SCOALA POSTLICEALA “FUNDATIA ECOLOGICA GREEN” BRASOV

ONCOLOGIE-
DUREREA

CURSANT:KOVACS IRMA GETA

PROFESOR:CONSTANTINESCU VERONICA

CLASA :AMG III E

BRASOV 2020
 DUREREA

Concept

Dacă de la începutul secolului nostru au apărut diverse specialităţi, totuşi

nu a existat preocuparea pentru un studiu de specialitate şi pentru durere!
Se spune că foarte mulţi ani medicina, atât cea experimentală cât şi cea
curativă au neglijat studiul durerii, ceea ce a dus la o stagnare a cunoştinţelor şi
mijloacelor de tratament în domeniu. După anul 1940 putem vorbi de o creştere a
preocupărilor în domeniul cercetării ştiinţifice a durerii, iar după 1960 a celor de
tratament.Astfel, în 1961, un medic anestezist american de origine italiană, J.J. Bonica
şi un neurochirurg I. White realizează primul grup de tratament al durerii într-un centru
organizat, conceput special acestui scop.
După modelul acestuia au apărut şi alte centre în SUA şi alte numeroase ţări,
ceea ce a dus la fondarea în 1973 a „Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul
Durerii" (International Association for the Study of Pain - IAPS).
Pe parcurs lAPS-ul a reuşit să promoveze pe plan mondial cercetări privind
etiopatogenia şi tratamentul durerii şi a obţinut sprijinul Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS) care a inclus între instituţiile neguvcmamentale IAPS-ul, cu sediul
la Seattle (SUA).De asemenea, odată cu apariţia acestor centre a apărut şi o nouă
specializare, de algolog, sau mai nou de algesiolog, care implică însuşirea unor
cunoştinţe colaterale specialităţii medicului de fiziologie, fiziopatologie,
farmacologie, neurologie, anestezie, etc.
În centrele specializate s-au diversificat preocupările medicilor pentru anumite
tipuri de dureri, iar medicii anestezişti sunt „încărcaţi" în activitatea lor cu noi sarcini
de serviciu, tratamentul organizat al durerii cronice şi acute postoperatorii.
Încercările de definire a durerii au origine îndepărtată. Cercetările mai recente
sunt, în general, numeroase. Mult timp nu s-a ajuns la un consens între medici,
fiecare grup profesional sau persoană alegând să lucreze cu definiţia care descria cel
mai adecvat tipul de durere cu care se întâlneau cel mai des, şi cu care se simţeau
mai în largul lor. Pe de altă parte, definiţiile emise de personalităţi ale lumii
medicale, reflectau stadiul cunoaşterii la acea dată, şi au fost influenţate de
descoperirile cercetării şi de teoriile privitoare la geneza fenomenului dureros,
declanşate de aceste descoperiri. Sternbach, în 1974 considera că durerea este un
termen abstract ce se referă la multiple fenomene diferite, din care cineva face o
alegere, funcţie dacă acea persoană îi face o descriere neurologică, fiziologică,
comportamentală, subiectivă sau psihiatrică.
Cuvântul durere, în limba română derivă din latinescu dolor, care a are o
etimologie neclară, probabil de la doleo, care a devenit în limbile neolatine douleur
(franceză), do/ore (italiană), dolor (spaniolă, portugheză). În limbajul durerii se
mai folosesc şi alte cuvinte ce derivă de la rădăcina indo-europeană alg, care la greci
(algeo) definea durerea fizică (nevralgie, hiperalgie, analgezie etc), rădăcina
anghdin greacă, latină, indo-europeană, sanscrită, (aghâ) (angină, anxietate etc.) şi
rădăcina spao din greacă (spasm etc.). Dacă pentru durere se mai foloseşte sinonimul
algie, pentru suprimarea durerii în limba română se foloseşte cuvântul analgezie (an
= fără + algie = durere).
Într-o agresiune apare o suferinţă fizică şi psihică. Etimologia cuvântului
suferinţă vine de la latinescul „sufferre" care semnifică o suportare, o îndurare, fiind
un termen general, care se referă şi la durere, cuvânt care la rândul său are o
construcţie impersonala şi arată, de obicei, localizarea suferinţei fizice.
Odată cu apariţia materiei organice organizate, celula, a apărut şi un sistem de
protecţie adecvat pentru păstrarea integrităţii morfo-funcţionale. Durerea pare a fi
„un semnal de distrucţie somatică" (R. Treves, 1993).
Pe scară animală apare o dezvoltare progresivă a mijloacelor de protecţie
împotriva agresiunilor. De la tropisme, la reflexele simple ale organismelor cu un
rudiment de creier, apoi la reacţiile mai complexe ce stau la baza instinctelor
(„memoria de specie") şi în sfârşit la reacţii specializate la organismele superioare.
La un organism pluricelular vegetal sau animal, o suferinţă a unei celule poate
declanşa o suferinţă şi a altor celule prin mecanisme locale sau la distanţă. La om
există un sistem specializat pentru acest tip de protecţie în care, pe lângă suferinţa
fizică, apare o componentă psihică specifică care poate avea o importanţă
deosebită influenţând hotărâtor uneori, acest sistem.
Se spune că durerea este veche cât omul!
Ca denumire, în literatura de specialitate se folosea noţiunea de nocicepţie
pentru definirea fiziologiei durerii (detecţia, transducţia, transmiterea mesajelor
noxice), durerea acută = durerea simptom, iar termenul de durere era folosit, în
special, pentru durerea patologică, durerea boală, durerea cronică .
Loeser, în 1980, dădea patru dimensiuni noţiunii de durere:
-nocicepţie (durerea fiziologică),
-durere (ca entitate patologică),
-suferinţa (fenomene fizice şi psihice de însoţire) şi
-manifestările dureroase (comportamentul dureros individualizat).
În prezent termenul de durere este comun atât pentru durerea ca semnal cât şi
ca fenomen complex însoţit de amprenta personală cognitivă, emoţională şi de
reacţie.Inducerea activităţii în nociceptori şi căile nociceptoare nu înseamnă durere
(!), aceasta fiind o noţiune mai complexă cu o componentă psihică importantă.
Legătura cauzală între leziune şi durere este variabilă, dar durerea este
invariabil legată de o perturbare a activităţii normale şi substituirea acesteia cu o
activitate ce urmăreşte prevenirea şi refacerea leziunii. Durerea este numai vârful
aisbergului, care reprezintă boala cu modificările variate şi interesarea tuturor
sistemelor organismului
Pentru Albert Schweitzer, durerea este mai teribilă decât boala! Bolnavul cu
durere cronică, sub o medicaţie drastică, a creat noţiunea de „mort viu".
În sfârşit, pentru Milton durerea este „mizeria absolută care nu face diferenţe
între vârstă, sex, stare materială, spital, casă; în durere ca şi în moarte suntem egali,
dar şansa de a ne trata diferă". Caracterul comun la toţi pacienţii cu durere este
necesitatea suprimării ei.