare, pe de o parte, şi evacuarea în exterior a umidităţii din spaţiile
intergranulare, pe de altă parte.

Fig. 7.1. Uscător pentru produse agricole boabe lângă celula de siloz (original)

95
 Uscarea cu gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic - metoda constă în
amestecarea gazelor calde rezultate de la arderea combustibilului (motorină, gaze naturale, cărbuni,
lemne etc.) cu aer atmosferic şi injectarea acestui amestec în masa de boabe supuse uscării. Metoda
este asemănătoare cu cea precedentă, dar are un randament termic mai ridicat şi o reducere a
consumului de combustibil. Amestecul optim de uscare este de 1 parte gaze arse şi 20 părţi aer
atmosferic, iarna şi 30 părţi, vara (Gh. Matei, 2012).
Uscarea cu aer încălzit se efectuează în trei etape, care corespund celor 3 secțiuni ale
uscătorului:
 preîncălzirea - ridicarea temperaturii, ce provoacă transpiraţia seminţelor;
 uscarea propriu-zisă - evaporarea şi evacuarea apei;
 răcirea seminţelor cu ajutorul aerului din exterior.
 Uscarea în vid parţial - agentul de uscare este produs de un generator termic ce
încălzeşte apa care circulă prin elemenţi de fontă şi de unde este dirijată spre radiatoarele care se află
în camera de vid. Aici, produsele trec peste suprafeţele radiatoarelor încălzite, creându-se astfel
condiţiile favorabile pentru migrarea umidităţii din interiorul spre exteriorul lor. Uscarea în vid parţial
se realizează cu un consum mai redus de combustibil decât celelalte metode (Aglaia Mogârzan şi
colab., 2003, citaţi de Gh. Matei, 2012).
 Aerarea activă - foloseşte ca agent de uscare aerul atmosferic ca atare, ce este introdus în
masa de produse agricole cu ajutorul ventilatoarelor. Metoda se aplică, de regulă, la produsele
agricole recoltate vara când aerul atmosferic este cald (peste 30ºC) şi uscat. Astfel, la o singură trecere
prin uscător umiditatea scade cu 1 - 1,5 %. Această metodă se aplică în magazii prevăzute cu canale
de distribuire a aerului, în sau pe pardoseală.
 Uscarea prin draierare - reprezintă combinarea uscării artificiale cu aerarea activă,
obţinându-se astfel reduceri ale consumului de energie cu 15 - 20 %, creşterea capacităţii de uscarea a
uscătorului cu 30 - 40 % şi scăderea procentului de boabe fisurate. Metoda a fost experimentată și pusă
în practică cu bune rezultate la porumbul boabe. În prima fază are loc o uscare accelerată a seminţelor
(până la umiditatea de 18 - 19 %), aerul cald fiind dirijat în întreaga coloană de uscare, prin suprimarea
zonei de răcire. Urmează transferul seminţelor calde (la circa 50ºC) într-o celulă de răcire, unde sunt
lăsate în repaus 8 - 12 ore, timp în care apa din interiorul seminţelor migrează spre periferie,
egalizându-se umiditatea şi temperatura din bob. În final are loc răcirea prin aerare activă cu 40 - 60 m3
aer /m3 de seminţe/oră, prin care porumbul este adus la umiditatea de păstrare de circa 15 %.
o uscarea seminţelor cu umiditate ridicată se efectuează treptat, la început cu
temperaturi mai scăzute, pentru a preveni sudarea porilor tegumentului seminţelor,
ceea ce ar duce apoi la fisurarea boabelor. Creşterea randamentului la uscare se
realizează prin mărirea cantităţii de aer cald care trece prin masa de produse agricole;

96
o indiferent de metodă, temperatura agentului de uscare nu trebuie să depăşească
anumite limite: temperatura seminţelor destinate semănatului nu trebuie să depăşească
35 - 40ºC (tab. 7.1); la seminţele pentru consum se permite încălzirea boabelor până la
40 - 45ºC la grâu şi până la 55ºC la secară; la loturile de seminţe cu umiditate mai
mare (18 - 30 %) temperatura boabelor nu trebuie să depăşească 32ºC.

Tabelul 7.1
Temperaturile maxime admise la uscarea artificială a unor seminţe
(după N. Bucurescu, 1969, citat de Gh. Matei, 2012)
Temperatura maximă (ºC)
Specia Umiditatea seminţelor (%)
a agentului de uscare a boabelor
< 20 75 40
Grâu
20 - 23 70 40
< 20 80 40
Orz
20 - 23 70 40
< 20 80 40
Secară
20 - 23 70 40
< 20 60 35
Mazăre
20 - 23 50 30
< 20 70 40
Lupin
20 - 23 60 35
< 16 75 40
Floarea-soarelui
16 - 20 70 35

Regimul de uscare se stabileşte şi în funcţie de specie, de destinaţia şi calitatea seminţelor.


Între două treceri ale produsului prin uscător trebuie lasată o pauză de 12 - 24 ore, pentru a permite
migrarea umidității din părţile centrale ale boabelor spre exterior şi astfel, a mări randamentul uscării.
Înaintea depozitării, seminţele supuse uscării se răcesc.

7.2. Curăţirea şi sortarea

◙ Curăţirea - înlăturarea corpurilor străine (impurităţilor) pentru realizarea cerinţelor


tehnice prevăzute în standardelele de calitate pentru păstrarea produselor sau pentru livrarea la
beneficiari.

Impurităţile pot fi: seminţe de buruieni; seminţe de alte plante de cultură; boabe din produsul
de bază insuficient dezvoltate, şiştave, vătămate etc.; alte impurităţi: impurităţi minerale (praf, pământ,
nisip, pietriş); impurităţi organice (paie, ariste, coji, fracţiuni de tulpini, frunze, insecte moarte, spărturi
ale produsului de bază etc.) (Al. Salontai şi colab., 1988, citaţi de Gh. Matei, 2012).

97
 Prezenţa în masa de produse a corpurilor străine, precum şi neomogenitatea coacerii
boabelor culturii de bază şi a seminţelor de buruieni exercită o influenţă negativă asupra
păstrării. Boabele îşi diminuează capacitatea de germinaţie şi valoarea alimentară, iar
produsele respective nu pot fi păstrate şi valorificate în mod corespunzător.
 Corpurile străine minerale şi organice din produsele agricole constituie medii favorabile
pentru dezvoltarea mucegaiurilor şi bacteriilor care degradează produsele. Spărturile
seminţelor de bază şi boabele cu învelişul vătămat sunt mai uşor atacate de dăunătorii
animali şi microorganisme.
◙ Sortarea - operaţiunea prin care produsul agricol se separă pe diferite categorii în funcţie
de: dimensiunile şi forma componentelor produsului agricol; proprietăţile aerodinamice ale acestora;
starea suprafeţei; masa specifică; elasticitatea; rezistenţa mecanică şi culoarea componentelor din masa
de produs (după Gh. Matei, 2012).
● Curăţirea şi sortarea pe baza dimensiunilor - în loturile de produse agricole boabe,
dimensiunile seminţelor culturii de bază se deosebesc de cele ale corpurilor străine (de multe ori chiar
la seminţele produsului de bază există diferenţa între mărimea acestora). Se ţine seama de cele trei
dimensiuni ale seminţelor: lungime, lăţime şi grosime. Separarea cu ajutorul sitelor ţine cont de
lăţimea şi grosimea produselor. Separarea cu ajutorul suprafeţelor alveolare se efectuează pe baza dife-
renţei de lungime a componentelor masei de boabe (trior).
Calibrarea - reprezintă sortarea produsului agricol după dimensiuni şi are rolul de a crea
loturi de sămânţă de dimensiuni apropiate ce oferă o serie de avantaje: o mai bună funcţionare a
semănătorilor ce duce la reducerea golurilor şi la o răsărire uniformă a culturii ş.a. La porumb pot fi 6
calibre: LL (Long-Lenght sau lungime mare), LR (Long-Round sau lung rotund), ML (Medium-
Lenght sau mediu lung), MR (Medium-Round sau mediu rotund), SL (Small-Lenght sau lungime
redusă) şi SR (Small-Round sau mic-rotund) (după www.incs.ro, citat de Gh. Matei, 2012).

Fig. 7.2. Selector pentru eliminarea impurităţilor din produsele agricole boabe (original)

98
● Curăţirea şi sortarea produselor pe baza însuşirilor de portanţă - când masa de seminţe
în cădere liberă este supusă unui curent de aer orizontal, unele componente sunt purtate la o distanţă
mai mare, iar altele la o distanţă mai mică. Aceasta depinde de rezistenţa diferită pe care o întâmpină
produsele la plutirea prin aer, rezistenţă care depinde de forma şi masa specifică a seminţelor sau a
corpurilor străine, dimensiunile acestora, starea suprafeţei, viteza seminţei şi a curenţilor de aer;
- sortarea pe baza proprietăţilor aerodinamice se efectuează cu ajutorul ventilatoarelor
de la: selectoare, maşini curăţitoare aspiratoare (tarare).
● Curăţirea şi sortarea produselor după formă - însuşirea produselor agricole boabe de a se
separa după formă depinde de coeficientul de frecare: pe un plan înclinat seminţele sferice se de-
plasează prin rostogolire, coeficientul de frecare fiind mic, iar seminţele plate şi cele de formă
neregulată se deplasează prin alunecare, în care caz coeficientul de frecare este mai mare;
- sortarea după forma componentelor se efectuează cu ajutorul triorului spiral şi cu
ajutorul triorului cilindric.
● Curăţirea şi sortarea produselor agricole boabe pe baza stării suprafeţei acestora - masa
de produse agricole boabe este formată din componente care se deosebesc între ele prin starea
suprafeţei, ce poate fi: netedă, zbârcită, cu asperităţi, alveolară, poroasă ş.a.
- în funcţie de starea suprafeţei componentelor masei de boabe, diferă şi coeficientul de
frecare al acestora la deplasarea pe un plan înclinat. Coeficientul de frecare depinde
de: masa boabelor sau a corpurilor străine; natura materialului şi starea suprafeţei de
care se freacă componentele masei de boabe; mărimea suprafeţei de contact între
particule şi suprafaţa de care se freacă; durata contactului ş.a.;
- există o metodă de separare după starea suprafeţei seminţelor, prin metoda magnetică.
Seminţele cu suprafaţa alveolară, poroasă şi cele zbârcite se acoperă cu pulbere
feroasă pregătită în mod special şi, dacă sunt trecute prin faţa unui magnet, sunt atrase
de acesta, pe când seminţele cu suprafaţa netedă nu sunt atrase. Pe acest principiu se
bazează eliminarea seminţelor de cuscută, care au suprafaţa alveolară, din seminţele
de trifoi, lucernă, in, măzăriche ş.a., care au suprafaţa netedă.
● Curăţirea şi sortarea produselor agricole boabe pe baza elasticităţii componentelor -
elasticitatea componentelor masei de boabe diferă în funcţie de: umiditate, structură, compactitate şi
alte caracteristici ale seminţelor şi corpurilor străine.
- mesele reflectoare folosesc acest principiu în special pentru sortarea seminţelor de
orez, orz şi mei; sunt fabricate de diferite dimensiuni, cu 5 - 30 canale, cu debite de
250 - 1.500 kg/oră.
● Curăţirea şi sortarea masei de produse agricole boabe după rezistenţa mecanică a
componentelor - masa de produse agricole boabe conţine uneori în amestec diferite impurităţi şi în
special bulgări de pământ, pietricele etc., care au aceeaşi formă, masă specifică şi mărime ca a
produsului de bază şi care nu pot fi separate cu ajutorul maşinilor obişnuite.

99
- în astfel de cazuri, când este necesar să se elimine bulgării de pământ, curăţirea se
efectuează trecând masa de boabe printr-un dispozitiv format din două valţuri de
cauciuc care se învârtesc în sensuri diferite şi se apasă uşor unul pe altul. Seminţele,
având o rezistenţă mecanică mai mare, nu sunt vătămate la trecerea printre valţurile de
cauciuc elastic, însă bulgării de pământ se mărunţesc, deoarece au o rezistenţă
mecanică redusă. Praful rezultat din fărmiţarea bulgărilor de pământ se elimină apoi
prin ciururi şi curenţi de aer.
● Curăţirea şi sortarea produselor pe baza masei specifice - masa specifică reprezintă
raportul între masa şi volumul seminţei. Dacă o sămânţă cu o anumită masă specifică este scufundată
într-o soluţie, sămânţa se ridică la suprafaţă, când soluţia are o masă specifică mai mare şi coboară la
fund când soluţia are o masă specifică mai mică decât a seminţei. Pe acest principiu se bazează
curăţirea şi sortarea seminţelor după masa specifică, prin metode umede şi uscate.
- curăţirea pe principiul masei specifice prin metode umede se foloseşte la cantităţi mici
de produse şi numai atunci când alte metode nu dau rezultate. Metodele umede includ
separarea cu ajutorul gravitatoarelor;
- corpurile străine albe şi negre conţinute în masa de boabe, pot fi eliminate până la un
procent de 99,9 %, atunci când produsul este curăţit şi sortat cu diferite utilaje care
folosesc diferenţierea între însuşirile fizice şi mecanice ale componenţei masei
produselor.
◙ Tipuri de maşini pentru curăţirea produselor:
→ tarare - utilizează ventilatoare care acţionează printr-un curent de aer, absorbind sau
respingând diferenţele de greutate ale componentele amestecului. Tararul este una din
cele mai folosite maşini pentru condiţionat produse agricole boabe;
→ trioare - maşini care separă corpurile mai lungi sau mai scurte decât boabele
produsului de bază. Aceste maşini au o suprafaţă acoperită cu alveole de diametre ce
depind de dimensiunea boabelor ce trebuie eliminate sau separate;
→ trioare spirale - maşini utilizând suprafeţe înclinate în spirală; ele elimină boabele
rotunde cum sunt: măzărichea, neghina, mazărea, boabe de porumb ş.a.;
→ maşini gravitaţionale - separă corpurile dintr-un amestec folosind diferenţa de masă
specifică a părţilor din amestec;
→ maşini electronice cu celulă fotoelectrică - maşini separatoare utilizând: diferenţa de
culoare între boabele produsului de bază pentru a elimina boabele pătate sau cu
suprafeţele alterate, diferența de culoare între seminţele produsului de bază și
seminţele unor buruieni (de exemplu, seminţele de crucifere sălbatice din muştarul
alb).

100
7.3. Alte procedee de condiţionare

Aerarea activă - este un procedeu de condiţionare (şi o metodă de păstrare), prin care se
urmăreşte, în primul rând, răcirea produselor, dar se poate obţine şi o anumită scădere a umidităţii.
Prin reducerea temperaturii, se diminuează ritmul proceselor vitale ale componentelor vii din masa de
produse agricole, în principal respiraţia, şi se atinge o stare relativ stabilă de conservare, care
presupune însă reluarea procesului de aerare ori de câte ori este necesar.
Răcirea - se poate realiza prin expunere la aerul atmosferic rece (pe timpul nopţii sau în
sezonul de iarnă) sau implică răcirea artificială a aerului, de obicei mult sub temperatura ambiantă,
înainte de a fi insuflat în masa de produse; răcirea permite încetinirea proceselor vitale din masa de
produse, mult mai accentuat decât în cazul aerării active.
Tratarea - în fluxul de condiţionare a produselor agricole poate fi inclusă şi efectuarea
tratamentelor menite să asigure protecţia stocurilor împotriva atacului de dăunători sau agenţi
patogeni. În mod frecvent, înainte de însăcuire se practică tratarea materialului semincer, folosind
produse destinate controlului agenţilor patogeni. Tratamentele împotriva dăunătorilor sunt efectuate în
primul rând pentru igienizarea spaţiilor înainte de a fi depozitate produsele şi mai puţin pentru tratarea
directă a stocurilor. În anumite cazuri însă, dăunătorii însoţesc produsele agricole recepţionate.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Descrieţi pe scurt în ce constă uscarea naturală a produselor agricole:


Răspuns:
 Uscarea naturală (fără consum de energie) se poate realiza la soare (solarizarea) sau la umbră.
Uscarea la soare foloseşte energia solară pentru eliminarea surplusului de umiditate şi se poate
practica numai în sezonul cald, pentru uscarea boabelor de cereale, leguminoase pentru boabe, in,
unele cazuri plante medicinale, rapiţă, mai puţin floarea-soarelui. În climatele calde, prin solarizare
sunt uscate şi unele fructe (caise, smochine, curmale, banane) şi legume. Uscarea la umbră se poate
realiza în diferite spaţii de păstrare, îndeosebi în sezonul cald şi utilizează curenţii de aer.

2. Descrieţi pe scurt, în ce constă procesul de draierare şi cum se procedează:


Răspuns:

101
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Temperatura maximă la uscarea artificială a seminţelor de floarea-soarelui cu 16 %
umiditate trebuie să fie de:
a) 80oC la agentul de uscare şi 40oC la seminţele de floarea-soarelui.
b) 75oC la agentul de uscare şi 40oC la seminţele de floarea-soarelui.
c) 70oC la agentul de uscare şi 35oC la seminţele de floarea-soarelui.
d) 50oC la agentul de uscare şi 30oC la seminţele de floarea-soarelui.
Rezolvare: c

De rezolvat:
2. Separarea seminţelor de cuscută (buruiană parazită extrem de dăunătoare din culturile de
in, lucernă, trifoi ş.a.) se realizează:
a) Cu ajutorul sitelor.
b) Cu ajutorul suprafeţelor alveolare (trior).
c) Cu ajutorul echipamentelor electromagnetice, pe baza stării suprafeţei seminţelor.
d) Pe baza însuşirilor de portanţă, cu echipamente prevătute cu ventilatoare.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

7. Condiţionarea produselor agricole


7.1. Uscarea produselor
a) Principii generale ale uscării.
b) Uscarea naturală - solarizarea, uscarea naturală la umbră - detalii tehnice, randamente.
c) Uscarea artificială - uscarea prin aerare activă, uscarea cu aer cald, uscarea artificială propriu-zisă -
detalii tehnice, randamente.
7.2. Curăţirea produselor
a) Principii generale ale curăţirii (şi sortării).
b) Curăţirea pe baza - dimensiunilor, însuşirilor de portanţă, formă, starea suprafeţei, elasticităţii
componentelor masei de produse, masei specifice şi rezistenţei mecanice.
c) Uscarea artificială - uscarea prin aerare activă, uscarea cu aer cald, uscarea artificială propriu-zisă.
7.3. Alte procedee de condiţionare – aerarea activă; răcirea; tratarea.

102
TEST RECAPITULATIV
Terminalele de cereale - destinate marelui În apropierea capitalei a
comerţ internaţional sunt amplasate în În porturile dunărene b
România: În porturile Constanţa şi Agigea c
În mijlocul Bărăganului d
Pătulele - construcţii tradiţionale pentru Solarizare a
păstrarea porumbului ştiuleţi se bazează Aerarea naturală prin curenţii de aer b
în conservare pe: Uscarea artificială c
Draierare d
Cele mai grave consecinţe pe care le Modificarea culorii produselor a
poate avea pentru calitatea produselor Creşterea umidităţii b
existenţa microorganismelor în componenţa Formarea de micotoxine c
masei de produse agricole depozitate sunt: Mărirea acidităţii d
Dintre produsele agricole boabe caracterizate Glomerulele de sfeclă a
printr-o foarte bună capacitate de curgere Seminţele de in, soia, fasole b
se menţionează (ţinând cont de forma Seminţele de ovăz şi orz c
seminţelor şi starea suprafeţei acestora): Seminţele de morcov şi mărar d
Autosortarea maximă se produce în Transportului rutier al produselor a
timpul: Deplasării produselor pe banda transportoare b
La lopătarea produselor c
La introducerea produselor în celulele de siloz (şi d
continuă la golirea celulelor)
Porozitatea masei de produse agricole are Reprezintă rezerva de oxigen pentru respiraţia a
importanţă deoarece: componentelor masei de produse
Este luată în calcul la aerarea activă a produselor b
Produsele agricole cu porozitate mică se păstrează c
cu dificultate
Toate răspunsurile sunt corecte d
Procesul de sorbţiune devine ireversibil Chemosorbţia a
atunci când are loc: Absorbţia b
Adsorbţia c
Condensarea capilară d
Umiditatea de echilibru, la care produsele Forma spaţiului de depozitare a
agricole pot fi păstrate fără pericolul Materialele din care este construit depozitul b
deprecierii calităţii depinde, printre altele, Raportul dintre substanţele higroscopice şi cele c
de: nehigroscopice din compoziţia produsului
Forma produselor d
Precizaţi la care dintre seriile de produse In, porumb, cânepă a
agricole de mai jos umiditățile recomandate Ovăz, secară, mei b
pentru păstrare scad de la primul spre Ricin, orz, in c
ultimul produs (se ţine cont de conţinutul Grâu, soia, floarea-soarelui d
în lipide):
Iradierea calorică are importanţă practică Păstrarea produselor prin aerare activă a
pentru: Uscarea prin solarizare b
Păstrarea produselor prin draierare c
Nu are importanţă practică d
Între alterările de origine mecanică şi Dezvoltarea microorganismelor a
fizică se încadrează: Dezvoltarea insectelor şi a acarienilor b
Spărturile, fisurarea, tăierea, zdrobirea c
Reacţiile Maillard d
Dintre consecinţele dramatice pe care le Explozia pulberilor a
poate avea formarea depozitelor de Aprinderea depozitelor de pulberi (piroliza) b
pulberi (praf organic) dacă nu se iau Arderea (fără flacără vie) c
măsuri corespunzătoare fac parte: Toate fenomenele menţionate d

103
Una dintre reacţiile enzimatice menţionate Pectina insolubilă-pectina solubilă – înmuierea a
mai jos, ilustrate prin substanţele implicate ţesuturilor
şi rezultatele acestora, contribuie la alterarea Colagen, protide, aminoacizi – alterarea colagenului b
legumelor şi fructelor: Glucoză, amidon – pierderea gustului dulce c
Glucide, CO2, H2O – alterarea produselor agricole d
prin intensificarea respiraţiei şi consumarea glucidelor
Una din categoriile de substanţe Celuloza a
menţionate mai jos suferă procese de Glucidele (amidonul) b
alterare sub acţiunea α şi β-amilazelor: Lipidele şi acizii graşi c
Proteinele şi aminoacizii d
În urma accelerării procesului de Oxigen, apă şi reducerea temperaturii a
respiraţie a componentelor vii din masa CO2, apă, căldură b
de produse agricole rezultă o serie de Hidrogen sulfurat şi amoniac c
compuşi care pot contribui la alterarea Acizi organici (oxalic, malic, acetic) d
produselor agricole:
Dintre micotoxine – substanţe foarte toxice Deoxinivalenol (DON) a
rezultate în urma contaminării cu anumite Zearalenone b
specii de microorganisme, atacul de Alternariol c
Fusarium graminearum poate conduce la Alfatoxinele B1 şi B2. d
apariţia de:
Dintre insectele care pot provoca daune Gândăcelul făinii, gărgăriţa orezului a
importante în depozitele de produse Gărgăriţa grâului, gândacul mauritan b
agricole boabe, unele pot proveni din Molia cerealelor, gărgăriţele mazării şi fasolei c
câmp: Rizopertha, molia fructelor uscate d
Creșterea populației de insecte din 20 - 30oC a
depozitele de cereale este inhibată la Sub 10oC b
temperaturi de: Între 15oC şi 20oC c
Temperatura nu are nicio importanţă d
Precizaţi la care dintre produsele agricole Grâu - sticlozitatea, indicele glutenic a
boabe de mai jos corespund analizele Orz pentru bere - procentul de boabe îmbrăcate b
specifice recomandate la recepţionare: Porumb ştiuleţi - conţinutulul în proteină şi c
germinaţia
Ovăz - uniformitatea boabelor d
Dintre substanţele utilizate pentru Acidului propionic a
păstrarea produselor agricole, pentru Dioxidului de sulf b
porumbul boabe există recomandări Metabisulfitului c
îndeosebi în cazul: Dicloretanului d
La una dintre metodele de păstrare a Păstrarea în stare uscată a
produselor agricole menţionate mai jos Păstrarea prin aerare activă b
este obligatorie precizarea pe eticheta Păstrarea prin iradiere c
produsului a metodei prin care acestea au Păstrarea în atmosferă modificată d
fost păstrate:
Reducerea umidităţii produselor într-o zi 3-4% a
de solarizare poate ajunge la: 0,5 - 1 % b
5 - 10 % c
7-8% d
Draierarea a fost utilizată ca metodă de Fructele de tomate a
condiţionare cu foarte bune rezultate Porumb boabe b
pentru început la: Fructe seminţoase (mere, pere) c
Frunze de tutun d
Calibrarea este un procedeu de sortare a Grâul pentru panificaţie a
produselor agricole boabe recomandat cu Seminţele de soia pentru consum uman b
prioritate la: Produsele agricole boabe destinate semănatului c
Orzul pentru furaj d
Trioarele sunt utilaje destinate curăţirii Lăţime a
produselor agricole boabe pe baza unei Lungime b
caracteristici a boabelor: Grosime c
Portanţă d

104
Compoziţia aerului din spaţiul intergranular Creşte concentraţia în oxigen şi în vapori de apă a
se modifică pe durata păstrării produselor Scade concentraţia în oxigen şi creşte concentraţia b
în depozite, astfel: în dioxid de carbon şi vapori de apă
Compoziţia aerului rămâne neschimbată c
Modificările sunt neglijabile şi nu prezintă importanţă d
practică
Dintre microorganismele edafice existente Ciupercile de mucegai a
în masa de produse agricole depozitate, Bacteriile din genul Pseudomonas b
cele mai dăunătoare pentru calitatea Drojdiile c
produselor sunt: Putregaiul alb d
O bună friabilitate a masei de produse Începutul unor procese de alterare a
agricole boabe depozitate reflectă: Procesele de alterare sunt foarte avansate b
O foarte bună stare de conservare c
Friabilitatea nu are importanţă în păstrarea d
produselor agricole
Conductibilitatea termică scăzută (inerţia Facilitează separarea corpurilor străine după portanţă a
termică) a masei de produse agricole Contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor b
depozitate are importanţă practică deoarece: Starea bună de conservare a produselor răcite se c
menţine timp îndelungat
Contribuie la creşterea capacităţii de germinaţie a d
materialului semincer
Precizaţi care dintre produsele agricole Seminţe de floarea-soarelui cu umiditate ridicată a
boabe de mai jos sunt recomandate pentru Seminţe de ovăz b
depozitare în celule de siloz: Seminţele speciilor care sunt predispuse la tasare c
în depozite
Seminţe de grâu, secară, triticale, orz, cu umiditatea d
de 14 - 15 %

105
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII
PRODUSELOR LA CULTURILE DE CÂMP

Tema nr. 8
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII
ŞI PĂSTRĂRII CEREALELOR

Unităţi de învăţare:
 Cerealele pe filierele agro-alimentare.
 Condiţionarea cerealelor.
 Păstrarea cerealelor.

Obiectivele temei:
- să vă formaţi o viziune de ansamblu asupra filierelor agro-alimentare în care sunt
implicate cerealele;
- să vă însuşiţi problemele specifice ale condiţionării cerealelor;
- să cunoaşteţi în detaliu metodele cele mai adecvate pentru păstrarea cerealelor.

Timpul alocat temei: 3 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Multon J.L., 1982. Conservation et stockage des grains et graines et produits derives. Techniques
et documentation Lavoisier, Apria, Paris, Franţa.
4. Feher Ecaterina, Borcean I., Borcean A., Matei Gh., 2003. Tehnologii de păstrare a produselor
agricole. Editura „Universitaria”, Craiova.

8.1. Cerealele pe filierele agro-alimentare

 În trecut, în agricultura tradiţională, producerea cerealelor avea loc aproape de locul de


utilizare a recoltelor lor, astfel că logistica pentru transportul şi depozitarea acestora erau relativ
simple. Şi în prezent, situaţia este oarecum asemănătoare în fermele de subsistenţă, în care familia

106
utilizează în mare măsură cerealele produse, pentru consumul propriu sau pentru furajarea animalelor
din gospodărie.
 Odată cu dezvoltarea producţiei agricole la scară mare, chiar industrială, în cele mai
importante centre de producere a cerealelor din lume a apărut necesitatea de a depozita şi deplasa
cantităţi mari de cereale. Filierele pe care se deplasează cerealele de la producători până la utilizatorii
finali sunt foarte complexe. Acestea parcurg următoarele stadii: de la fermă la întreprinderile pentru
colectare şi comerţ, şi apoi de aici spre silozurile de depozitare finale - marile depozite de lângă
aglomerările urbane, întreprinderile de procesare sau marile depozite destinate exportului. Operaţiunile
la care sunt supuse cerealele includ măsuri de condiţionare (uscare, curăţire, sortare şi tratare contra
dăunătorilor) şi gruparea cerealelor în loturi mari, cu calitate uniformă.
 Transportul reprezintă o operaţiune şi o cheltuială importante. Pentru a trasporta cerealele
de la fermă la depozitele regionale (amplasate întotdeauna aproape de facilităţile de transport) sau la
unii utilizatori regionali (de exemplu, mori, crescătorii de animale ş.a.), în mod obişnuit, este utilizat
transportul rutier, cu camioane sau tractoare cu remorci. Aceste puncte de livrare sunt prima ocazie de
a analiza calitatea cerealelor, astfel că, cerealele de bună calitate pot fi separate de cele cu calitate mai
slabă. În continuare, transportul feroviar este o modalitatea uzuală de a transporta volume mari de
cereale la distanţe mari, de la depozitele regionale spre cele finale. Acestea sunt, în general, amplasate
în porturi şi pregătite pentru a fi încărcate pe vapoare pentru transportul spre ţările importatoare.
 România este, prin tradiţie, un cultivator important de cereale, care ocupă în medie: grâul
2.000 - 2.500 mii ha; porumbul 2.500 - 3.000 mii ha; orzul 250 - 450 mii ha; ovăzul 250 - 350 mii ha;
secara 25 - 40 mii ha; triticale 15 - 20 mii ha; orezul 7 - 12 mii ha. Recolta de cereale însumează anual
15 - 20 mil. tone. O parte importantă din recoltele de grâu şi secară, ovăz, porumb - este consumată în
gospodăriile populaţiei rurale şi nu formează obiect de comerţ. Restul recoltelor de grâu, secară şi
porumb intră în circuitul comercial, este condiţionat, depozitat şi prelucrat pentru consumul intern sau
destinat exportului. Recolta de orez are o filieră separată, de condiţionare, prelucrare şi comercializare.
 În România, gospodăriile ţărăneşti (circa 4 mil. gospodării) şi unele asociaţii agricole, care
practică o agricultură de subzistenţă, reţin cea mai mare parte a recoltei de cereale pentru consumul
propriu. Exploataţiile agricole care produc pentru piaţă (societăţile comerciale agricole, asociaţii
agricole cu personalitate juridică ş.a.) predau cerealele la baze de recepţie şi silozuri aparţinând unor
firme specializate în colectarea, condiţionarea şi păstrarea produselor agricole, în comerţul interior şi
exterior cu cereale sau la întreprinderile de procesare (mori, întreprinderi de panificaţie, fabrici de bere
ş.a). Unele exploataţii agricole mari deţin propriile spaţii de condiţionare şi de păstrare a recoltei de
cereale.
 În filierele cerealiere sunt incluse depozitele (silozuri şi baze de recepţionare) din regiunile
producătoare de cereale (Câmpia Română, Bărăgan, Dobrogea, Câmpia de Vest, Moldova, Câmpia
Transilvaniei), silozurile din porturile dunărene (Călăraşi, Olteniţa, Giurgiu, Turnu Măgurele ş.a),
marile silozuri de la Brăila şi Galaţi, Constanţa şi Agiga. O parte din cerealele destinate exportului este

107
transportată cu barjele pe Dunăre şi Canalul Dunăre-Marea Neagră spre silozurile terminale de la
Constanţa şi Agigea, unde sunt descărcate şi depozitate până vor fi încărcate pe vapoare, sau sunt
transferate direct pe vapoare. Transportul are loc şi pe Dunăre, spre Europa Centrală.
 Rapoartele FAO arată că, în general, pierderile de cereale pe filierele de transport, comerţ,
depozitare, se menţin la niveluri destul de scăzute în ţările industrializate, în medie de 1 - 2 % din
recoltă; prin comparaţie, pierderile pot atinge niveluri foarte ridicate, de 50 % sau chiar mai mult, în
ţările unde condiţiile climatice sunt nefavorabile şi lipsesc echipamentele moderne de condiţionare şi
păstrare. Este adevărat că în ţările dezvoltate procentele scăzute de pierderi presupun, totuşi, cantităţi
foarte mari de cereale, ceea ce are consecinţe economice semnificative. Nivelurile ridicate de pierderi
în regiunile în curs de dezvoltare corespund în multe cazuri, cu cantităţi relativ limitate de cereale,
având importanţă vitală doar pentru populaţiile respective.
 Deteriorarea calităţii cerealelor depozitate este un proces ireversibil, astfel că prevenirea
pierderilor de calitate trebuie să fie o prioritate pentru orice autoritate sau manager implicaţi în filierele
cerealiere. Operaţiunile de condiţionare a cerealelor includ eliminarea sau inhibarea principalelor cauze
ale pierderilor, cum ar fi infestarea cu insecte şi contaminarea cu microorganisme. În plus, în acţiunile
preventive trebuie avute în vedere alte cauze ale pierderilor de calitate, cum ar fi respiraţia, deteriorarea
treptată a viabilităţii, a calităţii nutritive şi a proprietăţilor tehnologice. Măsurile preventive includ:
curăţirea, uscarea, aerarea, răcirea, tratamentele pentru controlul dăunătorilor, prevenirea spargerii
boabelor şi controlul atmosferei din depozit (în primul rând, a temperaturii şi umidităţii).

8.2. Condiţionarea cerealelor

Procesele de condiţionare trebuie organizate cu atenţie pentru a evita unele consecinţe nedorite
(tab. 8.1).
Tabelul 8.1
Unele consecinţe negative ale manipulării boabelor de cereale
(după Pomeranz, 1987; Bechtel şi Pomeranz, 1980, citaţi de D.B. Sauer, 1992)
Procesul Fenomenele Consecinţe Specia de cereale
Curăţire Dăunarea embrionului, Reducerea germinaţiei şi a stabilităţii la Toate speciile
zgâriere păstrare.
Uscare Zgâriere, fisurare Reducerea valorii şi a stabilităţii la Porumb, orez
ascunsă, spargere păstrare. Producerea de praf. Reducerea
calităţii şi a randamentului la măcinat.
Uscare Decolorare Reducerea valorii. Orez
Comercializare Alterare, spargerea Reducerea valorii de utilizare la produ- Toate cerealele
boabelor cerea alimentelor.
Depozitare Compactarea Dificultăţi la prelucrare. Creşterea rezis- Orz, orez
învelişurilor tenţei la atacul dăunătorilor (insectelor).

108
8.2.1. Curăţirea cerealelor

! ! ! În cazul cerealelor destinate consumului, se urmăreşte să fie eliminate impurităţile care nu


prezintă valoare alimentară sau furajeră. Din seminţele destinate semănatului, prin operaţiunile de
curăţire trebuie eliminate toate impurităţile, inclusiv seminţele mărunte, şiştave, zdrobite, atacate de
boli sau dăunători.

Curăţirea cerealelor este efectuată în mai multe etape, eşalonate de-a lungul fluxului
tehnologic, de la recoltarea în câmp şi până la utilizare. Prima separare a impurităţilor de masa de
boabe de cereale este efectuată în timpul recoltării. Reglarea corectă a maşinilor de recoltare
influenţează considerabil măsurile de condiţionare care se impun ulterior, precum şi starea de
conservare a cerealelor.
⇨ Curăţirea preliminară (precurăţirea sau curăţirea brută) - este realizată după recoltare şi
înainte de introducerea în spaţiile de depozitare; lucrarea este efectuată obligatoriu, la întreprinderile
destinate colectării şi comercializării cerealelor. De regulă, precurăţirea nu este efectuată de către micii
producătorii agricoli, care nu dispun de mijloacele tehnice necesare; ca urmare, apare pericolul
deprecierii calităţii cerealelor depozitate direct la producători şi s-ar impune, adesea, cooperarea cu
întreprinderile specializate pentru a se realiza condiţionarea produselor.
Precurăţirea are drept scop: reducerea conţinutului în corpuri străine uşor separabile
(impurităţi organice: buruieni şi resturi ale culturii de bază - pleavă, resturi de paie, frunze; impurităţi
minerale: pământ, nisip, praf; insecte care provin din câmp), ale căror dimensiuni şi masă specifică
diferă considerabil de produsul de bază.
⇨ Curăţirea de bază sau fină - este efectuată pe timpul păstrării, la loturile de cereale care,
prin precurăţire, nu au fost aduse la condiţiile de puritate cerute de standarde cu scopul obţinerii
parametrilor de păstrare pe timp îndelungat sau pentru livrare la consumatori.
⇨ Curăţirea suplimentară sau specială - este destinată atingerii unei calităţi superioare. În
această etapă a curăţirii sunt incluse diferite operaţiuni de sortare, care constau în separarea pe
sortimente a componentelor masei de produs, în funcţie de anumite caracteristici (cum ar fi forma,
dimensiunile, culoarea etc.). Sortarea este efectuată, de regulă, după terminarea curăţirii, cu scopul
realizării unor loturi de boabe cât mai uniforme; este supus sortării îndeosebi materialul semincer
(seminţele destinate semănatului).

8.2.2. Uscarea cerealelor

Boabele de cereale sunt higroscopice, în sensul că, dacă seminţele umede sunt ţinute într-un
mediu uscat, umiditatea lor se reduce, iar când seminţele uscate sunt ţinute într-un mediu bogat în
vapori de apă, boabele absorb o mare parte din această umiditate.

109
 Uscarea naturală
⇨ Uscarea la soare - este practicată în perioada din an cu insolaţie puternică şi constă în
folosirea energiei termice a razelor solare pentru încălzirea produselor şi evaporarea apei din acestea.
Seminţele sunt întinse (expuse) în straturi subţiri de 10 - 15 cm (maximum 20 cm), pe platforme din
beton sau asfalt. De asemenea, se recomandă să se facă şănţuleţe pe direcţia curenţilor de aer, iar la
interval de 1 - 2 ore, seminţele se amestecă, se nivelează stratul şi se refac şănţuleţele. Solarizarea se
poate completa cu lopătarea produselor, operaţiune prin care este accelerată pierderea umidităţii.
Suprafaţa de platformă necesară pentru solarizarea cerealelor este evaluată la 15 m2/tonă (L.V. Thierer
şi colab., 1982). În zilele de vară, cu insolaţie puternică, umiditatea boabelor de grâu poate fi redusă,
prin solarizare, cu până la 2 - 3 %, chiar 3 - 4 % pe zi. De regulă, trebuie pregătite materiale de
protecţie, cum ar fi prelate, folii de material plastic, pentru a interveni în caz de ploaie sau pentru a
proteja produsele de rouă, seara şi dimineaţa.
⇨ Uscarea naturală - prin depozitarea cerealelor în strat subţire în magazii, şoproane,
remize, poduri, alte spaţii. În cazul seminţelor depozitate în strat de 20 - 50 cm, combinat cu 1 - 2
lopătări pe zi, în condiţii de atmosferă uscată (sub 75 % umiditate relativă a aerului) şi caldă (peste
20oC), umiditatea produselor poate fi redusă într-o zi cu 0,5 - 1 %.
● Uscarea artificială

⇨ Uscarea „la rece” - se realizează prin folosirea ca agent de uscare a aerului atmosferic
exterior, uscat şi cald (cu temperaturi de 30 - 35oC) şi introducerea acestuia în instalaţii clasice de
uscare, fără consum de combustibil. Se poate obţine astfel o reducere a umidităţii cerealelor cu 1 - 1,5 %
la o trecere prin uscător. Acest procedeu este folosit, de regulă, în cazul cerealelor recoltate vara, cum
ar fi grâul, la care conţinutul în umiditate depăşeşte cu numai 1 - 2 % limita prevăzută pentru
conservare sau livrare. La umidităţi mai mari ale produselor, care necesită treceri repetate prin uscător,
uscarea „la rece” nu este eficientă.

⇨ Uscarea cerealelor folosind captatori solari plani - presupune ca, sub acţiunea
ventilatorului de aer cald al uscătorului, aerul atmosferic să fie aspirat, încălzit şi dirijat la uscător.
Aceste instalaţii pot fi folosite atunci când temperatura atmosferică depăşeşte 5 oC şi este soare.
Uscarea cu captatori solari se poate efectua în intervalul iulie - septembrie, pentru grâu, secară, orz,
triticale, în condiţii favorabile fiind asigurată funcţionarea instalaţiei timp de 8 - 10 ore pe zi şi
realizarea unei extracţii de umiditate de 2 - 4 %, la o singură trecere a cerealelor prin uscator. Instalaţia
poate funcţiona independent sau în combinaţie cu generatorul de căldură al uscatorului.

⇨ Uscarea artificială propriu-zisă sau „la cald” - se aplică mai puţin la produsele recoltate
vara şi mai mult la cerealele recoltate toamna (cum ar fi porumbul, sorgul, orezul), şi presupune
existenţa unor instalaţii de încălzire a aerului.

110
! ! ! Temperatura agentului termic trebuie controlată strict, pentru a nu dăuna asupra calităţii
produselor. În general, se recomandă ca temperatura cerealelor supuse procesului de uscare, să nu
depăşească 40oC, în cazul seminţelor de cereale destinate însămânţării (pentru a nu afecta germinaţia)
şi 50oC la cerealele destinate consumului (în principal, pentru a nu produce denaturarea proteinelor din
bob). De asemenea, trebuie ţinut cont şi de faptul că, la umidităţi mai mari ale seminţelor,
temperaturile ridicate sunt mai dăunătoare. După Henderson (1990), temperaturile maxime admise la
uscare trebuie să fie: 75oC la boabele de cereale destinate furajării animalelor; 60oC la boabele de grâu
destinate pentru măcinat.

⇨ Prin uscarea artificială se poate realiza o reducere a umidităţii cerealelor cu până la 5 - 6 %,


într-un interval de 24 de ore. Dacă se încearcă să fie depăşit acest ritm de reducere a umidităţii, se pot
produce pierderi mari prin fisurarea şi spargerea boabelor. De aceea, pentru a nu diminua calitatea
produselor, este de preferat ca reducerea umidităţii până la nivelul dorit (pentru a asigura condiţii de
conservare sau de livrare) să fie realizată prin mai multe treceri prin uscător, cu o extracţie de
umiditate mai redusă la fiecare trecere, prin comparaţie cu o extracţie mare de umiditate şi treceri mai
puţine. Atunci când prin încălzire bruscă este forţată uscarea, poate să apară fenomenul de „călire la
uscare”. În asemenea situaţii, are loc impermeabilizarea straturilor exterioare ale bobului, astfel încât,
ulterior, evacuarea apei din bob se efectuează cu dificultate.

! ! ! Uscarea forțată are unele consecinţe negative şi în privinţa calităţilor nutriţionale şi


tehnologice ale produselor agricole. Astfel, la grâul pentru panificaţie se poate produce compactarea
straturilor exterioare ale boabelor, ceea ce va îngreuna procesul de măcinat. În plus, uscarea forţată şi
nerespectarea temperaturilor de uscare pot determina: denaturarea proteinelor şi a enzimelor,
importante în procesele de fabricaţie; creşterea procentului de seminţe fisurate şi sparte, cu implicaţii
negative ulterioare asupra calităţii tehnologice şi a pretabilităţii la conservare. De asemenea, s-a
constatat că grăunciorii de amidon din boabele umede de cereale încălzite la peste 70 oC se umflă şi
crapă, la 100 - 110oC se deshidratează, iar la 120 - 140oC se transformă în dextrine.

8.2.3. Aerarea activă a cerealelor

◊ La aerarea produselor depozitate în magazii, grosimea vracului de produse trebuie stabilită


(în funcţie tipul de produs depozitat, umiditatea şi temperatura acestuia, caracteristicile instalaţiei de
aerare), astfel încât să se asigure o distribuire uniformă în toată masa de boabe a aerului insuflat,
precum şi evacuarea aerului viciat pe la partea superioară a vracului. La silozuri, aerarea se poate
începe în timpul introducerii produselor în celule (denumită aerarea „în ploaie”), în acest caz
eficienţa procesului fiind considerabil mai ridicată.

111
◊ Cantitatea de aer necesară pentru răcirea produselor prin aerare activă se stabileşte în
funcţie de tipul spaţiului de depozitare, specia de cereale, umiditatea acestora. În acest scop, la magazii
este necesar să fie calculată alimentarea specifică - raportul între cantitatea de aer furnizată de
instalaţia de ventilare şi masa lotului supus aerării (tab. 8.3, după L.V. Thierer şi colab., 1982). La
celulele de siloz, cantitatea necesară de aer insuflat se exprimă prin numărul schimburilor de aer, cu
alte cuvinte de câte ori trebuie înlocuit aerul din spaţiul intergranular, în unitatea de timp (o oră sau 24
ore) (tab. 8.4, după L.V. Thierer şi colab., 1982).

Tabelul 8.2
Alimentarea specifică la aerarea activă a grâului depozitat în magazii (m /oră/tonă)3

(după L.V. Thierer şi colab., 1982)


Alimentarea specifică (m3/oră/tonă) 30 40 60 80 120 160
Umiditatea grâului (% maximum) 16 18 20 22 24 26

Tabelul 8.3
Numărul schimburilor de aer necesare pentru aerarea activă a grâului depozitat în celule de siloz
(după L.V. Thierer şi colab., 1982)
Schimburile de aer (număr minim/oră) 45 68 90
Umiditatea grâului (% maximum) 15 18 Peste 20

◊ Scăderea temperaturii produselor prin aerare activă - are importanţă practică îndeosebi
pentru răcirea produselor proaspăt recoltate şi mai ales a cerealelor păioase recoltate vara, cum este
grâul şi care sunt recepţionate, de regulă, la temperaturi şi umidităţi ridicate. Pentru răcirea acestor
produse este necesar să fie începută aerarea imediat după introducerea acestuia în depozite, în timpul
nopţii, când temperatura aerului este, de regulă, mai scăzută cu 10 - 15oC, prin comparaţie cu cea din
timpul zilei.
◊ Reducerea umidităţii prin aerare activă - este posibilă în perioadele cu temperatură
ridicată a aerului atmosferic exterior şi umiditate relativă scăzută a acestuia. Aerarea pentru uscare se
efectuează cu aceleaşi instalaţii folosite pentru răcirea prin aerare, utilizând însă ca agent de uscare
aerul atmosferic cald, cu temperatura cât mai ridicată. Această modalitate de uscare este practicată pe
scară largă la cerealele cu umiditatea de maximum 17 %, care pot fi uscate astfel în depozite până la
14 - 15 % umiditate, fără a fi necesare manipulări şi fără consum de combustibil. Frecvent, aerarea
pentru uscare se efectuează când temperatura aerului este mai mare decât cea a produsului; în acest
caz, aerul trebuie să fie cât mai uscat (sub 75 % umiditate), cu atât mai mult, cu cât diferenţa dintre
temperatura aerului şi cea a produsului este mai mare. Cerealele recoltate vara pot fi ventilate cu aer
atmosferic cald, cu temperaturi în jur de 30oC, timp de 10 - 20 ore.

112
◊ În cursul aerării cerealelor depozitate în straturi groase în magazii sau celule de siloz
(peste 2 - 4 m), pe măsura avansării procesului, în depozit pot fi identificate 3 zone: o zonă inferioară,
unde produsul a fost răcit şi uscat; o zonă superioară, unde produsul este cald şi umed; o zonă de
tranziţie, în care produsul se află în curs de răcire şi uscare, şi care este denumită „front de răcire”.
Este obligatoriu ca aerarea să continue până când zona de tranziţie se deplasează la partea superioară a
vracului de produse (fig. 8.1, după ITCF, 1989).

Fig. 8.1. Procesul de răcire a grâului prin aerare activă


(după ITCF, 1989, citat de Gh.V. Roman şi colab., 2003)

8.2.4. Răcirea cerealelor (refrigerarea)

◙ Utilajul destinat răcirii (în România este utilizată cu bune rezultate cu instalaţia
„Granifrigor”, fig. 8.2) care absoarbe aerul atmosferic, îl răceşte până la 10oC şi realizează, de
asemenea, reducerea umidităţii. Ulterior, aerul condiţionat, răcit şi uscat, este introdus în celule de
siloz sau în magazii, folosind o reţea de canale de distribuţie asemănătoare cu cea destinată aerării
active.

113
Fig. 8.2. Răcirea grâului depozitat în celulă de siloz cu instalaţia Granifrigor
(după Sultzer Escher, 1996)

◙ Răcirea trebuie privită ca o operaţiune de condiţionare a cerealelor recoltate cu umiditate


ceva mai ridicată şi la care există pericolul să se altereze, în principal datorită fenomenului de
autoîncingere. În afară de diminuarea cantităţilor de produse care trebuie uscate, reducerea pierderilor
prin respiraţie şi mai buna conservare a calităţii, refrigerarea realizează o mai sigură protecţie
împotriva daunelor produse de insecte şi împiedică dezvoltarea acestora. Prin refrigerare sunt create
condiţii favorabile pentru păstrare în timpul sezonului cald, inclusiv în regiunile mai calde. În general,
este suficientă o singură răcire pentru o depozitare timp de mai multe luni. Intervalul la care trebuie
revenit cu răcirea este apreciat la: circa 8 - 12 luni, pentru conţinuturi în apă de 12,0 - 15,5 %; circa 6 -
10 luni pentru 15,5 - 17,5 %; 4 - 6 luni pentru 17,5 - 18,5 %; 1 - 4 luni pentru 18,5 - 20,0 %; circa 2 - 8
săptămâni pentru 20,0 - 23,0 % umiditate.
◙ Avantajele procedeului: în condiţii normale, pentru a atinge o anumită stabilitate de
păstrare, cerealele recoltate umede trebuie uscate până la 14 - 16 % umiditate. În timpul campaniilor
de recoltare, capacităţile de uscare, de regulă, sunt insuficiente faţă de cerinţe. Totodată, simpla uscare
nu asigură, în toate cazurile, condiţii bune de conservare, deoarece, de pildă, chiar şi produsele uscate
mai pot fi atacate şi degradate de insecte (mai ales dacă temperatura este ridicată). Ca atare, prin
combinarea celor două procedee de condiţionare - uscarea şi refrigerarea - se obţin mai multe avantaje:
ritmurile de uscare cresc, deoarece produsele nu mai trebuie uscate atât de mult; produsele pot fi
uscate mai lent, fără extracţii prea mari de umiditate, care să conducă la fisurare şi spargere; se reduc
costurile de uscare; sunt limitate daunele datorate insectelor şi este împiedicată dezvoltarea acestora.

114
8.2.5. Tratarea cerealelor

≈ Infestarea cu dăunători specifici produselor depozitate poate reprezenta o problemă gravă


în anumite situaţii: neglijenţă în igienizarea spaţiilor de depozitare; în cazul cerealelor depozitate în
spaţii improvizate, la producătorii agricoli şi fără a fi luate măsuri speciale de condiţionare şi
igienizare; în cazul produselor transferate la întreprinderile specializate în condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole (baze de recepţie şi silozuri) din alte depozite, îndeosebi de la producătorii agricoli
care nu au avut posibilitatea să asigure condiţii corespunzătoare pentru păstrarea şi tratarea stocurilor.
≈ Infestarea cu dăunători specifici impune aplicarea unor măsuri energice de combatere,
folosind în primul rând produse chimice. Folosirea unor măsuri fizice de combatere - răcirea
produselor sub pragul biologic al dăunătorilor sau încălzirea acestora (de obicei, concomitent cu
trecerea prin uscător pentru eliminarea apei) - reprezintă măsuri eficiente de limitare a daunelor
produse de insecte.
≈ În afară de cazurile în care boabele de cereale sunt suficient de uscate la recoltare, ele
trebuie să fie considerate ca produse biologice perisabile, care vor fi alterate de microorganisme şi
insecte, în funcţie de condiţiile de mediu. Rolul major jucat de microorganisme, şi îndeosebi de
ciupercile de mucegai a fost evidenţiat în capitolele anterioare. Cunoaşterea acestor consecinţe
motivează şi mai mult necesitatea tratării cerealelor pentru împiedicarea dezvoltării micro-
organismelor, insectelor (şi rozătoarelor) în cerealele depozitate.

8.3. Păstrarea cerealelor

8.3.1. Problemele specifice ale păstrării cerealelor

◊ În mod obişnuit, păstrarea cerealelor este realizată pe perioade lungi de timp, cu scopul de
a acoperi consumul intern sau pentru export. Perioadele de păstrare pot dura câteva luni până la un an
sau chiar mai mult, când cerealele sunt păstrate cu scopul reglării pieţelor de produse agricole sau ca
rezerve strategice.
◊ Ferma este prima etapă a manipulării şi păstrării boabelor de cereale. La nivelul cel mai
simplu, depozitarea în fermă poate presupune grămezi de boabe de cereale depozitate pe pardoseala
unor construcţii din fermă. Acestea pot fi spaţii improvizate şi fără nici un fel de dotări (diferite
încăperi, magazii, poduri, şoproane) sau pot fi spaţii special destinate păstrării cerealelor (sau, în
general, produselor agricole) - pătule, magazii, microsilozuri sau silozuri propriu-zise, confecţionate
din diferite materiale (lemn, metal) şi prevăzute (sau nu) cu unele echipamente pentru încărcare,
descărcare şi diferite operaţiuni de condiţionare. În aceste spaţii, poate fi depozitată producţia imediat
după recoltare şi înainte de a fi transportată la facilităţile pentru o păstrare mai bună pe termen lung,

115
sau în aşteptarea unei mai bune conjuncturi pe piaţă. Capacitatea acestor spaţii trebuie adaptată la
producţia unui sezon şi principalul lor rol este de a permite o bună condiţionare, de a conserva recolta
în condiţii bune pe timpul păstrării şi de a reîncărca recolta în mijloace de transport pentru transportul
spre depozitele de păstrare din apropierea aglomerărilor urbane, la utilizatorii industriali sau la centrele
pentru export.

8.3.2. Factori care influenţează starea de păstrare

● Pentru dirijarea raţională a păstrării boabelor de cereale trebuie să se ţină seama de


următorii factori: umiditatea şi temperatura masei de boabe; integritatea acestora; prezenţa
dăunătorilor animali şi a microorganismelor, precum şi a condiţiilor de dezvoltare a acestora; tipul
spaţiului de depozitare şi dotarea acestuia cu instalaţii de detectare automată a temperaturii şi de
intervenenţie (aerare activă, refrigerare, tratare); durata şi perioada (sezonul) de păstrare; destinaţia
produselor (după Gh.V. Roman şi colab., 2003).

Fig. 8.3. Diagrama conservării cerealelor în funcţie de temperatură ( oC) şi umiditate (%)
(după ITCF, 1983, citat de Gh.V. Roman şi colab., 2003)

● Influenţa factorilor de mediu - temperatură şi umiditate - este determinantă în asigurarea


stării de păstrare a cerealelor şi în evitarea apariţiei unor fenomene nedorite în timpul păstrării.
Diagrama din fig. 8.3 (întocmită de Ministerul Agriculturii din Marea Britanie) pentru cereale păioase
(grâu comun, grâu durum, orz, ovăz, secară) şi pentru porumb boabe, indică natura riscurilor de depreciere
a produselor în funcţie de conţinutul în apă al boabelor şi de temperatura la care ele sunt depozitate.

116
● Din fig. 8.3 rezultă că, la o temperatură a masei de boabe de peste 15oC, există întotdeauna
riscurile unei păstrări dificile. Când boabele sunt umede (conţinutul în apă peste 16 %), apare pericolul
dezvoltării mucegaiurilor şi al pierderii capacităţii germinative. Chiar în cazurile în care boabele sunt
relativ uscate (conţinutul în apă sub 14 %), există pericolul degradării produselor, prin infestarea
acestora de către insectele specifice produselor depozitate.
● Principalele riscuri la care sunt expuse cerealele pe parcursul păstrării sunt: dezvoltarea
insectelor (la peste 12oC); poluarea cu acarieni (a boabelor cu 17 - 18 % umiditate şi peste 25oC);
scăderea capacităţii de germinaţie (după 4 - 5 săptămâni de depozitare a cerealelor cu 16 % umiditate
şi temperatura de 30oC); pierderi de materie uscată atunci când boabele suferă un proces de încingere
(pierderile pot depăşi 2 % pentru boabele păstrate la 20oC, timp de mai multe luni); dezvoltarea
mucegaiurilor (în masa de boabe cu 15 % umiditate, dacă temperatura depăşeşte 20oC).
● Încălzirea boabelor de cereale datorită unui început de germinare antrenează deprecierea,
în continuare, a boabelor prin scăderea calităţii de panificaţie a grâului comun sau a calităţii grâului
durum destinat producerii pastelor făinoase.

8.3.3. Metode de păstrare a cerealelor

Dintre cerealele care fac obiectul operaţiunilor de păstrare se menţionează boabele de grâu,
secară, triticale, orz, ovăz, orez, porumb, sorg, mei şi ştiuleţii de porumb, destinate consumului
(alimentar, furajer, industrial) sau pentru semănat. Aceste produse deţin ponderea cea mai importantă
între produsele agricole recoltate anual şi fac, adesea, obiectul unei păstrări de lungă durată.
► Păstrarea unor cantităţi mici de cereale se mai efectuează încă în saci. Această modalitate
de păstrare are importanţă pentru unităţile agricole de mici dimensiuni (ferme agricole de subzistenţă -
gospodăriile ţărăneşti) şi este adaptată spaţiilor de păstrare mici, adesea improvizate şi manipulării
manuale, sau pentru seminţele destinate semănatului. Păstrarea în silo-baguri este o metodă introdusă
de curând la noi şi în curs de extindere. Este o metodă pentru păstrarea temporară a produselor
agricole boabe şi care nu trebuie prelungită prea mult deoarece există riscul alterării produselor prin
dezvoltarea mucegaiurilor, germinare, procese de fermentare (fig. 8.4).

Fig. 8.4. Păstrarea cerealelor în silo-baguri (original)

117
► Depozitarea în vrac s-a extins pentru cantităţile mai mari de cereale şi permite
mecanizarea integrală a întregului flux, de la preluarea produselor şi până la introducerea în spaţiile de
păstrare sau livrarea la consumatori. Ca atare, păstrarea cerealelor în vrac, în magazii mecanizabile sau
în celule de siloz este metoda cea mai răspândită. Depozitele moderne asigură condiţii pentru o
păstrare bună pe perioade îndelungate şi dispun de mijloace de intervenţie în cazul dezvoltării unor
procese nedorite în masa de produse.
► Metodele pentru păstrarea cerealelor sunt diferite, în toate cazurile existând două condiţii
care reduc posibilităţile de alegere: costurile care revin pe unitatea de produs depozitată, în raport cu
preţul propriu-zis al produselor (ceea ce restrânge considerabil utilizarea unor metode tehnice
costisitoare); aspectele de igienă care sunt considerate prioritare şi care limitează extinderea în practică
a anumitor procedee.
► Păstrarea în stare uscată - este modalitatea cea mai eficientă şi cea mai sigură de păstrare
a cerealelor, ea presupunând, de regulă, două etape: tratamentele preliminare, variabile în funcţie de
starea produselor preluate (recepţionate), şi anume: curăţirea, uscarea, tratarea (dezinsecţia); păstrarea
propriu-zisă. După ce produsele au fost condiţionate, ele trebuie menţinute în condiţii de umiditate şi
temperatură compatibile cu o bună păstrare. Prima condiţie pentru o bună păstrare este menţinerea
conţinutului în apă al boabelor la nivelul umidităţii de păstrare şi urmărirea în permanenţă a evoluţiei
temperaturii. Problema principală pe timpul păstrării este de a evita acumularea căldurii şi vaporilor de
apă care rezultă din metabolismul normal al boabelor de cereale şi de a detecta, din timp, orice creştere
a temperaturii.
► Păstrarea prin aerare activă - Depozitele moderne destinate păstrării cerealelor dispun de
instalaţii de aerare şi sunt dotate cu echipamente de control al temperaturii boabelor, care permit de a
detecta focarele de încingere şi de a declanşa din timp aerarea activă. Existenţa echipamentelor de
detectare a temperaturilor permit şi conducerea, în mod raţional, a aerării de întreţinere; şi anume, se
va aera atunci când caracteristicile higrometrice şi termice ale aerului exterior sunt cele mai favorabile
(prin comparaţie cu temperatura boabelor), optimizând astfel, funcţionarea instalaţiei.
► Autoconservarea (păstrarea în condiţii anaerobe) - acest tip de păstrare a fost folosit în
trecut, încă din Antichitate şi Evul Mediu (inclusiv pe teritoriul actual al României), prin depozitarea
cerealelor în recipiente confecţionate din ceramică, ermetic închise, precum şi în gropi sau în depozite
subterane, special construite.
Inconvenientul major al acestui procedeu rămâne dotarea necesară, destul de costisitoare
(spaţii de depozitare, de obicei celule riguros etanşe; sisteme de producere a dioxidului de carbon sau a
vidului). De asemenea, extragerea probelor, precum şi introducerea şi evacuarea cerealelor din
depozite trebuie să fie efectuate la intervale mari de timp. Este deci o metodă adaptată mai ales
păstrării de lungă durată şi care cere ca volumul de produse depozitate să fie utilizat sau livrat în
întregime, după deschiderea depozitului. Este de dorit ca produsele păstrate în condiţii anaerobe să fie
foarte bine uscate, pentru a nu suferi unele procese de alterare specifice (procese de fermentaţie).

118
► Păstrarea la temperaturi scăzute sau refrigerarea - metoda a fost folosită (inclusiv în
România), pentru păstrarea provizorie a produselor cu umiditate ceva mai ridicată dar nu a fost extinsă
din cauza consumurilor energetice destul de ridicate. În conjunctura actuală, refrigerarea - ca metodă
de păstrare - poate să devină rentabilă pentru anumite produse cerealiere (de exemplu, orz pentru bere;
material semincer).
► Păstrarea cu substanţe chimice (stabilizarea chimică) - utilizarea anumitor substanţe
chimice, permite de a inhiba pe perioadă îndelungată activitatea microorganismelor, fără nici un risc
pentru consumatori. Cerealele păstrate astfel sunt folosite, cu prioritate, ca materie primă pentru
industrie sau în furajarea animalelor. Acest procedeu, prezentat iniţial ca o metodă sigură de păstrare,
nu a cunoscut totuşi dezvoltarea care se prevedea cu 20 - 30 de ani în urmă, din mai multe motive:
costurile relativ ridicate ale substanţelor chimice; acizii folosiţi pentru păstrare sunt volatili, ei
evacuându-se treptat din masa de produse depozitate, astfel încât, după un anumit timp, boabele nu
mai sunt protejate; produsele chimice respective au efecte corozive accentuate asupra diferitelor
materiale sau instalaţii cu care vin în contact; consumatorii nu agrează folosirea substanţelor chimice
pentru tratarea produselor agricole cu destinaţie alimentară. O anumită extindere a cunoscut utilizarea
acidului propionic pentru conservarea porumbului destinat industrializării.
► Păstrarea prin iradiere - sterilizarea prin iradiere cu radiaţii gamma, în vederea păstrării
boabelor umede de cereale, s-a dovedit o metodă eficientă şi a fost considerată, la un moment dat, ca o
soluţie de mare viitor. Tehnologia a fost pusă la punct în detaliu, de pildă sub aspectul dozelor de
radiaţii, sau al combinării iradierii cu alte tratamente fizice. Procedeul nu s-a extins, existând unele
reţineri ale consumatorilor faţă de produsele iradiate.
► Păstrarea cerealelor în containere - este vorba despre păstrarea boabelor de cereale în stare
uscată, în vrac, şi introduse în containere. Metoda permite utilizarea tehnicilor şi utilajelor folosite pentru
manipularea şi transportul (macarale, vapoare, camioane de mare tonaj pentru transportul rutier,
transportul feroviar) altor tipuri de mărfuri depozitate în containere şi stocarea containerelor pe platforme.
► Păstrarea porumbului sub formă de ştiuleţi - recoltarea porumbului sub formă de ştiuleţi şi
păstrarea în pătule este o metodă tradiţională, mult răspândită în trecut şi care s-a restrâns în ultimele
decenii în favoarea recoltării şi păstrării în boabe. Metoda continuă să fie practicată peste tot în lume,
inclusiv în România, cu deosebire în gospodăriile ţărăneşti. Porumbul sub formă de ştiuleţi este recoltat
cu umiditate ridicată, frecvent peste 30 %, ceea ce impune condiţii speciale de păstrare, pentru evitarea
alterării. Înainte de încărcarea în pătule, trebuie înlăturate cu grijă resturile vegetale (pănuşi, mătase ş.a.),
iar pe durata păstrării trebuie efectuate controale periodice pentru a detecta orice început de alterare
(dezvoltarea mucegaiurilor, atac de insecte, rozătoare sau păsări ş.a.) şi eliminarea produselor afectate.
Porumbul ştiuleţi depozitat în pătule este expus circulaţiei naturale a aerului, prin care este
evitată dezvoltarea mucegaiurilor pe boabele cu umiditate ridicată. În anumite situaţii, aerarea naturală
poate fi completată cu aerarea activă, prin montarea unor utilaje specifice (ventilatoare, canale sau
conducte de aerare).

119
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Menţionaţi, pe scurt, filiera pe care o parcurg cerealele produse în România (grâul) până la
comerţul internaţional:
Răspuns:
 Grâul românesc este un articol important de comerţ exterior. Filiera include: colectarea grâului,
analizarea calităţii şi constituirea unor loturi mari de produs, cu caracteristici calitative omogen;
depozitarea intermediară şi condiţionarea pentru aducerea produsului la parametrii de calitate ceruţi
pentru livrare; transportul la silozurile din porturile dunărene sau la terminale maritime de cereale.

2. Oferiţi detalii asupra aerării active a boabelor de cereale: ce se urmăreşte prin aerare,
detalii asupra aerării produselor depozitate în magazii, detalii pentru aerarea produselor
depozitate în celule de siloz:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Dintre metodele de păstrare moderne, care facilitează comerţul cu cereale, inclusiv comerţul
internaţional, face parte:
a) Păstrarea prin iradiere.
b) Păstrarea în saci.
c) Păstrarea în containere.
d) Păstrarea cu substanţe chimice.
Rezolvare: c

De rezolvat:
2. Diagrama conservării cerealelor, în funcţie de umiditatea şi temperatura boabelor de
cereale, delimitează 4 zone distincte, dintre care în zona de risc maxim există pericolele:
a) Dezvoltării microorganismelor şi germinaţiei.
b) Germinaţiei şi dezvoltării insectelor.
c) Dezvoltării microorganismelor, insectelor şi germinaţiei.
d) Dezvoltării insectelor.
Rezolvare:

120
REZUMATUL TEMEI

PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII PRODUSELOR LA CULTURILE


DE CÂMP
9. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării cerealelor
9.1. Cerealele pe filierele agro-alimentare - filiere tradiţionale; filiere locale, naţionale, internaţionale.
9.2. Condiţionarea cerealelor
a) Curăţirea cerealelor - scopuri urmărite; etapele curăţirii.
b) Uscarea cerealelor - uscarea naturală; uscarea artificială; uscarea forţată.
c) Aerarea activă - obiective; aerarea în magazii; aerarea în celule de siloz.
d) Răcirea - obiective; realizare.
e) Tratarea - obiective; realizare.
9.3. Păstrarea cerealelor
a) Probleme specifice - păstrarea în fermă, în pătule; păstrarea la unităţi specializate.
b) Factori care influenţează starea de păstrare - diagrama stării de conservare, în funcţie de temperatură
şi umiditate.
c) Metode de păstrare - în stare uscată, la temperaturi scăzute, prin aerare activă, în atmosferă modificată
etc.

121
Tema nr. 9
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII
ŞI PĂSTRĂRII SEMINŢELOR OLEAGINOASE ŞI
LEGUMINOASELOR PENTRU BOABE

Unităţi de învăţare:
 Condiţionarea şi păstrarea seminţelor oleaginoase.
 Condiţionarea şi păstrarea seminţelor de leguminoase pentru boabe.

Obiectivele temei:
- să aprofundaţi cunoaşterea problemelor specifice ale condiţionării şi păstrării seminţelor
oleaginoase;
- să vă însuşiţi cunoştinţe detaliate privind condiţionarea şi păstrarea seminţelor de
leguminoase pentru boabe.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Djordjevic V., Roman Gh.V., 2013. Soia - Manual pentru regiunea Dunării. Institute for Field and
Vegetable Crops. Novi Sad, Serbia.
2. Feher Ecaterina, Borcean I., Borcean A., Matei Gh., 2003. Tehnologii de păstrare a produselor
agricole. Editura „Universitaria”, Craiova.
3. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Axinte M., Tabără V., Cernea S., 2012. Fitotehnie.
Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
5. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A.V., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.

9.1. Condiţionarea şi păstrarea seminţelor oleaginoase

9.1.1. Seminţele de floarea-soarelui

● Procesele de degradare a seminţelor de floarea-soarelui se intensifică dacă sunt păstrate la


umiditate şi temperatură ridicate. În asemenea condiţii (M.M. Duda şi colab., 2007, citaţi de Fl. Imbrea,
2012), se dezvoltă microorganismele, seminţele capătă miros de mucegai şi se alterează. Seminţele de

122
floarea-soarelui decojite, spărturile, seminţele de buruieni, alte impurităţi organice, inclusiv resturi ale
culturii de bază (fragmente de calatidii, de frunze) favorizează creşterea umidităţii şi a temperaturii,
precum şi înmulţirea microorganismelor în masa de seminţe, rezultând degradarea masei de produs
depozitat.
Condiţionarea seminţelor de floarea-soarelui imediat după recoltare şi înainte de depozitare
constituie o măsura obligatorie. Seminţele trebuie aduse la un conţinut de 2 % corpuri străine, iar
seminţele decojite sau vătămate, să nu depăşească 2 %.
● Curăţirea seminţelor - înlăturarea din masa de seminţe, a seminţelor deteriorate, a celor
atacate de microorganisme, a resturilor vegetale.
Umiditatea la care trebuie să fie păstrate seminţele de floarea-soarelui în funcţie de conţinutul
lor în ulei, se calculează după formula (Al.V. Vrânceanu, 2000, citat de Fl. Imbrea, 2012):
14 (100 − a)
x=
100
în care: x = umiditatea seminţelor în timpul păstrării, în %;
a = conţinutul în ulei al seminţelor, în % din substanţa uscată;
14 = umiditatea critică, în % din partea hidrofilă a seminţelor.
● Uscarea seminţelor de floarea-soarelui poate fi realizată pe cale naturală (prin solarizare
şi lopătare) şi prin uscare artificială. Se recomandă ca temperatura agentului de uscare să nu
depăşească 110oC, pentru a nu dăuna asupra conţinutului de ulei şi compoziţiei acizilor graşi; în cazul
seminţelor destinate semănatului, temperatura nu trebuie să depăşească în masa de produs 44oC (Cr. Hera
şi colab., 1989; V. Tabără, 2005, citaţi de Fl. Imbrea, 2012); pentru uscarea seminţelor de floarea-
soarelui cu umiditate de peste 14 %, trebuie utilizat aer cald la temperatura de 65oC. Sub 8 %
umiditate la recoltare, seminţele de floarea-soarelui nu necesită uscare.
În tabelul 9.1 este redată durata de păstrare a seminţelor de floarea-soarelui în funcţie de
temperatura şi umiditatea lotului.
Tabelul 9.1
Durata de păstrare (zile) a seminţelor de floarea-soarelui
în funcţie de temperatura şi umiditatea lotului
(după Bonjean, 1986; Al.V. Vrânceanu, 2000, citaţi de Fl. Imbrea, 2012)
Umiditatea
10 % 12 % 14 % 16 % 18 %
Temperatura
13oC 160 90 45 25 14
22oC 105 39 28 16 13
35oC 25 16 10 5 1

Standardele în vigoare arată că păstrarea seminţelor de floarea-soarelui se poate realiza şi pe


perioade mai lungi de timp (6 luni), dacă umiditatea nu depăşeşte 8 % şi temperatura se menţine la
18oC. Creşterea umidităţii în masa de seminţe determină reducerea duratei de păstrare; astfel, în cazul

123
loturilor cu umiditate între 8 % şi 11 %, durata de păstrare scade sub 6 luni, iar în cazul celor cu
umiditate cuprinsă între 11 % şi 13 %, durata de păstrare se reduce la 10 zile.
● Nu este recomandată păstrarea seminţelor de floarea-soarelui în celule de siloz, decât în
cazuri speciale şi nu mai mult de 2 - 3 zile. De regulă, fluxul tehnologic constă în depozitarea
seminţelor imediat după recoltare pe platforme acoperite (inclusiv şoproane multifuncţionale) până la
curăţirea pentru eliminarea impurităţilor organice (resturi vegetale) cu umiditate ridicată (frecvente la
recoltarea florii-soarelui), şi uscarea până la umiditatea de păstrare, urmate de depozitarea în magazii.
În spaţii închise, cum sunt celule de siloz, se pot produce gaze pirofore, care pot conduce la procese de
încingere, aprinderea depunerilor de pulberi organice şi chiar explozii.
Păstrarea în vrac a seminţelor de floarea-soarelui depozitate cu umiditatea de 12 - 13 % trebuie
să fie realizată la 1,5 m înălţimea vracului. Normele tehnice prevăd ca loturile cu umiditate de 14 -
17 % să fie păstrate în straturi de 40 - 50 cm, iar la cele cu 12 - 14 % umiditate, grosimea vracului va
fi de 0,8 - 1,2 m (Fl. Imbrea, 2012).

9.1.2. Seminţele de rapiţă

◙ Seminţele de rapiţă se păstrează cu dificultate datorită: conţinutului ridicat în ulei (între


43 % și 48 %); nu se poate întârzia cu recoltatul în vederea reducerii umidităţii seminţelor deoarece
aceasta conduce la pierderi prin scuturare; pe de altă parte, recoltatul la o umiditate foarte mare creşte
costurile cu operaţiile de uscare şi depozitare.
◙ După recoltare, seminţele de rapiţă trebuie curăţite de impurităţi şi uscate pentru reducerea
umidităţii la 9 - 10 %. Cea mai eficientă păstrare se realizează în magazii în care trebuie să se asigure o
bună circulaţie a aerului prin reducerea grosimii stratului de seminţe.
◙ La uscarea seminţelor de rapiţă, temperatura agentului de uscare (aerul cald) nu trebuie să
depăşească 70oC, dacă seminţele au o umiditate de peste 12,5 %, şi 80oC, dacă umiditatea acestora este
sub 12,5 %. Când seminţele de rapiţă sunt destinate semănatului, iar conţinutul de umiditate este mai
mic de 17 %, temperatura aerului nu trebuie să depăşească 65oC. La depozitare, seminţele de rapiţă
trebuie să aibă o umiditate de 7,5 - 8 %.
◙ Imediat după recoltare şi înainte de uscare, seminţele se depozitează în magazii, şoproane,
la început într-un strat foarte subţire (5 - 10 cm), lopătându-se de mai multe ori pe zi, până când
umiditatea scade la 10 %. Seminţele cu peste 15 % umiditate se depozitează în strat cu grosimea sub
5 cm şi numai după ce umiditatea scade sub 11 %; grosimea stratului poate să crească iarna până la
1,5 m, iar vara până la 1 m (M.M. Duda şi A. Timar, 2007). La depozitarea în saci, înălţimea stivelor
trebuie să fie de maximum 3 saci vara şi 5 saci iarna. Pentru uscare, seminţele pot fi depozitate şi în
straturi subţiri, pe platforme, la soare.

124
9.1.3. Seminţele altor plante oleaginoase

♦ Păstrarea seminţelor de in pentru ulei - din cauza conţinutului ridicat în ulei şi a


porozităţii reduse a masei în timpul păstrării, seminţele de in se alterează foarte uşor, fapt ce impune
condiţionarea lor imdiat după recoltare. Umiditatea de păstrare trebuie să fie sub 10 %, iar grosimea
stratului de seminţe nu trebuie să depăşească 60 - 80 cm. Păstrarea în saci a seminţelor de in pentru
ulei se poate realiza doar la seminţele selectate şi cu umiditatea sub 10 %, iar stivele nu trebuie să
depăşească 4 - 5 saci în înălţime (Fl. Imbrea, 2012).
♦ Păstrarea seminţelor de muştar - după recoltare, seminţele se depozitează în magazii,
aerisite şi întunecoase, în straturi subţiri şi se lopătează zilnic. După uscare, seminţele se separă de
pleavă, condiţionarea efectuându-se cu selectorul (M.M. Duda şi A. Timar, 2007, citaţi de Fl. Imbrea,
2012).
Separarea seminţelor de muştar de seminţele de rapiţă sălbatică sau muştar sălbatic (după
culoare) se realizează în instalaţii cu celulă fotoelectrică. Condiţiile tehnice de recepţie prevăd 3 %
impurităţi (alte părţi din plantă, seminţe zdrobite) şi maximum 1 % corpuri străine organice şi
minerale. Umiditatea de păstrare pentru seminţele de muştar trebuie să fie sub 10 %.
♦ Păstrarea seminţelor de ricin - păstrarea seminţelor de ricin, cu conţinut foarte ridicat în
ulei, se realizează după îndepărtarea din masa de seminţe a tuturor impurităţilor, la umidităţi de 6 - 8 -
9 % (Gh. Bîlteanu, 1993; V. Tabără, 2005).
♦ Păstrarea seminţelor de şofrănel - recoltarea se efectuează cu combina când umiditatea
seminţelor a ajuns la 10 - 11 %. După recoltare, urmează condiţionarea seminţelor, pentru eliminarea
impurităţilor şi uscarea până la umiditate sub 9 %.

9.2. Condiţionarea şi păstrarea seminţele de leguminoase pentru boabe

9.2.1. Seminţele de mazăre

● Boabele de mazăre sunt condiţionate imediat după recoltare, pentru eliminarea


impurităţilor (seminţe de buruieni; boabe decolorate, incomplet dezvoltate, atacate de gărgăriţă, boli,
mucegai; impurităţi minerale), uscarea seminţelor până la 14 % şi tratarea prin gazare contra
gărgăriţei (Bruchus pisorum).
● Uniformizarea boabelor (pentru uniformizarea fierberii, este o operaţie foarte importantă.
Sunt considerate loturi uniforme cele care au minimum 90 % boabe de aceeaşi culoare sau nuanţă. Se
consideră boabe mari, cele cu peste 6 mm diametru (Fl. Imbrea, 2012).
● Înainte de depozitare se realizează gazarea seminţelor în spaţii ermetic închise, timp de
48 ore, folosind fosfură de aluminiu (AGROXIN, 3 - 5 tablete/t de sămânţă).

125
9.2.2. Seminţele de fasole

 O condiţie esenţială pentru buna păstrare a fasolei este uniformitatea coacerii seminţelor,
deoarece în boabele nemature procesul de respiraţie este intens şi se degajă o cantitate mare de apă şi
dioxid de carbon. Menţinerea umidităţii relative a aerului din spaţiul de păstrare este foarte importantă.
 Condiţionarea seminţelor imediat după recoltare are drept scop eliminarea impurităţilor
(resturi de plante, seminţe sparte, cu tegumentul fisurat). Loturile de seminţe de fasole cu multe
spărturi şi boabe cu tegumentul fisurat, mucegăiesc uşor şi sunt supuse unui atac intens al
microorganismelor (M.M. Duda şi A. Timar, 2007, citaţi de Fl. Imbrea, 2012).
 Pe parcursul păstrării îndelungate, seminţele de fasole devin mai închise la culoare (în
cazul formelor cu boabe albe, culoarea devine gălbuie). Menţinerea culorii seminţelor, a luciului şi a
facultăţii germinative pe parcursul păstrării, determină şi menţinerea valorii alimentare şi comerciale a
produsului.
 Depozitarea boabelor de fasole se realizează în condiţii bune în magazii cu duşumele din
lemn, uscate şi bine aerisite, ambalate în saci sau vrac (M.M. Duda şi A. Timar, 2007). Prevenirea
atacului de gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) se realizează prin tratamente în perioada de
vegetaţie, şi la depozitare, prin gazare (similar cu cele prezentate la mazăre).

9.2.3. Seminţele de soia

◊ Datorită conţinutului ridicat al seminţelor de soia în proteine (36 - 50 %, în medie circa


40 %) şi lipide (13 - 27 %, în medie 20 %), păstrarea în condiţii bune impune condiţionarea acestora
pentru îndepărtarea corpurilor străine (resturi de plante, seminţe de buruieni ş.a.), a spărturilor
rezultate la recoltat şi reducerea conţinutului în apă.
◊ Integritatea fizică a seminţelor trebuie urmărită în mod deosebit, acordându-se atenţie
operaţiilor de manipulare, pentru prevenirea fisurării şi spargerii seminţelor. La o umiditate de 15,8 %,
activitatea microorganismelor la boabele fisurate şi sparte creşte de circa 7 ori faţă de boabele întregi,
datorită difuziei mai accentuate a gazelor în boabele fără tegument, cât şi a dezvoltării mai intense a
microorganismelor pe suprafaţa spărturilor (Fl. Imbrea, 2012).
◊ Umiditatea optimă de recoltare la soia este de 13 - 14 %, dar din diferite motive (semănat
întârziat, vreme umedă la recoltare), umiditatea seminţelor este mai mare şi soia trebuie uscată.
Temperatura aerului de uscare trebuie să fie de 55 - 60oC şi durata uscării de 30 minute, pentru
uscătoarele cu temperaturi ridicate. Uscătoarele cu temperaturi scăzute trebuie să asigure o circulaţie
bună a aerului în jurul seminţelor. Soia are o portanţă la curentul de aer cu 25 % mai mică decât
boabele de porumb. Este necesar de a controla cu atenţie temperatura şi umiditatea aerului de uscare.
Expunerea prelungită la aer cu mai puţin de 40 % umiditate poate provoca fisurarea şi spargerea
seminţelor. Aerul excesiv de cald poate usca prea mult seminţele de soia. Seminţele de soia din

126
depozite trebuie aerate pentru a menţine temperatura seminţelor la 1 - 4oC în timpul iernii şi 4 - 15oC
în timpul sezonului de vară. Aceste temperaturi reduc activitatea microorganismelor şi a insectelor,
precum şi deplasarea umidităţii din depozit. Se recomandă să fie verificate periodic umiditatea
seminţelor de soia şi starea de conservare.
◊ La conţinuturi de umiditate mai scăzute decât cele optime, multe seminţe se fisurează şi se
sparg şi germinaţia se reduce, datorită vătămărilor produse în timpul recoltării şi manipulării. Pentru a
diminua vătămările, este de preferat de a utiliza benzile transportoare. Înălţimile de cădere a
seminţelor de soia trebuie să fie reduse la minimum pentru a preveni spargerea seminţelor. Seminţele
reci sunt mult mai sensibile la vătămare în timpul manipulării.
◊ Reducerea umidităţii seminţelor se poate realiza prin: uscare naturală; ventilaţie cu aer
rece; uscare cu aer cald. Pentru uscarea cu aer cald, temperatura trebuie să fie cu atât mai redusă cu cât
umiditatea boabelor este mai ridicată (N. Giosan şi colab., 1986). Chiţu şi colab. (1975, citaţi de Fl. Imbrea,
2012), arată că la umiditatea boabelor de 15 %, temperatura aerului cald trebuie să fie de 55oC, iar sub
15 % umiditate, de 70oC. Tehnologia de uscare a seminţelor de soia din SUA recomandă temperaturi
de 54 - 60oC pentru uscarea seminţelor de soia de consum şi de 43oC la soia pentru sămânţă.
◊ Depozitarea seminţelor de soia se realizează în magazii şi silozuri, iar durata de păstrare
depinde de umiditatea seminţelor şi reuşita menţinerii unei temperaturi uniforme în masa de seminţe.
O perioadă critică a păstrării soiei este la trecerea de la primăvară la vară, când temperatura din
depozite creşte. De aceea este bine ca, încă din timpul iernii, să se scadă cât mai mult temperatura
seminţelor prin aerare, aceasta menţinându-se apoi, dacă nu se mişcă produsul, până în vară. La
creşterea temperaturii produsului, acesta se va aera (M. Muda, 2007, citat de Fl. Imbrea, 2012).

9.2.4. Seminţele de linte

 Datorită coacerii eşalonate, imediat după recoltare seminţele de linte trebuie condiţionate
cu atenţie pentru a preveni pătarea şi alterarea acestora.
 În funcţie de conţinutul în apă al seminţelor atât la lintea mare (diametrul seminţelor de 6 -
9 mm) cât şi la cea mică (2 - 6 mm) (M.M. Duda şi A. Timar, 2007, citaţi de Fl. Imbrea, 2012),
seminţele sunt clasate în următoarele grupe după umiditate: uscate, cu până la 14 % umiditate;
semiuscate, cu 14 - 17 % umiditate; umede, cu 17 - 20 % umiditate; foarte umede, cu peste 20 %
umiditate.
 Aceiaşi autori clasează seminţele de linte şi în funcţie de conţinutul de impurităţi, în
următoarele categorii de sămânţă:
- pură, cu maximum 1 % corpuri străine şi maximum 4 % seminţe ale altor plante de
cultură;
- mijlociu de pură, cu 1 - 3 % corpuri străine şi 4 - 7 % seminţe ale altor plante de cultură;
- impură, cu peste 3 % corpuri străine şi peste 7 % seminţe ale altor plante de cultură.

127
 Cunoscându-se faptul că sub acţiunea luminii şi, în special, a razelor solare directe,
culoarea seminţelor devine brună-roşcată, păstrarea seminţelor de linte se realizează în magazii
întunecoase. Prevenirea acestui fenomen se realizează prin camuflarea geamurilor şi acoperirea cu
prelate a masei de seminţe (M.M. Duda şi A. Timar, 2007, citaţi de Fl. Imbrea, 2012).

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Particularităţile condiţionării şi păstrării seminţelor de floarea-soarelui sunt următoarele:


Răspuns:
 Condiţionarea şi păstrarea seminţelor de floarea-soarelui presupun: controlul permanent al
temperaturii şi umidităţii din masa de seminţe depozitate; eliminarea seminţelor deteriorate, atacate
de microorganisme, a resturilor vegetale; uscarea până la 10 - 6 % umiditate; păstrarea în vrac, în
magazii, cu înălţimea stratului de seminţe în funcţie de umiditatea acestora şi dotarea magaziei cu
echipamente pentru aerarea activă.

2. Particularităţile condiţionării şi păstrării seminţelor de soia sunt următoarele:


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Condiţii bune pentru păstrarea seminţelor de rapiţă se întrunesc la umidităţi de:
a) 14 - 15 %.
b) 9 - 10 %.
c) 2 - 3 %.
d) 18 - 20 %.
Rezolvare: b

De rezolvat:
2. Gazarea seminţelor înainte de depozitare pentru prevenirea atacului de gărgăriţe este
recomandată la:
a) Floarea-soarelui şi ricin.
b) Soia şi in pentru ulei.
c) Mazăre şi fasole.
d) Rapiţă şi şofrănel.
Rezolvare:

128
REZUMATUL TEMEI

9. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării seminţelor oleaginoase şi leguminoaselor pentru


boabe
9.1. Condiţionarea şi păstrarea seminţelor oleaginoase
a) Seminţele de floarea-soarelui - curăţirea de impurităţi; uscarea; condiţiile şi durata de păstrarea.
b) Seminţele de rapiţă - uscarea şi curăţirea de impurităţi; condiţionarea pentru o depozitare corespunzătoare.
c) Seminţele altor oleaginoase - cerinţe pentru o bună păstrare la in pentru ulei, muştar, ricin, şofrănel.
9.2. Condiţionarea şi păstrarea leguminoaselor pentru boabe
a) Seminţele de mazăre - eliminarea impurităţilor, uniformizarea boabelor, uscarea, gazarea.
b) Seminţele de fasole - exigenţe la păstrare, eliminarea impurităţilor, gazarea.
c) Seminţele de soia - eliminarea impurităţilor, uscarea, păstrarea integrităţii fizice a seminţelor, evitarea
fisurării şi spargerii.
d) Seminţele de linte – curăţire, uscare, prevenirea pătării şi decolorării seminţelor.

129
Tema nr. 10
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII
ŞI PĂSTRĂRII SFECLEI ŞI PLANTELOR TEXTILE

Unităţi de învăţare:
 Condiţionarea şi păstrarea rădăcinilor de sfeclă.
 Condiţionarea şi păstrarea tulpinilor de in şi cânepă.

Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi problemele specifice ale condiţionării şi păstrării rădăcinilor de sfeclă,
inclusiv a butaşilor pentru culturile semincere;
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţile condiţionării şi păstrării plantelor textile.

Timpul alocat temei: 1 oră

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Tabără V., Axinte M., Borcean I., Cernea S., 2012.
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Duda M.M., Timar A., 2007. Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole. Editura „Academic
Pres”, Cluj-Napoca.
4. Stănescu Z., Rizescu Gh., 1976. Sfecla de zahăr. Editura „Ceres”, Bucureşti.

10.1. Condiţionarea şi păstrarea rădăcinilor de sfeclă

 Cunoaşterea proceselor biochimice, fiziologice şi microbiologice care se desfăşoară în


rădăcini de sfeclă pentru zahăr în timpul păstrării, precum şi factorii care stimulează intensificarea
acestor procese permit crearea celor mai bune condiţii de păstrare a sfeclei pentru zahăr.
 După îndepărtarea frunzelor, în perioada recoltării, procesele de descompunere a
zahărului în rădăcină se intensifică sub influenţa noilor condiţii, iar lipsa pătrunderii apei în rădăcini
duce la: veștejirea acestora şi pierderea turgescenţei rădăcinilor; intensificarea respiraţiei; creşterea
pierderilor de zahăr; distrugerea structurii protoplasmei, ocazie cu care scade rezistenţa rădăcinii la
bolile bacteriene; intensificarea activităţii hidrolitice a fermenţilor. Mărimea pierderilor de apă
depinde de temperatură, umiditatea relativă a aerului, gradul de maturare şi dimensiunile sfeclei.

130
 Dintre procesele care au loc în timpul păstrării sfeclei, un rol însemnat atât ca
importanţă biologică cât şi după valoarea pierderilor în zahăr, aparţine respiraţiei (V.A. Trisveaţchi,
1970, citat de Fl. Imbrea, 2012). Dacă temperatura sfeclei pentru zahăr creşte cu 10 %, pierderile de
zahăr prin respiraţie se măresc de 2,5 - 3 ori. Aceste pierderi sunt mai intense în cazul rădăcinilor
vătămate, prin comparaţie cu rădăcinile sănătoase.
 Prezenţa microorganismelor (ciuperci, bacterii) în masa de rădăcini de sfeclă pentru
zahăr depozitate determină pierderi însemnate de zahăr. Pentru prevenirea dezvoltării proceselor
microbiologice în timpul păstrării, sunt necesare următoarele măsuri (după Fl. Imbrea, 2012):
- evitarea fenomenelor de veștejire, îngheţ, dezgheţ;
- înlăturarea din masa de rădăcini a celor vătămate şi infestate;
- menţinerea temperaturii de păstrare la limite optime (1 - 3oC);
- eliminarea surplusului de umiditate;
- tratarea cu carbonat de calciu a rădăcinilor în vederea păstrării unei reacţii alcaline a
mediului de păstrare;
- înlăturarea impurităţilor (frunze, seminţe şi plante de buruieni etc.) din masa de
rădăcini supusă păstrării.

10.1.1. Rădăcinile de sfeclă pentru zahăr

 Depozitarea rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr se poate face temporar:


 în câmp - pentru maximum 24 de ore, sub formă de grămezi în greutate de 500 kg până
la 1.000 kg;
 în staţii de recepţie - în incinta staţiilor CFR; păstrarea are loc până în momentul
transportării la fabricile de prelucrare.
În vederea reducerii pierderilor de greutate şi zahăr, rădăcinile de sfeclă se aşează în stive de
formă trapezoidală cu lungime de 4 - 5 m, lăţime 2,5 - 3 m şi înălţime de maximum 2 m, pe suprafeţe
curăţate şi prăfuite cu var nestins. Dimensiunile stivelor nu trebuie să fie prea mari deoarece din cauza
presiunii formate, masa de sfeclă se încălzeşte, favorizând apariţia bolilor criptogamice şi a
fermentului invertază care duce la formarea zahărului invertit necristalizabil.
 Depozitarea în silozuri - se realizează la rădăcinile de sfeclă ce urmează a fi prelucrate
mai târziu, când temperatura aerului scade sub 0°C, iar îngheţul produce deprecierea calitativă a
sfeclei pentru zahăr. Silozurile se amplasează pe terenuri plane, cu o bună permeabilitate a solului,
pentru a se evita acumularea apei. Dimensiunile silozurilor vor fi stabilite ţinându-se seama de anumiţi
factori, cum ar fi: momentul recoltării, starea fitosanitară a sfeclei, condiţiile climatice etc.
Tradiţional, depozitarea de durată a sfeclei pentru zahăr se efectuează, de regulă, în unul din
următoarele tipuri de silozuri:

131
 silozul trapezoidal (fig. 10.1) - are o capacitate mare de depozitare datorită dimensiunilor
sale: lăţimea la bază de peste 12 m şi la coamă de 7 m; înclinarea părţilor laterale este de 45°;
înălţimea poate să atingă 2,5 - 3 m atunci când încărcarea se efectuează mecanic şi se foloseşte aerare
artificială. În mod obişnuit, acest siloz se acoperă la partea superioară cu rogojini care permit
aerisirea sfeclei. Este recomandat ca folosirea acestui tip de siloz să se facă la sfecla recoltată mai
devreme şi care se depozitează pe o perioadă mai scurtă de timp.

Fig. 10.1. Siloz trapezoidal


(după L.A. Trisveatschi, 1969, citat de Fl. Imbrea, 2012)
a - şanţ pentru scurgerea apei; b - interval de 35 cm pentru circulat; c - pământ (la bază 56 cm;
la coamă 25 - 35 cm); d - primul rând de sfeclă (aşezat colet la colet); e - rogojini
(după L.A. Trisveatschi, 1969, citat de Fl. Imbrea, 2012)

 silozul prismatic (fig. 10.2) - are o capacitate de depozitare mai mică decât a celui
trapezoidal şi se foloseşte pentru depozitarea sfeclei ce se recoltează mai târziu şi se păstrează pe o
perioadă mai îndelungată. Ultimul rând de sfeclă se aranjează manual, colet lângă colet, peste care se
aşează un strat de pământ în grosime de 50 cm la bază şi 25 - 30 cm la coamă, iar treimea superioară
se acoperă cu diferite materiale (de exemplu, snopi de coceni ş.a.). În interiorul silozului variaţiile de
temperatură sunt mici, de 3 - 40°C, aspect ce contribuie la păstrarea pe termen mai îndelungat a
recoltei de sfeclă.

Fig. 10.2. Siloz prismatic


a - şanţ pentru scurgerea apei; b - interval de 35 cm pentru circulaţie; c - pământ;
d - primul rând de sfeclă; e - snopi coceni
(după L.A. Trisveatschi, 1969, citat de Fl. Imbrea, 2012)

 Suprafeţele de teren necesare pentru însilozare, în funcţie de producţia obţinută, sunt cele
recomandate în tab. 10.1 (după I.I. Popescu şi colab., 1975, citaţi de Fl. Imbrea, 2012).

132
Tabelul 10.1
Suprafeţele necesare de teren pentru însilozare
Suprafaţa necesară (ha) 2 3 5 7,5 10 12
Producţia (mii tone) 10 20 40 60 80 100

 În vederea determinării pierderilor de greutate şi zahăr care au loc în timpul depozitării se


efectuează analize atât la începutul depozitării, cât şi la desfacerea silozului pentru livrarea sfeclei la
fabricile de prelucrare. Se realizează următoarele determinări: masa probei; conţinutul în apă şi
procentul de zahăr al sfeclei; conţinutul în substanţă uscată; zahărul invertit, conţinutul în rafinoză şi
azot vătămător al rădăcinilor de sfeclă; conţinutul în zahăr al sucului.

10.1.2. Butaşii de sfeclă

 La butaşii destinaţi obţinerii de sămânţă, înainte de depozitare se execută obligatoriu o


lucrare de sortare, eliminându-se butaşii mici, deformaţi, ramificaţi sau bolnavi. Butaşii aleşi pentru
însilozare se fasonează cu atenţie, eliminându-se frunzele şi „codiţa” (Gh. Bîlteanu, 2001). Butaşii
fasonaţi se sortează pe grupe de mărimi: mari (peste 200 grame), mijlocii (80 - 150 grame) şi mici (sub
80 grame).

Fig. 10.3. Păstrarea butaşilor în siloz


A - semiîngropat (l - strat de acoperire toamna; 2 - strat de acoperire la venirea îngheţului;
3 - şanţuri de evacuare a apei); B - îngropat; C - la suprafaţa solului
(după L.A. Trisveatschi, 1969, citat de Fl. Imbrea, 2012)

 Păstrarea peste iarnă a butaşilor de sfeclă se efectuează tradiţional, în silozuri îngropate,


semiîngropate sau la suprafaţa solului, în funcţie de condiţiile climatice (fig. 10.3, după Gh. Bîlteanu,
2003, citat de Fl. Imbrea, 2012).

133
Pentru regiunile din sudul ţării sunt recomandate silozurile semiîngropate, late de 80 - 100 cm
şi adânci de 20 - 30 cm, iar pentru zonele mai reci din estul şi sud-estul ţării, unde temperatura scade
foarte mult iarna, sunt recomandate silozurile îngropate, cu lăţime de 80 cm şi adâncime cuprinsă între
60 şi 70 cm (Z. Stănescu şi Gh. Rizescu, 1976, citaţi de Fl. Imbrea).
 Aşezarea butaşilor în silozuri se efectuează în vrac. Partea superioară a silozului se
acoperă cu un strat de paie sau pleavă în grosime de 20 - 25 cm, apoi, în funcţie de scăderea
temperaturilor, se aşează un strat de pământ de 30 - 60 cm, astfel încât în interiorul silozului să se
realizeze o temperatură optimă de păstrare de 2 - 3°C.
 Tehnologiile moderne presupun păstrarea butaşilor în depozite climatizate.

10.1.3. Sfecla furajeră şi subprodusele destinate furajării

Silozurile pentru sfecla furajeră trebuie să fie mai mici decât cele utilizate la păstrarea
sfeclei pentru zahăr, deoarece sfecla furajeră are un conţinut mai ridicat de apă şi se alterează mai uşor.
Lăţimea la bază a silozurilor este cuprinsă între 1,5 m şi 2,5 m, înălţimea 1 - 1,5 m, iar unghiul de
pantă al laturilor este de 60 - 70°. Acoperirea acestui tip de siloz se efectuează direct cu pământ
lăsându-se coama descoperită, care se acoperă cu snopi de coceni sau paie. Pe toată perioada păstrării
se va verifica dacă temperatura din interiorul silozului se menţine în limita de 1 - 4oC.
Păstrarea frunzelor şi a coletelor de sfeclă - în agricultura tradiţională, acestea sunt
adunate de pe teren după recoltare şi utilizate în furajarea animalelor. La sfecla pentru zahăr, frunzele
reprezintă 30 - 32 %, iar împreună cu coletul ajung la 38 - 40 %. La sfecla furajeră, frunzele reprezintă
8 - 15 %. Este de preferat valorificarea lor în stare crudă. Dacă se pune problema păstrării lor
îndelungate, aceasta se poate realiza:
- prin uscare la soare şi păstrarea la fel ca fânul;
- păstrarea sub formă murată, prin însilozare împreună cu paiele sau cocenii uscaţi.
Păstrarea tăiţeilor - care rezultă de la fabricarea zahărului şi care reprezintă 85 - 90 % din
masa rădăcinilor, se poate realiza fie prin uscare până la umiditatea de 10 - 12 %, fie prin însilozare, la
fel ca şi coletele.

10.2. Condiţionarea şi păstrarea tulpinilor de in şi cânepă

 Lungimea tulpinilor, diametrul acestora, culoarea, sunt factori hotărâtori de care depinde
calitatea fibrelor. Cu cât tulpinile sunt mai lungi şi mai subţiri, cu atât ele produc o cantitate mai mare
de fibre. De exemplu, în funcţie de grosimea tulpinii, conţinutul de fibre la in reprezintă: la tulpinile
subţiri 35 %, la cele cu grosime mijlocie 30 % şi la cele groase 24 % din masa tulpinilor. Lungimea

134
tehnică (de la colet şi până la prima ramificaţie) este foarte importantă, din această porţiune a tulpinii
obţinându-se fibrele cele mai valoroase.
 Culoarea tulpinilor depinde de gradul de maturitate, condiţiile de creştere, starea vremii
din perioada recoltării, condiţiile de păstrare, atacul de dăunători şi micoze etc. Tulpinile de in şi de
cânepă de culoare galbenă sau galbenă-verzuie sunt considerate normale sub aspect calitativ. Culoarea
brună-închis şi pătată apare când recoltarea se execută cu întârziere, tulpinile au fost păstrate timp
îndelungat în câmp, pe timp ploios şi au fost atacate de micoze. La aceste tulpini randamentul la
prelucrare şi calitatea fuiorului sunt mult diminuate. Culoarea verde arată că plantele au fost recoltate
prea timpuriu. Tulpinile cu culoare verde şi cu diametrul mare denotă că s-au cultivat pe terenuri
fertilizate cu doze mari de azot; randamentul de prelucrare al acestora este mic, iar fibrele au rezistenţă
redusă.
 În urma prelucrării primare a tulpinilor de in şi de cânepă rezultă tulpinile topite, din care
se separă fibrele. Cea mai mare cantitate de fibre cu rezistenţă bună se obţine din tulpini cu o umiditate
de 12 %. Tulpinile topite, prelucrate la maşinile de zdrobit şi meliţat, trebuie să aibe o umiditate
cuprinsă între 10 % şi 14 %. Când tulpinile au umiditate mai mare de 17 - 18 % se impune uscarea
acestora, până la 10 - 14 % umiditate, fie în aer liber, fie în uscătoare. Nu se admite uscarea exagerată,
până la umiditatea de 6 - 7 % deoarece fibrele devin afânate, grosiere, sfărâmicioase, iar randamentul
scade cu 2 - 3 %. Tulpinile uscate se expediază pentru prelucrare sau se depozitează în şire
dreptunghiulare, late de 5 - 6 m, lungi de 12 - 15 m şi înalte de 7 - 8 m. Masa unui metru cub de tulpini
topite de in este de circa 60 kg, iar la tulpinile netopite de circa 80 kg.
 Cu ajutorul maşinilor de zdrobit se separă fibrele de celelalte părţi ale tulpinii, obţinându-se
fuiorul brut şi puzderia. Fuiorul brut se prelucrează cu maşinile de meliţat, obţinându-se fibra tehnică
meliţată. Fibrele lungi formează fuiorul, iar fibrele scurte formează câlţii. Înainte de expediere fibrele
meliţate (fuiorul) sunt supuse procesului de pieptănare cu ajutorul unor piepteni speciali sau cu maşini
de pieptănat.
 Principalele însuşiri care caracterizează calitatea fibrelor sunt: rezistenţa la rupere; fineţea
şi catifelarea; lungimea; culoarea; conţinutul de puzderie ş.a.
 Tulpinile de in netopit şi tulpinile topite sunt livrate la fabrici în partide. În acest scop,
partidele trebuie în prealabil pregătite, şi anume: sortate din nou după lungime, grosime şi culoare şi
legate în snopi cu diametrul de cel mult 17 cm. Aprecierea calităţii partidelor se efectuează pe baza
unei probe medii, formată din 10 snopi, extraşi la întâmplare în cazul partidelor de in netopit şi din 20
de snopi la partidele formate din in topit. Cantitatea de fibră obţinută oscilează între 15 % și 20 % la in
şi 16 - 25 % la cânepă din masa tulpinilor uscate puse la topit. Din cantitatea totală de fibre rezultată la
in, 30 - 50 % reprezintă fuior şi 50 - 70 % câlţi, iar la cânepă, 60 % fuior şi 40 % câlţi.
 Fuiorul se sortează pe mese, în camere cu lumină nordică, de muncitori specializaţi. Dacă
fuiorul nu este sortat, rezultă la filat un procent mic de fibră, multe ruperi, iar la albit, o albire
neomogenă. După sortare, fuiorul se presează în baloturi de 25 kg la in şi de 50 kg la cânepă. Fuiorul

135
sortat şi balotat se pune în camere cu umiditatea de minimum 70 %, pentru „odihnă”, respectiv prin
păstrare se îmbunătăţeşte calitatea fibrelor.
Resturile rezultate în urma prelucrării tulpinilor, de exemplu puzderia, care reprezintă 65 - 70 %
din greutatea tulpinilor, se folosesc la fabricarea hârtiei, pentru materiale de construcţii termoizolante,
în industria chimică la fabricarea furfurolului ş.a. Câlţii formaţi din fibre neîncâlcite şi un procent
ridicat de impurităţi sunt trecuţi prin maşini speciale numite „înobilatoare de câlţi”.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt procesele de alterare specifice rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr, a căror
prevenire diminuează pierderile cantitative şi calitative?
Răspuns:
 Procesele de alterare specifice rădăcinilor de sfeclă pentru zahăr sunt: pierderea turgescenţei şi
veștejirea rădăcinilor; intensificarea respiraţiei şi creşterea pierderilor de zahăr; degradarea
structurii protoplasmei; scăderea rezistenţei rădăcinilor la bolile bacteriene; intensificarea activităţii
hidrolitice a fermenţilor; îngheţul şi dezgheţul; pierderile în greutate şi de zahăr.

2. Menţionaţi particularităţile de care trebuie să se ţină seama pentru a limita pierderile la


depozitarea tulpinilor de in şi cânepă?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Analizele pentru determinarea pierderilor de greutate şi zahăr la depozitarea rădăcinilor de
sfeclă pentru zahăr includ:
a) Conţinutul în celuloză şi săruri minerale.
b) Conţinutul în apă, zahăr şi substanţă uscată.
c) Conţinutul în proteine şi aminoacizi.
d) Conţinutul în zahăr invertit, rafinoză şi azot vătămător.
Rezolvare: b, d

136
De rezolvat:
2. Până la ce umiditate trebuie uscate tulpinile de in sau cânepă topite, pentru a-şi păstra
calitatea:
a) 6 - 7 %.
b) 17 - 18 %.
c) 10 - 14 %.
d) 2 - 3 %.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

10. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării sfeclei şi plantelor textile


10.1. Condiţionarea şi păstrarea rădăcinilor de sfeclă
a) Rădăcinile de sfeclă pentru zahăr - condiţii necesare pentru limitarea pierderilor cantitative şi
calitative; depozitarea rădăcinilor în câmp, în staţii de recepţie, în silozuri; analize pentru determinarea
pierderilor.
b) Butaşii de sfeclă - sortare, fasonare, păstrarea în silozuri.
c) Sfecla furajeră şi subproduse destinate furajării – rădăcini (păstrarea în silozuri şi condiţii
necesare); frunze şi colete (păstrarea în stare uscată sau murate); tăiţei (uscare sau însilozare).
10.2. Condiţionarea şi păstrarea tulpinilor de in şi cânepă
a) Indici de calitate - lungime tehnică, diametru, culoare, conţinut în celuloză, umiditate.
b) Prelucrarea tulpinilor - topit, zdrobit, meliţat, sortare, legare în snopi; uscarea tulpinilor; aprecierea
calităţii; resturi de la prelucrare.

137
Tema nr. 11
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII
PLANTELOR MEDICINALE, HAMEIULUI ŞI TUTUNULUI

Unităţi de învăţare:
 Condiţionarea şi păstrarea plantelor medicinale.
 Condiţionarea şi păstrarea hameiului.
 Condiţionarea şi păstrarea tutunului.

Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi particularităţile, foarte diverse, ale condiţionării şi păstrării plantelor medicinale;
- să aprofundaţi problemele specifice ale condiţionării şi păstrării hameiului;
- să vă însuşiţi detaliile condiţionării şi păstrării tutunului, esenţiale pentru calitatea
produselor finale.

Timpul alocat temei: 1 oră

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Tabără V., Axinte M., Borcean I., Cernea S., 2012.
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Aniţia N. şi colab., 1974. Tehnologia culturii tutunului. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Păun E., Mihalea A., Dumitrescu Anela, Verzea Maria, Coşocariu Oltea, 1986, 1988. Tratat de
plante medicinale şi aromatice cultivate. Vol. I şi II. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Racz G., Laza A., Coiciu E., 1970. Plante medicinale şi aromatice. Editura „Ceres”, Bucureşti.
5. Salontai Al., Muste Sevastiţa, Tofană Maria, Puia Carmen, Bunescu H., 2002. Hameiul. Editura
„Risoprint”, Cluj-Napoca.

11.1. Condiţionarea şi păstrarea plantelor medicinale

 Condiţionarea materialului vegetal. Transportul recoltei din câmp la locul de condiţionare


se va efectua în stare afânată pentru a preveni accelerarea proceselor de degradare.
 Curăţirea - constă în înlăturarea corpurilor străine (pământ, pietriş, buruieni ş.a.), precum şi
a părţilor din plante necorespunzătoare (bolnave, seci etc.). Lucrarea se efectuează manual sau
mecanizat, cu ajutorul unor utilaje prevăzute cu site, vânturători ş.a. Rădăcinile, rizomii, bulbii se
curăţă de pământ, de resturile uscate ale tulpinii, apoi unele se spală (la valeriană), altele se decojesc
(nalbă-mare), cele mai multe se fragmentează în vederea uscării.

138
 Uscarea
 se impune datorită conţinutului de apă ridicat (mai mare - la frunze, flori, fructe, rădăcini -
sau mai mic - la seminţe), care favorizează atacul microorganismelor. Pentru a putea fi păstrate timp
îndelungat, plantele sau organele plantelor care au fost recoltate trebuie să fie bine uscate. Un rol
important îl are uscarea plantelor în condiţii potrivite, fără ca acestea să-şi piardă culoarea, conţinutul
în principii active şi mirosul natural. Uscarea poate fi efectuată la soare (la materialul vegetal care
conţine alcaloizi sau materii tanante, la rădăcini, rizomi, fructe, seminţe, muguri, flori albe ş.a.), la umbră
(pentru frunze, flori colorate, herba) sau artificial. În cazul uscării la soare, materia primă vegetală va fi
protejată noaptea prin acoperire pentru a nu fi udată de rouă;
 uscarea la umbră se poate efectua în aer liber în şoproane, sau în încăperi speciale, magazii,
şoproane (fig. 11.1), poduri uscate, bine aerisite, amenajate în acest scop cu rame suprapuse sau cu
suprafeţe acoperite cu prelate, hârtii, cartoane ş.a. Ramele (grătarele) se confecţionează din lemn sau
tablă inoxidabilă, interiorul lor fiind tot din lemn, tablă sau pânză de sac, rafie, plasă metalică, materiale
plastice. Prin uscarea la umbră se obţine cea mai bună materie primă vegetală, atât în ceea ce priveşte
conţinutul în principii active, cât şi ca aspect. Dacă se usucă concomitent materiale diferit, din mai
multe specii, se vor lua măsuri pentru a nu se amesteca.

Fig. 11.1. Şoproane pentru uscarea plantelor medicinale


(după M.M. Duda, 2012)

Tabelul 11.1
Durata de uscare la umbră a plantelor medicinale în funcţie de cantitatea de produs la m2
Produsul Cantitatea Durata uscării (zile)
de uscat (kg/m2) Vara Primăvara sau toamna
Flori 0,25 - 0,50 3-8 4 - 14
Frunze sau herba subţire 0,50 - 1,00 3-8 10 - 14
Fruze sau herba grosieră 0,50 - 1,00 10 - 14 14 - 21
Scoarţă sau rădăcini subţiri 1,00 - 2,00 14 - 21 21 - 31
Rădăcini groase 1,00 - 2,00 30 - 35 35 - 60

Uscarea poate dura de la câteva zile, până la câteva săptămâni, în funcţie de materialul vegetal
respectiv, grosimea stratului, temperatura şi curenţii de aer din spaţiul de uscare ş.a. În tabelul 11.1
(după A. Laza şi G. Racz, 1975; L.S. Muntean şi colab., 2007, citaţi de M.M. Duda, 2012) sunt redate

139
cantităţile şi durata uscării la umbră a diferitelor categorii de material vegetal. Pentru o bună uscare,
părţile din plante de grosimi mai mari (tulpini, rizomi, rădăcini ş.a.) trebuie secţionate în fragmente de
20 - 25 cm, precum şi despicate longitudinal.
 uscarea artificială - se realizează cu uscătoare mecanice, fixe sau mobile, alimentate cu
diferiţi combustibili. Se pot folosi cuptoarele de uscat fructe sau uscătoriile de tutun. La acestea se
reglează temperatura în funcţie de materia primă vegetală prelucrată. La speciile care conţin uleiuri
volatile temperatura nu va depăşi 35ºC (tab. 11.2, după „Normativele PLAFAR”, 2006). În general, în
prima parte a uscării temperatura va fi mai scăzută, apoi se ridică treptat. Acest tip de uscare este
necesar mai ales la materia primă mai zemoasă, la care umiditatea se pierde mai greu (rădăcini,
peţiolul frunzelor, tulpini, scoarţă ş.a.). La acest tip de materie primă se poate efectua o mărunţire
înainte de uscare;
 în uscătorii, florile se introduc la 20°C şi apoi temperatura se ridică treptat (în câteva ore)
până la 30 - 35°C. Ele se usucă timp de 24 - 36 ore, păstrându-şi culoarea naturală dacă şi aerisirea
este bună. Frunzele şi herba se usucă de obicei la 40 - 60°C, cu excepţia celor care conţin uleiuri
volatile;
 rădăcinile groase (nalbă), cărnoase, se lasă întâi în încăperi reci sau la umbră să se
veştejească şi apoi se trec la temperatura de 35 - 40°C. De asemenea, fructele cărnoase şi cele zemoase
se pun întâi la veştejit, sau uscarea se începe la temperaturi joase de 18 - 20°C, şi se continuă până la
70 - 90°C. Acest procedeu este indicat mai ales pentru fructele care conţin vitamine. Mugurii ori
vârfurile florale se usucă la fel ca frunzele. Cojile, lemnul, crengile care se usucă mai încet, se pot usca
şi la temperaturi mai joase, de 20 - 30°C;
 în general, produsele care conţin uleiuri volatile se vor usca la temperaturi de 25 - 30°C,
iar cele cu glicozide şi alcaloizi la 40 - 60°C. Materialul pus la uscat, atât la soare cât şi la umbră, se
întinde în straturi subţiri. Florile se pun 250 - 500 g/m2, frunzele sau herba 1 - 2 kg/m2, iar rădăcinile,
rizomii şi cojile 2 - 2,5 kg/m2. În timpul uscării, materialul se întoarce de mai multe ori, uşor, cu mare
atenţie spre a nu-l mototoli sau sfărâma;
 dacă nu există instalaţii de uscare, atunci, după posibilităţi şi necesitate, se pot construi
uscătorii simple sau sistematice (după M.M. Duda, 2012). Uscătoriile speciale se construiesc în
apropierea câmpurilor cu plantele medicinale. Ele sunt construcţii complexe cu săli de descărcare a
materialului, de spălare şi de depozitare înainte şi după ambalare. Oricare ar fi categoria gospodăriei
după suprafaţa arabilă, extinderea culturilor de plante medicinale se efectuează numai în raport cu
posibilităţile de uscare sau de valorificare imediată la centrele de industrializare.
Pentru a fi asigurată o păstrare îndelungată, fără alterarea calităţii, materia primă vegetală
trebuie să aibă în general umiditatea sub 14 %. După uscare, produsul se scoate într-o încăpere curată,
cu temperatură obişnuită, se pune vrac şi numai după ce s-a răcit şi nu mai este sfărâmicios, se
ambalează. Randamentul la uscare (raportul dintre masa produsului proaspăt şi cea a produsului

140
uscat), numit şi consum specific, depinde de specie, de materia primă vegetală, de momentul recoltării
ş.a. (tab. 11.2).
Tabelul 11.2
Temperaturile optime şi randamentul la uscare a plantelor medicinale şi aromatice cultivate
(după M.M. Duda, 2012)
Nr. Denumirea speciei Condiţii de uscare (°C) Randament
crt. știinţifică populară naturală artificială de uscare
Flores (Flos) Flori
1. Calendula officinalis c.r. Gălbenele c.r. U 40 - 45 6 - 8,5/1
2. Calendula officinalis s.r. Gălbenele f.r. U 40 - 45 Circa 8/1
3. Matricaria chamomilla Muşeţel U - 4 - 6/1
4. Achillea millefolium Coada şoricelului U 35 - 40 3 - 5/1
5. Lavandula officinalis Levănţică U 30 - 35 5 - 7/1
6. Tagetes c.r. Crăiţe c.r. U 30 - 35 6 - 7/1
7. Tagetes s.r. Crăiţe f.r. U 30 - 35 6 - 7/1
Folium Frunze
1. Cynara scolymus Anghinare U 6 - 7/1
2. Althaea officinalis Nalbă mare U 40 - 50 3 - 4/1
3. Atropa belladonna Mătrăgună U 50 - 60 6 - 7/1
4. Hyoscyamus niger Măselariţă U 40 - 50 7 - 9/1
5. Plantago sp. Pătlagină U - 6 - 8/1
6. Datura stramonium Laur U - 7 - 8/1
7. Salvia officinalis Salvie U - 3 - 4/1
Herba Partea aeriană
1. Artemisia absinthium Pelin U - 3 - 4/1
2. Atropa belladonna Mătrăgună U 50 - 60 6 - 7/1
3. Ocimum basilicum Busuioc U 4 - 5/1
4. Acorus calamus Obligeană S (U) 30 - 35 3 - 5/1
5. Calendula officinalis Gălbenele U - 4 - 6/1
6. Silybum marianum Armurariu U - 7 - 8/1
7. Matricaria chamomilla Muşeţel U - 3 - 4/1
8. Chelidonium majus Rostopască U 35 - 40 6 - 8/1
9. Hypericum perforatum Sunătoare U 30 - 35 3 - 4/1
10. Menthae sp. Mentă S (U) 30 - 35 4 - 6/1
11. Achillea millefolium Coada şoricelului U - 4 - 5/1
12. Thymus vulgaris Cimbru 3 - 4/1
13. Vinca minor Saschiu U 50 - 60 3 - 4/1
Radix Rădăcina
1. Althaea officinalis Nalbă S (U) 40 - 50 3 - 5/1
2. Atropa belladonna Mătrăgună U 50 - 60 4 - 5/1
3. Acorus calamus Obligeană U 30 - 35 3 - 5/1
4. Iris germanca Stânjenel S (U) 30 - 50 4 - 5/1
5. Glycyrrhiza glabra Lemn dulce S (U) - 3 - 4/1
6. Saponaria officinalis Săpunariţă S (U) 40 - 50 3 - 4/1
7. Symphytium officinalis Tătăneasă S (U) 40 - 50 3 - 5/1
8. Valeriana officinalis Odolean U 35 - 40 4 - 4,5/1
Semen Seminţe
1. Colchicum autumnale Brânduşă de toamnă S 45 - 50 1,1 - 1,5/1
Varia Diverse
1. Secale cornutum Cornul secarei S (U) - 1,2 - 1,4/1
Legenda: S = soare; U = umbră; c.r. = cu receptacul (cum receptaculis); s.r. = fără receptacul (sine receptaculis)

141
 Produsele uscate trebuie să aibă următoarele caracteristici (după M.M. Duda, 2012):
- florile să fie aspre la pipăit şi să se sfărâme la presare între degete;
- frunzele să fie aspre la pipăit, să se sfărâme, iar nervurile să nu se îndoaie, ci să se rupă
cu zgomot;
- herba să fie sfărâmicioasă la presare, iar tulpinile să se rupă uşor la îndoire;
- rădăcinile şi rizomii să fie zbârciţi la exterior, rigizi şi să se rupă uşor la îndoire;
- fructele să fie zbârcite şi mai închise la culoare;
- fâşiile de scoarţă să fie răsucite şi să se rupă cu zgomot la îndoire.
 Clasarea pe calităţi se efectuează pe baza standardelor în vigoare şi a celor prevăzute în
„Farmacopeea Română”. Determinarea calităţii se efectuează pe loturi (se analizează 5 % din numărul
ambalajelor, dar nu mai puţin de 5 ambalaje). Se vor examina organoleptic şi în laborator dimensiunea,
aspectul, culoarea, mirosul, existenţa corpurilor străine, umiditatea, conţinutul în principii active ş.a.
(M.M. Duda, 2012).
 Ambalarea materiei prime vegetale se efectuează diferenţiat, în funcţie de cantitate, specie
şi organul folosit, în saci de pânză, rafie sau hârtie ş.a. (în funcţie şi de preferinţele beneficiarului). Unele
produse care pot fi presate (rădăcini, rizomi, părţi aeriene, frunze) se presează cu prese de balotat şi
numai după aceea se ambalează în pânză de sac. Organele care conţin principii active mai puţin stabile
(uşor degradabile la aer şi lumină) se ambalează în saci de hârtie. Frunzele de degeţel pulverizate,
cornul secarei ş.a. se ambalează în cutii de tablă (cu strat de protecţie în interior);
 inflorescenţele (de muşeţel, de exemplu) se cern, apoi se împachetează. Ambalajele
pot fi lăzi din scânduri de brad, curate, uscate şi căptuşite cu hârtie cerată. Florile se
pot împacheta şi în pungi sau saci de hârtie, borcane de culoare închisă ş.a. Frunzele
se cern, eliminând praful şi sfărâmăturile, cele mucegăite sau îngălbenite, apoi se
împachetează în lăzi, ca şi inflorescenţele;
 herba se împachetează, de regulă, în baloţi, bine presaţi. Prin presare, se elimină aerul
din masa de produs şi scade riscul de depreciere a produsului prin oxidare;
 capsulele de mac se pun în saltele. Cornul secarei, fructele, cojile de arbori sau
arbuşti, rădăcinile, rizomii se ambalează în saci de pânză dublă. Sacii cu fructe uscate
se vor păstra atârnaţi, astfel încât să nu se atingă unul de altul;
 ambalajele se etichetează cu o etichetă vizibilă (se pune o etichetă şi în interiorul
ambalajului), ce conţine numele şi adresa producătorului, numele produsului (în limbile
latină şi română), numărul lotului, masa, termenul de garanţie, numele celui care a
efectuat ambalarea şi standardul sau norma internă care reglementează calitatea.
 Păstrarea materiei prime vegetale până la livrare se efectuează în încăperi uscate, aerisite,
răcoroase, întunecoase şi lipsite de mirosuri străine. Spaţiile de păstrare se dezinfectează înainte de a
depozita materia vegetală (M.M. Duda, 2012).

142
 Depozitarea se efectuează în stive, după specii, categorii şi mărime. Stivele se etichetează.
Materialele puternic mirositoare (mentă, valeriană, sulfină, muşeţel ş.a.) se vor depozita pe cât posibil
în încăperi separate sau măcar la distanţă de celelalte produse. Produsele toxice (laur, degeţel,
mătrăgună, măsălariţă ş.a.) se condiţionează şi se manipulează separat de celelalte specii, cu precauţii
pentru a nu provoca intoxicaţii muncitorilor, şi se păstrează în încăperi separate, încuiate şi marcate în
mod evident. Ambalajele acestor specii nu se vor folosi în alte scopuri.
 Sacii, baloţii, cutiile sau lăzile se vor depozita pe podeţe din lemn, la 30 - 40 cm de podea.
În timpul păstrării se controlează starea materialului, umiditatea lui şi eventualele atacuri de boli sau
dăunători.
 În general în depozite, farmacii sau magazine produsele care conţin alcaloizi şi glucozide
înregistrează pierderi relativ reduse şi pot fi păstrate 4 - 5 ani, pe când cele ce conţin uleiuri volatile se
pot păstra maximum 2 ani.
 Există şi alte posibilităţi de păstrare, pentru cantităţi mici de material vegetal. De exemplu:
busuiocul proaspăt poate fi păstrat la congelator (îşi păstrează aroma, dar se înnegreşte); poate fi
conservat în ulei sau oţet, în vase închise ermetic (de exemplu, în borcane cu capac), păstrându-se mai
multe săptămâni în locuri răcoroase.
 Manevrarea repetată şi incorectă a ambalajelor determină sfărâmarea produsului şi
scăderea valorii acestuia. Pentru transport, pachetele mici se aşează în lăzi sau cutii de carton.

11.2. Condiţionarea şi păstrarea hameiului

 Condiţionarea recoltei de hamei este necesară pentru a asigura condiţiile optime de


păstrare şi prelucrare. Conurile de hamei sunt recoltate la maturitatea tehnologică, când conţinutul în
lupulină este maxim, în funcţie de soi şi condiţiile pedoclimatice, la sfârşitul lunii august - începutul
lunii septembrie. În această fază, conurile au un conţinut ridicat de umiditate, de 75 - 82 %, iar pentru a
le putea păstra o perioadă lungă de timp, fără a-şi pierde calităţile, este necesară aducerea acestora la
umiditatea de 11 - 13 %.
 Curăţirea conurilor de hamei de impurităţi se efectuează la culegătorul de hamei (maşina
de recoltat staţionară).
 Uscarea conurilor de hamei se poate efectua natural, la umbră, în spaţii uscate (poduri,
şoproane), sau artificial, în uscătorii, cu aer încălzit, cu atenţie pentru a preveni pierderea uleiurilor
volatile şi a răşinilor moi. În timpul uscării, conurile se răscolesc pentru o uscare uniformă.
Randamentul de uscare este, în medie, de 4/1 (din 4 kg conuri verzi se obţine 1 kg conuri uscate).
Procesul de uscare artificială a hameiului are loc în trei faze:
 faza încălzirii conurilor - se desfăşoară rapid şi durează până când temperatura conurilor este
în echilibru cu temperatura din uscător; în această fază, viteza aerului de uscare creşte treptat;

143
 faza vitezei constante de uscare - constă în menţinerea constantă şi la valori maxime a
regimului de viteză şi temperatură a aerului de uscare până la o anumită valoare a
umidităţii conurilor, denumită umiditate critică. În această fază, abundenţa vaporilor de
apă eliminaţi din uscător este maximă;
 faza vitezei micşorate de uscare - când abundenţa, respectiv presiunea vaporilor de deasupra
conurilor scad până se realizează echilibrul cu presiunea vaporilor din aerul de uscare.
În procesul de condiţionare a conurilor, temperatura de uscare este principalul element care
influenţează calitatea hameiului. Prin uscarea la temperaturi prea ridicate, hameiul îşi poate pierde
calităţile, atât cele organoleptice cât şi cele chimice, culoarea conurilor devine brună, lupulina se
închide la culoare, scade conţinutul în uleiuri volatile şi în acizi alfa. Pentru aceasta se recomandă:
maximă de uscare de 62 - 65°C, adecvată după compoziţia chimică a soiului; viteza aerului 0,25 -
0,3 m/s; înălţimea de scuturare a conurilor 30 - 35 cm; adaptarea uscării în funcţie de umiditatea
produsului prin creşterea volumului de aer pentru uscare; nu se va usca mai mult decât este necesar.
Conurile sunt uscate când rahisul este rigid ca o sârmă; conţinutul optim de umiditate al conurilor după
răcire trebuie să fie de 9 - 10 %; după climatizarea (răcirea) conurilor până la presare se lasă o pauză
de 4 - 6 ore.
Durata uscării unei şarje de hamei este de 6 - 7 ore la o grosime a stratului de conuri de 12 - 14 cm.
La noi în ţară s-au folosit în ultimii ani uscătoare de tip Binder şi Wolf, de producţie germană, şi
SH-200, de producţie iugoslavă (M.M. Duda, 2012).
Manipularea neglijentă a conurilor uscate poate duce la pierderi de lupulină, prin scuturare,
care pot fi prevenite prin climatizarea conurilor imediat după uscare.
 Climatizarea - constă în readucerea umidităţii conurilor la 11 - 13 %. Aceasta se
efectuează în camere de climatizare sau prin depozitarea în grămezi de 1 - 1,5 m înălţime, 2 - 3
săptămâni, timp în care conurile absorb din mediu umiditatea necesară. Uscarea iniţială mai severă
este necesară deoarece rahisul (pedunculul şi axul) conurilor pierde mai greu apa decât restul conului.
La o uscare uşoară a conurilor la 12,6 % umiditate, rahisul ar avea 16,2 % umiditate. Dacă conurile ar
rămâne la această umiditate şi ar fi ambalate, umiditatea ridicată din rahis ar determina mucegăirea şi
încingerea conurilor. După climatizare, se uniformizează umiditatea rahisului cu a bracteelor şi a
celorlalte componente ale conului.
 Bonitarea (sau clasarea) hameiului - se efectuează înainte de ambalare sau prelucrare
pentru a stabili clasele de calitate ale acestuia. Bonitarea poate fi organoleptică sau chimică. Criteriile
organoleptice de bonitare sunt: culoarea conurilor şi lupulinei; integritatea, forma şi mărimea
conurilor; puritatea fizică, aroma, mirosurile străine, atacul de boli şi dăunători în masa de conuri;
prezenţa seminţelor în conuri. Amplitudinea de variaţie a câtorva din criteriile amintite este următoarea:
- culoarea conurilor: de la verde sau verde-aurie ↔ la galbenă-brună sau brună;
- mărimea conurilor: de la cea specifică soiului, echilibrată ↔ la nespecifică şi neechilibrată;
- construcţia conurilor: de la uniformă ↔ la neuniformă;

144
- fineţea rahisului: de la fin şi dens ↔ la grosier şi neregulat;
- integritatea conului: de la foarte bună ↔ la evident distrusă;
- culoarea lupulinei: de la galbenă-aurie ↔ la maro-gălbuie;
- conţinutul în lupulină: de la bogat ↔ la slab;
- aroma: de la foarte fină ↔ la foarte slabă.
Criteriile chimice de bonitare urmăresc conţinutul în substanţe amare şi structura acestora,
conţinutul în apă şi ulei volatil. Bonitarea hameiului serveşte la stabilirea preţului corect în funcţie de
calitatea loturilor de hamei şi la valorificarea acestuia către beneficiari.

Fig. 11.2. Modalităţi de ambalare a conurilor


(după M.M. Duda, 2012)

Fig. 11.3. Tipuri de baloţi de hamei


(după M.M. Duda, 2012)

 Ambalarea hameiului se poate efectua sub diferite forme: conuri presate, pulberi, granule
(peleţi) sau extracte (fig. 11.2, după Hopfen Rundshau, 2006). Conurile se presează în baloţi cilindrici
sau paralelipipedici (fig. 11.3, după Hopfen Rundshau, 2006), de greutăţi diferite (50 - 250 kg), de
obicei în saci de pânză cu densitatea de 120 g/m2. În ultimul timp se folosesc tot mai mult pentru
ambalat materiale reciclabile (M.M. Duda, 2012).
Pulberile din hamei pot fi:
 pulberi normale - se obţin prin măcinarea conurilor de hamei uscate la 5 - 8 % umiditate,
folosind pentru măcinare morile cu ciocane;

145
 pulberi concentrate - se obţin prin eliminarea parţială a rahisului şi bracteelor, mărindu-se
concentraţia în lupulină, respectiv în substanţe amare şi ulei volatil. Pentru un kilogram
pulberi normale sunt necesare 1,1 kg conuri, iar pentru un kilogram pulberi concentrate,
1,9 kg conuri uscate.
Peleţii de hamei - se obţin prin măcinarea conurilor la umiditatea de maximum 10 %,
omogenizarea şi presarea pulberii efectuându-se în matrice speciale. Prin presare,
granulele se încălzesc la 45 - 60ºC, fapt ce duce la pierderea parţială a uleiului volatil,
respectiv la diminuarea efectului aromatizant al berii. Apoi peleţii se ambalează în pungi
sau saci de polietilenă, vidaţi sau cu gaz inert. În ultimii ani s-a trecut la ambalarea
peleţilor în ambalaje speciale cu folie de aluminiu care asigură păstrarea fără modificări a
calităţii pentru mai mult timp. Peleţii pot fi de două tipuri: Tip 90 şi Tip 45. Prin peletizare
volumul hameiului se reduce la 50 %, în cazul tipului 90 şi la 25 % la tipul 45, realizându-se
economii la spaţiile de păstrare şi transport. Dintr-un kilogram de conuri uscate se obţin
0,9 - 0,95 kg granule de tip 90 şi 0,44 - 0,52 kg granule de tip 45. Peleţii sunt preferaţi la
fabricarea berii datorită dozării mai uşoare faţă de conurile presate şi se economiseşte
circa 10 % hamei. În ţara noastră granularea hameiului se realizează din 1996, de către
firma HopfProd SRL Seleuş-Mureş, cu o capacitate de producţie de 20 tone/zi.
Extractele de hamei se obţin din conuri măcinate, cu ajutorul solvenţilor organici sau
anorganici. Extracte de hamei cu CO2 şi etanol, sunt considerate netoxice pentru om.
Există mai multe tipuri de extracte:
- extract răşinos, cu peste 85 % răşini totale şi în jur de 30 % acizi alfa;
- extract standard, obţinut din amestecul extractului răşinos cu cel taninos;
- extract intermediar, care la rândul lui poate fi: special, cu 45 % răşini totale; super, cu
55 % răşini totale; extra, cu 75 % răşini totale;
- extract izomerizat, cu conţinut ridicat în acizi amari, sub formă izomerizată: 80 %
acizi izoalfa şi numai 4 - 5 % acizi alfa.
 Păstrarea conurilor de hamei - se poate efectua în vrac (ocupă un volum mare) sau în
diferitele forme de ambalare, prezentate anterior. În cazuri foarte rare hameiul se păstrează sub formă
de conuri proaspete refrigerate. Conurile proaspăt culese se păstrează în camere frigorifice la
temperaturi între -17ºC şi -23ºC, fără scăderea calităţii chiar până la un an. Pentru reducerea volumului
de conuri proaspete se poate efectua presarea acestora şi ambalarea în saci de polietilenă, vidaţi,
reducând volumul de 5 ori. Acizii amari se păstrează astfel foarte bine, permiţând reducerea dozei de
hamei la fabricarea berii cu 30 % faţă de folosirea hameiului uscat (Al. Salontai şi colab., 2002, citaţi
de M.M. Duda, 2012). Această metodă presupune costuri ridicate cu energia necesară refrigerării.
Cea mai bună păstrare a hameiului, indiferent de ambalaj, se efectuează în spaţii curate, uscate,
cu temperatura controlată la 2 - 3ºC, când pierderile de acizi amari şi uleiuri volatile sunt aproape nule
timp 6 - 12 luni sau mai mult, în cazul ambalajelor vidate sau în gaz inert.

146
11.3. Condiţionarea şi păstrarea tutunului

◙ Condiţionarea tutunului. Pentru a aduce frunzele (foile) de tutun la parametrii necesari


fabricării ţigaretelor, ţigărilor de foi sau a altor produse din tutun, precum şi pentru a putea păstra fără
pierderi un timp producţia de foi de tutun, acestea se condiţionează prin parcurgerea mai multor etape.
Frunzele de tutun se pot condiţiona în două moduri:
 la rece, în mediu natural – se realizează în încăperi fără instalaţii de condiţionare
artificială, condiţionarea efectuându-se cu ajutorul curenţilor de aer; tutunul se aşează pe
grătare sau poduri mobile sub formă de păpuşi şi se remaniază din 2 în 2 zile, când se scot
păpuşile de tutun uscat (F.N. Aniţia şi P.N. Marinescu, 1993, citaţi de M.M. Deda, 2012);
 la cald, în mediu artificial - când uscarea se efectuează în încăperi speciale cu ajutorul
unor aeroterme, cu temperatura aerului sub 20ºC şi o umiditate a aerului sub 60 %.
Condiţionarea tutunului se poate efectua şi cu ajutorul unei instalaţii - instalaţia Redrying -
care permite condiţionarea rapidă a tutunului în vederea ambalării, maturizării şi, în unele cazuri, a
fermentării ulterioare.
 Dospirea (îngălbenirea) frunzelor de tutun constă în păstrarea acestora un timp, în anumite
condiţii de umiditate şi temperatură, ce determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii frunzelor. În
timpul dospirii au loc:
- hidroliza amidonului şi a altor glucide macromoleculare la glucide simple, în principal
glucoză;
- proteoliza parţială a substanţelor proteice, ce duce la creşterea formelor de azot
solubil, mai ales aminoacizi liberi;
- degradarea clorofilei (îngălbenirea frunzelor), care are loc independent de celelalte
procese şi care este foarte importantă pentru calitatea tutunului.
Frunzele de tutun continuă să respire şi să transpire şi în timpul dospirii, până ajung la
culoarea galbenă specifică. Durata dospirii este diferită în funcţie de soi, de etajul la care au fost
frunzele pe plantă, de faza de maturitate a frunzelor şi de scopul utilizării lor. Ea poate fi de:
- 1 - 2 zile la soiurile orientale (Djebel şi Molovata);
- 2 - 3 zile la soiurile Banat şi Bărăgan;
- 15 - 20 zile la soiurile de tip Burley, la care se urmăreşte obţinerea culorii portocalii
sau roşii-cărămizii.
La tutunul pentru ţigările de foi dospitul poate dura până la 21 zile, frunzele recoltându-se mai
devreme (la începutul maturării) decât la celelalte soiuri. După îngălbenirea frunzelor la tutunul pentru
ţigări de foi, în timpul dospirii, se menţine ridicată umiditatea până când culoarea trece la roşie, apoi la
brună închis (M.M. Duda, 2012).

147
Dospirea durează mai puţin la frunzele mature tehnologic şi la cele de „poală” (partea bazală a
plantei) şi „mijloc”, comparativ cu frunzele recoltate dinspre etajele superioare ale plantei, cele mai
puţin mature, precum şi la cele provenite de pe soluri fertile sau excesiv fertilizate (Aglaia Mogârzan
şi colab., 2003).
Temperatura optimă la dospirea tutunului este între 25ºC şi 36ºC (la tutunul uscat natural) sau
26 - 49ºC (în cazul uscării artificiale) (Trifu şi Gavriliu, 1953; Aglaia Mogârzan şi colab., 2003;
F.N. Aniţia şi P.N. Marinescu, 1993, citaţi de M.M. Duda, 2012). Umiditatea relativă a aerului optimă
în timpul dospirii este de 75 - 85 % (chiar până la 95 % la unele tutunuri recoltate de pe terenuri mai
fertile).

Dospirea tutunului se efectuează în două etape:


- etapa I, în care umiditatea aerului este maximă (75 - 95 %), iar temperatura de 32 - 38ºC;
- etapa a II-a, în care temperatura rămâne aceeaşi, iar umiditatea aerului scade la 70 - 75 %.
La terminarea dospirii, surplusul de apă din frunze (acestea pot avea 40 - 45 % umiditate)
trebuie eliminat, mai ales la tutunurile superioare şi Virginia, pentru a se păstra culoarea galbenă
deschis.
În timpul dospirii, frunzele pot fi aşezate în şiruri, pe gherghefuri sau în „năsadă” (frunzele se
aşează pe pardoseală şi se acoperă).
 Uscarea tutunului
Uscarea naturală poate fi:
- uscarea naturală la soare (sun curing) - se aplică tutunurilor orientale, semiorientale şi
celor de mare consum, pentru fabricarea ţigaretelor. Calitatea materialului uscat la soare
este dependentă de condiţiile climatice: în anii secetoşi se obţin tutunuri deschise, cu
nuanţe verzi-brunii, iar în anii umezi se obţin tutunuri de culoare roşie sau brună;
- uscarea naturală în solarii - dă rezultate bune; se obţin tutunuri colorate uniform în
galben şi într-un interval de timp mai redus cu 3 - 5 zile (fig. 11.4, după I. Borcean şi
Fl. Imbrea, 2005, citaţi de M.M. Duda, 2012);

Fig. 11.4. Solar pentru uscarea tutunului

148
- uscarea naturală la umbră şi curenţi de aer (air curing) - se foloseşte la tutunurile pentru
ţigări de foi şi la soiul Burley. Uscătoriile se construiesc din cărămidă sau scândură, cu
lăţimea de 6 m şi înălţimea de 5 - 6 m, prevăzute cu geamuri laterale şi deschideri în
acoperiş, pentru ventilaţie. Durata uscării este de 4 - 6 săptămâni la temperatura de 32 -
35ºC şi umiditatea relativă de 85 - 95 % (care se va diminua la 80 - 90 % în cazul unor
temperaturi mai scăzute şi de numai 65 - 70 % în cazul soiului Burley).
Uscarea artificială:
- uscarea la căldură artificială, specifică tutunurilor Virginia - se realizează în uscătorii
speciale, prevăzute cu instalaţii de încălzire şi ventilaţie. Prin această metodă se obţin
circa 50 - 70 % foi de calitatea I, faţă de numai 10 - 12 % în cazul uscării naturale.
Întregul proces de dospire şi uscare artificială durează 96 - 120 ore, în funcţie de
caracteristicile tutunului şi condiţiile de uscare;
- uscarea la foc direct (flue-curing), practicată la tutunurile de tip Virginia (pentru ţigarete
superioare) şi la cele orientale;
- uscarea în masă compactă (bulk-curing), practicată la tutunurile Virginia, dar şi la
tutunurile orientale;
- uscarea la foc direct (fire-curing), folosită la tutunurile Kentucky, Virginia dark şi Tennesee.
Se foloseşte căldura directă şi fumul, la maximum 38°C; durează câteva săptămâni;
- uscarea mixtă se realizează vara şi constă în dospirea naturală a frunzelor şi uscarea lor cu
căldură artificială, ceea ce măreşte randamentul uscătoriilor la 30 - 40 % (I. Borcean şi
Fl. Imbrea, 2005).
- există şi alte metode de uscare, mai rar folosite: uscarea cu ultrasunete, cu raze infraroşii,
cu lămpi electrice, în vid, cu curent de înaltă frecvenţă ş.a. (Aglaia Mogârzan şi colab.,
2003; Aniţia şi Marinescu, 1993, citaţi de M.M. Duda, 2012).
Uscarea cuprinde patru etape: extinderea culorii galbene pe întreaga suprafaţă a frunzei;
fixarea culorii; uscarea limbului foliar; uscarea nervurii mediane a frunzelor.
Cea mai importantă este considerată fixarea culorii, moment în care conţinutul de umiditate al
frunzelor ajunge la 20 - 25 % (I. Borcean şi Fl. Imbrea, 2005). Fixarea culorii, decurge în mai multe
etape, la temperaturi de 43 - 50ºC. În etapa I, care durează 12 - 14 ore, are loc ridicarea temperaturii cu
1 - 1,5ºC/oră, ajungându-se până la 43ºC, concomitent cu scăderea umidităţii relative a aerului la 50 %;
la sfârşitul acestei faze, frunzele vor fi ofilite. În etapa a II-a (10 - 12 ore), de fixare a culorii,
temperatura camerei se ridică la 49 - 50ºC şi se menţine 4 - 6 ore, până când vârful şi marginile
frunzelor se usucă; umiditatea aerului scade până la 40 %. Urmează uscarea limbului foliar, la
temperaturi de 50 - 60ºC. În final, are loc uscarea nervurii principale a frunzelor, prin ridicarea
temperaturii aerului, cu 2 - 3ºC pe oră, până la 70 - 72ºC, umiditatea frunzelor ajungând la 6 - 7 %. La
această umiditate frunzele de tutun sunt casante şi, astfel, foarte greu de manipulat. De aceea, mai
departe, frunzele vor fi răcite, pentru creşterea umidităţii, sau umectate artificial prin vaporizare.

149
 Fermentarea tutunului - reprezintă totalitatea transformărilor fizice, chimice şi
biochimice care au loc în frunze, prin care se obţine un produs conservabil pe o perioadă mai lungă
(2 - 4 ani) şi cu calităţi fumative superioare. Este un proces complex cu următoarele efecte: reducerea
elasticităţii foilor; intensificarea şi uniformizarea culorii; reducerea umidităţii şi a higroscopicităţii
frunzelor; reducerea masei frunzelor şi hidrolizarea (degradarea) principalelor componente (amidonul,
clorofila, proteinele, pectinele, nicotina ş.a.) sub acţiunea enzimelor.
 Fermentarea tutunului se poate efectua pe cale naturală (metoda sezonală - de regulă,
primăvara), căldura necesară fermentării rezultând din reacţiile biochimice din frunze (umiditatea fiind
cea din mediul înconjurător), sau industrial, în camere de fermentare, în care temperatura şi umiditatea
sunt bine controlate.
 În timpul fermentării, frunzele de tutun se pot manipula sub diferite forme: în teancuri (aşa
cum sunt preluate de la cultivatori); în baluri (baloturi) (aşezate special în vederea fermentării); în
masă afânată (foi libere). Alte forme de prezentare şi manevrare a frunzelor de tutun pot fi: păpuşi
(mănunchi de 15 - 25 foi întinse, aşezate faţă la dos şi legate la bază, cu rafie sau pănuşi de porumb);
fascicule; stos (10 - 15 frunze întinse şi nelegate la tutunurile cu foaia mare şi 20 - 25 frunze la cele cu
foaia mică); strips (bucăţi de tutun cu dimensiuni de 1 - 5 cm rezultat după denervurarea foilor).
 În funcţie de tipurile şi clasele de tutun, precum şi în funcţie de destinaţia acestuia,
fermentarea se dirijează diferenţiat. Tutunurile galbene (cele orientale, Virginia ş.a.) se fermentează la
temperaturi şi umidităţi iniţiale mai mici (35 - 45°C, respectiv 16 - 18 %). Cele de culoare brună şi
verde (de mare consum) se fermentează la temperaturi mai mari (50 - 60°C) şi cu umiditatea iniţială
mare, de 20 - 24 % (sau chiar mai mult). Tutunurile roşii sunt supuse fermentării la temperaturi de 45 -
55°C, cu umiditatea iniţială a frunzelor de 18 - 22 %.
 Pentru o bună fermentare un rol important îl are oxigenul care asigură reacţiile de oxidare
ale unor compuşi. De asemenea, foarte importante sunt enzimele care participă activ la transformările
tutunului. La tutunurile de culoare deschisă acţiunea enzimelor este asociată cu procese chimice, iar la
cele de culoare închisă, cu procese microbiene, influenţate de temperatura mediului, de umiditatea
tutunului şi a aerului.
 Fermentarea tutunului are loc în 3 faze:
- faza I - ridicarea temperaturii şi umidităţii tutunului şi creşterea umidităţii aerului până
la parametrii optimi fermentării;
- faza a II-a - fermentarea propriu-zisă (stabilizarea) prin menţinerea temperaturii şi
umidităţii pe o perioadă determinată de timp;
- faza a III-a - răcirea treptată a tutunului până la temperatura mediului de fermentare.
 Valorile temperaturii şi umidităţii din timpul fermentării în funcţie de soi sunt: la soiul
Djebel, 43 - 45ºC şi 55 - 60 %; la soiul Molovata, 46 - 48ºC şi 60 - 65 %; la soiul Ghimpaţi, 50 - 52ºC
şi 60 - 65 %; la soiurile de tip Virginia, 46 - 48ºC şi 60 - 68 %, iar la soiurile Bărăgan şi Banat, 50 -

150
52ºC şi 60 - 65 %. La tutunurile pentru ţigări de foi temperatura poate ajunge la 60 - 64ºC, iar la
tutunurile inferioare până la 65 - 70ºC (Aglaia Mogârzan şi colab., 2003).
 Răcirea şi umezirea tutunului se efectuează prin coborârea temperaturii mediului cu 4 -
6ºC mai puţin decât temperatura tutunului, iar umiditatea se menţine ridicată (75 - 85 %). Operaţiunea
durează 30 - 60 ore.
 Maturarea tutunului - durează 10 - 14 zile; se efectuează în spaţii special amenajate,
unde temperatura este de 24 - 25ºC, iar umiditatea aerului de 70 - 75 %.
 Clasarea tutunului - se procedează la ridicarea conţinutului de umiditate al foilor la 14 -
16 %, prin deschiderea ferestrelor magaziilor. La clasare se au în vedere: culoarea, consistenţa,
integritatea, gradul de deprecieri mecanice, starea fitosanitară, mirosul, corpurile străine şi starea de
umiditate.
În continuare, se efectuează presarea şi cântărirea tutunului. Masa produsului se calculează
pentru 13 % umiditate. În acest fel condiţionarea tutunului este încheiată şi se poate efectua livrarea la
fabricile de ţigarete sau se păstrează în stive, pe grătare, în magazii.
 Ambalarea tutunului - se efectuează în cel mult 2 zile înaintea predării, în teancuri sau
baloturi. Teancurile au lungimea maximă de 90 cm, lăţimea în funcţie de lăţimea foilor aşezate pe
două rânduri, prinse în stinghii de lemn dreptunghiulare (suprapunându-se pe ⅓ din lungime) şi masa
de până la 40 kg. Baloturile sunt învelite în pânze, aşezarea foilor fiind identică ca şi la teancuri, cu o
masă de 20 - 30 kg (fig. 11.5, după I. Borcean şi Fl. Imbrea, 2005, citaţi de M.M. Duda, 2012).

Fig. 11.5. Baloturi de tutun


(după M.M. Duda, 2012)

◙ Păstrarea tutunului condiţionat se efectuează în încăperi răcoroase şi uscate, aşezat în


,,baschii” sau stive, formate din păpuşi, fascicule sau stosuri, aşezate pe două rânduri, cu vârfurile
suprapuse circa ⅓ din lungimea frunzelor şi cu cotoarele spre exterior, iar înălţimea să nu depăşească
50 cm. Tutunul se depozitează în compartimente diferite, în funcţie de calitatea şi umiditatea cu care
se primeşte de la producători. Spaţiile de păstrare a tutunului trebuie să fie curate şi uscate.
 Pentru depozitare se formează legături (evenghiuri) din 4 şire la tutunurile cu frunza mare,
6 şire la cele cu frunza mijlocie şi 8 şire la tutunurile cu frunza mică. Evenghiurile se îndoaie şi se
agaţă în cuie, cârlige sau şipci, astfel încât să fie la o distanţă de minimum 50 cm faţă de pardoseală

151
sau zidurile laterale şi cu culoare de circulaţie din 4 în 4 m, pentru verificarea păstrării. Deoarece în
timpul depozitării se uniformizează culoarea foilor prin dispariţia nuanţelor verzi, se recomandă ca
evenghiurile formate din foi mai consistente, cât şi cele din foi cu nuanţe verzui să fie aşezate înspre
mijlocul stivei.
 Depozitarea şi păstrarea tutunului fermentat se efectuează în stive. Balurile se aşează
suprapuse în 4 rânduri, unele peste altele. Aşezarea balurilor se efectuează pe grătare sau poduri,
lăsându-se spaţii de circulaţie între ele. Remanierea stivelor se efectuează la fiecare 3 luni, la începutul
depozitării tutunului, şi mai rar, la 6 - 12 luni, la tutunul depozitat de mai mult timp, la care procentul
de umiditate este scăzut.
 Pe întreaga perioadă până la livrare se efectuează controale periodice în care şirurile se
verifică să nu apară mucegaiuri, în special la nervura mediană care trebuie să fie bine uscată.
 Toate manipulările se impune a fi efectuate cu deosebită atenţie pentru a preveni zdrobirea
foilor, deoarece tutunul uscat are un conţinut de numai 7 - 10 % umiditate şi nu trebuie să depăşească
12 %. Umiditatea optimă a aerului din magazii este de 60 - 65 % (I. Borcean şi Fl. Imbrea, 2005, citaţi
de M.M. Duda, 2012).
 Pentru o păstrare cât mai îndelungată se recomandă ca umiditatea relativă a aerului în
spaţiul de depozitare să nu depăşească 75 %.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţii etapele condiţionării plantelor medicinale şi principalii parametri de organizare şi


efectuarea procesului:
Răspuns:
 Condiţionarea materialului vegetal cu utilizare medicinală şi aromatică cuprinde: curăţirea
materiei prime (înlăturarea corpurilor străine şi a părţilor de plante necorespunzătoare); uscarea (la
soare; la umbră - în aer liber sau în încăperi; uscarea mixtă; uscarea artificială - temperaturile
recomandate evită deprecierea calităţii); clasarea pe loturi, în funcţie de rezultatele determinărilor de
calitate (examen organoleptic, corpuri străine, umiditate, principii active); ambalarea (în funcţie de
cantitate, specie, organul folosit).

2. Descrieţi măsurile specifice ale condiţionării şi păstrării tutunului:


Răspuns:

152
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Pentru a nu afecta calitatea materialului vegetal, temperaturile maxime la uscarea plantelor
medicinale şi aromatice conţinând uleiuri volatile (Lavandula, Achillea, Tagetes ş.a.) nu
trebuie să depăşească:
a) 50 - 60oC.
b) 10 - 15oC.
c) 30 - 35oC.
d) 80oC.
Rezolvare: c

De rezolvat:
2. Operaţiunea de bonitare (clasare) a conurilor de hamei ţine cont de următoarele
caracteristici:
a) Conţinutul în corpuri străine, umiditate, masa hectolitrică.
b) Caracteristicile conurilor (culoare, aromă, mărime, construcţie, integritate).
c) Conţinutul în substanţe higroscopice şi nehigroscopice.
d) Lăţimea, lungimea şi diametrul.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

11. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării plantelor medicinale, hameiului şi tutunului


11.1. Condiţionarea şi păstrarea plantelor medicinale
a) Condiţionarea - curăţarea, uscarea, clasarea, ambalarea.
b) Păstrarea - spaţii, ambalaje, durate.
11.2. Condiţionarea şi păstrarea hameiului
a) Condiţionarea - curăţarea, uscarea, climatizarea, bonitarea, ambalarea.
b) Păstrarea – în vrac, prin refrigerare, presare; spaţii; condiţii de păstrare.
11.3. Condiţionarea şi păstrarea tutunului
a) Condiţionarea (la rece, la cald) - dospirea, uscarea, fixarea culorii, fermentarea, maturarea
tutunului, clasarea, ambalarea.
b) Păstrarea - spaţii şi condiţii necesare; pentru frunze şi pentru tutunul fermentat.

153
TEST RECAPITULATIV
Precizaţi care este principalul obiectiv al Aducerea produselor la condiţiile de puritate a
curăţirii preliminare a boabelor de cereale pentru păstrare îndelungată sau livrare
(precurăţirea): Atingerea unei calităţi superioare b
Reducerea conţinutului în corpuri străine uşor c
separabile (resturi vegetale, impurităţi minerale)
Realizarea unor loturi de boabe cât mai uniforme d
(de exemplu, sortarea materialului semincer)
Dintre consecinţele negative ale uscării Accelerarea încolţirii boabelor a
forţate a boabelor de cereale menţionate Compactarea straturilor exterioare ale boabelor b
mai jos, există una care nu se încadrează Denaturarea proteinelor c
în aceste categorii: Denaturarea enzimelor d
Agregatul Granifrigor, existent în dotarea Uscarea artificială a produselor agricole boabe a
unor unităţi economice implicate în Aerarea activă a produselor agricole b
condiţionarea şi păstrarea produselor Răcirea produselor agricole boabe, cu deosebire a c
agricole boabe, este destinat, în principal, celor recoltate vara
pentru: Aerarea „în ploaie” a produselor depozitate în d
celule de siloz
Aerarea activă este o metodă de: Păstrare a cerealelor a
Condiţionare a cerealelor b
Condiţionare şi păstrare a cerealelor c
Metoda nu este utilizată la condiţionarea şi d
păstrarea cerealelor
Sub astectul consumurilor de energie, şi Uscarea „la rece” a
pentru diminuarea risurilor de depreciere Uscarea „la cald” b
a calităţii, cea mai eficientă metodă de Uscarea naturală prin solarizare şi lopătare c
uscare a cerealelor se consideră că este: Uscarea naturală în spaţii de depozitare, la umbră d
La stabilirea umidităţii de păstrare a Mărimea seminţelor a
seminţelor oleaginoase se ţine cont, în Conţinutul în ulei (lipide) b
principal, de: Conţinutul în celuloză c
Procentul de coji d
Ordinea descrescândă corectă în funcţie Ricin, floarea-soarelui, soia a
de umiditatea de păstrare a speciilor Soia, floarea-soarelui, rapiţă b
oleaginoase sau leguminoase de mai jos Floarea-soarelui, ricin, soia c
este: Şofrănel, floarea-soarelui, soia d
Un obiectiv specific al condiţionării şi Impurităţilor organice şi a seminţelor decojite sau a
păstrării seminţelor de floarea-soarelui vătămate (fisurate)
este eliminarea: Seminţelor pătate b
Seminţelor aparţinând altor hibrizi sau soiuri c
Seminţelor de floarea-soarelui sălbatică din d
floarea-soarelui cultivată
Sensibilitatea la fisurare şi spargere, care Seminţelor oloeaginoase a
trebuie avută în vedere la recoltarea şi Seminţelor de leguminoase b
manipularea mecanică a seminţelor este o Atât a seminţelor de oleaginoase, cât şi a celor de c
caracteristică a: leguminoase
Nu este o caracteristică a acestor specii d
Dintre procesele care se intensifică în Veștejirea şi pierderea turgescenţei rădăcinilor a
rădăcinile de sfeclă pentru zahăr după Acumularea glucidelor b
îndepărtarea la recoltare a fruzelor şi Transformarea amidonului în glucide mai simple c
coletelor fac parte: Creşterea conţinutului în apă d
Dintre metodele de depozitare a rădăcinilor Depozitarea în câmp a
de sfeclă, cea mai eficientă metodă sub Depozitarea de recepţie, în incinta staţiilor CF b
aspectul protejării calităţii este: Depozitarea în silozuri c
Depozitarea în incinta fabricilor de zahăr, pe d
platforme

154
În tehnologiile moderne, butaşii de sfeclă, Depozite climatizate a
pentru cultura semincerilor, se păstrează Silozuri îngropate b
în: Silozuri semiîngropate c
Silozuri la suprafaţa solului d
Uscarea la soare a materialului vegetal cu Materialul vegetal conţinând alcaloizi, substanţe a
utilizare aromatică şi medicinală este tanante, precum şi organele de plantă cu ţesuturi
recomandată doar pentru: dure (rădăcini, rizomi ş.a.)
Frunze şi herba, indiferent de principiile active b
conţinute
Flori şi inflorescenţe, indiferent de principiile c
active conţinute
Numai pentru materialul vegetal conţinând uleiuri d
volatile, arome şi coloranţi
Temperatura de uscare în masa de 10 - 15oC a
seminţe de cereale destinate însămânţării 80oC b
nu trebuie să depăşească: 40oC c
60 - 65oC d
La aerarea produselor agricole boabe Alimentarea specifică a
depozitate în celule de siloz, cantitatea de Grosimea stratului de produse b
aer se exprimă prin: Umiditatea şi temperatura produselor c
Numărul schimburilor de aer d
„Front de răcire” este denumit: Zona intermediară, de tranziţie, în care produsul a
este în curs de răcire şi uscare, la aerarea activă
Stratul de produse agricole boabe (cereale) a cărui b
temperatură a scăzut pe timpul nopţii
Legumele şi fructele la începutul congelării c
Aerul condiţionat în echipamentele de refrigerare d
şi insuflat în masa de produse
Sensibilitatea seminţelor de soia la Seminţele calde şi umede a
manipulări mecanice este mai accentuată Seminţele reci şi uscate b
la: Seminţele cu conţinut ridicat în lipide şi proteine c
Seminţele galbene cu hilul negru d
La unităţile economice de prelucrare Lungimea totală a plantei de in a
primară a inului pentru fibre ajung Lungimea părţii ramificate b
plantele recoltate prin smulgere şi la care Lungimea de la colet până la prima ramificaţie c
lungimea tehnică reprezintă: Lungimea tulpinii de la colet până la inserţia d
primei frunze
Bonitarea chimică a conurilor de hamei Conţinutul conurilor în substanţe amare, apă şi ulei a
ţine cont de: volatil
Conţinutul conurilor în săruri minerale şi celuloză b
Mărimea, culoarea şi construcţia conurilor c
Fineţea rahisului şi integritatea conului d
Dospirea este un proces de condiţionare a Uscarea naturală a frunzelor a
frunzelor de tutun în anumite condiţii de Răcirea şi creşterea umidităţii b
umiditate şi temperatură, prin care se Îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii frunzelor c
realizează: Reducerea elasticităţii şi degradarea proteinelor şi d
nicotinei

155
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII
CARTOFILOR ŞI PRODUSELOR HORTICOLE

Tema nr. 12
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII
TUBERCULILOR DE CARTOF

Unităţi de învăţare:
 Condiţionarea tuberculilor de cartof.
 Păstrarea tuberculilor de cartof.

Obiectivele temei:
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor condiţionării tuberculilor de cartof;
- să cunoşteţi cerinţele păstrării tuberculilor de cartof faţă de factorii interni, de mediu şi
tehnologici şi în funcţie de destinaţia recoltei.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea Fl., Matei Gh., Timar A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Morar G., Robu T., Ştefan M., Tabără V., Axinte M., Borcean I., Cernea S., 2012.
Fitotehnie. Vol. II. Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti.
3. Donescu V., 1977. Înfiinţarea unui spaţiu pentru păstrarea cartofului. Revista „Cartoful în
România”, Vol. 7, Nr. 4, Braşov.
4. Morar G., 1999. Cultura cartofului. Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca.

! ! ! Procesele de condiţionare şi păstrare a tuberculilor de cartof trebuie să asigure condiţii


optime pentru menţinerea acestora sănătoşi, neîncolţiţi, turgescenţi, cu bune însuşiri culinare - la
producţia pentru consum şi o bună capacitate de încolţire - la cartoful de sămânţă (M.M. Duda, 2012).

156
12.1. Condiţionarea tuberculilor de cartof

Condiţionarea la cartof cuprinde (după M.M. Duda, 2012):


◙ Zvântarea tuberculilor - este necesară pentru a preveni îmbolnăvirea tuberculilor cu
diferite boli (mană, putregai uscat, putregai umed, râie neagră ş.a.). Tuberculii trebuie să fie bine
zvântaţi la introducerea în depozit. În acest scop, sunt necesare recoltarea şi transportul tuberculilor pe
timp relativ uscat. De cele mai multe ori, zvântarea tuberculilor are loc în timpul recoltării,
transportului şi manipulării la sortare şi calibrare.
◙ Sortarea-Calibrarea – constau în înlăturarea corpurilor străine din masa de tuberculi (resturi
vegetale, pietre, bulgări de pământ ş.a.) şi împărţirea tuberculilor pe categorii de mărime (fracţii de
calibrare). La sortare se înlătură şi tuberculii bolnavi, cei cu colţi filoşi, se rup şi se elimină colţii lungi,
etiolaţi, precum şi tuberculii din alte soiuri (cu altă culoare a cojii). Sortarea trebuie efectuată imediat după
recoltare, pe trei categorii: tuberculi mari, pentru consum (> 55 mm diametru); tuberculi de sămânţă (între
25 mm şi 55 mm); tuberculi mici, în scop furajer (< 25 mm). Primăvara, cartoful pentru sămânţă se
sortează din nou. Sortarea se poate efectua în spaţiile de păstrare (depozite, beciuri) sau lângă silozurile de
pământ, când temperaturile sunt pozitive şi vremea frumoasă. Eliminarea tuberculilor bolnavi cu boli de
putrezire (putregai umed, putregai uscat, mană) reprezintă şi o măsură de prevenire a infecţiilor timpurii din
câmp. Sortarea se efectuează (îndeosebi când se folosesc maşini în acest scop) concomitent cu calibrarea.
◙ Calibrarea pe fracţii de mărime se efectuează, de regulă, mecanizat (cu site cauciucate, cu
ochiuri pătrate), mai ales la tuberculii de sămânţă. Maşinile de calibrat tuberculi au o precizie ridicată
şi productivitate mare faţă de calibrarea manuală, care este costisitoare, de durată şi mai puţin exactă.
Calibrarea trebuie efectuată numai la temperaturi de minimum 10 - 12oC în masa tuberculilor, pentru a
reduce vătămările interne, ce duc ulterior la înnegrirea pulpei (după M.M. Duda, 2012);
 la cartoful pentru sămânţă sunt admise maximum 1 % impurităţi la categoriile Prebază
şi Bază (Clasele SE şi E) şi 2 % la categoria Certificată (Clasele A şi B). Conform
normelor în vigoare, calibrarea fracţionată a cartofului de sămânţă în ţara noastră
cuprinde următoarele fracţii de mărime (diametrului mic al tuberculului = grosime):
fracţia 1 cu Ø 25 - 35 mm; fracţia 2 cu Ø 35 - 45 mm; fracţia 3 cu Ø 45 - 55 mm;
fracţia 4 cu Ø 55 - 75 mm (Ordinul MADR 1266/2005);
 calibrarea contribuie la o mai bună calitate a plantatului - viteză mai mare la
funcţionarea maşinii de plantat şi o uniformitate mai bună a culturii. Din cauza
mărimii diferite, tuberculii din diferitele fracţii vor produce un număr variabil de
colţi/tubercul şi, ca urmare, necesită densităţi diferite la unitatea de suprafaţă pentru a
optimiza numărul de tulpini principale în cultură şi analiza suprafaţa foliară optimă.
Fiecare fracţie de mărime se plantează separat, cu reglajele corespunzătoare la
maşinile de plantat, stabilind densitatea optimă de tuberculi la hectar în funcţie de

157
mărimea tuberculilor, destinaţia culturii (consum, sămânţă), astfel ca norma de
plantare să fie economică, iar dezvoltarea plantelor maximă.
◙ Spălarea tuberculilor - se efectuează la cartoful pentru consum sau pentru industrializare.
Sunt folosite instalaţii speciale, iar la terminarea spălării tuberculii sunt zvântaţi cu ajutorul unui jet de
aer. De obicei, la cartoful cultivat pe soluri uşoare, nisipoase, această operaţiune nu este necesară.
◙ Ambalarea tuberculilor - se efectuează mai ales în cazul livrării pentru vânzare cu
amănuntul, la magazine, sau în cazul vânzării ca sămânţă. Pentru consum ambalajele pot fi de la 2 - 3 kg
până la 40 kg, iar pentru sămânţă, de obicei de 25 - 40 kg. Se folosesc, frecvent, saci din plasă de
plastic de diferite culori.

Fig. 12.1. Ambalarea tuberculilor Fig. 12.2. Ambalarea tuberculilor de cartof


de cartof la recoltare (original) în saci de plasă (original)

12.2. Păstrarea tuberculilor de cartof

12.2.1. Aspecte generale

! ! ! Păstrarea tuberculilor de cartof este dificilă datorită conţinutului mare în apă şi perioadei
lungi de păstrare (5 - 7 luni, chiar 9 luni). Păstrarea este necesară pentru asigurarea continuă a
consumului în alimentaţie, pentru sămânţă şi pentru utilizarea eşalonată la industrializare sau ca furaj.
La o păstrare necorespunzătoare, tuberculii îşi modifică aspectul şi compoziţia chimică, pot fi atacaţi
de boli sau se pot deshidrata, rezultând pierderi cantitative şi calitative. În condiţii normale de păstrare,
în depozite obişnuite, pierderea medie la păstrarea cartofului este de 8 - 12 %, iar dacă nu se realizează
parametrii optimi de păstrare pierderile pot fi de 20 - 25 % sau chiar mai mult. Cea mai bună păstrare
se realizează în depozite cu atmosferă controlată (depozite frigorifice) în care pierderile au scăzut la
4 % (după Gh. Bîlteanu, 1993, citat de Aglaia Mogârzan şi colab., 2003, şi M.M. Duda, 2012).

Procesele fizice, biochimice şi microbiologice în timpul păstrării:


 evapotranspiraţia - procesul prin care tuberculii de cartof se deshidratează, se veştejesc şi
se zbârcesc. Apa rezultată se poate depune la suprafaţa grămezii depozitate, stimulând
dezvoltarea microorganismelor patogene. Pe de altă parte, păstrarea conţinutului de apă în
tuberculi este utilă pentru menţinerea calităţii acestora;

158
 respiraţia - duce la descompunerea lentă a substanţelor organice (în primul rând a
glucidelor) rezultând căldură, dioxid de carbon şi apă. Procesul este mai intens la
tuberculii veştejiţi, răniţi, bolnavi sau imaturi şi conduce la scăderea accelerată a
substanţelor de rezervă, micşorarea valorii alimentare şi a rezistenţei la păstrare.
Modificarea compoziţiei chimice constă în schimbarea raportului amidon/zahăr, în
favoarea celui din urmă (creşterea conţinutului în zaharoză, glucoză şi fructoză) (Aglaia
Mogârzan şi colab., 2003);
 încolţirea - poate avea loc la tuberculii maturi (care şi-au încheiat perioada de
postmaturaţie) şi la temperatura mediului de minimum 5 - 6ºC. La încolţire, respectiv la
creşterea colţilor, se intensifică mult respiraţia şi are loc un consum accelerat de substanţe
de rezervă, depreciindu-se calitatea culinară şi capacitatea de încolţire a tuberculilor;
 activitatea microorganismelor existente în depozit pe tuberculi (mai ales pe cei bolnavi şi
pe impurităţi - pământ, resturi vegetale ş.a.) depinde de parametrii din mediul de păstrare:
temperatură, umiditate, procentul de oxigen şi pH. Temperatura optimă pentru dezvoltarea
majorităţii microorganismelor este de 15 - 35ºC şi activitatea acestora scade odată cu
scăderea temperaturii, întrerupându-se aproape de 0ºC. Acţiunea agenţilor patogeni are loc
mai ales pe tuberculii tăiaţi, zgâriaţi şi loviţi la recoltare sau în timpul manipulării.
Procesele microbiologice pot fi mult reduse dacă se menţin tuberculii cu peridermul intact,
dacă se păstrează în medii dezinfectate şi în condiţii de temperatură şi umiditate
neprielnice pentru microorganisme (Aglaia Mogârzan şi colab., 2003, citaţi de M.M. Duda,
2012).
Păstrarea tuberculilor de cartof este influenţată de:
 Factorii externi (de mediu):
 temperatura - influenţează direct proporţional ritmul respiraţiei. Intervalul optim de
temperatură pentru păstrarea cartofului este de 1 - 3ºC la cei pentru sămânţă, 3 - 5ºC la cei pentru
consum, 5 - 6ºC la cei pentru semipreparate - pommes frittes şi 8 - 10°C la cei pentru cips (cu
inhibitori de încolţire). La temperaturi negative, tuberculii îngheaţă. S-a constatat, însă, că şi la o
îngheţare de -4ºC şi chiar -6ºC, timp de 3 - 5 ore şi revenirea lentă a temperaturii (fără ca tuberculii să
fi fost mişcaţi) aceştia nu s-au depreciat. Cele mai mici pierderi la păstrarea tuberculilor se
înregistrează când la depozitare, timp de 5 - 10 zile, temperatura se menţine la 10 - 15ºC, după care se
va coborî treptat la 2 - 4ºC, limite la care se menţine temperatura pe toată perioada păstrării. La
temperaturi îndelungate de 4 - 5°C creşte conţinutul de zahăr reducător din tuberculi, ce determină
brunificarea cartofilor pai (pommes frites) şi a cipsului.
La temperaturi între 0ºC şi 1ºC are loc „îndulcirea” tuberculilor de cartof prin transformarea
amidonului în zahăr. Această transformare are efect asupra gustului preparatelor din aceşti cartofi.
Dacă tuberculii îndulciţi sunt ţinuţi timp de 5 - 14 zile la temperaturi de 15 - 23ºC revin la gustul
normal datorită resintetizării amidonului (Aglaia Mogârzan şi colab., 2003).

159
 umiditatea relativă a aerului - trebuie să fie în prima perioadă de păstrare, de 70 - 80 %
(pentru zvântarea tuberculilor şi vindecarea rănilor), iar apoi de 85 - 93 %, la păstrarea propriu-zisă.
Aceasta se poate regla prin stropirea pardoselei sau a pereţilor cu apă (dacă umiditatea este prea
scăzută) sau prin instalarea în depozit a unor vase cu substanţe higroscopice (var nestins, clorură de
calciu ş.a. (când umiditatea este prea mare) (M.M. Duda, 2012);
 compoziţia aerului optimă - din spaţiile de depozitarea a tuberculilor de cartof trebuie să
fie mai săracă în oxigen (11 - 13 %) şi mai bogată în dioxid de carbon (circa 3 %), aceasta frânând
respiraţia şi dezvoltarea micoorganismelor. Această compoziţie a aerului se crează în mod natural în
spaţiile de depozitare închise datorită procesului de respiraţie. Aerul folosit pentru ventilarea masei de
tuberculi trebuie să fie mai rece decât cartofii pentru a nu se forma condens;
 lumina - determină scurtarea repausului germinativ, grăbeşte încolţirea şi determină
înverzirea tuberculilor şi acumularea de solanină. De aceea se preferă păstrarea la întuneric a
cartofului. La tuberculii pentru sămânţă se recomandă menţinerea la lumină (călirea la lumină) timp de
4 - 5 zile înainte de depozitare pentru formarea de clorofilă şi solanină care stânjenesc dezvoltarea
paraziţilor, ducând la o mai bună păstrare.
 Factorii interni (ce ţin de tuberculi) sunt (M.M. Duda, 2012):
 starea fitosanitară a tuberculilor - în cazul existenţei de tuberculi bolnavi, va avea loc
îmbolnăvirea în masă a tuberculilor din vecinătatea focarului de infecţie; de aceea, trebuie efectuată o
selecţie riguroasă a tuberculilor înainte de depozitare;
 soiul - poate influenţa păstrarea tuberculilor prin însuşirile sale biologice. Unele soiuri
sunt mai sensibile la boli, au o perioadă de repaus germinal mai scurtă, peridermul mai fragil,
păstrându-se mai greu. Alte soiuri dimpotrivă, au peridermul mai gros, perioada de postmaturaţie mai
lungă, se păstrează mai uşor.
Repausul germinativ la tuberculii de cartof variază între 70 şi 100 zile (după M. Berindei,
1997; Aglaia Mogârzan şi colab., 2003, citaţi de M.M. Duda, 2012). Pentru prelungirea duratei de
postmaturaţie şi întârzierea sau oprirea creşterii colţilor sunt recomandaţi inhibitori de încolţire: I.P.C.
(izopropil N-fenil carbamat), C.I.P.C. (cloroizopropil N-carbamat), esterul metilic al acidului alfa-
naftil acetic (MENA), cunoscute sub denumiri comerciale ca LUXAN, ROMLUXAN, SUPERSTOP,
ANTISPROUT SC, SPROUT NIP, TALENT (pe bază de carvonă), CARTOFIN, SOLENID (2 kg/t),
KEIM STOP (1 kg/t) ş.a., administraţi prin prăfuire sau aerosoli prin sistemul de ventilare.
 compoziţia chimică - a tuberculilor influenţează păstrarea în funcţie de concentraţia
anumitor componente. Astfel: procentul mai mare de amidon favorizează păstrarea, conţinutul în
proteine nu are efect în păstrare, iar conţinutul ridicat în apă este defavorabil păstrării.
 Tehnologia de cultivare:
 data plantării şi recoltării - întârzierea plantării duce, de regulă, la pierderi de peste 22 %
la păstrare. Recoltarea în a doua parte a epocii optime poate duce la micşorarea pierderilor cu 3 - 12 %.

160
Tuberculii trebuie să fie complet maturi, cu suberul bine format. Nu se vor efectua recoltarea sau
transportul pe ploaie sau în zile cu temperatura mai scăzută de 4ºC;
 irigarea - are efect nefavorabil asupra păstrării, prin reducerea duratei acesteia şi creşterea
procentului de încolţire mai ales când ultima udare se efectuează prea aproape de recoltat (2 - 3
săptămâni). Cartofii produşi în ani secetoşi, cu deficit hidric în sol, neturgescenţi, zbârciţi sunt, de
asemenea, greu de păstrat;
 fertilizarea - dozele mari de azot sau de gunoi de grajd sunt nefavorabile păstrării.
Fertilizarea echilibrată cu îngrăşăminte organice şi/sau minerale este benefică păstrării;
 recoltarea, transportul şi depozitarea provizorie - nu trebuie efectuate pe vreme ploioasă
sau geroasă. Distrugerea mecanică sau chimică a vrejilor cu 5 - 10 zile înainte de recoltare este
benefică pentru prevenirea infectării tuberculilor cu mană şi pentru favorizarea suberificării acestora.
Se recomandă recoltarea la o temperatură a aerului de minimum 7ºC, când tuberculii se dislocă cu
uşurinţă, fără vătămări mecanice. În loturile semincere de cartof, plantele virozate se vor smulge şi se
ard. La recoltare, transport şi manipulare se vor evita lovirea inutilă şi vătămarea tuberculilor.

12.2.2. Păstrarea cartofilor pentru consum

 Păstrarea în depozite frigorifice - este o metodă modernă şi sigură de păstrare,


micşorând considerabil pierderile faţă de păstrarea prin ventilaţie mecanică şi asigurând păstrarea
tuberculilor cu 2 luni mai mult. În 6 luni de păstrare, pierderile pot fi de 5 - 8 % din masa de tuberculi.
Necesită cheltuieli mai mari pentru construcţia şi funcţionarea depozitului. Un astfel de depozit se
poate întâlni la ICDCSZ Braşov (fig. 12.3).

Fig. 12.3. Depozit frigorific


(după M.M. Duda, 2012)

 Păstrarea în depozite de tip hală - implică costuri mai scăzute, folosind numai
ventilatoare care dirijează aerul prin partea de sus a masei depozitate. În depozit sunt monitorizate
permanent temperatura şi umiditatea aerului şi controlul acestora este realizat de un sistem
computerizat care comandă pornirea ventilatoarelor în momentele din zi când parametrii de
temperatură şi umiditate a aerului de afară corespund introducerii lui în depozit. Tuberculii pot fi
depozitaţi în saci sau în boxpaleţi (fig. 12.4 şi fig. 12.5).

161
Fig. 12.4. Păstrarea cartofilor în hală Fig. 12.5. Boxpaleţi pentru păstrarea
(original) tuberculilor (original)

În cazul apariţiei în masa de cartofi a condensului persistent sau a focarelor de depreciere


(putrezire), tuberculii trebuie sortaţi şi mutaţi, iar celula respectivă va fi curăţată şi dezinfectată.
Cu 10 - 12 zile înainte de eliberarea celulelor frigorifice, temperatura va creşte treptat la 8 -
10ºC.
 Păstrarea tuberculilor de cartof în macrosilozuri - este preferată de mulţi producători
datorită simplităţii sistemului, a dotării minime necesare şi a costurilor mai scăzute de întreţinere.
Macrosilozurile sunt construite la suprafaţa solului, cu lăţimea de 6 m (uneori chiar 12 m), înălţimea
vracului de 3 - 3,5 m (4 m), lungimea de până la 35 m şi capacitatea de depozitare putând fi de 300 -
1.000 tone tuberculi. Macrosilozurile se pot amplasa şi în spaţii acoperite - magazii, şoproane, saivane
ş.a. (după M. M.Duda, 2012).
Spaţiile de depozitare, ambalajele, materialele şi utilajele folosite trebuie să fie curate şi
dezinfectate înainte, precum şi în timpul depozitării, când este cazul.
 În cantităţi mai mici cartoful se poate păstra în pivniţe, bordeie sau în adăposturi
temporare (silozuri, şanţuri, gropi ş.a.).

12.2.3. Păstrarea cartofilor de sămânţă

Materialul săditor pentru plantarea cartofului (cartof de sămânţă) se păstrează în condiţii


optime în celule frigorifice, la temperaturi de 1 - 3ºC şi umiditatea relativă a aerului de 85 - 95 %. În
asemenea condiţii, tuberculii pot fi păstraţi 8 - 9 luni, până la plantare. Nu se folosesc substanţe
inhibitoare sau tratamente împotriva încolţirii. În timpul păstrării, temperatura poate scădea până la
1ºC („îndulcirea” tuberculilor nu afectează capacitatea de încolţire a acestora). Scoaterea tuberculilor
din siloz se efectuează cu circa 30 zile înaintea plantării, pentru pregătirea acestora prin condiţionare şi
calibrare.

162
12.2.4. Păstrarea cartofilor destinaţi industrializării

Pentru industrializare (pentru cips, pommes frites, fulgi, bucăţi deshidratate, făină, pentru
congelare, conserve sau alte preparate sau semipreparate), tuberculii de cartof trebuie să îndeplinească
anumite cerinţe de mărime, formă, compoziţie chimică, însuşiri culinare şi tehnologice (gust, aromă,
textură, rezistenţă la fierbere ş.a.). La această categorie de cartof se va preveni, în timpul păstrării,
acumularea glucidelor hidrosolubile („îndulcirea” tuberculilor). Pentru industrializare se preferă
soiurile de cartof mai rezistente la manipulare şi păstrare, cu repaus germinativ mai îndelungat, ce se
pot păstra la temperaturi mai ridicate, de 5 - 6ºC, şi umiditate relativă a aerului de 85 - 90 %. Pentru
cips tuberculii se pot păstra chiar la temperaturi de 8 - 10ºC, cu aplicarea de inhibitori de încolţire şi
regim de ventilare mai îndelungat (Van der ZAAG, 1992, citat de M.M. Duda, 2012).

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt factorii externi care influenţează păstrarea tuberculilor şi explicaţi, pe
scurt, influenţa acestora:
Răspuns:
 Temperatura influenţează ritmul respiraţiei şi poate influenţa compoziţia chimică a tuberculilor
(de exemplu, conţinutul în zahăr reducător); umiditatea relativă a aerului trebuie să fie ridicată,
pentru ca tuberculii să-şi păstreze turgescenţa; compoziţia aerului trebuie să fie mai bogată în dioxid
de carbon pentru a frâna respiraţia şi dezvoltarea mucegaiurilor; lumina - păstrarea la întuneric este
de dorit pentru cartoful de consum sau industrial, pentru menţinerea repausului germinativ şi
împiedicarea înverzirii tuberculilor.

2. Precizaţi care sunt factorii interni care influenţează păstrarea tuberculilor, şi explicaţi, pe
scurt, influenţa acestora:
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Calibrarea tuberculilor de cartof contribuie la:
a) O mai bună calitate a plantatului şi o uniformitate mai mare a culturii.
b) Prevenirea accelerării îmbolnăvirii tuberculilor.

163
c) Stimularea formării colţilor.
d) Acumularea unei cantităţi mai mari de solanină.
Rezolvare: b

De rezolvat:
2. Temperatura optimă pentru păstrarea tuberculilor destinaţi pentru plantat este de:
a) 1 - 3oC.
b) 8 - 10oC.
c) 3 - 5oC.
d) 10 - 15 oC.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

12. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării tuberculilor de cartof


12.1. Condiţionarea tuberculilor de cartof
a) Zvântarea. Sortarea-calibrarea - pentru: prevenirea îmbolnăvirii tuberculilor; înlăturarea corpurilor
străine; împărţirea tuberculilor pe categorii de mărime.
b) Spălarea, ambalarea - la cartofii pentru consum şi la cei pentru industrializare.
12.2. Păstrarea tuberculilor de cartof
a) Factori care influenţează păstrarea - factori externi, factori interni, tehnologia de cultivare.
b) Cartofii pentru consum - în depozite frigorifice; în depozite tip hală; în macrosilozuri.
c) Cartofii pentru sămânţă - în optimum, în depozite frigorifice.
d) Cartofii destinaţi industrializării - cerinţe specifice, funcţie de industrializare.

164
Tema nr. 13
PARTICULARITĂŢI ALE CONDIŢIONĂRII ŞI PĂSTRĂRII
LEGUMELOR ŞI FRUCTELOR

Unităţi de învăţare:
 Operaţiuni pentru condiţionarea legumelor şi fructelor.
 Modificări biochimice din legumele şi fructele depozitate.
 Păstrarea legumelor şi fructelor.

Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi principalele operaţiuni de condiţionare a legumelor şi fructelor;
- să cunoaşteţi particularităţile tehnologice de păstrare a legumelor şi fructelor.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Toader Maria, Epure Lenuţa Iuliana, Ion V., Ionescu Alina Maria, 2014. Tehnologia
obţinerii produselor vegetale. Editura „Universitară”, Bucureşti.
2. Beceanu D., Chira A., Paşca I., 2008. Fructe, legume şi flori - metode de prelungire a păstrării în
stare proaspătă. Editura „MAST”, Bucureşti.
3. Gherghi A., Millim K., Burzo I., 1973. Păstrarea şi valorificarea fructelor şi a legumelor. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
4. Gherghi A., Iordăchescu C., 1972. Depozite pentru legume şi fructe. Editura „Ceres”, Bucureşti.

13.1. Condiţionarea legumelor şi fructelor

 Sortarea - operaţiunea prin care legumele şi fructele sunt clasate în raport cu gradul lor de
maturare, culoare, defectele existente ş.a., în diferite grupe de calitate (tab. 13.1).
 Calibrarea - operaţiunea prin care legumele şi fructele sunt separate după mărime în
conformitate cu standardele în vigoare. Operaţiunea poate fi efectuată manual (aprecierea dimensiunii
se efectuează vizual) sau mecanic (cu ajutorul maşinilor, în funcţie de dimensiunea sau greutatea
produselor).
 Curăţirea - operaţiunea efectuată de regulă manual, constituind o fază premergătoare
sortării; în funcţie de specificul legumelor şi fructelor, curăţirea constă în (Fl. Imbrea, 2012):

165
- îndepărtarea frunzelor exterioare (veştede, îngălbenite) la salată, ceapă, conopidă,
varză;
- ruperea frunzelor de pe tulpină cu o parte din codiţă la spanac, lobodă;
- tăierea la colet şi îndepărtarea frunzelor la morcovi, pătrunjel, ţelină, păstârnac, sfeclă
roşie.
Tabelul 13.1
Punctajul stabilit pentru aprecierea calităţii legumelor şi fructelor
Specificare Legume Mere, pere, Cireşe, vişine, piersici, Struguri
gutui caise, prune
Mărimea 5-1 3-1 3-1 -
Forma tipică soiului 5-1 3-1 - -
Pruina - - 3-1 3-0
Culoarea pieliţei 5-1 4-1 - -
Starea pieliţei 5-1 4-1 - -
Uniformitatea de soi 5-1 - - -
Culoarea pulpei 5-1 3-1 - -
Consistenţa pulpei 5-1 3-1 3-1 2-0
Suculenţa pulpei 5-1 3-1 3-1 2-0
Gradul de maturare 5-1 - - -
Gustul 8-1 7-1 6-1 3-0
Aroma 5-1 4-1 4-1 -
Aderenţa sâmburelui de pulpă - - 3-1 -
Raport pulpă/sâmbure - - 3-1 -
Desprinderea boabelor de pe - - - 1-0
ciorchine
Grosimea pieliţei, numărul şi - - - 1-0
mărimea seminţelor

 Spălarea şi perierea - operaţiunile au în vedere înlăturarea pământului, prafului ş.a.


Perierea se efectuează, de regulă, la mere, piersici, cartofi ş.a., cu ajutorul unor perii ştergătoare,
confecţionate din postav sau alte materiale moi, care sunt incluse în liniile de condiţionare.
 Tratarea chimică - este practicată în cazul unor produse ca mere, pere ş.a., utilizând
diverse substanţe, în vederea reducerii gradului de depreciere a fructelor în timpul păstrării.
Ceruirea - aplicarea unui strat foarte subţire de emulsie de ceară naturală, pe suprafaţa
produselor, cu rol de reducere a pierderilor de apă în timpul păstrării (cu circa 1 - 3 %), protecţie
împotriva atacului de ciuperci, dar care permite desfăşurarea procesului de respiraţie şi menţinerea
unui aspect comercial plăcut. Cantitatea de ceară necesară diferă în funcţie de dimensiunile
produsului, durata de depozitare şi substanţa folosită (de exemplu, 0,75 - 1,25 l/1 tonă de mere).
Pentru produsele care se depreciază uşor (căpşune, cireşe, vişine, conopidă), condiţionarea se
efectuează odată cu recoltarea, prin repartizarea pe categorii şi depozitarea în ambalaje diferite.
Ambalarea influenţează în mare măsură menţinerea calităţii produselor pe tot circuitul de
valorificare şi este o operaţie obligatorie pentru majoritatea fructelor şi a legumelor. În cazul unor

166
produse ca pepenii verzi, varza, cartofii etc., depozitarea, manipularea şi livrarea se pot efectua şi în
vrac.
Tabelul 13.2
Condiţii recomandate pentru transportul frigorific al legumelor şi fructelor
Produsul Condiţiile de transport (oC) pentru:
2 - 3 zile 5 - 6 zile
Temperatura Temperatura Temperatura Temperatura de
maximă la de transport maximă la transport
încărcare încărcare
LEGUME
Castraveţi 10 0 - 16 6 0 - 10
Ceapă 20 -1 ... -20 15 -1 ... -15
Conopidă 8 0-8 4 0-4
Fasole verde 10 2-8 nu se recomandă
Morcovi 20 0 - 20 20 0 - 20
Pepeni galbeni 10 10 10 10
Salată 6 0-6 4 0-4
FRUCTE
Caise 3 0-3 2
Căpşune 3 1-2 nu se recomandă transport pe o durată
Cireşe 4 0-4 mai mare de 3 zile
Mere - 3 - 10 - 3-6
Pere 5 0-5 3 0-3
Piersici 7 0-7 3 0-3
Prune 7 0-7 3 0-3
Zmeură 3 1-2 nu se recomandă transport pe o durată
mai mare de 3 zile
Struguri 8 0-8 6 0-6

13.2. Principalele modificări biochimice din legumele şi fructele depozitate

◊ Substanţele pectice - în timpul păstrării legumelor şi fructelor suferă modificări prin


reducerea conţinutului în protopectină, concomitent cu creşterea cantităţii de pectină solubilă. După
realizarea unui maximum, conţinutul în pectină solubilă scade. Transformarea substanţelor pectice are
loc sub acţiunea enzimelor, iar intensitatea este influenţată de nivelul temperaturii. Modificarea
fermităţii structo-texturale a fructelor şi legumelor din timpul păstrării este determinată de
transformarea protopectinei în pectină solubilă.
◊ Wiley şi Stembridge, 1961, A. Gherghi, 1973 (citaţi de Fl. Imbrea, 2012), menţionează o
creştere a conţinutului în celuloză în timpul păstrării, concomitent cu scăderea fermităţii structo-
texturale a ţesuturilor.
Pentru menţinerea fermităţii structo-texturale a fructelor şi legumelor se impun condiţii optime
de păstrare, caracteristice pentru fiecare specie şi soi.

167
◊ Fl. Imbrea arată că, în condiţii de anaerobioză, în unele fructe şi legume depozitate are loc
acumularea alcoolului etilic şi a aldehidei acetice. Acumularea de alcool etilic în proporţie de peste
0,3 % şi a aldehidei acetice în concentraţie de peste 0,04 % este toxică, şi cauzează moartea celulelor
şi brunificarea lor. Prezenţa acestor substanţe este întâlnită frecvent în timpul depozitării strugurilor,
prunelor, merelor, portocalelor, tomatelor, tuberculilor de cartofi ş.a.
◊ Acizii organici - sunt utilizaţi în timpul păstrării fructelor şi legumelor ca substrat
respirator, iar din produşii intermediari ai oxidărilor se pot sintetiza noi substanţe. Dintre acizii
organici, cel mai uşor utilizat ca sursă de energie este acidul malic după care urmează acidul citric şi
apoi acidul tartric. Ca urmare a acestui fapt, produsele horticole cu un conţinut mai mare în acid malic
(ca merele, perele) prezintă o scădere mai pronunţată a acidităţii comparativ cu cele în care predomină
acizii citric sau tartric (lămâi, struguri ş.a.).
◊ Acidul ascorbic - din legume şi fructe scade în timpul perioadei de păstrare proporţional
cu valoarea temperaturii. Prezenţa unor compuşi, ca de exemplu, vitamina P sau substanţele tanoide
are însă un rol protector şi aceasta se concretizează în menţinerea proporţiei de acid ascorbic. În timpul
păstrării, acidul ascorbic din fructe şi legume înregistrează în anumite cazuri o uşoară creştere, cum ar
fi: la rădăcinoase şi tuberculifere la sfârşitul perioadei de păstrare, când se constată şi începutul de
încolţire, sau la merele depozitate la frig în perioada de primăvară. În general însă, scăderea
conţinutului în acid ascorbic este mai frecvent întâlnită.
◊ Conţinutul în vitamina A - este, în general, mai stabil în timpul păstrării fructelor şi
legumelor, iar cel în vitaminele D şi E se menţine, reducerile cantitative fiind mici, când păstrarea se
efectuează la temperatură coborâtă.
◊ În timpul păstrării fructelor şi legumelor are loc scăderea conţinutului în substanţe
tanoide, pigmenţi clorofilieni, proteine ş.a.
◊ Concomitent cu aceste modificări se constată şi degajarea substanţelor volatile.
Temperaturile coborâte din spaţiile de păstrare (+1°C) determină întârzierea degajării substanţelor
volatile, iar în atmosferă controlată are o acţiune de frânare asupra degajării acestor compuşi.
◊ În timpul păstrării unor produse, ca de exemplu mere, pere, banane, lămâi, portocale,
piersici, prune, tomate ş.a., are loc formarea şi degajarea de etilenă. Această substanţă se formează în
fructele aflate într-o fază mai avansată de maturitate. Prin acţiunea ei asupra fructelor nematurate se
realizează mai rapid maturitatea comercială. Etilena se formează din acizii graşi din coaja fructelor.
Temperatura mai ridicată (20°C) favorizează acţiunea etilenei în sensul grăbirii maturării fructelor; la
temperatura de 12°C efectul etilenei este încă marcant, la 7°C efectul este slab, iar la temperatura de
3°C fructele nu prezintă modificări ale metabolismului sub influenţa etilenei. În celulele de depozitare
cu atmosferă controlată, în care nu se practică schimbul de aer, conţinutul în etilenă este destul de
ridicat şi cu toate acestea maturarea fructelor nu este accelerată.
◊ Concomitent cu degradările oxidative enzimatice ale componentelor chimice din fructele
şi legumele depozitate au loc şi degradări oxidative neenzimatice (autooxidare): de exemplu,

168
râncezirea lipidelor (din nuci, alune ş.a.), care reprezintă un proces chimic de mare complexitate. Cei
mai sensibili la oxidări neenzimatice sunt acizii graşi nesaturaţi şi în special cei cu mai multe legături
duble.
◊ Pigmenţii carotenoizi - ca urmare a gradului mare de nesaturare, se pot oxida,
determinând modificări de culoare, gust şi valoare alimentară.
◊ Oxidarea neenzimatică - a substanţelor aromate din fructe şi legume are ca urmare
modificarea aromei specifice, iar uneori apariţia de gusturi străine celor caracteristice speciei sau
soiului. Acidul ascorbic se oxidează rapid, trecând în acid deshidroascorbic, apoi în acizi acetic şi
treonic, pierzându-şi astfel însuşirile vitaminice. Procesul de oxidare neenzimatică a diferitelor
componente chimice din fructe şi legume este influenţat de cantitatea de oxigen, nivelul temperaturii,
prezenţa unor metale grele cu acţiune catalitică, pH ş.a. Păstrarea la temperaturi coborâte şi în
atmosferă controlată, constituie mijloace eficace de frânare a proceselor de oxidare neenzimatică (după
Fl. Imbrea, 2012).

13.3. Păstrarea legumelor şi fructelor

13.3.1. Păstrarea legumelor (Fl. Imbrea, 2012)

 Tomate - recoltarea se efectuează pe măsura coacerii lor, în mai multe rânduri, în


momentul în care un fruct a ajuns la maturitate şi a căpătat o culoare roşie intensă. Ambalarea se
efectuează în două, maximum trei rânduri, în lăzi olandeze. Uneori roşiile se învelesc în foiţă de hârtie.
Condiţiile de păstrare sunt diferite pe faze de recoltare: în prepârgă (F1) temperatura este de 12 - 15°C,
la semipârgă (F2) sau pârgă (F3) de 10 - 12°C, iar la maturitatea de consum (F4) de 7 - 10°C.
Umiditatea relativă este de 85 - 90 %, iar circulaţia aerului va menţine uniformitatea condiţiilor
precizate. Durata păstrării la soiurile obişnuite este prezentată în tabelul 13.3.

Tabelul 13.3
Durata păstrării tomatelor în funcţie de condiţiile de păstrare
(D. Beceanu şi colab., 2008, citaţi de Fl. Imbrea, 2012)
Sursa bibliografică, anul Tipul tomatelor Condițiile de păstrare Durata (zile)
Olga Iordăchescu (1981) câmp, tardive, F1 la 12 - 15°C şi UR 85 - 90 % 20 zile
solar, Export 11, F1 la 8 - 10°C şi UR 85 - 90 % 25 zile
solar, Export II, F1 la 20 - 22°C şi UR 85 - 90 % 10 zile
seră, 5 soiuri, F1 la 4 - 6°C şi UR 85 - 90 % 16, max. 25 - 30 zile
I. Rădulescu şi colab. (1982) seră, F1 - F2 la 12 - 15°C şi UR 85 % 12 - 15 zile
seră, F3 la 8 - 10°C şi UR 80 - 85 % max. 25 - 30 (Vemone)
Mihaela Ciurel şi colab. (1989) câmp, timpurii, F1 şi
la 10°C şi UR 85 - 90 % 14 - (21) zile
vară - toamnă, F2

169
Tabelul 13.3 (continuare)
Sursa bibliografică, anul Tipul tomatelor Condițiile de păstrare Durata (zile)
A. Gherghi (1993) F1 la 13 - 20°C
F2 la 12 - 15°C 7 - 20 zile
F3 la 8 - 10°C
F4 la 8 - 12°C 5 - 10 zile
Ph. Moras şi J.Fr. Chapon (1984), F1 - F2 la 10°C şi UR 90 % 15 - 20 zile
CI. Chaux şi CI. Foury (1994) la 15°C şi UR 90 % 12 - 16 zile
la 20°C şi UR 90 % 8 - 12 zile
la 22°C şi UR 90 % 6 - 8 zile
F3 la 2 - 5°C şi UR 90 % 7 - 21 zile
la 8 - 12°C şi UR 90 % 7 - 14 zile
F4 la 2 - 10°C şi UR 90 % 7 - 14 zile

 Pătlăgele vinete - recoltarea se realizează la maturitatea de consum, iar păstrarea se


realizează la temperaturi de 7 - 10ºC şi 85 - 95 % umiditate relativă a aerului, condiţii în care vinetele
pot fi păstrate circa o săptămână.
 Ardei - momentul optim pentru recoltare este în funcţie de varietate, începând din primele
zile ale lunii iulie, până la începutul lunii octombrie la ardeiul gras, iar la cel lung şi gogoşar, de la
jumătatea lunii august până la sfârşitul lunii octombrie - începutul lunii noiembrie. Ardeii se culeg
manual, prin tăierea pedunculului. Ardeiul gras poate fi recoltat atunci când este la maturitatea tehnică
sau la maturitatea de consum (are culoarea verde), când se află în primul stadiu al procesului de
coacere (are culoarea galbenă) sau când se află la maturitatea fiziologică (are culoarea roşie).
Gogoşarii şi ardeii capia se recoltează numai la maturitatea fiziologică şi sunt destinaţi conservării.
Ardeiul iute se poate recolta atât la maturitatea tehnică, cât şi la cea fiziologică. Ardeii trebuie să aibă
o culoare vie, aprinsă, fără puncte moi sau pete, iar coada lor trebuie să fie verde şi tare, fără să dea
impresia că ar urma să se usuce. La fel ca roşiile, ardeii pot fi recoltaţi atunci când sunt coloraţi în
proporţie de 50 - 70 %. Păstrarea se realizează la 8 - 10oC la maturitatea de consum şi la 1 - 2oC la
maturitatea fiziologică, precum şi la umiditatea relativă a aerului de 93 - 96 %. Pentru ardeiul gras,
durata de păstrare este de 14 - 20 zile, iar pentru gogoşari de 40 - 45 zile.
 Fasolea, mazărea şi bobul de grădină - păstăile de fasole (verde) se păstrează la
temperatura de 1 - 2ºC şi 90 - 95 % umiditate relativă a aerului, aproximativ 2 - 3 săptămâni.
Umiditatea prea scăzută usucă produsul, iar umiditatea prea ridicată favorizează dezvoltarea
microorganismelor, care provoacă apariţia de pete dese, brune, şi înmuierea tecilor. Durata de păstrare
este influenţată în mare măsură de soiul cultivat. Seminţele de mazăre de grădină se consumă în stare
proaspătă sau conservată, recoltate înainte de ajungerea la maturitatea fiziologică. Păstrarea temporară
a păstăilor se realizează la temperatura de 0 - 0,5ºC şi 85 % umiditate relativă a aerului, aproximativ
2 - 3 săptămâni. Păstăile tinere de bob se păstrează la 6oC şi la o umiditate relativă a aerului de 95 %,
iar seminţele la o temperatură de 0 - 2oC şi umiditatea relativă a aerului de 90 - 95 %; durata de
păstrare este de 4 - 5 zile pentru păstăi şi 1 - 2 zile pentru seminţe.

170
 Bame - fructele recoltate la maturitatea de consum, cu codiţă, întregi şi nevătămate se pot
păstra timp de 1 - 2 săptămâni, la temperatura de 2 - 4oC şi umiditatea relativă a aerului de 90 %.
 Salată - operaţiile de condiţionare presupun: spălarea (creşte calitatea produsului, dar se
măreşte perisabilitatea), curăţarea (îndepărtarea frunzelor rupte), calibrarea (clasarea pe clase de
calitate în funcţie de greutate) şi ambalarea (în lăzi tip P sau folie perforată, cu căpăţânile aşezate faţă
în faţă, cu coletul la exterior). Păstrarea temporară se realizează la temperatura de 0 oC şi umiditatea
relativă a aerului de 95 - 98 %, timp de 10 - 20 zile.
 Rădăcinoase (morcovi, pătrunjel, păstârnac, ţelină pentru rădăcini, sfeclă, gulie, ridichi,
hrean). Morcovii, la temperatura de 0ºC şi la 90 - 95 % umiditate relativă a aerului pot fi păstraţi 4 - 5
luni. Ţelina, la temperatura de 0ºC şi la 95 - 98 % umiditate relativă a aerului poate fi păstrată 3 - 4
luni. Păstârnacul, la temperaturi cuprinse între -1ºC şi 0ºC şi la 90 - 95 % umiditate relativă a aerului,
poate fi păstrat circa 5 luni. Sfecla roşie, are o capacitate mai bună de păstrare, astfel că se poate păstra
3 - 4 luni la 0ºC şi la 75 - 80 % umiditate relativă a aerului; este foarte sensibilă la dezvoltarea
mucegaiurilor.
 Ceapă, usturoi, praz - ceapa se păstrează la temperaturi de 0 - 12ºC şi 65 - 70 % umiditate
relativă a aerului, timp de 6 - 7 luni. La -3ºC se poate păstra circa 8 luni, producându-se o uşoară
congelare; în acest caz, decongelarea trebuie efectuată foarte lent. În vederea valorificării, ceapa se
ambalează în saci din polietilenă perforaţi sau din plasă de sfoară. Pentru păstrare se aleg bulbii de
usturoi uscaţi, întregi, sănătoşi, iar condiţiile de păstrare sunt temperatura de 0oC şi umiditatea relativă a
aerului de 60 - 75 %. Prazul rezistă bine la păstrare, iar reuşita păstrării este asigurată atunci când aceasta
se realizează la temperatura de 0oC şi umiditatea relativă a aerului de 85 - 90 %.
 Castraveţi - sunt legume cu capacitate redusă de păstrare datorită faptului că pierd repede
apa, se zbârcesc şi îşi modifică culoarea. De asemenea, sunt sensibili la variaţiile de temperatură şi mai
ales de umiditate. La temperatura de 10ºC şi 80 - 90 % umiditate relativă a aerului pot fi păstraţi 2 - 3
săptămâni.
 Varză albă, varză roşie, conopidă - varza este, în general, rezistentă la temperaturile sub
0oC. La temperaturi de 0 - 1ºC şi 85 - 90 % umiditate relativă a aerului poate fi păstrată circa trei luni,
cu condiţia curăţirii foilor exterioare. Rezistenţă mare la păstrare au soiurile cu căpăţână densă, cu
celule mari şi membranele ţesutului parenchimatic de grosime mică, recoltate pe timp uscat, de pe
terenuri bine aprovizionate în azot. Conopida se păstrează la temperaturi pozitive, de 0 - 1ºC şi 85 -
90 % umiditate relativă a aerului, patru săptămâni şi chiar mai mult, în funcţie de soi; nu se curăţă
foile verzi exterioare.

13.3.2. Păstrarea fructelor

Păstrarea fructelor se efectuează în spaţii special amenajate sau depozite frigorifice, care
trebuie să îndeplinească anumite condiţii (tab. 13.4):

171
Tabelul 13.4
Durata de păstrare a fructelor în funcţie de temperatura şi umiditatea relativă a aerului din depozit
(după D. Beceanu şi colab., 2008, citaţi de Fl. Imbrea, 2012)
Denumirea Temperatura optimă Temperatura Umiditatea relativă Durata de
fructului de păstrare (°C) de îngheţ (°C) a aerului (%) păstrare
Mere 0…5 -1,4 85 - 90 6 - 8 luni
Pere -1 … 0 -2 85 - 90 2 - 5 luni
Prune 0 ... 1 -2 85 - 90 5 - 15 zile
Piersici 0 -1,1 85 5 - 10 zile
Caise 0,5 ... 1 -1 80 - 90 5 - 10 zile
Cireşe, vişine 0 -2 80 - 85 5 - 10 zile
Struguri -1 … 0 -2 80 - 90 2 -4 luni
Căpşune, zmeură 0 -1 85 2 - 3 zile

 Mere - în vederea depozitării, merele sunt supuse operaţiei de sortare, prin care se
urmăreşte înlăturarea celor vătămate, diforme, atacate de boli etc., realizându-se în acelaşi timp şi
precalibrarea lor (înlăturarea fructelor prea mici, cât şi a celor prea mari):
 păstrarea în depozite frigorifice cu atmosferă normală - metoda este specifică depozitelor
cu celule cuprinse între 250 şi 500 tone, şi în care se păstrează fructele unui singur soi; se pot păstra şi
două soiuri cu condiţia de a avea acelaşi grad de maturare şi aceleaşi cerinţe faţă de factorii de
păstrare. Înainte de depozitarea fructelor este obligatorie dezinfectarea spaţiilor de păstrare, a
ambalajelor, iar pentru prevenirea bolilor criptogamice se pot efectua tratamente postrecoltare:
dezinfectarea spaţiilor cu soluţii de lapte de var 20 % + CuSO4 1 % şi vaporizarea a 1,7 l formol/100 m3
spaţiu liber, cu expunere de 24 ore, iar pentru ambalaje soluţii de CuSO4 1 %, prin stropire sau
imersie. Depozitarea se realizează în lăzi tip P, aşezate în stive, la distanţa de 20 - 25 cm faţă de pereţi
şi 5 - 10 cm între ele. Temperatura de păstrare variază în funcţie de soi, între 3 şi 4 oC, iar umiditatea
relativă a aerului va fi de 90 - 95 %.
 păstrarea în depozite frigorifice cu atmosferă controlată - metoda presupune realizarea în
cadrul celulelor de păstrare a unei compoziţii optime, specifice (raportul între concentraţia de O 2 şi
CO2), care se poate obţine pe cale biologică (20 - 25 zile), prin respiraţia fructelor sau în trei zile cu
ajutorul echipamentelor specifice. D. Beceanu şi colab., 2008 (citaţi de Fl. Imbrea, 2012), menţionează
că temperatura prea scăzută (0 - l°C), poate determina toxicitate datorată CO2 la concentraţii relativ
ridicate, fapt pentru care în atmosferă controlată, temperatura de păstrare poate fi uşor mai ridicată, cu
0,5 - l°C, comparativ cu depozitul frigorific cu atmosferă normală.
În timpul păstrării merelor, este obligatoriu ca verificarea parametrilor de păstrare să se
realizeze zilnic, controlul calităţii fructelor depozitate se efectuează lunar în perioada octombrie -
decembrie şi săptămânal în perioada următoare.

172
Tabelul 13.5
Parametrii optimi de păstrare a merelor în atmosferă controlată şi durata de păstrare
(D. Beceanu şi colab., 2008, citaţi de Fl. Imbrea, 2012)

Umiditatea Durata
Temperatura O2 CO2
Soiul relativă a aerului păstrării
(°C) (%) (%)
(%) (luni)
Grupa Red Delicious 0 - 0,5 90 - 95 1 1 8-9
Grupa Red Delicious 0-1 90 - 95 2-3 3 7-8
Grupa Golden Delicious 0-2 90 - 95 1 2 8-9
Grupa Golden Delicious 1-2 90 - 95 2-3 2 7-8
Granny Smith 0 - 0,5 90 - 95 1 1 8-9
Granny Smith 0-1 90 - 95 2-3 2 7-8
Grupa Jonathan 2 90 - 95 2-3 2 6-7

 păstrarea în depozite cu ventilaţie naturală - metoda permite păstrarea merelor 110 - 140
zile, depozitate în lăzi tip P, în cazul depozitelor sau în vrac, în cazul beciurilor. Temperatura de
păstrare variază între 15oC, la începutul perioadei de păstrare şi 0oC, în timpul iernii, reglarea
temperaturii realizându-se prin deschiderea uşilor pe timpul nopţii, când aerul este mai rece.
Menţinerea umidităţii relative între limitele 90 - 95 %, se realizează prin stropirea pardoselii, iar în caz
de umiditate în exces, se aeriseşte spaţiul de depozitare.
 păstrarea în vederea industrializări - o mare cantitate de mere se valorifică prin prelucrare
industrială, iar dacă procesele tehnologice de industrializare nu permit prelucrarea imediat după
recoltare, se impune păstrarea acestora o anumită perioadă de timp, utilizându-se:
- depozitarea în aer liber, în lăzi P, cu latura de 10 - 12 m, stivuite şi acoperite cu folie
de polietilenă; pierderile pot fi de 4 - 7,6 %, după trei luni de păstrare;
- depozitarea merelor în şoproane, la temperaturi între 0 şi 12oC, la umiditatea relativă
de 72 - 84 %, aşezate în lăzi P sau vrac, timp de 100 de zile.
 Pere - se păstrează mai greu, din cauza texturii lor mai sensibile şi a rezistenţei mai mici
la fluctuaţiile de temperatură. Păstrarea perelor se efectuează în aceleaşi tipuri de depozite:
 depozite frigorifice cu atmosferă normală - unde temperatura optimă este de 0 - 1oC, cu
limite de oscilaţie de +1oC, umiditatea relativă a aerului este de 90 - 95 %, iar durata de păstrare de
105 zile. Perele se ambalează în lăzi de tip P, paletate după metoda 5 x 4 sau 4 x 4. Postmaturarea se
realizează la temperaturi de 18 - 20oC, într-o perioadă de 2 - 6 - 10 zile, în funcţie de soi;
 depozite frigorifice cu atmosferă controlată - unde temperatura în depozit este de -1 ... 0oC,
umiditatea realtivă a aerului de 90 - 95 %, conţinutul de O2 de 2 - 3 %, conţinutul de CO2 de 0,5 - 0,8 %.
În aceste condiţii, în funcţie de soi, durata de păstrare este de 4 - 9 luni;
 depozite cu ventilaţie naturală - în acest tip de depozit, tehnologia de păstrare este
asemănătoare cu cea prezentată la păstrarea merelor.

173
 Gutui - fructele se consumă în stare proaspătă sau sub formă de dulceaţă, gem, marmeladă
ş.a. Pentru păstrare se aleg fructe mari, de un galben curat, fără nuanţe de verde şi fără pete, ambalate
în lăzi de tipul P şi manipulate cu mare grijă deoarece sunt la fel de sensibile ca şi perele, deşi
fermitatea pulpei este ridicată. Temperatura optimă de păstrare este de -0,5oC … 0oC, umiditatea
relativă a aerului de 90 %, condiţii în care se pot păstra 3 - 4 luni.
 Piersici şi caise - piersicile trebuie recoltate la maturitatea de consum; temperatura de
depozitare este, în general, de 0 - 1ºC, iar umiditatea de 83 - 85 %. Piersicile pot fi păstrate astfel circa
trei săptămâni fără pierderea aromei şi a culorii pulpei. Peste acest termen, deşi nu se produce alterarea
2 - 3 săptămâni, aroma dispare, pulpa se decolorează sau în jurul sâmburelui apare o coloraţie brună
care se extinde de-a lungul vaselor din pulpă, cuprinzând-o complet.
Caisele sunt folosite atât în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare. Caisele pentru
consum în stare proaspătă se expediază rapid pe piaţă deoarece în 1 - 3 zile trebuie să ajungă la
consumator. Caisele pentru industrializare (gem, nectar, jeleu, deshidratare) se vor recolta şi prin
scuturare la maturitatea deplină şi chiar supracoacere. Pentru ca fructele de cais să se păstreze bine este
necesar ca recoltarea să se efectueze la maturitatea de recoltare, deoarece dacă sunt coapte nu rezistă la
transport şi nu se pot păstra mai mult de 1 - 2 zile. Caisele destinate consumului în stare proaspătă se
ţin în depozit maximum 6 - 8 zile, iar cele pentru industrializare o perioadă mai lungă de timp, până la
10 zile. Pentru o păstrare de peste 10 zile, temperatura în depozit trebuie să fie cuprinsă între -0,5 şi
+1oC, iar umiditatea de 80 - 90 %. Înainte de a fi introduse în depozite caisele trebuie prerăcite. După
prerăcire, lădiţele cu fructe se introduc în spaţiile de păstrare unde se aşează în stive de câte 10 - 12
rânduri. Aici caisele se ţin 1 - 2 zile la 14 - 16oC şi 85 % umiditatea relativă a aerului, apoi se coboară
temperatura la -0,5oC ... +1oC şi aceeaşi umiditate.
 Cireşe şi vişine - fiind foarte perisabile, datorită epidermei subţiri şi fermităţii reduse a
pulpei, cireşele se pot păstra numai la temperaturi de -1oC … -0,5ºC cel mult 2 - 3 săptămâni. După
trei săptămâni de la depozitare îşi pierd gustul, aroma şi aspectul. Umiditatea relativă de 98 % permite
cea mai mare reducere a pierderilor în greutate, dar favorizează dezvoltarea mucegaiurilor pe fructele
înmuiate, rănite sau îmbolnăvite. De aceea, umiditatea se menţine la circa 90 %. Utilizate mai mult
pentru industrializare şi mai puţin pentru consum în stare proaspătă, vişinele se păstrează mai bine
decât cireşele. Pentru industrializare se păstrează în condiţii de atmosferă controlată, cu 90 - 95 %
umiditatea relativă a aerului, 2 - 3 % concentraţia de O2, şi 3 - 4 % concentraţia de CO2. În aceste
condiţii, durata de păstrare este de 60 - 80 de zile. Pentru valorificarea în stare proaspătă, păstrarea se
realizează în depozite frigorifice, la temperatura de 1 - 2oC şi umiditatea relativă de 90 - 95 %, iar
durata de păstrare este de 5 - 7 zile.
 Prune - valorificarea se realizează preponderent industrial (distilare, marmeladă, gem,
dulceaţă, compot ş.a.). Recoltarea şi ambalarea trebuie executate cu grijă, pentru a se păstra stratul de
ceruri protectoare care formează pruina de la suprafaţa fructelor. La temperatura de 0 - 0,5ºC, cu o
umiditate relativă a aerului de 90 - 95 %, se pot conserva 3 - 4 săptămâni.

174
 Struguri - păstrarea se realizează în special în cazul soiurilor de masă. Recoltarea lor se
efectuează când au ajuns la maturitatea de consum, deoarece după recoltare maturarea se opreşte, iar
calitatea organoleptică nu se îmbunătăţeşte. Păstrarea se realizează în:
 depozite frigorifice - strugurii se ambalează în lădiţe olandeze, uneori cu un material
protector între ciorchini (turbă, rumeguş). Dacă se tratează cu dioxid de sulf înainte de introducerea în
frigorifer, se distrug toate microorganismele fixate pe suprafaţa boabelor de struguri. Temperatura de
depozitare recomandată este de -0,5oC … -1,5ºC şi umiditatea de 80 - 85 %. Durata de păstrare este de
circa 3 - 5 luni, putându-se prelungi prin scăderea umidităţii relative la 75 %;
 spaţii cu ventilaţie naturală - depozitarea se realizează în lădiţe, lăsând între ele şi pereţi
spaţii de 50 cm. Controlul temperaturii se realizează prin aerisiri pe timpul nopţii pentru reducerea
temperaturii, iar în zilele de toamnă călduroase, prin închiderea accesului aerului.
 Nuci - păstrarea se realizează:
 în coajă, ambalate în săculeţi textili de 5 - 10 - 12 kg sau vrac, cu grosimea de 15 - 20 cm,
depozitate în încăperi sau poduri aerisite, la temperatura de 10oC şi umiditatea relativă de 60 - 80 %.
Durata de păstrare în condiţii optime este de 1 - 2 ani;
 sub formă de miez uscat, timp de o oră, la temperatură de 45oC, la etuvă. Sub această
formă ambalarea se realizează în folie sub vid, la capacităţi de 12,5 kg, în cutii de carton sau vrac, iar
la umiditatea relativă a aerului 60 - 70 %, temperatura de păstrare este de 4 - 7oC, pentru o durată mai
scurtă, sau 0 - 3oC, pentru o perioadă mai lungă de timp.
 Căpşune, zmeură, mure şi afine - căpşunele se recoltează la maturitatea de consum,
când pe aproximativ 75 % din suprafaţa fructului s-a format culoarea tipică soiului, deoarece procesele
de maturare continuă şi după recoltare. Se recomandă să se păstreze codiţa fructului. Transportul din
câmp la centrele de valorificare şi depozitare se realizează cu mijloace frigorifice cu atmosferă
normală. Ambalajele folosite trebuie să conţină maximum 4 - 5 kg fructe, recomandându-se ambalaje
cât mai mici. La temperatura de 0ºC şi umiditatea relativă de 85 - 90 % se pot păstra circa 7 - 10 zile,
în funcţie de clasa de calitate.
Fructele de zmeur, mur şi afin au o perisabilitate foarte mare şi ca urmare o perioadă scurtă de
păstrare, în stare proaspătă. Metodele de păstrare a acestor fructe, în funcţie de durata de păstrare sunt:
 refrigerarea (la 0 - 5oC), fără ca apa de conţinut să îngheţe, iar perioada de păstrare este
de câteva zile;
 congelarea (la -25oC ... -35oC), caz în care cea mai mare parte a apei de conţinut se
transformă în cristale fine de gheaţă, metodă prin care fructele se păstrează câteva luni.
 Citrice - depozitarea se realizează în camere speciale, deoarece mirosul lor caracteristic se
menţine şi este greu de înlăturat. Punctul de congelare al acestor fructe este de -2oC … -3ºC. Citricele
se depozitează într-un stadiu de maturitate optimă, chiar puţin verzi, urmând ca maturarea să aibă loc
în timpul depozitării. Maturarea poate fi accelerată într-o cameră a cărei atmosferă conţine 1/5.000 -
1/20.000 (în volum) etilenă. Ambalarea se recomandă să se efectueze individual, în hârtie subţire şi

175
apoi în lăzi de 25 - 40 kg. Condiţiile optime şi durata păstrării acestor fructe sunt prezentate în tabelul
13.6.
Tabelul 13.6
Condiţiile optime şi durata păstrării citricelor
(după A. Gherghi şi colab., 1973, citaţi de Fl. Imbrea, 2012)
Durata
Temperatura Umiditatea relativă Atmosferă controlată
Specia păstrării
(°C) (%)
O2 (%) CO2 (%) (săptămâni)
Portocale 2-3 85 - 90 5 - 10 5 7 - 14
Lămâi Verzi 12 - 14 85 - 90 5 0 - 51 2 - 16
Mature 6-8 85 - 90 3-5 2-5 2-5
Mandarine 4-6 85 - 90 5 - 10 5 4-6
Grapefruit 12 - 14 85 - 90 5 - 10 5 - 10 6 - 10

 Banane - păstrarea necesită un regim special, deoarece bananele se recoltează verzi, când
au atins mărimea normală, urmând ca maturarea lor să se realizeze în zona de valorificare. În tabelul
13.7, sunt prezentate condiţiile de maturare a bananelor.
Tabelul 13.7
Condiţii de maturare a bananelor
(după A. Gherghi şi colab., 1973, citaţi de Fl. Imbrea, 2012)

Umiditatea
Tip de Ziua de la Temperatura Reîmprospătarea Tratament
o relativă a aerului Ventilare
maturare introducere ( C) aerului cu etilenă
(%)

1 18 95 - 100 Bună * 1‰
Maturare 2 18 95 - 100 Bună -
rapidă 3 17 85 - 90 Viteză redusă - -
4 16 80 Viteză redusă - -
1 18 95 - 100 Bună 1‰
2 16 95 - 100 Bună * -
Maturare 3 15 90 Viteză redusă - -
normală 4 15 90 Viteză redusă - -
5 14 80 Viteză redusă - -
6 14 80 Viteză redusă - -
1 17 95 - 100 Bună 1‰
2 15 95 - 100 Bună *
Maturare 3 14 90 Bună - -
lentă 4-5 14 90 Viteză redusă - -
6-7 14 80 Viteză redusă - -
8 14 70 Viteză redusă - -
* o singură dată la interval de 20 - 30 minute

- păstrarea bananelor se realizează în depozite frigorifice cu atmosferă normală, la 10 - 12ºC


şi umiditate relativă a aerului de 90 - 95 %, condiţii în care se pot păstra 1 - 2 luni. Când încep să se
îngălbenească se reduce umiditatea relativă la 80 %.

176
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi, pe scurt, care sunt particularităţile păstrării merelor:


Răspuns:
 După sortare şi precalibrare, merele sunt păstrate în diferite tipuri de depozite: depozite
frigorifice cu atmosferă normală sau atmosferă controlată (temperaturi sub 5oC şi umiditatea aerului
de 90 - 95 %); depozite cu ventilaţie care permit controlul parametrilor de mediu. Merele destinate
industrializării sunt păstrate în aer liber sau în şoproane, până la procesare.

2. Care sunt particularităţile păstrării căpşunelor, zmeurei, murelor şi afinelor:


Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Dintre caracteristicile de calitate care sunt luate în consideraţie la aprecierea calităţii
strugurilor fac parte:
a) Pruina, consistenţa şi suculenţa pulpei, gustul.
b) Mărimea, forma tipică soiului, uniformitatea de soi.
c) Culoarea şi consistenţa pulpei.
d) Aderenţa sâmburelui de pulpă, raportul pulpă/sâmbure.
Rezolvare: a

De rezolvat:
2. Legumele şi fructele la care nu este recomandată o durată de transport mai mare de 3 zile
sunt:
a) Ceapă, morcovi, mere.
b) Salată, pere, prune.
c) Fasole verde, căpşune, zmeură.
d) Pepeni galbeni, castraveţi de salată, struguri.
Rezolvare:

177
REZUMATUL TEMEI

13. Particularităţi ale condiţionării şi păstrării legumelor şi fructelor


13.1. Condiţionarea legumelor şi fructelor - sortarea, calibrarea, curăţirea, spălarea şi perierea, tratarea
chimică (ceruirea).
13.2. Modificări biochimice în legumele şi fructele depozitate
a) Substanţele pectice şi fermitatea produselor.
b) Acizii organici, vitaminele – vitamina C, vitaminele A, D, E.
c) Etilena.
d) Degradările oxidative.
13.3. Păstrarea legumelor şi fructelor
a) Păstrarea legumelor - tomate, pătlăgele vinete, ardei, fasole, mazăre, bob de grădină, bame, salată,
rădăcinoase, ceapă, usturoi, praz, castraveţi, varză albă, varză roşie, conopidă – temperaturi, umiditatea relativă a
aerului, ventilare, durate de păstrare.
b) Păstrarea fructelor - mere, pere, gutui, piersici, caise, cireşe, vişine, prune, struguri, nuci, căpşune,
zmeură, mure, afine, citrice, banane - parametri de mediu pentru păstrare; durate.

178
TEST RECAPITULATIV
Precizaţi care este mărimea optimă a Peste 55 mm diametru a
tuberculilor de cartof destinaţi pentru Sub 25 mm diametru b
plantat (sămânţă): Nu există recomandări privind mărimea optimă c
Între 25 mm şi 55 mm diametru d
Spălarea tubeculilor este o operaţiune de Consumului sau prelucrării industriale a
condiţionare specifică practicată la Plantării în zonele montane şi colinare b
tuberculii cartofului destinat: Plantării în zonele de câmpie din sud c
Pentru cartoful de sămânţă din categoriile Prebază d
şi Bază
Păstrarea tuberculilor de cartof trebuie să Grăbi încolţitul şi a se acumula solanină în tuberculi a
fie realizată la întuneric pentru a: Favoriza pierderea umidităţii din tuberculi b
Favoriza acumularea proteinelor c
Creşte concentraţia în CO2 în depozite d
„Îndulcirea” tuberculilor de cartof 0 - 1oC a
(transformarea amidonului în glucide mai 20 - 25oC b
o
simple), care are loc la temperaturi de: -1 C ... -6oC c
10 - 15oC d
Prelungirea repausului germinativ la Tuberculii destinaţi plantării din categoriile a
tuberculii de cartof poate fi realizată prin Prebază şi Bază
tratarea cu inhibitori de încolţire, Tuberculii destinaţi consumului b
recomandaţi pentru: Tuberculii din categoriile Certificată A şi B c
Nu există precizări şi restricţii în acest sens d
Cele mai bune condiţii de mediu pentru 85 - 93 % umiditatea relativă a aerului; 3 - 5oC a
păstrarea tuberculilor de cartof se prezintă temperatura aerului; 3 % concentraţia în CO2;
astfel: întuneric
50 - 60 % umiditatea relativă a aerului; 0 - 1oC b
temperatura aerului; 15 % concentraţia în CO2;
iluminare prelungită
o
40 - 50 % umiditatea relativă a aerului; -4 C ... -6oC c
temperatura aerului; 1 % concentraţia în CO2;
lumină naturală
70 - 80 % umiditatea relativă a aerului; 8 - 10oC d
temperatura aerului; 3 % concentraţia în CO2;
lumină
Ceruirea este o operaţiune de condiţionare Îmbunătăţirea culorii fructelor a
a fructelor care are ca obiectiv: Reducerea pierderilor de apă şi protecţia împotriva b
microorganismelor
Împiedicarea procesului de respiraţie c
Are efect negativ asupra aspectului comercial d
La anumite specii de legume şi fructe nu Ceapă, salată, prune a
este recomandat transportul pe durate mai Conopidă, morcovi, mere b
mari de 3 zile: Fasole verde, căpşune, zmeură c
Castraveţi de salată, pepene galben, pere d
Dintre analizele de calitate pentru care se Mărimea, forma, aderenţa sâmburelui la pulpă a
acordă puncte la aprecierea calităţii, Culoarea pieliţei, starea pieliţei, uniformitatea de soi b
specifice pentru struguri sunt: Culoarea pulpei, gradul de maturare, aroma c
Consistenţa pulpei, suculenţa pulpei, gustul d
Fermitatea fructelor şi legumelor, foarte Acizii organici a
importantă pentru calitate şi aspectul Substanţele pectice b
comercial, este în legătură directă cu Vitaminele c
transformarea anumitor substanţe: Pigmenţii carotenoizi d

179
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Aniţia F.N., Marinescu P.N., 1993. Fiziologia şi biochimia tutunului. Editura „Tehnică”,
Bucureşti.
2. Beceanu D., Chira A., 2003. Tehnologia produselor horticole. Editura „Economică”, Bucureşti.
3. Beceanu D., Chira A., Paşca I., 2008. Fructe, legume şi flori - metode de prelungire a păstrării în
stare proaspătă. Editura „MAST”, Bucureşti.
4. Ben-Zeoshua Sh., 2005. Environmentally friendly technologies for agricultural produce quality.
Taylor & Francis, Boca Raton, SUA.
5. Berdanier C.D. şi colab., 2002. Handbook of Nutrition and Food. „CRC Press”, Boca Raton, SUA.
6. Bîlteanu Gh., 1993. Fitotehnie. Vol. I. Editura „Ceres”, Bucureşti.
7. Borcean A., Borcean I., David Gh., 1999. Condiţionarea, păstrarea şi protecţia produselor
agricole vegetale. Editura „Eurobit”, Timişoara.
8. Borcean A., 1999. Protecţia produselor agricole depozitate împotriva agenţilor patogeni. Editura
„DTP”, Timişoara.
9. Borcean I., Imbrea Fl., 2005. Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole. Editura „Eurobit”,
Timişoara.
10. Caballero B., Trugo L.C., Fingkas P.M., 2003. Encyclopedia of Food Sciences and Nutrition.
„Academic Press”, Elsevier Sciences, Oxford, Marea Britanie.
11. Champion R., Anselme Cl., 1966. Etude de la microflore fongique des graines de tournesol en
France. „Oleaginoux”, nr. 21.
12. Christensen M.C., 1978. Storage of cereal grains and their products. Universitatea Minnesota.
13. Desaib B., Kotecha P.M., Salunkhe D.K. Seeds Handbook. Biology, Production, Processing and
Storage.
14. Diaconescu I., 2004. Merceologie alimentară. Editura „Qlassrom”, Bucureşti.
15. Diaconescu, I., 2002. Bazele Merceologiei II. Editura „Uranus”, Bucureşti.
16. Duda M., Timar A., 2007. Condiţionarea şi păstrarea produselor agricole. Editura „Academic
Pres”, Cluj-Napoca.
17. Dumbravă M., 2004. Tehnologia prelucrării produselor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.
18. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate
semănatului. Editura „Universitară”, Bucureşti.
19. Feher Ecaterina, 1996. Tehnologii de conservare a produselor agricole. Editura „Reprografia”
Universităţii din Craiova.
20. Feher Ecaterina, Borcean I., Borcean A., Matei Gh., 2003. Tehnologii de păstrare a produselor
agricole. Editura „Universitaria”, Craiova.

180
21. Florescu C., Beratlief C., 1988. Condiţionarea şi păstrarea seminţelor. „Redacţia de propagandă
tehnică”, M.A., Bucureşti.
22. Gast M., Syaut F., 1979. Les techniques de conservation des grains a long terme. Editions du
Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, Franţa.
23. Gherghi A., Millim K., Burzo I., 1973. Păstrarea şi valorificarea fructelor şi a legumelor. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
24. Gherghi A., Iordăchescu C., 1972. Depozite pentru legume şi fructe. Editura „Ceres”, Bucureşti.
25. Gherghi A., 1979. Păstrarea produselor horticole în atmosferă controlată. Editura „Ceres”,
Bucureşti.
26. Gherghi A., Iorgăchescu C., Burzo I., 1979. Menţinerea calităţii legumelor şi fructelor în stare
proaspătă. Editura „Reprografiei”, Craiova.
27. Giosan N., Sin Gh., Nicolae I., 1986. Soia. Editura „Academiei”, Bucureşti.
28. Haard N.F., 2003. Encyclopedia of Food Sciences and Nutrition. „Academic Press”, Elsevier
Sciences, Oxford, Marea Britanie.
29. Hole M., 2003. Encyclopedia of Food Sciences and Nutrition. „Academic Press”, Elsevier
Sciences, Oxford, Marea Britanie.
30. Ionica Mira Elena, 2002. Păstrarea materiilor prime agricole şi horticole utilizate în industria
alimentară. Editura „Reprografiei”, Craiova.
31. Laza D., 1993. Îndreptar profilactic şi terapeutic de Medicină naturistă. Ediţia a 2-a. Editura
„Păzitorul adevărului”, Făgăraş.
32. Lobell D., Burke M., 2009. Climate Change and Food Security. Springer.
33. Mihalcea Gh., Vieru R., Băltărescu S., Vasiliu D., 1980. Congelarea produselor horticole şi
prepararea lor pentru consum. Editura „Tehnică”, Bucureşti.
34. Mogârzan Aglaia, Rizea A., Haraga M., Berea N., 2003. Conservarea şi păstrarea produselor
agricole. Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
35. Morar Gv., 2008. Cartoful. În: „Fitotehnie”, Editura „Academic Press”, Cluj-Napoca.
36. Moss M.O., 2003. Encyclopedia of Food Sciences and Nutrition. „Academic Press”, Elsevier
Sciences, Oxford, Marea Britanie.
37. Multon J.L., 1982. Conservation et stockage des grains et graines et produits derives. Techniques
et documentation Lavoisier, Apria, Paris, Franţa.
38. Muntean L.S., 1993. Curs de Fitotehnie. Vol. I şi II. Tipo Agronomia Cluj-Napoca.
39. Muntean L.S., Borcean I., Axinte M., Roman Gh.V., 1995. Fitotehnie. Editura „Didactică şi
Pedagogică”, Bucureşti.
40. Muntean L.S., Tămaş M., Muntean L., Muntean S., Duda M.M., Vârban D.I., Florian S., 2007.
Tratat de plante medicinale cultivate şi spontane. Editura „Risoprint”, Cluj-Napoca.
41. Niquet G., 1995. Guide pratique. Stockage et conservation des grains a la ferme. ITCF, Paris,
Franţa.

181
42. Niquet G., Berhaut P., Poichotte J.-L., 1996. Refroidissement ou ventilation. ITCF Cereales de
France. Perspectives agricoles, nr. 216, Paris, Franţa.
43. Nour Violeta, 2002. Tehnologii şi utilaje în industria conservelor de legume. Editura
„Reprografiei”, Craiova.
44. Nour Viorica, Ionică Mira Elena, 2004. Controlul calităţii în industria conservelor de legume şi
fructe. Editura „Reprografiei”, Craiova.
45. Olaru C., 1982. Fasolea. Editura „Scrisul Românesc”, Craiova.
46. Olaru C., Marghitu Valeria, 1987. Bazele tehnice ale producerii condiţionării şi păstrării
seminţelor agricole. Editura „Scrisul Românesc”, 1987.
47. Pîrşan P., 1998. Leguminoasele pentru boabe. Editura „Mirton”, Timişoara.
48. Pop L., Bârnaure V., 1986. Cultura alunelor de pământ. Editura „Ceres”, Bucureşti.
49. Racz G., Laza A., Coiciu E., 1970. Plante medicinale şi aromatice. Editura „Ceres”, Bucureşti.
50. Richard-Molard D., 2003. Bulk Storage of Grains. În: Caballero B., Trugo L.C., Fingkas P.M.,
2003 - Encyclopedia of Food Sciences and Nutrition. „Academic Press”, Elsevier Sciences,
Oxford, Marea Britanie.
51. Roman Gh.V., Duda M.M., Imbrea F., Matei Gh., Timan A., 2012. Condiţionarea şi păstrarea
produselor agricole. Editura „Universitară”, Bucureşti.
52. Roman Gh.V., Morar G., Robu T, Ştefan M., Axinte M., Tabără V., Cernea S., 2012. Fitotehnie.
Plante tehnice, medicinale şi aromatice. Editura „Universitară”, Bucureşti,
53. Roman Gh.V., Dumbravă M., Ion V., Dobrin Ionela, Marin D.I., Bucată Lenuţa Iuliana, 2003.
Condiţionarea şi conservarea recoltei de grâu. Determinarea calităţii pentru panificaţie.
OZUCA, USAMV, Bucureşti.
54. Roman Gh.V. şi colab., 2010. Dicţionar enciclopedic de agricultură ecologică. Editura
„Universitară”, Bucureşti.
55. Roman Gh.V., Tabără V., Pîrşan P., Axinte M., Robu T., Ştefan M., 2011. Fitotehnie. Cereale şi
leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară”, Bucureşti.
56. Salontai Al., Muntean L., Savatti M., Bârsan M., 1988. Certificarea şi controlul calităţii
seminţelor şi materialului săditor la culturile de câmp. Editura „Dacia”, Cluj-Napoca.
57. Salontai Al., Muste Sevastiţa, Tofană Maria, Puia Carmen, Bunescu H., 2002. Hameiul. Editura
„Risoprint”, Cluj-Napoca.
58. Sauer D.B., 1992. Storage of Cereal Grains and Their Products. Fourth Edition. American
Association of Cereale Chemists, St. Paul, SUA. 276.
59. Somiahnadar Rajendran, 2000. Grain Storage. Perspectives and Problems. Mc. Graw Hill.
60. Tabără V., 2005. Fitotehnie. Vol. I, Plante tehnice oleaginoase şi textile. Editura „Brumar”,
Timişoara.
61. Tinna E., Thierer L.V., Borş Gh., 1959. Condiţionarea şi conservarea produselor agricole.
Editura „Agro-Silvică”, Bucureşti.

182
62. Thierer L.V., Popovici A., Borş Gh., Costescu N., 1966. Tehnica recepţionării, depozitării,
condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura „Agro-Silvică”, Bucureşti.
63. Thierer L.V., 1971. Determinarea calităţii produselor agricole vegetale. Editura „Ceres”,
Bucureşti.
64. Thierer L.V., Dumitrescu N., Huştiu I., Oprescu I., 1971. Tehnologia recepţionării, depozitării,
condiţionării şi conservării produselor agricole. Editura „Ceres”, Bucureşti.
65. Thierer L.V., Cojocaru M., Huştiu I., Barbu T., 1982. Norme tehnologice privind recepţionarea,
depozitarea, conservarea şi livrarea grâului pentru consum. „Redacţia de propagandă tehnică
agricolă”, MAIA, Bucureşti.
66. Thierer L.V., Oprescu I., 1980. Norme tehnologice privind recepţionarea, depozitarea, conservarea
şi livrarea orzului şi orzoaicei. „Redacţia de propagandă tehnică agricolă”, MAIA-CVCPT,
Bucureşti.
67. Thierer L.V. şi colab., 1982. Norme tehnologice privind recepţionarea, manipularea, depozitarea,
conservarea, controlul calităţii şi batozarea porumbului ştiuleţi. „Redacţia de propagandă tehnică
agricolă”, MAIA, Bucureşti.
68. Todd E., 2003. Contamination of Food. În: Caballero B., Trugo L.C., Fingkas P.M., 2003 –
Encyclopedia of Food Sciences and Nutrition. „Academic Press”, Elsevier Sciences, Oxford,
Marea Britanie.
69. Toma D., Sin Gh., Thierer V., 1993. Calitatea lucrărilor executate mecanizat în agricultura
privatizată şi de stat. Culturi de câmp. Editura „Ceres”, Bucureşti.
70. Trisveatschi L.A., 1969. Păstrarea şi tehnologia produselor agricole. Editura „Kolos”, Moscova.
71. Vrânceanu Al.V., 2000. Floarea-soarelui hibridă. Editura „Ceres”, Bucureşti.
72. Yaag van der D.E., 1969. Cartoful şi cultivarea lui în Olanda. Wageningen, Olanda.
73. www.probio-project.com
74. *** 200 - Hopfen Rundschau, Wolnzach/Hallertau, Germania.
75. *** - O.U.G. - NR. 56/30.01.2000.
76. *** - O.U.G. -NR. 109/29.06.2000.

183