Tolciu Andreea. Comunicare Politică. Grupa 8.

Tema I

PARTIDELE POLITICE

În Evul Mediu termenul de partid politic desemna un grup armat special, distinct de ansamblul
trupelor, mai exact se referea la o anumită parte dintr-un întreg. Termenul de partid are conotaţii
militare (partida protestantă şi cea catolică în timpul războaielor religioase). Grupările politice
partizane au apărut odată cu statul, însă partidele politice au luat fiinţă doar în societăţile democratice
moderne.
„Maurice Duverger consideră că la apariţia partidelor moderne au contribuit două fenomene:
extensiunea prerogativelor parlamentare şi extensiunea sufragiului”.1
Max Weber spune că „prin partide, trebuie să înţelegem asociaţii care se bazează pe un
angajament(formal) liber, având scopul de a procura şefilor lor puterea în sânul unei grupări şi
militanţilor lor activi şanse-ideale sau materiale- de a urma scopuri, obiective, de a obţine avantaje
personale sau de a le realiza pe ambele”. 2 Există patru criterii prin care pot fi definite partidele, astfel
un prim aspect se referă la o organizaţie durabilă care supravieţuieşte fondatorilor săi, ceea ce
înseamnă că se creează o rutină şi că există anumite reguli asimilate de cei care aderă la respectivul
partid, creeându-se o tradiţie.
În ceea ce priveşte organizaţia completă, aici se vorbeşte despre necesitatea existenţei unei relaţii între
nivelul local şi cel central. Cei de pe treptele mai înalte care conduc trebuie să deţină foarte multă
informaţie despre ceea ce se întămplă la nivelul inferior. Deciziile venite de la centru sunt
implementate la nivelul local, acesta din urmă fiind obligat să respecte aceste cerinţe şi decizii.
Obiectivul organizaţiei trebuie să fie cucerirea puterii, atât la nivel central, cât şi la nivel local. Aici
avem de-a face cu întrebări de genul „Cine guvernează? Cum guvernează? Cu ce program?”.
Sprijinul popular trebuie neapărat să fie în prim-plan pentru a se putea ajunge la putere. Dintre actorii
politici, partidul este considerat a fi un mediator între sistemul politic şi corpul social. Astfel, partidul
este întruchiparea dorinţelor oamenilor, şi nu numai.
Partidele politice sunt locuri de creaţie ideologică, cei care aderă la anumite partide politice
fiind convinşi că acel partid propune cea mai adecvată politică situaţiilor şi le reprezintă cel mai bine
interesele. În partidele politice se ţine cont de norme, valori, tradiţii politice prin care candidaţii se
identifică. Maurice Duverger distinge trei tipuri de partide, şi anume partide de cadre sau de notabili,
partide de masă şi partide indirecte, însă eu le voi aminti doar pe primele două.
Astfel, în ceea ce priveşte partidele de cadre, acestea sunt primele partide politice apărute, având un
număr restrâns de oameni, care, prin prestigiul acestora, câştigă un număr de locuri în parlament. În
funcţie de spectrul politic, acestea se situează în dreapta şi în centrul acestuia. Baza partidelor de cadre
este caucus-ul, o întâlnire neprogramată, neregulată, uneori ad-hoc. Partidele de cadre sunt
descentralizate, preocupate mai mult de eficienţa politică decât de ideologie. În cadrul acestor partide
nu se pune problema ierarhizării, atâta timp cât unele decizii independente nu deranjează popularitatea
partidului. 3 Un exemplu pentru acest tip de partide sunt cele din S.U.A, Marea Britanie, Canada.
Partidele de mase, după cum şi denumirea, au în componenţă un număr mare de membri, tocmai pentru
că sursa de finanţare în campaniile electorale vine din partea fiecărui membru în parte, şi atunci este
imperios necesar ca acest număr să fie cât mai mare cu putinţă. În cadrul acestor partide ierarhia este
strictă şi obligatorie, opus cazului partidelor de cadre. Acestea sunt puternic organizate şi structurate în
jurul unor organizaţii locale în cadrul cărora participanţii primesc anumite instrucţiuni politice şi o
educaţie ideologică. Ideologia este foarte importantă pentru aceste partide, tocmai pentru că cei ce
1
Arthur, Mihăilă, Politologie, Cluj-Napoca, 1999, p. 102
2
Pierre Brechon, Partidele politice, trad. Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi, Cluj-Napoca, Eikon,
2004, p. 32
3
Idem 1, p. 116
1
Tolciu Andreea. Comunicare Politică. Grupa 8. Tema I
aderă se regăsesc în valorile partidului şi se identifică cu acesta. Partidele comuniste, fasciste şi cele
populiste exemplică foarte bine acest tip de partide.
O altă clasificare a partidelor se face în funcţie de axa „stânga” „centru” „dreapta”. Pentru
prima situaţie aveam de-a face cu partidele comuniste, socialiste şi social-democrate. Partidele liberale
sau neoliberare sunt partide de centru, iar cele conservatoare sunt de dreapta. Trebuie neapărat
specificat faptul că situarea unui anumit partid de-o parte sau de alta ţine şi de spectrul politic existent
în ţara respectivă. În România, Partidul Social Democrat este un exemplu de partid ce se regăseşte în
partea de stânga sau centru stânga, pe când PD-L face parte din extrema opusă, adică centru- dreapta.
Partidul Naţional Liberal este de asemenea un partid aflat pe partea centru-dreapta a spectrului politic.
Partidul Fascist este un exemplu de partid pur dreapta, însă acesta nu există în România şi nici
altundeva, acesta fiind promovat de Mussolini. În zilele noastre este dificilă definirea precisă a
partidelor de stânga sau de dreapta, pentru că guvernele contemporane duc politici de guvernare
aproximativ asemănătoare.
Funcţiile4 partidelor politice au în vedere activităţile acestora, rolul pe care îl joacă pe scena
politică şi în sistemul social.
a. Reprezentarea interesele anumitor grupuri sociale din zona politică în timpul alegerilor. De
asemenea potenţează procesul de conştientizare privind interesele fundamentale ale unor grupuri tot
mai largi de cetăţeni şi încearcă să-i atragă pe aceştia spre o activitate politică conştientă.5
b. Participarea la guvernare singure sau în coaliţii. Puterea este exercitată direct influenţând puternic
viaţa economică şi politică.
c. Recrutarea şi formarea liderilor politici. Membrii Parlamentului sau Guvernului sunt de obicei
membrii de partid, însă recrutarea liderilor se face în funcţie de fidelitatea faţă de partid şi de
popularitatea pe care o au aceştia.
d. Agregarea intereselor. Prin oamenii săi, partidele preiau toată informaţia şi toate cerinţele şi
nevoile cetăţenilor şi le transformă în programe politice, având scopuri şi obiective. Se doreşte
găsirea a cât mai multor puncte comune ale electoratului pentru a-i mulţumi într-un grad cât mai
ridicat.
e. Socializarea politică a maselor. Prin ceea ce fac, partidele ajung să îşi instruiască şi electoratul, nu
doar membrii. Astfel, aveam de-a face cu acţiuni propagandiste.
f. Organizarea opoziţiei faţă de partidul de guvernământ. În contextul democraţiei, partidele aflate la
guvernare sunt mereu criticate, fiind exercitat un control asupra lor de către celelalte partide.
În cartea sa, Brechon expune trei situaţii conform cărora un sistem politic poate să funcţioneze
corect. În primul rând spune că sistemul trebuie să fie legitimat şi stabilizat, mai apoi trebuie să asigure
mijloace de exprimare categoriilor care nu reuşesc să fie integrate, şi nu în ultimul rând trebuie să
permită apariţia de politici noi sau de organizaţii noi.
Partidele sunt mediatori între popor şi putere, între indivizi şi scena politică. Apariţia partidelor
politice a fost inevitabilă ţinând cont de situaţia economică, socială şi politică. Prin înfiinţarea acestora,
cetăţenii simt că îşi pot exprima interesele, dorinţele, conflictele. Motivul pentru care exista o tipologie
a acestor partide este că interesele indivizilor sunt de multe ori contradictori ceea ce duce la apariţia
unor partide care să reprezinte fiecare interes. Mai mult decât atât, o eventuală lipsă sau dispariţie a
partidelor politice ar putea fi pusă în egalitate cu o lipsă a libertăţii de expresie în mediul colectiv.

4
Arthur Mihăilă, Op. Cit, p. 112
5
Călin Vâslan, coord. , Politologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p.
68
2
Tolciu Andreea. Comunicare Politică. Grupa 8. Tema I

BIBLIOGRAFIE

Brechon Pierre, Partidele politice, trad. Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi, Cluj-Napoca,
Eikon, 2004

Mihăilă Arthur, Politologie, Cluj-Napoca, 1999

Vâslan Călin, coord. , Politologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1992