1

INTRODUCERE

• Ce sunt materialele?
• Care sunt principalele clase de materiale inginereşti?
• Ce este ştiinţa materialelor?
• Care este obiectul ingineriei materialelor?
• Ce este un material „eco-friendly”?
• Ce reprezintă conceptul „3R”?

1.1. Definiţia materialelor

Materialele se regăsesc în orice activitate umană, fiind un factor determinant

pentru dezvoltarea societăţii de-a lungul istoriei în aşa măsură încât, anumite epoci
istorice şi-au luat denumirea de la materialele utilizate preponderent (epoca pietrei, epoca
bronzului, epoca fierului).
Fie că există ca atare în natură, fie că sunt concepute de om, materialele
reprezintă suportul oricărei activităţi productive (de la agricultură şi industria alimentară
până la aeronautică şi industria de armament).
Dacă se încearcă o definire a materialelor, într-o primă etapă se poate considera
că ele reprezintă acea parte a materiei universului alcătuită din substanţe ale căror
proprietăţi le fac utile în realizarea maşinilor, dispozitivelor şi a produselor. Aşadar,
material este grafitul din care este realizată mina de creion, cuprul din care se
realizează cablul electric, cauciucul din anvelope, lemnul din mobilă, etc.
Într-un sens mai larg, sunt cuprinse în categoria de materiale şi alte substanţe
utilizate în anumite domenii (îngrăşămintele chimice în agricultură, medicamentele în
medicină) şi chiar substanţe cu o utilizare mai largă cum sunt: apa (sub formă de blocuri
de gheaţă utilizate la contrucţia igluurilor de către eschimoşi), aerul (în spume metalice
care conţin bule de aer), produse petroliere (folosite la drumuri), etc.
Atitudinea diferitelor comunităţi umane faţă de materiale s-a modificat de-a
lungul istoriei, iar în prezent diferă în funcţie de gradul de industrializare care influenţează
accesul lor la diferitele tipuri de materiale. Este cunoscut numărul mare de utilizări pe care
unele colectivităţi le dau puţinelor materiale naturale pe care le pot procura în cantităţile
necesare (bambusul pentru colectivităţile rurale din sudul Asiei, palmierul pentru multe
populaţii din Oceania sau blana şi oasele de animale pentru populaţiile nomade din
Nordul Extrem).
12 Introducere – 1
Comparativ cu acestea, societatea de consum, specifică statelor industrializate,
dispune de o gamă foarte diversificată de materiale, mai cu seamă materiale cu un grad
mare de prelucrare, utilizate în aplicaţii foarte restrânse şi pe o durată relativ redusă.
Materialele sunt supuse unor transformări continue realizând un vast ciclu care
începe cu obţinerea materiei prime (prin tăiere, extracţie, etc.), realizarea semifabricatelor
(lingouri de metal, blocuri de piatră, cherestea ş.a.) din care se fabrică ulterior profile din
oţel, cabluri electrice, beton, materiale plastice, placaje, utilizate pentru produsele finite.
După ce îşi îndeplinesc rolul în funcţionare, aceste materiale se reîntorc în natură
sub formă de deşeuri, care într-un timp mai lung sau mai scurt vor ajunge la starea lor
stabilă, de regulă identică cu cea pe care au avut-o iniţial (de exemplu metalele se
transformă în oxizi, sulfuri, etc.) sau sunt reintroduse în procesul de obţinere a unor
semifabricate noi (figura 1.1).
Un factor important pentru utilizarea oricărui material îl constituie
disponibilitatea sa, respectiv posibilitatea de a putea fi procurat. Majoritatea materialelor
utilizate în activitatea umană (materiale inginereşti) sunt prelucrate pornind de la
zăcăminte minerale sau organice, care s-au format într-o perioadă mare de timp şi care,
evident, sunt limitate şi epuizabile.

Figura 1.1. Circuitul materialelor în natură

Elementele chimice care intră în compoziţia acestor materiale au o abundenţă
diferită pe pământ.
 1.1 – Definitia materialelor 13

Cele mai multe elemente care intră în compoziţia materialelor inginereşti

(metale, siliciu, carbon) sunt distribuite neuniform în scoarţa terestră şi exploatările au
rentabilităţi diferite.
Satisfacerea cererii de materiale impune, pe de o parte realizarea de noi
prospecţiuni geologice pentru identificarea de noi zăcăminte, pe de alta, dezvoltarea
tehnologiilor de extracţie şi prelucrare, în aşa fel încât, o serie de zăcăminte nerentabile în
condiţiile tehnologiilor actuale, să poată fi totuşi exploatate (figura 1.2).

Rezerve actuale
rentabile Prospecţiuni

Dezvoltarea
tehnologiei

Rezerve cunoscute, Rezerve

încă nerentabile potenţiale

Figura 1.2. Clasificarea rezervelor de materiale

Este evident că, odată cu epuizarea rezervelor actuale rentabile, preţul multor
materiale va creşte mult ca urmare a creşterii costurilor de exploatare. Din acelaşi
motiv are loc şi o creştere accentuată a consumurilor energetice (tabelul 1) care sunt şi
aşa foarte mari pentru multe materiale (materiale energofage).

Tabelul 1.1 Consumul specific de energie pentru diferite tipuri de materiale

Consum de energie
Material
GJ/ tonă
Aluminiu 300
Polimeri 100
100 (actual)
Cupru
500 (previzibil, din zăcăminte sărace)
Oţel 50
Ciment 8

Disponibilitatea şi consumul de energie necesar pentru producere influenţează

în mare măsură preţul de cost, care este unul din factorii importanţi în alegerea
materialului pentru o aplicaţie dată, cu atât mai mult cu cât valorile diferă de la un
material la altul cu multe ordine de mărime (tabelul 1.2):
14 Introducere – 1

Tabelul 1.2 Preţul de cost pentru diferite tipuri de materiale

Materialul Preţul de cost, $/ tonă
Diamant 100.000.000
Platină 25.000.000
Aur 10.000.000
Compozit Co – WC 70.000
Wolfram 70.000
Titan 30.000
Oţel inoxidabil, oţel rapid 5.000
Aluminiu, cupru şi aliajele lor 3 – 7.000
Cauciuc natural 1.500
Oţel carbon şi slab aliat 500
Ciment 50

Aceste preţuri pot fi găsite în reviste de specialitate, dar pot suferi modificări
conjuncturale destul de însemnate.
Consumul mare de energie (generator de gaze nocive) şi cantitatea mare de
steril rămasă după exploatarea minereurilor sărace au un impact major asupra
mediului.
Este de aşteptat ca tehnologiile viitoare să acţioneze în sensul reducerii acestui
impact, ceea ce va conduce la:
− înlocuirea materialelor deficitare şi energofage cu altele (deşi uneori acest
fapt este extrem de dificil, cum ar fi în cazul platinei utilizate pentru
catalizatori sau al wolframului folosit pentru filamente);
− optimizarea proiectării (utilizarea unor elemente deficitare doar pentru
depuneri pe piese din materiale economice, aplicarea unor tratamente termice
care să conducă la îmbunătaţirea caracteristicilor mecanice ceea ce permite
reducerea dimensiunilor şi deci a consumului, microalieri, etc);
− reciclare.

1.2. Clasificarea materialelor

Materialele sunt clasificate după multe criterii. Cea mai des întâlnită clasificare a
materialelor este cea care cuprinde patru clase (figura 1.3).
1. Materiale metalice cum sunt fierul, aluminiul, cuprul, nichelul, magneziul
şi altele, precum şi aliajele acestora. Se caracterizează prin conductivitate electrică şi
termică ridicată, bune proprietăţi mecanice, bună prelucrabilitate prin deformare
plastică şi prin aşchiere. Prin alierea metalelor pure cu alte elemente (metale sau
nemetale) există posibilitatea de a se obţine aliaje ale căror proprietăţi să fie în
concordanţă cu cerinţele din exploatare.
 1.2 – Clasificarea materialelor 15

2. Materiale ceramice cum sunt materialele de construcţie (căramizi, betoane,

cimenturi, etc), sticlele sau materialele abrazive. Pot avea rezistenţă mare la solicitarea
prin compresiune, duritate ridicată, dar prelucrabilitatea prin deformare şi rezistenţa la
şocuri sunt mai reduse decât în cazul metalelor. Se caracterizează prin rezistenţă la
temperaturi ridicate şi prin comportare bună la coroziune.

Metale şi
aliaje

Polimeri armaţi Compozite

cu fibre metalice metalo-ceramice

Polimeri
armaţi cu
Polimeri fibre
Ceramice
ceranice

Figura 1.3 Clasificarea materialelor

3. Materiale polimerice cum sunt cauciucul, materialele plastice, vopselele,

lacurile şi unele tipuri de adezivi. Se obţin prin producerea unor structuri moleculare de
dimensiuni mari din substanţe organice, prin procesul de polimerizare. Se caracterizează
prin conductivitate electrică şi termică redusă, rezistenţă mecanică scăzută şi nu pot fi
folosite la temperaturi ridicate. Există polimeri termoplastici care pot fi prelucraţi uşor
prin deformare şi au rezistenţă bună la şocuri şi polimeri termorigizi care au proprietăţi
opuse polimerilor termoplastici.

4. Materiale compozite care sunt formate din două sau mai multe materiale cu
proprietăţi diferite, permiţând obţinerea unui material nou ce îmbină calităţile
componentelor fără a le moşteni şi dezavantajele. Un exemplu este cel al materialelor
având drept component majoritar (matrice) ceramica, la care, prin armare cu fibre
metalice, rezistenţa la coroziune şi conductivitatea termică sunt similare cu cele ale
materialelor ceramice, iar rezistenţa la şocuri este apropiată de cea a fibrelor metalice.
Conform figurii 1.4, ponderea diferitelor clase de material în consumul total de
materiale al umanităţii s-a schimbat de-a lungul anilor în funcţie de disponibilitatea lor
şi de tehnologiile de prelucrare.
16 Introducere – 1
Dezvoltarea materialelor

Metale
Nanomateriale

Metale amorfe
Compozite
Oţeluri microaliate MMC

Zirconiu Polimeri
Titan
Aur Cupru Superaliaje
Fier
Lemn Bachelită Poliester
Piei Zirconia Ceramice
Sticlă Alumina
Piatră Ceramică

Perioada ante-industrializare Sec XX Sec XXI

Figura 1.4. Evoluţia istorică a utilizării diferitelor clase de materiale (după 1)

O ierarhizare a ponderii consumului pentru cele mai utilizate materiale în ţările

industrializate, în funcţie de preţul de cost, se prezintă în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3 Ponderea utilizării pentru diferite materiale

Poziţia Materialul Ponderea, %
1 Fier 27
2 Lemn 21
3 Cupru 13
4 Polimeri 9,7
5 Argint 6,5
6 Plumb 6,5
7 Aluminiu 5,4
8 Cauciuc 5,1
9 Nichel 2,7
10 Hârtie 1,1
11 Wolfram 0,3
 1.3 – Obiectul ştiinţei şi ingineriei materialelor 17

Diferenţa existentă între diferitele categorii de materiale poate fi exemplificată

analizând o serie de caracteristici fizice pentru câteva materiale mai des utilizate în
inginerie (tabelul 1.4).

Tabelul 1.4. Proprietăţi specifice claselor de materiale

Clasa de Temperatura Rezistivitate Modul de Duritate
Densitate,
materiale de topire, electrica, elasticitate, HB,
g·cm-3
Materialul ºC m GPa daN·mm-2
Metalice
Aluminiu 660 2.7 3x10-8 70 70
Cupru 1083 8.9 1,7x10-8 115 85
Aur 1063 19 2,3x10-8 77 70...100
Wolfram 1538 7.8 5,3x10-8 400 80
Oţel 1400...1500 7.75 2x10-7 207 100...800
Titan 1668 4,2 5x10-7 103 130...300
Ceramice
Cuarţ 1750 2.65 1018 130 700
Alumină 2045 4 1013 380 1700
Diamant 3550 3.5 1014 1000 8000
Beton - 2.3 109 30
Polimerice
Polietilenă 135 0.95 1016 1
Nylon 265 1.14 1013 2

1.3. Obiectul ştiinţei şi ingineriei materialelor

Ştiinţa şi ingineria materialelor are ca scop generarea şi aplicarea cunoştinţelor
referitoare la compoziţia, structura şi prelucrarea materialelor pentru obţinerea
caracteristicilor de utilizare.
Sugestiv, poziţia şi interacţiunile ştiinţei şi ingineriei materialelor (structură–
proprietăţi–prelucrare–performanţe) în cadrul activităţii umane pot fi prezentate într-un
context mai larg ca în figura 1.5.

STIINŢA ŞI
ŞTIINŢE INGINERIA CERINŢE SOCIALE
FUNDAMENTALE
MATERIALELOR

CUNOŞTINŢE CUNOŞTINŢE
ŞTIINŢIFICE EMPIRICE

Figura 1.5. Locul ştiinţei şi ingineriei materialelor în activitatea umană

18 Introducere – 1
Potrivit acestei reprezentări, ştiinţa şi ingineria materialelor reprezintă domeniul
care corelează ştiinţele de bază şi cercetarea fundamentală cu nevoile umane, fiind o
împletire de cunoştinţe ştiinţifice şi empirice.

Ştiinţa materialelor este o parte din acest spectru, fiind concentrată pe natura
materialelor şi prezentând teoriile care explică relaţia: structură – prelucrare – proprietăţi –
performanţe (comportare în exploatare).

Pe de altă parte, ingineria materialelor se referă la procedeele de obţinere şi

prelucrare a materialelor pentru realizarea caracteristicilor impuse. Este evident faptul că
între aceste două domenii nu se poate stabili o limită clară.

Relaţia structură – prelucrare – proprietăţi – performanţe poate fi reprezentată

prin intermediul unui tetraedru (figura 1.6).

PERFORMANŢE

PROPRIETĂŢI

STRUCTURA

PRELUCRARE

Figura 1.6. Tetraedrul ştiinţei şi ingineriei materialelor

Structura materialelor este dată de natura atomilor, modul de organizare a lor la

nivel molecular, microscopic sau macroscopic. Se pot distinge astfel mai multe nivele
structurale:
- structura atomică;
- structura cristalină sau amorfă (arhitectura atomică);
- structura microscopică (structura care se poate evidenţia la microscop);
- structura macroscopică (structură care se poate evidenţia cu ochiul liber).

Proprietăţile materialelor pot fi clasificate, din punct de vedere ingineresc, în:

proprietăţi specifice, proprietăţi atribuite, caracteristici de cost şi disponibilitate.
Din prima categorie fac parte proprietăţile mecanice volumice - proprietăţi
fizice analizate separat datorită importanţei pe care o au în aplicaţiile specifice
ingineriei mecanice (duritatea, rezistenţă la rupere, tenacitatea, rezistenţă la oboseală)-,
 1.3 – Obiectul ştiinţei şi ingineriei materialelor 19

proprietăţi fizice nemecanice volumice (proprietăţi termice, proprietăţi optice,

proprietăţi electrice, proprietăţi magnetice) şi proprietăţile de suprafaţă (rezistenţă la
coroziune, coeficient de frecare, rezistenţă la uzare).
Proprietăţile atribuite (caracteristici care descriu comportarea materialului în
timpul procesului tehnologic sau al utilizării) sunt: proprietăţile tehnologice
(deformabilitatea la cald sau la rece, sudabilitatea, prelucrarea prin aşchiere) şi cele
estetice (culoare, aspect, textură).

Prelucrarea cuprinde etapele parcurse pentru obţinerea produsului şi poate fi

realizată:
- prin metode fizice (topirea metalelor, suflarea sticlei în stare vâscoasă, laminarea
tablei);
- prin metode chimice (arderea carbonului în aer, obţinerea cărbunelui de lemn);
- prin metode complexe (elaborarea fontei, care presupune reducerea oxidului de fier
cu carbon – metodă chimică – şi separarea gravitaţională a zgurii din topitură –
metodă fizică).
În ingineria mecanică, prelucrările la care sunt supuse materialele pot fi: mecanice
(deformare plastică, aşchiere), termice (tratamente termice, sudare), termomecanice, etc.

PRELUCRARE
Duritate

Deformare
STRUCTURĂ PROPRIETĂŢI

Figura 1.7. Corelaţia structură-prelucrare-proprietăţi la laminarea la rece a unui metal

Relaţiile dintre cele trei elemente (structură, proprietăţi, prelucrare) pot fi

exemplificate pe schema din figura 1.7 (laminarea la rece a unui oţel provoacă alungirea
grăunţilor cristalini şi mărirea durităţii).

Performanţele sunt reprezentate de valoarea proprietăţilor intrinseci, de modul în

care aceste proprietăţi sunt adaptate solicitărilor, dar şi de modificarea acestor proprietăţi
20 Introducere – 1
în timpul funcţionării (scăderea durităţii oţelului datorită funcţionării la temperaturi mari,
oboseala materialelor supuse la solicitări variabile, etc.)
Gama materialelor fiind foarte diversă, utilizarea lor trebuie să se facă având în
vedere proprietăţile lor mecanice, fizice, rezistenţa la coroziune, densitatea, posibilitatea
de prelucrare, etc. Foarte adesea, materializarea unui proiect este condiţionată de
producerea unor materiale noi sau perfecţionarea celor existente.
Întrucât este imposibil ca un inginer să cunoască amănunţit proprietăţile miilor de
materiale utilizate în mod curent, este necesar să se stabilească principiile care guvernează
proprietăţile acestor materiale.
Principiul de bază al ştiinţei materialelor este acela că, proprietăţile materialelor
sunt determinate de structura lor care depinde de compoziţia chimică şi de prelucrările la
care a fost supus materialul.

Un inginer care trebuie să realizeze un obiect sau o construcţie industrială este

pus în situaţia de a alege un material dintr-un număr foarte mare de materiale
disponibile, dar şi să găsească cea mai potrivită tehnologie de prelucrare a acestui
material în aşa mod încât el să răspundă cerinţelor impuse.
O greşeală în alegerea materialului sau a procedeului de prelucrare poate avea
consecinţe neplăcute (o cutie de conservă al cărui dispozitiv de deschidere nu este
realizat corespunzător, generează neplăceri consumatorului, poate cu consecinţe asupra
volumului vânzărilor ulterioare), sau chiar catastrofale (corpul sudat al unui vas
maritim la care îmbinările sudate au fragilitate prea mare, se poate rupe în două, mai cu
seamă în apele reci pentru că, în zona adiacentă cordonului de sudură materialul devine
fragil, nu mai rezistă la şocuri mecanice şi apare riscul de propagare a unei fisuri de-a
lungul cordonului).
Inginerul nu trebuie să reţină tabele întregi de date numerice legate de
proprietăţile sau compoziţia chimică a unor materiale, dar este necesar să aibă o
percepţie asupra ordinului de mărime al acestor valori şi asupra factorilor care, în
timpul prelucrării sau al exploatării, ar putea conduce la modificarea acestor
caracteristici şi la scoaterea prematură din uz. Un exemplu edificator îl reprezintă
aliajele pe bază de staniu care, datorită tehnologiei uşor accesibile şi aspectului lor
strălucitor au constituit materialul cel mai utilizat pentru nasturii uniformelor militare
în secolele XVIII-XIX. Acest material s-a dovedit a fi complet nepotrivit pentru clima
foarte rece în timpul campaniei din Rusia, când trupele lui Napoleon au suferit de frig
deoarece nasturii uniformelor s-au sfărâmat ca urmare a transformării de fază pe care
staniul o suferă la temperaturi reduse (transformarea se desfăşoară cu viteză maximă la
temperatura de -30C ).
Din aceste motive, în cadrul cărţii se vor face şi o serie de precizări privind
valorile unor caracteristici de material, compoziţii chimice, temperaturi şi durate de
tratament termic.
 1.4 – Materialele ecologice 21

1.4 Materiale ecologice

Materialele ecologice şi conceptul eco-friendly

Ultimii ani au pus la grea încercare producătorii de bunuri şi materiale

destinate activităţilor umane. Semnalele de alarmă privind pericolele grave care stau în
faţa omenirii privitor la poluarea planetei în general, intens susţinută de mass-media,
ong-uri, a generat la nivel mondial o adevărată „revoluție”; politicile dure de
interzicere a tehnologiilor și produselor cu risc de poluare, toxice, cu consum ridicat de
materiale şi energie sunt susținute de programe strategice de conservare a resurselor
naturale, a utilizării materialelor reciclabile, a dezvoltării durabile şi de promovare a
practicilor ecologice.
Din multitudinea de termeni folosiți (going green, environmentally friendly,
nature-friendly, eco, green, etc) meniți a descrie această filosofie cei mai utilizați,
aproape până la demonetizare, riscând să devină un “buzz word” (cuvânt sau expresie
folosită pentru a impresiona, sau care este la modă) - sunt „going green” și „eco-
friendly”.
A fi "going green" înseamnă a fi nu numai binevoitor cu mediul înconjurător ci
în primul rând să-i fii un „prieten adevărat”, prin desfășurarea întregii activități și a
tuturor acţiunilor, în spiritul și practica celor „3 R” (reducere, reutilizare și reciclare).
În ceea ce privește „eco-friendly”, conform [1,4] acest termen se referă la
punerea în aplicare a practicilor care vor conduce la o viață sănătoasă pentru planetă și
locuitorii săi. „Eco-friendly” înseamnă literal, ceva prietenos pentru pământ sau ne-
dăunător pentru mediu. Se referă, mai frecvent, la produse care contribuie la o viață
sau practici care ajută la conservarea resurselor, cum ar fi apa și energia verde.
Produsele „eco-friendly” previn, de asemenea, poluarea în aer, apă și pământ,
incluzând și aspectele privind reciclarea.
Putem deci, atribui termenul “eco-friendly”- unui produs netoxic, dezvoltat
durabil fără a afecta ecosistemul. În cazul componentelor sau produselor de natură
organică creşterea şi dezvoltarea acestora este făcută fără erbicide, pesticide, etc.
Produsele realizate din materiale reciclate conțin sticlă, lemn, metale sau plastice
recuperate din deșeuri care sunt transformate într-un preparat nou. Produsele
biodegradabile se distrug prin descompunere naturală, neafectând per ansamblu
ecosistemul beneficiind, în tările dezvoltate economic, de facilităţi fiscale (taxe reduse
la depozitele de deşeuri ).
Filosofia „eco-friendly” se bazează pe conștientizarea populației cu privire la
modul de utilizare a resurselor: „Use less and make the most of what you have !”–
folosiți mai puțin și faceți cât mai mult din ceea ce aveti! - e un exemplu de slogan
menit a promova acest concept. Astăzi companiile au în strategia lor programe de eco-
friendly de la cele complexe de reciclare a produselor, de conservare sau economisire a
resurselor (inclusiv umane, un exemplu fiind aplicarea „telecommuting”-ului -angajații
care lucrează de la distanță de la biroul lor de acasă, comunicarea realizându-se prin e-
22 Introducere – 1
mail, telefon sau chat-uri on-line, zilnic sau ocazional) până la cele de „bun simț” cum
sunt măsurile de folosire rațională a luminii și încalzirii în birouri și spațiile de lucru.
Toate aceste campanii „eco-friendly, going green” nu au rămas fără consecințe
sau efecte majore. La nivel guvernamental, mai ales în țările dezvoltate economic, ele
sunt puternic susținute prin sistemul taxelor și facilitătilor economice. A devenit tot
mai evident că produsele eco sunt intens căutate în detrimentul celorlalte fapt speculat,
uneori în exces, de agențiile de marketing. A apărut astfel “practica“ cunoscută sub
numele de „greenwashing”: în scopul de a ajuta companiile să își sporească vânzările
de produse atrăgătoare ecologic, agențiile etichetează uneori produsele acestora ca
fiind "eco-friendly" sau "ecologice", fără însă a fi cu adevărat astfel.

Etichetarea ecologică

Eticheta ecologică este un simbol grafic şi/sau un text descriptiv aplicat pe un

produs, ambalaj, document informativ care însoţeşte produsul, utilizată în scopul
certificării calității ecologice. Etichetarea poate oferi informaţii cu privire la criteriile
ecologice ale produselor oferite pe piaţă.
În general procedurile necesare etichetării sunt reglementate de organizații,
agenții naționale cu atribuții în acest sens. De exemplu, Organizația Internațională de
Standardizare a dezvoltat două standarde ISO 14020 și ISO 14024 în care sunt descrise
principiile și procedurile de etichetare ecologică. Având la bază utilizarea unor metode
științifice solide și proceduri de testare acceptate, aceste standarde se referă la evitarea
conflictelor de interese financiare.
La nivel european, s-au impus certificatele ecologice „Ecolabel” (figura 1.8),
promovate de Uniunea Europeană (EU) încă din anul 1992, care ajută consumatorii sǎ
distingă produsele și serviciile „verzi” care nu afecteazǎ mediul înconjurător.
Producătorii pot obține, la cerere, acest certificat în urma îndeplinirii unor criterii,
stabilite de specialiști și experți, care răspund unor cerințe de reducere a impactului
produsului asupra mediului. Numărul mare de certificări a condus la realizarea unui
catalog „E-catalogue” al produselor și serviciilor etichetate „Ecolabel”

Figura 1.8 Eticheta „Ecolabel” de certificare a calitătii de produs sau serviciu ecologic [10]

O altă etichetă ecologică a Uniunii Europene este „EMAS” care certifică dacă
managementul unei organizații îndeplinește criteriile de protecție a mediului
 1.4 – Materialele ecologice 23

inonjurător. EMAS (EU Eco-Management and Audit Scheme ) este un „instrument de

gestionare elaborat de Comisia Europeană pentru companii și alte organizații în scopul
evaluării, raportării, precum și îmbunătățirii performanței lor de mediu” [10].
În mod similar și în alte țări politicile ecologice la nivel național au condus la
introducerea unor reglementări mai mult sau mai puţin complexe și severe privind
acordarea acestor certificate (“Environmental Choice” in Canada și Franța, “Eco
Mark” în Japonia, „Blue Angel” în Germania).

Politici ecologice. Campania celor „3R”

A proteja mediul înconjurător, adică tot ce ne înconjoară: aerul, apa, pământul,

plantele, produsele manufacturate, înseamnă în primul rând a reduce până la eliminare
deșeurile. În accepțiune mai largă „deșeu” semnifică orice produs sau serviciu
neutilizat.
„Filosofia Eco” are la bază totalitatea acțiunilor ce conduc la protecția
mediului înconjurator. Campania de conștientizare a tuturor celor implicați în
producția și consumul de bunuri materiale a fost promovată sub simbolul celor 3 R
(Reduce, Reutilizează, Reciclează).
Conceptul „a reduce” („reduce”), are la bază cateva căi de urmat :
- reducerea consumului de materii prime
- achiziționarea de produse durabile
- achiziționarea de produse ecologice
Promovate în jurul unor sloganuri adresate utilizatorilor sau consumatorilor de
genul „Cumparați doar ceea ce aveți nevoie și folosiți tot ceea ce cumpărați!”,
„Achiziționați produse în ambalaje care pot fi ușor reciclate!” politicile din acest
domeniu constitue o adevărată provocare pentru producătorii de bunuri. A realiza
produse durabile cu un potențial ridicat de reciclabilitate și volum scăzut de deșeuri la
același nivel calitativ în condițiile unor consumuri de materii prime reduse implică
cercetări de anvergură cu eforturi financiare consistente.
Conceptul „a reutiliza” („reuse”) sau a refolosi este destinat, în principal,
consumatorilor. A fi „cumpătat” (a refolosi materialele în forma lor originară sau a
repara produsele de folosință îndelungată -„New is not always better, nor it is always
necessary - noul nu înseamnă întodeauna mai bun sau nu este întodeauna necesar”) sau
sau a dărui sau dona tot ce ți pare nefolositor („One man's trash is another man's
treasure! -gunoiul unuia este o comoară pentru altcineva ”) sunt doar câteva dintre
posibilitățile la îndemâna tuturora de protejare a mediului înconjurățor .
„A recicla” („recycle”) poate fi definit într-o accepțiune mai largă, ca acel
proces ce are ca obiectiv transformarea oricărui material nefolosibil sau deșeu într-un
produs reutilizabil fie de același tip fie unul nou. Aproape orice ce nu poate fi
reutilizabil poate fi reciclat. Beneficiile reciclării (a cărei simbol este prezentat în
figura 1.9) sunt spectaculoase, avându-se în vedere că materialele reciclate au fost deja
prelucrate odată, producția fiind astfel mai curată și mai putin energofagă decât
procesul original. Reciclarea reduce costurile cu întreținerea deponeurilor de gunoi,
24 Introducere – 1
previne poluarea, reduce emisiile de carbon, conduce la economisirea energiei,
conservă resursele naturale, contribuie la păstrarea mediului înconjurător.

Figura 1.9. Simbolul reciclării, autor: Chris Buckley [11]

Managementul deseurilor

Gestionarea deșeurilor cuprinde toate aspectele privind colectarea,

transportul, tratarea, reciclarea și depozitarea deșeurilor. Activitățile de management
(gestionare) nu se rezumă numai la politicile în domeniul eliminării deșeurilor ci
abordarea se face global și coordonat începând cu adoptarea de tehnologii inovative
pentru realizarea de produse cu un volum cât mai redus de deșeuri într-un concept
intitulat „Gestionarea integrată a deșeurilor”. Principiile pe baza cărora se face
coordonarea au în vedere:
- protecția resurselor primare;
- utilizarea celor mai bune metode disponibile care nu presupun costuri
excesive;
- responsabilitatea financiară a poluatorului corelată cu responsabilitatea
producatorului şi cea a utilizatorului;
- substituția materialelor periculoase;
- proximitatea tratării deșeurilor (cât mai aproape de sursă);
- integrarea gestionării în activitățile socio-economice care generează
deșeurile;
- prevenirea.
Principiul prevenirii stabilește ierarhizarea activităților de gestionare a
deșeurilor, în ordinea descrescătoare a importanței acestora reprezentată printr-o
construcție piramidală (figura 1.10). Scopul ierarhiei deșeurilor este de a exploata la
maximum beneficiile din produse și de a avea costuri minime datorate deșeurilor
 1.4 – Materialele ecologice 25

Figura 1.10. Ierarhizarea măsurilor de gestionare integrată a deşeurilor conform principiului

prevenirii. [11]

Ierarhizarea surprinde evoluția unui material sau produs prin etape succesive
de gestionare a deșeurilor:
- evitarea apariției deșeurilor (prevenirea);
- minimizarea cantităților de deșeuri produse;
- tratarea prin refolosire (reutilizarea);
- tratarea prin recuperarea materialelor (reciclarea);
- tratarea prin recuperarea energiei (incinerarea);
- tratarea prin eliminare (depozitarea).
Dacă „prevenirea” este cea mai importantă etapă în această ierarhie,
conducând la un volum minim de deșeuri cu cele mai mici costuri pe ciclu de viață
economică și de mediu iar „reutilizarea” este mai dorită, „depozitarea” (adică
eliminarea deșeurilor) reprezintă etapa cea mai nefavorabilă cu costuri ridicate datorate
pre-tratării deșeurilor rămase în urma procesului de recuperare și a funcționării
deponeurilor

Grupe de materiale ecologice

Principalele tipuri de deșeuri se pot clasifica în funcție de „sursa” lor în:

deșeuri municipale şi asimilabile lor, respectiv deșeuri de producție. Compoziția
deșeurilor municipale prezintă în afara celor biodegradabile aflate în proporție ridicată,
o serie de materiale reciclabile cum ar fi hârtia, plasticul, sticla, metalul.
Produsele secundare rezultate din procesele de fabricație au un potențial ridicat
de reciclare. Beneficiare sunt marile sectoare industriale: industria materialelor de
constructii, industria metalurgică, a sticlei, a materialelor textile, a hârtiei sau a
materialelor plastice.
26 Introducere – 1

Fierul si aliajele sale

Dintre toate materialele reciclabile, pretutindeni în lume, oțelurile se regăsesc
în cea mai mare cantitate, mai mult ca aluminiul, hârtia, sticla şi plasticul la un loc.
Oțelurile se apreciază a fi cele mai performante materiale ecologice care se pretează
reciclării (în proporție de 100%) chiar dacă necesită cel mai puternic echipament în
procesul tehnologic iar elaborarea lor ridică mari probleme de poluare cum ar fi
emisiile de gaze, impactul asupra calității aerului și asupra efectului de seră.
Deșeurile de oțel sunt materii „prime” necesare pentru elaborarea oțelurilor.
Cu un conținut de 25% de materiale reciclate, oțelul îndeplinește criteriile pentru
protecția mediului, iar prezența lui în componența sau la fabricarea unor produse
contribuie major la creșterea indicelui acestora de reciclabilitate.
Se știe că oțelurile sunt mai puțin consumatoare de energie și cu emisii de CO2
reduse comparativ cu aliajele pe bază de aluminiu, magneziu, cupru. În plus producerea
oțelurilor cu deşeuri „reciclate” se face cu mai puţină energie şi resurse naturale
(minereu de fier, calcar, cărbune) şi emisii de CO2.
Reducerea emisiilor de carbon reprezintă o permanentă provocare.
Actualmente emisiile de CO2 din producţia de oţel se situază în jurul a 5% din totalul
emisiilor [12].
Eforturile cercetărilor sunt astfel îndreptate în transformarea producției de oțel
într-un proces ecologic de producție concretizate în mari programe strategice de
eficientizare energetică și de reducere a emisiilor de CO2 sau abordări punctuale (cum
ar fi reducerea emisiilor de zgură - programul Meros al companiei SiemensVAl).

Materiale noi
Cele mai spectaculoase aplicații ale cercetărilor în această direcţie se întîlnesc
în industria constructoare de mașini și în special a automobilelor. Generatoare de
bunăstare, cu o dezvoltare galopantă, aflate într- o permanentă concurenţă de
îmbunătăţire a performanţelor, companiile „automotive” se confruntă cu aceleaşi
probleme de eficentizare a resurselor şi de protecţie a mediului înconjurător. Cu toate
investiţiile masive în cercetare şi dezvoltare a politicilor privind design-ul şi
tehnologiile de producţie rezultatele privind reducerea consumului de combustibil şi a
emisiilor de gaze nu se situază la nivelul aşteptărilor. Dintre măsurile de îmbunătăţire a
consumului şi a emisiilor de noxe, reducerea greutăţii automobilelor este considerată a
fi una dintre cele mai eficente. O reducere a greutăţii maşinilor cu 10 % poate conduce
după unii autori [13] la reducerea consumului cu 5-8 % .
Dintre soluții aplicate cu succes se menționează:
- înlocuirea componenetelor realizate din tablă de oţel slab aliat cu unele
produse din oţel de înaltă rezistenţă ce conduce la reducerea grosimii
acestora şi în consecinţă la reducerea greutăţii;
- utilizarea compozitelor care au în medie o greutate cu 20% decât ale
aliajelor de aluminiu și care asigură o fiabilitatea și durabilitate superioară
celorlalte materiale;
- utilizarea aliajelor metalice ultra-usoare cu baza magneziu;
 1.4 – Materialele ecologice 27

- utilizarea unor noi materiale termoplastice cu performanțe îmbunătățite.

Și în domeniul materialelor plastice preocupările privind protecția mediului
înconjurător s-au indreptat spre înlocuirea acestora cu noi materiale din categoria
biopolimerilor cu efecte spectaculoase asupra emisiilor de carbon. Firma Sulzer, de
exemplu, a creat o serie de biopolimeri pe bază de amidon sau celuloză din plante,
fibre de lemn utilizați în echipamentele proprii. De altfel se apreciază că eco-plasticele
(realizate în principal din materiale regenerabile) vor domina în câțva ani piața
materialelor plastice; deja se realizează borduri auto din trestie de zahăr ( firma
braziliană Braskem) sau se produc materiale noi „eco” cum ar fi Zeoform compus din
deșeuri de hârtie și apă, non-toxic si biodegradabil cu aplicații în diverse industrii, de
la construcții până la bijuterii și instrumente muzicale de fabricație.
Au fost analizate o multitudine de metode care permit aprecierea
modului în care materialele şi procesele de producţie indeplinesc condiţiile
impuse de conceptul de dezvoltare durabilă. O asemenea metodă de calcul
constă din determinarea “masei virtuale” mv a produsului [8]:

𝑚𝑣 = 𝑚𝑟 + 𝑚𝑐 − 𝑚𝑟𝑒𝑐 , 𝑘𝑔 (1.1)

în care:
− mr este masa reală a produsului;
− mc este masa materialelor şi a combustibilului fosil folosit pe toată
durata procesului de producţie;
− mrec este masa deşeurilor recuperate;

O apreciere mai corectă este cea exprimată printr-un “indice de impact”:

𝑚
𝑖 = 𝑚𝑣 (1.2)
𝑟

În acest mod, pentru un microprocesor cu masa de 2 grame se obţine o

valoare a masei reale de 1700 grame, rezultând un indice de impact cu valoarea
850 comparativ cu cu indicele 2 obtinut pentru un automobil (mr = 1000Kg, mv
= 1000Kg).
Valori si mai reduse (chiar 1) pot fi identificate pentru produsele
obşinute prin prelucrarea manuală a unor materiale vegetale sau minerale
(produse din lemn brut sau materiale de construcţie cum sun chirpicii).
Diferentele dintre ceste produse pot sa fie si mai evidente dacă
se au in vedere şi durata lor de viaţă, precum şi consumurile din perioada de
exploatare.
28 Introducere – 1

Bibliografie recomandată
1. Ashby, M.F., Materials and the Environment: Eco-Informed Material Choice,
Elsevier, 2009
2. Ashby, M.F., Jones, O.R.H., Materiaux, Microstructure et mise en euvre,
Dunod, Paris, 1998
3. Ashby, M.F., Jones, O.R.H., Materiaux, Proprietes et applications, Dunod,
Paris, 1998
4. Askeland D.R., Wright, W., Essentials of Materials Science & Engineering,
CENGAGE Learning, USA, 2013
5. Callister, W.D.Jr., Rethwisch, D., Materials Science and Engineering, An
Introduction, 9nd edition, John Wiley &Sons,Inc.,USA, 2013
6. Shackelford, J., F., Introduction to Materials Science for Engineers, 7th edition
Prentice Hall, 2009
7. Newnham, R.E., Properties of materials, Oxford University Press, 2005
8. Sealy, C., The right weight?, Materials today, Volume 6, Issue 4, April 2003
9. Van Vlack L.H. Elements of Materials Science and Engineering, Adisson-
Wesley Publishing Company, Massachusetts, 1980
10. * * * http://ec.europa.eu/environment/
11. * * * Waste hierarchy from Wikipedia
12. * * * Sustaible Steel:At the core of a green economy,Word Steel Association,
ISBN 978-2-930069, 18 june,2012
13. * * * POSCO Carbon Report –Toward a Sustainable Society, London 2011