LECŢIA 1.

DEŞEURILE

Cuvinte cheie: deşeu, categorii de deşeuri, compoziţie, cantitate.

1.1 Categorii de deşeuri

Deşeul, întâlnit şi sub denumirea de reziduu, reprezintă materialul apărut în urma

desfăşurării unui proces biologic sau tehnologic ce nu mai poate fi utilizat ca atare.
Criterii de clasificare a deşeurilor:
• După posibilitatea reciclării şi a neutralizării acestora , deşeurile pot fi :
- deşeuri recuperabile : dejecţiile animalelor (îngrăşământ natural),părul (fabricarea
periilor), cenuşa (fabricarea unor cărămizi speciale), rumeguşul şi talaşul (încălzirea
locuinţelor) etc.
- deşeuri nerecuperabile: resturi de pământ, praf şi nisip provenite de la diverse
construcţii, ape cu conţinut şi diversitate mare de substanţe toxice, etc.
• După starea de agregare a deşeului , acestea pot fi :
- deşeuri lichide, denumite ape uzate sau ape reziduale (fecaloide, industriale , agro-
zootehnice, meteorice);
- deşeuri solide (reziduuri menajere, industriale, agro-zootehnice, speciale etc.);
• După provenienţă respectiv sectorul sau sursa care le generează, deşeurile pot fi:
menajere, stradale,industriale, agro - zootehnice, speciale.
Deşeurile menajere
- provin din activitatea casnică sau din localuri publice şi reprezintă în medie 1,5-2,5
kg/zi/locuitor (O.M.S.).
- compoziţia: reziduuri precum textile, hârtie, sticlă, material plastic, metale, resturi
alimentare, resturi lemnoase, cenuşă.
- în general componenţa deşeurilor menajere poate fi reprezentată astfel: 5 % metale,6 %
materiale sintetice, 13 % sticlă, 26 % hârtie şi 50 % deşeuri organice.
- apele uzate, anume cele fecaloide (fecale diluate cu apă) şi cele menajere provenite din
bucătării sau din activitatea de întreţinere a curăţeniei casnice.
- grupa deşeurilor dificile formată din medicamente expirate, lacuri şi vopsele, pesticide şi
produse pentru protecţia plantelor, acumulatori şi baterii, detergenţi şi alte substanţe de
igienizare, ulei ars de maşină, solvenţi, metale grele, acizi şi baze, anvelope şi cauciucuri.
Deşeurile stradale sunt reprezentate de diverse resturi din locuri publice cât şi de
apele uzate meteorice, rezultate din precipitaţii care spală solul respectiv străzile şi căile de
comunicaţii. Resturile solide se consideră a fi egale cu 0,2-0,3kg /zi/locuitor.
Deşeurile industriale
- provin din diferite procese tehnologice sub formă de materii prime, produse intermediare,
produse secundare şi resturi nerecuperabile.
- cele formate în industria alimentară sunt predominant organice, spre deosebire de cele din
industria chimică , metalurgică şi siderurgică, care sunt de natură anorganică.
- apele uzate industriale provin din folosirea apei în diferite procese tehnologice ca solvent,
mijloc de transport pentru materii prime şi materii finite, apă de răcire , apă de spălare sau
ape tehnologice.Apele uzate industriale,prin epurare => nămoluri.
Deşeurile agro-zootehnice
- sunt produse ale agriculturii provenite din sectorul vegetal şi zootehnic.
- deşeurile agricole sunt reprezentate de producţia secundară a culturilor agricole (paie,
coceni, tulpini, rădăcini, pleavă, etc) cât şi de produsele neutilizate ale florei spontane.

1
- sectorul zootehnic, prin sistemul intensiv practicat, generează deşeuri de tipul dejecţiilor
animaliere (solide şi lichide), resturi vegetale provenite de la furajare sau folosite ca aşternut
în adăposturi.
- sistemul industrial de creştere a animalelor produce ca principal deşeu apele uzate
zootehnice, importante atât din punct de vedere cantitativ cât şi sub aspectul compoziţiei
diversificate. Cantitatea:10-15 tone an/animal de talie mare şi respectiv 3-5 tone an/animal de
talie mică
- nămolurile rezultate din decantarea respectiv epurarea apelor uzate zootehnice dar şi unele
deşeuri animaliere (cadavre de animale şi păsări sau alte resturi de provenienţă animală).
Deşeurile speciale provin din sectorul medical (pansamente, vată, seringi, faşe,
hârtie, resturi organice) şi sunt contaminate cu germeni patogeni reprezentând un iminent
pericol pentru sănătatea populaţiei.
Deşeurile periculoase provin din diverse sectoare de activitate fiind reprezentate de
substanţe toxice, inflamabile, explozive, infecţioase sau de altă natură care introduse în
mediu pot dăuna plantelor, animalelor sau omului. Din această categorie fac parte produsele
farmaceutice expirate, diluanţi, lacuri şi vopsele, produse fitosanitare, baterii şi acumulatori,
produse cu conţinut de metale grele (mercur, plumb, cadmiu), uleiuri uzate.
Deşeurile radioactive formate din izotopi sau elemente radioactive au surse diferite
naturale sau antropice cum ar fi industria, agricultura, medicina sau cercetarea ştiinţifică.
Planeta noastră a moştenit încă de la formare o zestre apreciabilă de radioactivitate terestră,
din care s-a păstrat numai o parte, respectiv elementele şi izotopii radioactivi de viaţă lungă
cu timpi de înjumătăţire foarte mari. Radioelementele nu sunt decât nişte resturi care ne
reamintesc de o vreme în care aproape toate speciile nucleare erau radioactive: uraniul,
element dispers, mai răspândit decât aurul, argintul şi mercurul, urmat de toriu şi de radiu.
Ele sunt prezente într-o măsură mai mică sau mai mare în rocile eruptive, metamorfice şi
sedimentare, în hidrosferă şi în troposferă. în unele zone ale scoarţei terestre, concentraţia lor
în rocile de suprafaţă poate atinge valori de ordinul zecimilor şi chiar al câtorva procente.
Sub acţiunea agenţilor atmosferici (vânturi, precipitaţii şi variaţii de temperatură), mineralele
radioactive sunt parţial alterate, solubilizate şi transportate de ape, contribuind la poluarea
mediului. Fenomene de acest gen se remarcă mai ales în procesele de exploatare minieră a
uraniului, când acesta se oxidează şi solubilizează, trecând în apele de mină sub formă de
săruri de uranil şi de aerosoli în aerul atmosferic. În acelaşi timp în atmosferă se mai
concentrează şi o cantitate apreciabilă de radon, gaz radioactiv degajat prin transformările
succesive ale uraniului, care intră în echilibru cu radonul din apele de mină, eliberat de
sărurile de uranil solubilizate.
În principal radioactivitatea naturală a scoarţei terestre este determinată de
conţinutul de uraniu, toriu şi produsele lor de dezintegrare.
Uraniul este răspândit sub forma a circa 200 de minerale, ce pot fi clasificate în
oxizi, oxizi hidrataţi, carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi, molibdaţi, vanadaţi, silicaţi şi compuşi
organici.
Carbonul 14 odată format se oxidează la 14CO2 şi intră rapid în amestec cu CO2
normal în circuitul carbonului. Prin fotosinteză el ajunge în metabolismul vegetal şi de aici
în cel animal, până la om, unde produce a suta parte din radioactivitatea corpului uman.
Iradierea artificială a populaţiei neprofesional expusă se realizează pe cale
medicală (radioterapie), prin căderi de pulberi de la testele cu armele nucleare ori de la
accidentarea unor reactoare nucleare, din industrie şi cercetările nucleare şi din alte surse
din viaţa curentă.
Iradierea medicală. Este principala cauză a expunerii artificiale la radiaţii

2
ionizante în procedeele de diagnostic şi tratament. Consumul radiologie care reprezintă
numărul actelor medicale de radioterapie, radiodiagnostic, radiografie dentară, explorare
izotopică etc. şi care creează un risc pentru pacient este foarte ridicat şi evaluat la mai
multe zeci de gray. În prezent iradierea medicală este practicată de o mare parte a
populaţiei la nivel mondial. În ţările dezvoltate economic, fiecare cetăţean primeşte între
0,5 şi 0,7 mSv/an. De aceea, radiologii sunt serios preocupaţi de reducerea dozelor de
examinare şi a numărului de expuneri la radiaţii.
Căderile consecutive de pulberi radioactive din exploziile unor arme nucleare
experimentale. Dintre toate formele de poluare artificială a mediului, cea mai periculoasă
este determinată de răspândirea produselor de fisiune rezultate în urma exploziilor unor
arme nucleare cu caracter militar, în special cele din atmosferă. Se apreciază că în
perioada 1945-1963 au fost înregistrare circa 450 teste de arme atomice în aer liber, după
care în urma acordului dintre SUA şi URSS aceste experienţe s-au oprit. în total au fost
detonate încărcături însumând echivalentul a 294 Mt de trinitrotoluen (TNT),
corespunzător la 14700 bombe atomice de tip Hiroshima.
Norul în formă de ciupercă ce se formează la explozia aeriană a unei bombe
nucleare de calibru mijlociu se ridică până la înălţimea de 10-15 km în zona de formare şi
până la 30 km şi mai mult în cazul exploziei unei bombe termonucleare. Din zona de
formare, praful radioactiv este luat şi purtat de vânturi Ia distanţe foarte mari de epicentrul
exploziei. După difuzarea lor în atmosferă, particulele fine de praf radioactiv absorb vapori
de apă (pentru care constituie centrii de condensare) şi se depun o dată cu ploaia şi
ninsoarea. Căderile de pulberi radioactive au contaminat suprafaţa oceanului pe întinderi
mari, iar Sr a fost detectat imediat după explozie până la adâncimea de 600 m. Procesul de
depunere al acestor particule se termină aproximativ după 2-3 săptămâni de la explozie. În
cazul ridicării norului sub formă de ciupercă la înălţimi mai mari, se favorizează
menţinerea în atmosferă a prafului radioactiv timp de câţiva ani. Datorită acestui fapt,
căderile de pulberi radioactive rezultate din exploziile nucleare în aer liber ating în
ansamblu populaţia globului prin iradiere externă şi prin contaminare internă, prin
inhalare şi ingerare, prin intermediul lanţurilor alimentare.
Principalele surse de contaminare radioactivă se datorează fragmentelor de fisiune
ale combustibililor nucleari care conţin circa 90 specii de radioizotopi.
O altă sursă de poluare radioactivă o constituie nucleele combustibilului nuclear
(235U, 233U, 239Pu) care nu au intrat în, reacţie. Se estimează că în circa 30 de ani scoarţa
terestră a fost poluată cu mai mult de 5 t plutoniu a căror activitate este de 100 de ori mai
mare decât a celei împrăştiate de accidentul de la Cernobâl. În anul 1981, doza din aer a
fost de 3,8 mSv (380 mremi) pentru fiecare membru al populaţiei mondiale.
În paralel, în urma absorbţiei neutronilor din reacţia nucleară, de către nucleele de
azot din aer, se formează 14C care contribuie la poluarea radioactivă a mediului.
Poluarea radioactivă a mediului de către industria nucleară. O altă cale
importantă de poluare radioactivă a mediului ambiant este rezultatul aplicării energiei
nucleare în producerea energiei electrice şi alte domenii de activitate şi cercetare
Principalele surse de poluare radioactivă legate de industria nucleară sunt:
- reactoarele nucleare de mare putere din industria electronucleară;
- extracţia şi prepararea minereurilor de uraniu, precum şi instalaţiile de obţinere a
combustibililor nucleari;
- instalaţiile de retratare a combustibililor nucleari uzaţi (iradiaţi);
- alte surse din activitatea curentă.
Poluări datorate unor centrale electronucleare (CEN). În prezent, după interzicerea pe

3
plan mondial a testelor cu arma nucleară, principalele surse de poluare radioactivă a
mediului ambiant se datorează reactoarelor nucleare de putere utilizate în centralele
electronucleare, la producerea energiei electrice.
Căderi consecutive de pulberi din accidentarea unor reactoare nucleare. O altă
sursă riscantă de poluare radioactivă a mediului o constituie accidentarea unor reactoare
nucleare din cadrul centralelor electronucleare. Un exemplu recent îl constituie explozia
unuia din reactoarele nucleare ale centralei electronucleare de la Cernobâl (26 aprilie
1986). Sub influenţa vânturilor, norul de pulberi şi gaze radioactive format la latitudinea
de 1000-1500 m a fost dirijat mai întâi din Ucraina spre Ţările Scandinave, apoi spre
Europa centrală. Anticiclonul prezent în Franţa 1-a împiedicat să atingă Franţa în primele
zile. După ce s-a orientat spre Europa meridională, în circa alte două zile a pătruns în
partea de Sud a Franţei, unde a rămas aproximativ 5 zile şi apoi s-a reîntors spre Estul
Europei, în cadrul acestor mişcări abordând şi teritoriul ţârii noastre
Iradieri din exploatarea industrială şi din cercetarea energiei nucleare.
Prezenţa nefastă a poluării radioactive şi a iradierii datorate acesteia a început să se
manifeste odată cu descoperirea radioactivităţii, în special a celei artificiale şi cu
dezvoltarea şi amplificarea industriei nucleare. Este vorba în primul rând de extracţia şi
prepararea uraniului, de obţinerea plutoniului de fabricare şi instalare a reactoarelor
nucleare, a centralelor electronucleare, de experimentarea şi elaborarea celor mai
distrugătoare arme, arma nucleară şi termonucleară, de reprocesarea combustibililor
nucleari uzaţi şi de gestionarea şi depozitarea deşeurilor radioactive.
Prepararea combustibilului nuclear pe bază de uraniu comportă mai multe etape
importante:
- extracţia minereurilor de uraniu, concentrarea şi rafinarea lor;
- transformarea acestora în săruri de uranil şi obţinerea uraniului metalic;
- eventuala îmbogăţire în 235U prin transformarea în hexaflorură gazoasă (UF6);
- fabricarea barelor combustibile sub formă de uraniu metalic sau de oxid de
uraniu.
Una din cele mai serioase probleme de iradiere profesională din cursul ciclurilor de
fabricare, legate de industria electronucleară, constituie extracţia minereurilor de
uraniu, când independent de iradierea externă, minerii sunt supuşi la inhalarea de pulberi
minerale radioactive şi a aerului viciat cu radon 222.
Retratarea combustibilului nuclear generează cea mai mare cantitate din deşeurile
radioactive provenite din instalaţiile nucleare.
Alte surse de iradiere din activitatea curentă. în viaţa curentă există
numeroase aparate şi produse care conţin mici cantităţi de substanţe radioactive,
provocând o slabă iradiere. Printre acestea se numără:
- ceasornice şi aparate de măsură şi control cu cadrane luminoase cu tritiu sau promeţiu, care au
înlocuit radiul;
- tuburile catodice ale televizoarelor în color de tip vechi;
- produse şi aparate radioluminescente, sticlă şi ceramică, unele materiale de
detecţie, de sterilizare etc.
Pentru ansamblul populaţiei, doza de radiaţie dată de diferitele surse de radiaţii artificiale
este infimă (< 10 μSv).

1.2. Producerea deşeurilor: compoziţie şi cantitate

4
 Generarea de deşeuri este dependentă de obiceiurile consumatorului local, tipul de
clădiri, condiţiile generale de trai şi tipul de industrie şi comerţ. De exemplu, în zone cu
sobe individuale, cu lemn, huilă sau cocs, există deşeuri considerabil mai multe şi mai
dense în timpul iernii prin comparaţie cu clădirile cu încălzire centrală. în zonele rurale,
cantitatea de deşeuri colectate pe cap de locuitor este mai mică decât în zonele urbane
datorită compostării in-situ, hrănirea păsărilor etc. În anumite societăţi deşeurile din timpul
toamnei sunt foarte umede şi de natură organică datorat conservării legumelor etc. Acest
lucru poate fi problematic, de exemplu, pentru instalaţiile de ardere a deşeurilor unde poate fi
necesar combustibil suplimentar. Locuinţele cu un venit relativ scăzut produc mai puţine
deşeuri dar mai umede şi de natură organică decât locuinţele cu un venit relativ ridicat.
Metoda de măsurare a generării de deşeuri sunt platformele de cântărire de la toate
haldele de depozitare, staţii de reciclare şi instalaţiile de tratare, cu înregistrarea calităţii
tipului de deşeu, originii, transportului etc. Pe baza acestor statistici, sunt înregistrate variaţii
trimestriale şi/sau sezoniere şi se pot face prognoze.
În absenţa platformelor de cântărire, estimarea generării de deşeuri se poate face prin:
- volumul şi frecvenţa colectării recipientelor.
- unitatea de generare de deşeuri estimată pe cap de locuitor/angajat/m2.
- numărul şi volumul estimat al camioanelor care intră în platformele de
depozitare şi instalaţiile de tratare.
- creşterea anuală estimată a volumului platformei de depozitare.
Compoziţia deşeurilor menajere diferă în funcţie de ţară, popor dar şi grad de
dezvoltare al economiei şi nivel de civilizaţie.Ultima determinare a compoziţiei deşeurilor
din municipiul Timişoara se prezenta astfel: deşeuri menajere – 71% (sticlă - 3 %, hârtie -
6 %, metale - 3 %, textile - 2 %, altele -15 %.

Întrebări:
1. Definiţi noţiunea de deşeu.
2. Cum pot fi clasificate deşeurile?
3. Precizaţi compoziţia deşeurilor în funcţie de provenienţa lor.
4. Ce sunt deşeurile radioactive?
5. Care este provenienţa deşeurilor radioactive?

LECŢIA 2. METODE DE GESTIONARE A DEŞEURILOR

5
Cuvinte cheie: gestionare, management, colectarea, transportul deşeurilor.

2.1 Aspecte privind managementul deşeurilor

Managementul modern al deşeurilor pune accent pe tratarea şi eliminarea celor ce nu

pot fi reciclate în mod sigur pentru mediu. În ultimii ani s-au dezvoltat un număr de tehnici de
tratare a deşeurilor, având la bază:
- platforme de depozitare sanitare cu şi fără utilizarea gazului;
- compostarea;
- producţia de biogaz pentru producerea căldurii;
- arderea deşeurilor cu sau fără folosirea energiei termice rezultate.
Managementul deşeurilor presupune un sistem integrat având mai multe resurse bazat
pe separarea sursei şi segregare, urmată de reprelucrare, reciclare, utilizarea energiei, sau
tratării cu un număr crescut de tehnologii.
Din punct de vedere istoric, reciclarea deşeurilor s-a axat pe recuperarea de metale
valoroase şi similare pe baza unei iniţiative private. Doar în ultimele decade, reciclarea şi
compostarea s-au bazat pe beneficii comune pentru societate (cerinţe reduse de platforme de
depozitare, economie de materie primă etc). De asemenea, arderea deşeurilor, biogazul
produc energie care înlocuieşte alte surse de energie importante, toate în contextul unei
eficiente protecţii a mediului înconjurător.
În urma proceselor industriale, sociale a celor de manifestare a vieţii, a
metabolismului, oriunde avem de-a face cu consumul unor resurse, fie ele naturale
regenerabile sau neregenerabile, sau prelucrate, metamorfozate, rezultă o serie de
substanţe, care însumate alcătuiesc masa de deşeuri a unei societăţi, pornind de la comunităţi
mărunte, pe plan naţional sau global.
Din punct de vedere al provenienţei lor, acestea se împart în:
• deşeuri industriale, provenite în urma prelucrării resurselor în procesele tehnologice
industriale, de orice natură ar fi ele;
• deşeuri menajere, provenite din activitatea casnică, socială, culturală, etc.;
• deşeuri metabolice, provenite ca urmare a activităţii de consum pentru întreţinerea
vieţii, a speciilor de animale şi a omului.
O parte din acestea pot intra şi în categoria deşeurilor menajere. De regulă, deşeurile
metabolice manifestate prin emisii fecaloide, bioxizi de carbon şi unele substanţe
odorante sunt puţin importante cantitativ, iar comensurarea lor se face atunci când avem
de-a face cu mari aglomerări de animale în combinate industriale. De regulă, acestea se
măsoară împreună cu cele menajere.
Cantitatea de deşeuri industriale şi menajere este foarte diferită, în funcţie de gradul de
dezvoltare al societăţii, al spaţiului geografic respectiv. În România cantitatea de deşeuri a
fost în 1992 de 336 milioane tone. În anul 1994 ea a scăzut la 260 milioane tone, ca
urmare a descreşterii economice. Cantitatea de deşeuri menajere a crescut in prezent.
Următoarele aspecte trebuie luate în consideraţie, ca punct de pornire în gestionarea
mediului:
• "deşeul" este considerat ca o valoare economică negativă, care variază în
spaţiu şi timp. Deşeurile solide sunt substanţe nediluate în apă sau în aer, pe care
deţinătorul lor întotdeauna încearcă să le elimine;
• se constată, că între ritmul creşterii economice şi cel al volumului de deşeuri

6
solide există o corelaţie pozitivă;
• emisia şi descărcarea în mediul înconjurător a reziduurilor reprezintă stadiul
iniţial al procesului de poluare;
• urmează apoi atingerea unor concentraţii limită în mediul înconjurător, care
afectează calitatea acestuia.
Gestionarea eficientă a deşeurilor, în contextul unei dezvoltări durabile supune
atenţiei următoarele două probleme:
• fie, distrugerea reziduurilor;
• fie, recuperarea valorii rămase în ele;
Astfel, gestionarea deşeurilor poate avea loc prin:
1.Tratarea deşeurilor:
Orice proces care modifică proprietăţile fizice, chimice sau biologice ale deşeului şi
îl fac mai puţin periculos pentru mediu.
- poate neutraliza deşeul, poate recupera energia sau resursa materială înglobată în deşeu,
reduce riscul reprezentat de deşeu sau îl face mai puţin periculos pentru transport,
depozitare, temporară sau depozitare controlată în deponii.
- depozitarea deşeurilor se referă la stocarea deşeurilor temporar, pe o perioadă limitată. La
sfârşitul acestei perioade deşeul este supus tratării, depozitării controlate sau stocării în
altă parte. Se realizează practic în containere, recipienţi sau depozite.
2. Depozitarea amenajată (controlată) urmăreşte depunerea deşeurilor în sol sau pe
sol. Probleme deosebite apar la depozitarea permanentă sau definitivă a deşeurilor în
vederea prevenirii eliberării unor poluanţi în mediul înconjurător.
• deponie - depozitare la suprafaţă a deşeurilor solide;
• puţuri de injecţie - pentru deşeuri lichide (ape uzate) introduse sub
presiune la adâncimi mari în sol.
3. Compostarea şi tratarea biologică .
Este un procedeu modern, larg utilizat în ţările de Jos, precum şi în Franţa, Austria
şi Australia. În urma proceselor biologice anaerobe, la care sunt supuse deşeurile, în
permanenţă umectate la 60-75 %, rezulta gazul metan, utilizat ca energie neconvenţională şi
un compost, materie organică bogată în materiale nutritive, ce poate fi utilizat ca
îngrăşământ biologic. Aici trebuie luate însă toate măsurile de izolare, pentru a nu se
produce fenomene de contaminare a ape freatice.
4. Incinerarea,
Acţiune de eliminare şi neutralizare a deşeurilor solide, care a apărut o dată
cu anul 1970 şi care s-a dezvoltat foarte rapid. În 1988 existau deja în cadrul
Comunităţii Europene 525 staţii de incinerare. Avantajul incinerării constă şi în recuperarea
unei cantităţi de energie, echivalentă cu 17 milioane barili petrol pentru fiecare 17 milioane
tone deşeuri.
Arderea în centrale termice sau electrice a deşeurilor menajere este specifică
ţărilor dezvoltate, care au dezvoltat:
• sistemele tehnologice necesare incinerării rentabile, inclusiv filtrele antipoluante;
• sistemele de separare a deşeurilor incinerabile de cele care nu ard;
• care dispun de cantităţi mari de deşeuri solide uscate;
5. Depunerea pe terenuri (gropi) sau îngroparea în pământ, aplicabilă mai ales
pentru deşeurile municipale. Metoda are costuri mici, dar risc mare, chiar foarte mare de
poluare, datorită:
• potenţialului mare de contaminare a apelor subterane;
• potenţialului mare de explozie prin acumularea gazelor;

7
 6. Eliminarea deşeurilor, îndeosebi toxice prin export .
Deplasarea transfrontieră a deşeurilor toxice, îndeosebi de provenienţă industrială sau
militară a devenit destul de pronunţat în ultimii ani şi ea se manifestă ca o dorinţă, o tentaţie
profitabilă ţărilor dezvoltate, de a "scăpa" de deşeurile periculoase, prin efectuarea
unui "export" către ţări subdezvoltate.
Acordul de la Basel se bazează pe trei principii fundamentale, anume:
a. principiul non-discriminării, prin care ţările semnatare se angajează să nu aplice mai
puţine măsuri şi reglementări în ceea priveşte mişcarea transfrontieră a deşeurilor toxice, în
relaţiile cu ţările nesemnatare ale Acordului;
b. principiul consimţământului, prin care ţările semnatare nu vor permite deplasarea
deşeurilor periculoase către ţări nesemnatare, fără consimţământul autorităţilor din
ţara importatoare şi al tuturor ţărilor de tranzit;
c. principiul adecvării posibilităţilor de eliminare, prin care ţările semnatare nu vor permite
deplasarea deşeurilor toxice decât dacă acestea sunt direcţionate spre o ţară cu popsibilităţi
adecvate de eliminare a acestor deşeuri, şi cu garanţia utilizării efective a acestor
posibilităţi.
Prin Acordul de la Basel se recunoaşte implicit drept suveran al oricărei ţări de a
interzice intrarea deşeurilor toxice sau a oricăror deşeuri de provenienţă străină pe teritoriul
lor.
7. Utilizarea complexă, mixtă a deşeurilor.
Acest mod de folosire pleacă de la conceptul actual şi modern al "dezvoltării
durabile". Dezvoltarea economică trebuie să ţină cont de caracterul limitat al resurselor
naturale. Recuperarea, regenerarea şi utilizarea durabilă a resurselor reprezintă elemente
esenţiale în cadrul politicii de gestionare şi protecţie a mediului.
Reducerea la sursă
8. Reducerea la sursă, deşi măsura ideală, este dificil acceptară de către
întreprinderi, pentru că aceasta poate antrena costuri suplimentare, generate de înlocuirea
tehnologiei sau modificarea acesteia.
9. Revalorificarea
Se constată un procent de valorificare nul pentru deşeurile toxice, pentru acestea calea
de recomandat fiind reducerea la sursă. Pentru reziduurile din staţiile de epurare, procentul
de valorificare depinde de sectorul avut în vedere. Majoritatea operaţiilor de reciclare sau de
valorificare se realizează în afara instalaţiilor producătorilor.
10. Tratarea
În funcţie de ţara din UE la care se face referire, în ceea ce priveşte căile de tratare a
acestor deşeuri, se pot prezenta câteva procedee de eliminare:
- centre de valorificare a materiilor - aceste centre incinerează deşeurile şi recuperează
acid clorhidric.
- centre de valorificare energetică - principala filieră de valorificare a deşeurilor este
incinerarea în cuptoare de ciment sau de var.
- centre de tratare ce reduc efectul poluant
- încapsularea deşeurilor toxice,
- debarasarea uleiurilor de metale grele
- neutralizarea anumitor produse
11. Colectarea deşeurilor- Colectarea periodică în funcţie de necesităţi a
deşeurilor sau a componentelor deşeurilor, în vederea preparării, valorificării sau
tratării lor finale.
12. Transportul deşeurilor- Transportul deşeurilor colectate sau a componentelor

8
deşeurilor la staţii pentru prepararea, valorificarea sau tratarea finală a deşeurilor.
13. Prepararea sau pregătirea deşeurilor- Tratarea preliminară a deşeurilor în
vederea uşurării transportului, respectiv a valorificării ulterioare sau a tratării finale.
14. Gospodărirea deşeurilor- Totalitatea măsurilor pentru reducerea cantităţilor de
deşeuri rezultate şi a poluării mediului înconjurător, luând în considerare în mod deosebit eficienţa
economică a procedeelor folosite.
Scopul major, urmărit în managementul deşeurilor este:
• maximizarea conservării resurselor neregenerabile;
• valorificarea optimă a acestora;
• neutralizarea efectelor negative asupra mediului ambiant;
Principiile de bază ale managementului deşeurilor sunt:
- Refuzul cumpărării unor articole de unică folosinţă, de sezon sau a unora noi dacă
cele vechi sunt încă funcţionale.
- Reutilizarea (când este posibil) a unor articole în alte scopuri decât cel pentru care au
servit iniţial (la cumpărare sau achiziţionare).
- Reciclarea prin utilizarea repetată în timp a unor articole urmată de o colectare
selectivă a materialelor din deşeu.
- Reducerea cantităţii de deşeuri prin evitarea formării gunoiului ce nu este absolut
necesar.
Managementul deşeurilor costă bani şi uneori foarte mulţi, în ţările dezvoltate, din
totalul cheltuielilor legate de protecţia mediului:
• 20 - 25% sunt localizate în sfera industriei reciclării deşeurilor, prin care se
valorifică substanţele utile şi se recuperează cheltuielile făcute;
• 75 - 80% constituie cheltuieli pentru colectarea, neutralizarea, eliminarea şi
eventual depozitarea deşeurilor nevalorificabile economic.
În România nu există o preocupare eficientă pentru valorificarea deşeurilor
recuperabile, iar costurile pentru colectarea transportul, prelucrarea şi evacuarea deşeurilor
(solide) se situează de-abia la 27,5% din total cheltuieli de protecţia mediului.
Principalele politici de eliminare a deşeurilor trebuie să pornească de la proiecte pentru
început costisitoare de reciclare a deşeurilor, procedeu care prezintă o serie de avantaje pe
care urmare a experienţei internaţionale le putem sintetiza astfel:
• valorificarea fierului vechi prin transformarea lui în oţel, conduce la o
economie de 1500 KW/h (1,5 barili ţiţei);
• în cazul recuperării cuprului şi aluminiului, se realizează o economie de 1180
Kwh/t (90 % din normal);
• producerea hârtiei din deşeuri conduce la o economie de energie de 60%;
• energia electrică produsă din deşeuri solide este cu 40% mai ieftină.

2.2 Colectarea şi transportul deşeurilor

Principalele obiective ale gestiunii deşeurilor solide sunt:

- protejarea sănătăţii publicului;
- protejarea mediului;
- menţinerea curăţeniei publice pentru ca aceste locuri să fie acceptabile din punct de
vedere estetic;
- conservarea resurselor naturale prin intermediul politicilor de reducere a deşeurilor
şi prin reciclare.

9
 Sisteme de colectare - deşeurile menajere
Producţia de deşeuri menajere pe cap de locuitor pe an se situează în medie
între 300 şi 350 kg, ceea ce reprezintă circa 0,800 – 1 kg de deşeuri menajere pe
locuitor pe zi, în ţările UE. Datorită cantităţilor de deşeuri, an de an mai ridicate, au
apărut probleme de saturare a rampelor de depozitare, probleme de poluare, probleme
de inconfort în rândul populaţiei învecinate cu rampele de deşeuri determinate de
contaminarea apei prin percolaţi (ape încărcate de rezidii ce rezultă prin spălarea
deşeurilor), mirosuri neplăcute, emisii periculoase etc. În ţările est europene, inclusiv
în România, sistemul de colectare al deşeurilor este neselectiv. Încercări de colectare
selectivă se realizează în zone restrânse în anumite oraşe.
În ţările UE e x i s t ă mai multe sisteme de colectare a deşeurilor.
Colecta neselectivă
Acest sistem de colectare este realizat de către servicile comunale sau de către
societăţi publice intercomunale sau de societăţi private. Doar câteva procente din
cantităţile actuale de deşeuri d i n UE mai sunt colectate prin acest sistem.
Colecta selectivă
a. Colecta selectivă din poartă în poartă
Acest s i s t e m de colectare poate să ia forma unei colecte periodice de anumite
produse specifice: deşeuri din grădină, deşeuri speciale de menaj, deşeuri voluminoase.
În funcţie de ţara din UE , acest sistem este mai mult sau mai puţin dezvoltat.
Deşeurile umede pot să fie eliminate prin biometanizare. Materiile reciclabile, sortate
pe categorii, vor lua calea centrelor de triere. Cele 8 categorii de deşeuri colectate separat în
recipienţi diferiţi, la care se aplică tratamente distincte sunt: hârtia; cartonul; butelii din plastic
(PVC şi PET), flacoane din polietilenă, metale, sticlă albă şi colorată, materii textile, materii
plastice
b. Colecta selectivă prin aport voluntar
Acest tip de colectare cere o participare obligatorie din parte cetăţenilor. Obiectivele
acestui sistem sunt:
- reducerea volumului de deşeuri care merge la pubelă
- recuperarea unui maxim de materiale reciclabile
- evitarea depozitării în rampele de deşeuri a deşeurilor speciale de menaj
- eliminarea dezvoltării depozitelor clandestine şi sălbatice de deşeuri.
Parcurile de containere
Acest parc poate fi definit ca un spaţiu împrejmuit şi supravegheat, în care accesul
este gratuit. Locuitorii unei zone vin să aducă deşeurile şi le depozitează în diferite containere.
Aceste parcuri au un dublu rol:
- de a constitui un centru de recuperare a deşeurilor la sursă cu scopul de a le valorifica
cât mai bine;
- de a furniza în orice moment, un mijloc de eliminare a produselor jenante şi
voluminoase (deşeuri de construcţie), eliminarea făcându-se cu respectarea mediului
înconjurător.Tipurile de deşeuri colectate în parcurile de containere sunt: deşeuri verzi; hârtie-
carton; metale; plastic; uleiuri uzate; produse voluminoase; produse periculoase, materiale inerte.
Bule pentru sticlă (containere de formă sferică)
Aceste bule sunt repartizate în toate localităţile din ţările UE în funcţie de numărul
locuitorilor. Problemele generate de acest sistem sunt cele legate de apariţia elementelor
contaminante şi depozitele formate în jurul bulei, dacă golirea acestei întârzie.
Containere pentru uleiuri uzate Aceste containere sunt amplasate în mai multe locuri
în fiecare localitate.

10
 Reţeaua de colectare a deşeurilor speciale de menaj Containerele sunt amplasate fie
în parcurile de containere, fie izolat în mai multe locuri în fiecare localitate.
Reţeaua de colectare a medicamentelor expirate Colectarea se face fie direct la
populaţie, fie prin containere instalate în parcurile de containere. Tratarea acestor deşeuri
menajere se face prin diferite procedee: depozitarea în rampe controlate, incinerare cu sau fără
recuperare de energie, triere-valorificare a fracţiilor reciclabile sau valorificabile.

Tehnici şi metode de colectare

• În cazul reziduurilor solide

- sistemul de evacuare= folosirea mijloacelor de transport.
- dezavantaj > operaţiile de lucru care urmează a fi efectuate la acest procedeu
necesită mai multe faze bine separate între ele, precum si faptul că în multe cazuri necesită
soluţionarea unor probleme igienice si tehnice foarte costisitoare.
> reziduurile pe timp mai scurt sau mai îndelungat trebuie să fie stocate
provizoriu la locul de producere - reziduurile stocate trebuie încărcate în vehicule de
transport - etanşeitatea totală a stocării si transportului nu se poate asigura
> colectarea reziduurilor în interiorul clădirilor, încărcarea lor în vehicule de
transport este însoţită, în general, de poluarea mediului înconjurător (miros urât,
înmulţirea muştelor, praf, etc.).
> continuitatea evacuării poate fi perturbată de starea căilor de acces, a
cailor de circulaţie, creşterea intensităţii circulaţiei
- căutate metodele de îmbunătăţire şi modernizare a procedeelor de evacuare a reziduurilor
solide. De exemplu, receptarea primară a gunoaielor se poate face în: recipienţi - pubele,
care sunt periodic golite; containere de schimb, preluarea fără golire; saci de plastic.
• Metode intalnite in alte tari dintre acestea amintim:
- evacuarea gunoaielor prin reţeaua de canalizare comunală prin spălare cu apă; impune o
prealabilă sfărâmare, concasare, mărunţire; se utilizează în Franţa, Italia, Anglia;
- evacuarea prin sistem pneumatic, printr-o reţea proprie; s-a utilizat la satul olimpic
din München;
- arderea gunoaielor la locul de producere; prezintă inconvenient ecologic dar se
foloseşte la instituţiile sanitare si unele întreprinderi speciale.
A. Colectarea
- este prima fază a procesului de evacuare a gunoaielor, realizată în funcţie de
sistemul de transport.
- este insuficient dezvoltată si neunitară din punct de vedere tehnic. Această situaţie se
datorează în primul rând sistemului deschis sau sistemului denumit semiînchis (încărcare
deschisa, transport-închis) de transportare a gunoaielor.
Sistemele închise , considerate a fi cele mai moderne.
- în zonele de colectare gunoaiele sunt colectate la locul de producere şi depuse în
recipienţi de construcţii unitare, adecvate dispozitivului de încărcare a autovehiculului de
transport.
- Recipienţii umpluţi treptat în zonele de colectare dinainte proiectate sunt goliţi cu o
periodicitate bine determinată în vehicule de transport speciale, în sistem închis, după
care gunoaiele sunt transportate.
- Prima parte a procedeului (colectarea şi stocarea în interiorul imobilelor) este în general o
problemă de administrare a imobilelor şi numai a doua parte (golirea recipienţilor şi

11
transportul) aparţine unităţii (întreprinderii) de salubritate publică.
- Recipienţii de colectare - stocare, pot fi consideraţi ca accesorii strâns legate de
vehiculele de transport, datorita cărui fapt este mai corect dacă aceştia sânt în apropierea
organului de transport si dacă întreţinerea lor sistematică (reparaţie, completare} este
asigurată de unitatea de salubritate publică. Menţinerea în stare curată a recipienţilor
poate fi considerată ca o sarcină a administrării imobilelor.
Desavantaje : recipientii de gunoaie, spaţiul de stocare.
Recipienţii de gunoaie - pot fi consideraţi ca anexe ale autovehiculelor de transport,
şi, ca urmare, sunt fabricaţi după prescripţii unitare (standarde). În funcţie de
mărimea stocării gunoaielor şi de caracterul zonei de colectare sunt fabricaţi
recipienţi cu diferite volume. Tipurile de recipienţi de gunoaie utilizaţi în practică sunt:
recipienti mici, cu volume de 35-50-60 l; recipienţi mijlocii, cu volume de 90-110 l
şi recipienţi mari (containere cu rostogolire, cu descărcare sau de schimb) cu volume
de1100-1500 l.
Recipienţii trebuie să fie realizaţi astfel încât să îndeplinească următoarele
condiţii:
- Trebuie să fie confecţionaţi din materiale rezistente la intemperii, durabili în timp,
rezistenţi la eforturi mecanice (lovituri, îndoiri), neutri faţă de acţiunile chimice (faţă de
coroziunea provocată de produsele în descompunere), neinflamabili (pericol de ardere,
inflamabilitate).
- Să fie echipaţi cu capace de închidere bune si uşor manevrabile.
- Din punct de vedere al formei, recipienţii trebuie astfel concepuţi încât golirea lor să fie
uşoară si rapidă.
- Trebuie soluţionată manipularea, transportul si curăţirea lor de către un singur om.
Greutatea lor proprie trebuie să fie cât mai mică.
- Partea lor superioară să corespundă condiţiilor impuse de dispozitivele de ridicare ale
vehiculelor de transport (în cazul sistemelor de golire sau de containere de schimb).
În unele ţări, (se fac încercări si la noi) se caută introducerea sistemului de colectare
a gunoiului în saci de hârtie sau plastic.
Avantajele sistemului în saci pot fi recapitulate pe scurt astfel:
- Manipularea şi transportul sacilor închişi, bine legaţi, este uşor si simplu, fără emanare de
miros urât, degajarea de praf sau zgomot. Nu sunt necesare vehicule scumpe cu sistem de
încărcare închisă, se reduce numărul muncitorilor de manipulare şi încărcare.
- Nu mai este necesară operaţia greoaie de curăţare şi întreţinere sistematică a recipienţilor.
- Se poate elimina suprastocarea nedorită a recipienţilor în perioadele de vârf datorită
cantităţilor de gunoaie puternic variabile zilnic.
- Realizarea spaţiilor de stocare este mai simplă.
Dezavantajul cel mai mare este că procurarea sacilor este destul de scumpa.

B. Spaţii de stocare a recipienţilor

- in incinta clădirilor trebuie asigurate încăperi speciale, corespunzătoare pentru amplasarea
şi depozitarea, recipienţilor de gunoaie.
- economicitatea transportului impune ca vehiculele să aibă posibilitatea apropierii cât mai
mult de locurile de depozitare a recipienţilor.
- pregătirea recipienţilor pentru golire, respectiv scoaterea lor din spaţiul de depozitare la
marginea trotuarului este făcută în general manual.
- distanţa dintre locul de depozitare a recipienţilor si punctul de oprire a vehiculelor trebuie
să fie pe cât posibil de mica, de asemenea, trebuie asigurat ca între locul de depozitare a

12
recipienţilor şi punctul de încărcare a vehiculelor de transport să nu fie pe cât posibil nici o
diferenţa de nivel întrucât existenta unei astfel de diferenţe îngreunează foarte mult operaţiile
de evacuare.
Condiţiile de realizare a încăperilor pentru stocarea gunoaielor la noile clădiri
(condiţii care trebuie să fie în atenţia personalului de întreţinere) sunt următoarele:
- trebuie să fie amplasate în apropierea intrării în clădire la parter şi închise cu uşi
corespunzătoare;
- dimensiunile să fie în funcţie de numărul şi tipul recipienţilor; ele trebuie determinate
astfel încât recipienţii să fie uşor accesibili pe parcursul transportării lor la vehicule.
- pereţii si căptuşeala pardoselii trebuie să fie din materiale uşor de curăţat şi spălat (în
general din beton sclivisit);
- trebuie asigurată ventilarea şi iluminarea corespunzătoare încăperii;
- în încăpere trebuie asigurată apă curentă, gură pentru deversarea apei murdare (sifon de
pardoseală), robinetul trebuie să fie echipat au supapă de ejector iar capătul lui trebuie
să asigure racordarea furtunului de spălare.
Colectarea preselectată
Materialele refolosibile care rezultă din gospodăriile populaţiei, îndeosebi, cele de uz
casnic si personal deteriorate sau uzate sunt aduse de către posesorii acestora sau de către
colectorii specializaţi la punctele de colectare şi la centralele de recuperare.
Masuri:
- instalarea la intrarea în blocuri a unor microcontainere pentru hârtie;
- amplasarea pe cartiere, la unităţile comerciale, a unor containere pentru depozitarea
spărturilor de sticlă, etc.
S-a trecut în mod experimental şi la alte măsuri, printre care:
- predarea pe familii a unor saci din material plastic pentru colectarea hârtiei;
- amplasarea la punctele de recoltare a reziduurilor menajere de la blocuri, a unor,
containere inscripţionate pentru colectarea diferenţiată a materialelor refolosibile din
gospodăriile populaţiei.
Avantaje:
- cheltuieli mici pentru colectare;
- aprovizionarea continuă si echilibrată a punctelor de selectare;
- costul trierii materialelor refolosibile este relativ scăzut comparativ cu cele realizate la
incinerarea reziduurilor menajere.
- primeşte recuperarea mai uşoară a materialelor refolosibile, această recuperare putându-se
face fie înaintea colectării deşeurilor u r b a n e , f i e d u p ă c o l e c t a r e a î n a ş a
numitele staţii de tratare;
- uşurează utilizarea agricolă a deşeurilor urbane, în cazul tratării industriale prin
fermentare (compostare), separând elementele nefermentabile sau vătămătoare.
În privinţa organizării serviciului, frecvenţa colectării va fi aleasă în funcţie de
natura deşeurilor: pentru deşeuri urbane putrescibile se păstrează sistemul stabilit prin
serviciul de salubritate, iar pentru materialele refolosibile ritmul de colectare poate fi
mai rar.
Materialele refolosibile din containerele destinate acestora, sunt preluate şi
transportate, prin grija municipalităţii, la puncte de selectare, unde se face trierea
materialelor şi livrarea la uzinele de prelucrare astfel:

13
 Tehnici şi metode de transport

În condiţiile oraşelor moderne, acest transport este strict necesar să se facă cu

autovehicule. Cerinţele principale sanitare impuse faţă de construcţia vehiculelor de
transportat gunoaie care trebuie întreţinute şi pe perioada exploatării lor sunt următoarele:
- să asigure încărcarea gunoaielor rapid şi pe cât posibil fără împrăştiere, degajare de
praf şi zgomot; să asigure transportarea gunoaielor complet închise şi o descărcare rapidă;
- corespunzător caracterului zonei de colectare, să asigure obţinerea unui factor util de
încărcare şi a unui grad de completare care permite exploatarea vehiculului la parametrii cei
mai economici şi folosirea la maximum a capacităţii de încărcare utilă în concordantă cu
raporturile densităţii volumetrice a gunoaielor din zona de colectare, respectiv cu volumul
util al vehiculului;
- să fie echipate cu dispozitive de avansare continuă a gunoaielor încărcate şi de
repartizarea lor uniforma;
- construcţia să fie simplă şi fiabilă, exploatarea sigură, fără deranjamente;
- caroserie rotativa la arc mic şi, luând în consideraţie desele opriri şi porniri să aibă
instalaţii de pornire şi frânare sigure;
- vehiculele să corespundă prescripţiilor valabile privind circulaţia pe drumuri publice
şi siguranţa circulaţiei, luând în considerare şi condiţiile de teren.
În Timişoara, transportul deşeurilor este asigurat în general de către S.C.RETIM S.A.,
cât şi de către societăţile care dispun de mijloace de transport proprii. Deşeurile astfel colectate
şi transportate sunt depozitate la rampa Parţa situată la intersecţia DN 59 cu drumul spre
localitatea Parţa, având o suprafaţă de 16,5 ha. Neutralizarea deşeurilor se realizează prin
acoperirea acestora cu un strat de pământ de cca. 40-50 cm.
Întrebări:
1. Ce defineşte noţiunea de gestionarea deşeurilor?
2. Care sunt principalele metode de gestionare a deşeurilor?
3. Ce se înţelege prin procesul de tratare a deşeurilor?
4. Cum poate avea loc colectarea deşeurilor?
5. Prezentaţi cum decurge activitatea de transport a deşeurilor.

14
 LECŢIA 3. DEPOZITAREA DEŞEURILOR

Cuvinte cheie: depozitare temporară, depozitare controlată, rampă de depozitare a

deşeurilor, rampa ecologică.

Probleme generale de depozitare

În prezent, în lume, se practică mai multe sisteme de tratare a reziduurilor menajere,
atât pentru neutralizarea acestora cât şi pentru valorificarea unor materiale sau subprodusul
obţinute, astfel:
- incinerarea cu sau fără recuperarea energiei termice şi a fierului;
- compostarea materialelor organice şi transformarea în îngrăşământ agricol, cu
selectarea prealabilă a unor deşeuri de fier, hârtie, sticlă, etc;
- depozitarea controlată a reziduurilor menajere şi stradale cu recuperarea unor terenuri
degradate.
De regulă, instalaţia de incinerare se aplică la localităţile cu peste 100.000 locuitori şi
compostarea la cele sub 100.000 locuitori.Grupată în instalaţii mixte, incinerarea şi
compostarea asigură un mai bun randament şi o elasticitate mai mare în exploatare, având în
vedere şi variaţia mare a compoziţiei reziduurilor menajere.
Cea mai răspândită metodă este cea a depozitării pe terenuri libere.
În ţara noastră, metoda principală de neutralizare a reziduurilor menajere este
depozitarea acestora pe terenuri neproductive, iar din anul 1982 au început să fie realizate şi
unele instalaţii de incinerare a reziduurilor menajere.
Soluţia cea mai răspândită pe plan mondial este depozitarea gunoaielor în perimetrul
localităţilor sau în locuri mai îndepărtate prin aşezarea direct pe sol. Acest lucru se explică, în
primul rând, prin faptul că practic soluţia nu necesită nici o investiţie, iar cheltuielile de
exploatare sunt minime. În localităţi se găsesc în general terenuri adânci acvifere sau gropi,
care trebuie asanate şi care pot fi valorificate prin umplerea lor cu gunoaie.
Metoda cea mai simplă pentru umplerea acestor terenuri este depozitarea deschisă a
gunoaielor (nearanjată) de mai multe ori în straturi de 3-4 m grosime, fără nivelare şi
acoperire, foarte des în formă de dâmburi. Această formă este frecvent întâlnită în străinătate
chiar şi în ţările dezvoltate industrial.
În România, suprafaţa ocupată în prezent la nivelul întregii ţări în aceste rampe de
depozitare a reziduurilor menajere este de circa 500 ha, din care pentru municipiul
Bucureşti, circa 50 ha.

Criterii de amenajare şi exploatare a rampelor de gunoi orăşeneşti

- depozitarea se face în cea mai mare parte printr-o descărcare directă în gropile respective,
cu sau fără acoperire cu materiale inerte.
- in zona depozitelor de gunoaie deschise, aerul este viciat de un miros urât, iar în gunoaiele
neacoperite se înmulţesc rapid muştele. Sunt destul de frecvente şi cazurile de aprindere şi
ardere a gunoaielor. Fumul şi cenuşa (aerul si apele freatice).
- amplasate faţă de cursurile de apă de suprafaţă, lacuri, instalaţiile de alimentare
cu apă, la o distantă de cel puţin 150 m.
- nivelul interior al gunoaielor depozitate trebuie să fie deasupra nivelului cel mai
ridicat al apelor freatice. Acest procedeu reduce acţiunile negative ale depozitării deschise,
însă are un dezavantaj foarte mare întrucât nu poate fi aplicat decât în afara perimetrului
localităţilor, cât şi faptul că necesită o suprafaţă de teren destul de mare. Terenurile umplute

15
pot fi folosite în agricultură sau în alte scopuri.
- gunoaiele pot fi depuse în terenuri de depozitare numai în straturi cu grosimea de
cel mult 1,8 m;
- după o grosime de 20-22 cm, straturile trebuie să fie acoperite cu pământ sau alte
materiale corespunzătoare; stratul proaspăt depus nu poate sta neacoperit mai mult de 24 de
ore
- plasă de sârmă;
- materiile care se descompun uşor sau cele putrescibile trebuie să fie
separate şi îngropate într-un loc special stabilit în incinta depozitului, la o adâncime de cel
puţin 60 cm;
- trebuie prevenită apariţia incendiilor, în care scop se vor asigura instalaţiile
de stins corespunzătoare.
Astfel, stabilirea amplasamentului pentru depozitarea gunoaielor:
- trebuie făcută cu acordul organelor sanitare, agenţiilor de protecţie a mediului, a oficiului
pentru ape şi a altor organe de specialitate.
- depozitele de gunoaie trebuie să fie realizate pe cât posibil pe bază regională. Pentru
localităţile cu numărul de locuitori sub 20.000 nu este permisă realizarea de depozite de
gunoaie. În prealabil, trebuie analizate posibilităţile de micşorare a volumelor (concasare,
măcinare).
- faţă de localităţile cele mai apropiate, trebuie asigurată o fâşie de protecţie de cel puţin 200
m.
- nivelul apelor freatice să fie pe cât se poate mai adânc, iar deasupra lor să fie un strat de
protecţie impermeabilă naturală.
- În gropile de extracţie a balastului, cât şi în şanţuri care au legături cu ape de suprafaţă sau
cu ape freatice, depozitarea gunoaielor este interzisă.
- Trebuie evitată folosirea terenurilor mlăştinoase, cu nivelul adânc al carierelor de piatră
care nu izolează apa.
- la proiectarea depozitelor trebuie avută în vedere şi încadrarea lor ca formă în caracterul
zonei respective.
- de asemenea, trebuie luată în consideraţie reţeaua de drumuri existentă în sensul ca vehiculele
de transport gunoaie să aibă acces la depozit şi în timp nefavorabil.
Terenul depozitului trebuie realizat
Astfel încât să nu fie posibilă poluarea, respectiv contaminarea apelor freatice şi a
apelor de suprafaţă - suprafaţa terenului trebuie să fie izolată de ape freatice (la acest lucru
se poate renunţa numai în acele cazuri când apele freatice sunt la adâncimi mari şi deasupra lor
există un strat protector impermeabil natural -argilă- însă şi în acest caz suprafaţa fundului
depozitului trebuie să fie compactată, în prealabil)
Se recomandă folosirea în acest scop a gunoaielor menajere ciuruite (având mărimea
granulelor mai mică de 50 mm). Stratul de impermeabilizare pe fundul depozitului trebuie să
fie depus subţire (0,5-1,0 m) şi compactat corespunzător. Din experienţele efectuate a rezultat
că acest strat din gunoaie menajere are capacitatea de rezistenţă faţă de infiltraţii aproximativ
similară cu a celui realizat din compost.
Sau căptuşeala cu un start de argilă cu grosimea compactă de cel puţin 30 cm;
compactarea solului cu mortar de ciment, cu mâl de carbid cu conţinut de apă mai mic de 60
%, etc. În cazuri speciale trebuie utilizate folii de material plastic sudabile.
Nu este permisă descărcarea vehiculelor la marginea depozitului ci la o distanţă anumită
spre interior. Împrăştierea gunoaielor descărcate în grămezi se face cu vehicule pe şenile
echipate cu lame de buldozer. Sunt avantajoase vehicule pe pneuri întrucât acestea au o

16
presiune specifică, superficială mai mare decât cele pe şenile.
Gradul de compactare depinde foarte mult de grosimea stratului depus. Sunt cazuri
frecvente când gunoaiele sunt descărcate pe o panta mai mare de 3,0 m, când se autosortează
după granulaţie. Gunoaiele mari se rostogolesc la picioarele pantei şi acolo prin cutii, lăzi, etc,
se formează un canal de aerisire la un anumit tiraj. Acest lucru favorizează răspândirea
mirosului urât şi parţial şi pericolul de aprindere ca urmare a producerii de metan. Straturile de
gunoi astfel depuse nu pot fi compactate corespunzător cu nici un fel de mecanism. În scopul
prevenirii alunecării ulterioare a gunoaielor depozitate, depunerile trebuie efectuate în forma de
parcele. Fiecare parcelă trebuie înconjurată pe margine cu un dig de pământ. Acesta trebuie
supraînălţat parţial cu ridicarea nivelului gunoaielor depozitate.
Nivelul gunoaielor trebuie să fie deasupra digului, asigurându-se o panta
corespunzătoare pentru scurgerea apelor din precipitaţiile atmosferice. În funcţie de condiţiile
locale, apele de precipitaţii trebuie evacuate prin şanţuri, conducte sau tuburi de drenaj, pozate
în pământ.
Suprafaţa de depunere trebuie să fie acoperită de pământ sau moloz de construcţie sau
cu alte materiale similare, după fiecare 1,5 m înălţime.
Circulaţia în depozit trebuie astfel organizată încât vehiculele să aibă posibilitatea DE a
se apropia de locul de descărcare din orice parte. Trebuie evitată circulaţia pe urmele bătute,
cunoscut fiind că efectul de compactare cel mai bun este produs chiar de vehicule.
După terminarea umplerii depozitului, suprafeţele trebuie acoperite cu materiale,
adecvate şi pentru utilizarea ulterioară a terenurilor respective. Depozitul trebuie să fie,
împrejmuit cu un gard corespunzător pentru a împiedica accesul persoanelor străine. Trebuie să
fie asigurate instalaţii sanitare (igienice) şi mijloacele de protecţie necesare personalului
muncitor. Se recomandă montarea la intrarea în depozit a unor cântare basculă. Apele
reziduale evacuate prin conducte sau şanţuri trebuie dirijate spre cursurile de apă cele mai
apropiate.
Un mod de a asigura şi eficienta economică a acestei activităţi este şi valorificarea
terenurilor de depozitare. Depozitele de gunoaie umplute sunt adecvate pentru a fi
valorificate în agricultură sau silvicultură. În aceste cazuri este necesar ca suprafaţa
gunoaielor să fie acoperită cu un strat de pământ de 30 cm. Este recomandată aplicarea
pe suprafaţă a unui strat de compost. Dacă terenurile respective se împăduresc, trebuie
evitată sădirea unor soiuri de pomi cu rădăcini adânci întrucât după putrezirea rădăcinilor se
vor forma o serie de canale prin care apele freatice pot fi poluate.
Se recomandă realizarea pe aceste terenuri de parcuri sau terenuri sportive cu
plantarea unei vegetaţii corespunzătoare. Realizarea parcurilor trebuie proiectata dinainte
şi asigurată încadrarea lor în ansamblu.
Dacă terenurile de depozitare sunt utilizate ca suprafeţe pentru construcţii de locuinţe
sau clădiri industriale trebuie să se procedeze cu mare atenţie întrucât pot apărea fenomene de
coroziune, tasări sau alunecări care ar putea să fie periculoase pentru construcţiile respective.
Nu este permisă realizarea pe aceste terenuri de clădiri de locuit cu mai multe nivele sau hale
industriale care necesită o fundare adâncă sau capacitate portantă mare. Trebuie avut în vedere
şi corodarea rapidă a diferitelor conducte pozate în aceste terenuri. Aceste terenuri pot fi
folosite în principal pentru construirea de diferite depozite.
Platforme de depozitare a deşeurilor industriale
Problema esenţială în acest caz este cea a etanşării depozitelor. Trebuie menţionat că
recent în Statele Unite ale Americii, prescripţiile tehnice impun pentru etanşarea
depozitelor de deşeuri, care ocupă însumat o suprafaţă de 40 km 2 un sandwich constituit
din două geomembrane, între care este intercalat un geotextil, iar în statul Virginia sunt

17
cerute trei geomembrane.
Protecţia geomembranei, sensibilă de obicei la sarcini concentrate, se obţine cu
uşurinţă, prin acoperirea cu un strat din geotextile neţesute. Calitatea prescrisă pentru geotextil
este exprimată prin greutatea sa unitară (grosimea şi textura sa de fapt) corelată cu grosimea
stratului de deşeuri pe care trebuie să le suporte.
Această corelaţie este bazată pe experienţă. Pentru fiecare proiect este necesar să se
facă determinări prin încercări în laborator, pentru a se stabili cel mai adecvat strat de
protecţie. Este evident ca un strat de impermeabilizare este bun în măsura în care sistemul de
protecţie, care îi asigură integritatea fizică, este bine dimensionat. Desigur că detalii tehnice
privind amenajarea depozitelor de deşeuri şi a utilizării materialelor geosintetice se pot găsi în
lucrările de specialitate ce se simt acum din ce în ce mai prezente în bibliotecile din
România.
În această intervenţie, problematica amenajării depozitelor de deşeuri industriale, iazuri
industriale, bazine de şlam, nu a fost abordată întrucât în afară de necesitatea de a le etanşa
faţă de apele subterane, ele comportă aspecte în special de stabilitate, rezultate din
fenomene hidrodinamice, care presupun o tratare distinctă.
Rampe de depozitare a deşeurilor
1. Rampe de depozitare brute
- acest procedeu este foarte vechi şi constă în stocarea deşeurilor brute sau mărunţite, într-un
teren oarecare, într-o excavaţie naturală sau într-o carieră dezafectată.
- această tehnică, în speţă foarte simplă, foarte ieftină la origine, este eliminată de către
legislaţia actuală din domeniul mediului din România, începând cu anul 1995, la apariţia noii
legi a mediului înconjurător.
- cauzele pentru care acest tip de rampă nu mai este permis sunt generate de problemele actuale
de poluare a apei freatice, poluarea solului, aerului, agresiunile aduse peisajului .
2. Rampe de depozitare controlate
Concepţia şi amenajarea rampelor controlate trebuie să răspundă următoarelor principii:
- realizarea unei etanşeităţi pe fundul şi pe taluzurile laterale ale rampei;
- colectarea lichidelor care se stochează în partea inferioară şi evacuarea spre o instalaţie de
epurare;
- realizarea unor straturi intermediare de izolare între diferitele etaje ale unei rampe;
- realizarea unei etanşeităţi superioare în momentul saturării rampei;
- redarea terenului pentru folosinţă agricolă, silvică sau alte utilizări (terenuri de sport etc.),
după o prealabilă acoperire cu straturi fertile de sol.
Cu scopul de a proteja subsolul de acţiunea deşeurilor menajere în momentul alegerii
locului de amplasare a rampei, este de preferat alegerea unor locuri care prezintă o etanşeitate
naturală.
Un strat de argilă sau de bentonită creează premisele realizării unei etanşeităţi naturale.
Se poate de asemenea utiliza pământ îmbogăţit cu o anumită cantitate de bentonită. Pentru
realizarea unei etanşeităţi artificiale, se recurge la geomembrane.
Geomembranele = foi din materiale puţin permeabile, în general din polietilenă de
înaltă densitate (PEHD) destinate a împiedica transportul lichidelor în deschiderile geotehnice.
Ele sunt practic impermeabile, având coeficientul de permeabilitate k = 10-15 ,sunt foarte
subţiri (d – 2 mm) şi, în consecinţă, foarte sensibile la şocuri în timpul amplasării.
Lichidele care provin din descompunerea deşeurilor sau din precipitaţii şi care se
infiltrează prin deşeuri, trebuie să fie colectate şi evacuate spre o instalaţie de epurare. Astfel
se recomandă aplicarea sub straturile de etanşeitate a unui strat drenant pe fundul sau sub

18
taluzurile laterale. Pentru uşurarea evacuării lixiviatului (lichid impregnat cu substanţe din
deşeuri), rampa trebuie să prezinte o pantă de 2-5 %. Pe măsură ce rampa se umple, trebuie
prevăzute straturi de acoperire intermediare. 0 dată rampa umplută, o etanşeitate superioară
durabilă, va împiedica infiltrarea apei de ploaie.
Etanşeitatea superioară trebuie să împiedice scăparea gazelor, înspre mediu cu
provocarea unor emisii necontrolabile. Aceste gaze sunt captate cu instalaţii speciale de
captare de gaze.
Reglementările în vigoare în UE prevăd o structură de etanşeitate faţă de subsol,
constituită din 8 straturi:
- un strat de pietre de 10 cm inserate între 2 geotextile
- un strat de argilă de 60 cm
- un geotextil
- un strat de nisip de 30 de cm, care conţine o reţea de drenaj
- o geornembrană PEHD de 2 mm
- un strat de nisip de 10 cm
- un strat de pietriş de 5-12 cm, gros de 40 de cm, şi care conţine o reţea de
drenuri
- un geotextil cu rol de filtru
Depozitarea controlată are la bază capacitatea de autopurificare a solului. Ea constă
în depozitarea deşeurilor pe sol în locuri special amenajate, de preferinţă locuri declive, gropi
naturale, cariere vechi sau crevase .
După umplerea cu deşeuri, aceste suprafeţe se acoperă cu un strat de sol (20-30cm)
pentru iniţierea mineralizării. Procesul de biodegradare joacă în acest caz un rol foarte
important, fiind favorizat de prezenţa în masa deşeurilor a materialelor biodegradabile.
Timpul de degradare a câtorva tipuri de deşeuri frecvente în gunoiul menajer este:
ţigara (3 luni), hârtie (4 luni), beţe de chibrit (6 luni), filtru de ţigară (2 ani), lemn (15 ani),
recipiente de aluminiu (10-100ani), materiale plastice (100-1000 ani) şi sticlă (4000 ani).
Depozitarea amenajată:
a) umplere pe terenuri plate (apele freatice sunt la 100m adâncime)
b) umplere în gropi (dacă nivelul apelor freatice este înalt): a-gunoaie depozitate; b- strat de
acoperire; c- strat de închidere; d-izolaţie; e-piatră spartă, pietriş, etc; f- şanţ pentru
evacuarea apelor din precipitaţii atmosferice

Deşeurile se aşează în straturi cât mai afânate pentru a se descompune rapid şi se

acoperă cu pământ pentru a nu fi accesibile insectelor şi rozătoarelor. Sub această formă, în
decurs de câţiva ani se realizează o mineralizare completă a deşeurilor, iar terenul poate fi
reutilizat de exemplu prin amenajarea de zone verzi sau terenuri de sport.
Tot aici aia cu atentia acordata terenului
Suprafaţa de depunere trebuie să fie acoperită cu pământ, moloz de construcţie sau
alte materiale similare, după fiecare 1,5m înălţime.
Stabilirea amplasamentelor pentru aceste depozite de gunoaie cât şi exploatarea lor
sunt reglementate de prescripţii sanitare foarte severe, dintre care pot fi menţionate:
- gunoaiele pot fi depuse pe terenuri de depozitare numai în straturi cu grosimea de
cel mult 1,8 m;
- după o grosime de 20-22 cm straturile trebuie să fie acoperite cu pământ sau alte
materiale corespunzătoare pentru că stratul proaspăt depus nu poate sta neacoperit mai mult
de 24 de ore.

19
 Amplasarea locurilor de depozitare controlată se face în afara localităţilor, la distanţă
de acestea, în funcţie de direcţia vânturilor dominante, la cel puţin 150m de sursele de apă de
suprafaţă şi subterane.
După terminarea umplerii depozitului, suprafeţele trebuie acoperite cu materiale
adecvate pentru utilizarea ulterioară a terenurilor respective. (figura 2.4) Depozitul trebuie să
fie împrejmuit cu un gard corespunzător pentru a împiedica accesul persoanelor străine.
Un mod de a asigura eficienţa economică a acestei activităţi este valorificarea
terenurilor de depozitare. Depozitele de deşeuri a căror capacitate de umplere a fost depăşită
pot fi valorificate în agricultură sau silvicultură. În aceste cazuri este necesar ca suprafaţa
depozitului să fie acoperită cu un strat de pământ fertil de aproximativ 30 cm. Este
recomandată aplicarea la suprafaţă a unui strat de compost. Recultivarea terenului respectiv
se poate efectua cu specii ornamentale, forestiere sau infiinţarea de gazon. Dacă terenurile
respective se împăduresc, trebuie evitată sădirea unor specii cu rădăcini adânci întrucât după
putrezirea rădăcinilor se pot forma canale prin care apele freatice urmează să fie poluate. Pe
această cale terenul respectiv poate fi reintrodus în circuitul agricol. Nu este indicată
cultivarea speciilor ce intră în furajarea animalelor sau alimentaţia omului.

Întrebări:
1. Cum se alege amplasamentul unei rampe de depozitare a deşeurilor?
2. Ce este platforma de depozitare şi cum se etanşează ea?
3. Care sunt principiile ce stau la baza concepţiei şi amenajării rampelor de depozitare?
4. Cum se realizează din punct de vedere constructiv etanşarea bazei depozitului?
5. Ce tehnici se aplică la acoperirea depozitelor în vederea închiderii rampelor de depozitare?

20
 LECŢIA 4. COMPOSTAREA ŞI INCINERAREA DEŞEURILOR

Cuvinte cheie: compostarea deşeurilor, tehnologii de compostare, incinerarea deşeurilor,

tehnologii de incinerare

4.1. Compostarea deşeurilor

Compostarea poate să fie d e f i n i t ă c a „un procedeu controlat, de natură

biologică, de conversie şi valorificare a substraturilor (subproduse ale biomasei,
deşeuri organice de origine biologică), într-un produs stabilizat, igienic bogat în
acizi humici
Reziduurile cu conţinut de substanţe organice se descompun datorită interacţiunii
microorganismelor şi a degajării de căldură => compostul utilizat în special în domeniul
agricol. Procesul are o durată de circa o lună şi este însoţit de o degajare intensă de
căldură. Ca urmare a temperaturilor înalte (peste 50° C), microorganismele patogene se distrug
. Materia descompusă deja nu mai are miros urât, poate fi tratată uşor, iar din punct de vedere
sanitar, poate fi considerată nevătămătoare. Astfel, procedeul de compostare poate fi utilizat
şi pentru neutralizarea gunoaielor menajere.
Procedeul de compostare folosit pentru tratarea reziduurilor pentru gospodărirea
oraşelor este destinat, în primul rând, pentru neutralizarea acestora, iar valorificarea
produsului final (compost) similar cu valorificarea căldurii obţinută la arderea gunoaielor
poate fi considerată numai ca un factor secundar.
Factorii principali care determină eficienţa procesului de compostare sunt:
calitatea materiei care se descompune, raporturile carbon/azot, carbon/fosfat, granulaţia şi
omogenitatea materiei, saturaţia în aer, umiditatea, valoarea pH-ului, temperatura.
Scopul principal al compostării este distrugerea agenţilor patogeni umani, animalieri
şi vegetali care se găsesc în reziduuri. Întreaga masă a materiei supuse compostării trebuie să
fie menţinută la temperatura de 50° C timp de 30 de zile.
Importanta acestei metode:
- o bună protecţie a mediului, prin reciclarea substanţelor fertilizante - nutrienţilor N, P, K;
- evitarea aproape în întregime a mirosului neplăcut în zona construcţiilor de compostare, precum
şi a şobolanilor, muştelor etc.;
- posibilitatea răspândirii compostului pe terenurile agricole învecinate nu creează probleme de
transport; suprafeţele şi volumele ocupate de construcţiile şi instalaţiile de compostare sunt mult
mai mici ca cele necesare depozitării reziduurilor.
- veniturile realizate prin valorificarea materiilor care pot fi sortate pe parcursul
compostării şi utilizate ca materii prime, denumite şi materii utile, pot să contribuie foarte
mult la reducerea preţului de cost al compostării. Ca urmare, trebuie asigurată separarea
acestor materii utile pe parcursul compostării, într-o măsură cât mai mare posibilă.
Recuperarea agricolă a produsului final
Metode de compostare
1. La compostarea în spaţii deschise, deşeurile sunt aşezate pe platforme

21
impermeabile, straturile de sol şi deşeuri alternând până la o înălţime totală de maxim
2m. Mineralizarea decurge cu intervenţia florei biotice termofile. La o temperatură de
50-70 °C şi o umiditate de 40-70 % organismele patogene sunt distruse iar compostarea se
consideră încheiată în 3-4 luni vara sau 5-6 luni iarna.
2. Camerele bioterme sunt instalaţii în care compostarea decurge în medii închise
cu un randament şi o eficienţă crescută. Insuflarea de aer încălzit favorizează o
dezvoltare rapidă a florei aerobe termofile ceea ce reduce timpul de mineralizare la
8-10 zile. Temperaturile de 70-80 °C determină distrugerea microorganismelor
patogene inclusiv a bacteriilor sporulate. Astfel neutralizate, deşeurile pot fi
folosite ca îngrăşământ agricol.
O schemă generală a unei construcţii şi instalaţii de compostare este prezentată

Pentru o bună compostare a reziduurilor, exploatarea trebuie să urmărească realizarea

obligatorie a unor parametri, astfel:
-> raportul C:N trebuie să fie mai mare ca 35 la începerea procesului.
-> reziduul din grămadă a fost trecut prin cele trei operaţii amintite mai sus:
separare, mărunţire, cernere.
-> este amestecat cu agenţi de condiţionare-înfoiere (rumeguş, aşchii de lemn,
coji de copac etc.); de asemenea, materialul de condiţionare-înfoiere se aşează şi la baza
grămezii
-> după terminarea compostării, materialul de înfoiere este recuperat.
Pentru ventilare, grămada este vânturată de 2-3 ori în primele 30-45 zile. Pentru
răsturnare, grămada, cu ajutorul unui graifer, este mutată alături şi după 1-2 zile este
formată din nou pe vechiul amplasament. În timpul compostării nu se iau măsuri de
îmbunătăţire a procesului de fermentare, respectiv de reglare a temperaturii, pH-ului.
Se termină în 6-8 luni, ţinând seama şi de anotimpul, în care ea se realizează.
3. Construcţii şi instalaţii pentru compostarea aerobă a reziduurilor cu ventilare
artificială, cu sucţiune sau cu insuflare de aer (aerare forţată).
Şi în acest caz materialul pentru compostare este prelucrat în prealabil prin separare,

22
mărunţire şi cernere. Grămada de compostare este asemănătoare celei descrisă la ventilarea
naturală. Sucţiunea aerului din compost se face prin intermediul unui ventilator.
Aerul viciat din grămadă - aerul evacuat de ventilator - este trecut printr-un filtru
constituit din compost fermentat, astfel încât să nu vicieze mediul. În cazul insuflării
(rareori) de aer curat în grămadă, acesta se amestecă cu aerul viciat din grămadă şi viciază
mediul. Sucţiunea sau insuflarea de aer în grămadă, respectiv colectarea sau distribuirea,
aerului, se face prin tuburi găurite aşezate la baza grămezii. Şi în acest caz, grămezile
sunt protejate la exterior de un strat de compost fermentat.
Aceste tipuri de construcţii şi instalaţii sunt prevăzute cu posibilităţi de reglare a
pH-ului, temperaturii, umidităţii, raportului C:N etc. Timpul de fermentare, după care se
considera că s-a terminat compostarea reziduului este de 5-6 luni.
Se menţionează că dimensiunile unei grămezi sunt asemănătoare cu cele date la
compostarea aerobă naturală.
4. Compostarea în recipienţi (vase).
La construcţiile şi instalaţiile de compostare descrise anterior, probleme
majore ridică poluarea aerului (miros neplăcut şi a apei subterane). De aceea, datorită
şi cerinţelor mari de compost a apărut ca necesară compostarea reziduurilor în spaţii
închise, respectiv în recipienţi metalici.
Cele mai multe instalaţii sunt de tipul DANO Thyessen, construită prima oară în
Elveţia şi răspândită în prezent în toată lumea. Ea constă dintr-un cuptor tubular, orizontal,
t i p ciment, lung de 28 m, diametru 3,5 m, care se învârteşte cu o turaţie de 0,2-2,0
rot/min. Aerul necesar procesului este alimentat în contra curent cu reziduu şi evacuat
printr-un sistem de dezodorizare. Timpul de retenţie este cuprins între 24 - 48 ore, iar
temperatura la interior este de 60 °C. După terminarea compostării, materialul se cerne,
recuperându-se materialul de înfoiere.
5. Compostarea combinată a reziduurilor solide orăşeneşti cu reziduurile
lichide orăşeneşti (nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate orăşeneşti).
Tratarea combinată a acestor două categorii de reziduuri este aproape întotdeauna
avantajoasă, atât din punct de vedere economic cât şi tehnic, fie că tratarea se face prin
compostare, sau prin incinerare.
În cazul compostării, nămolurile orăşeneşti, care au o umiditate mare, pot fi folosite
pentru a mări umiditatea reziduurilor solide (mică în cele mai multe cazuri), care, pentru o
bună compostare, trebuie să fie de circa 50 %. În acelaşi sens, reziduurile orăşeneşti
folosite în compostare, au un raport C:N mai mare de 50.
6. Compostarea anaerobă sau biometanizarea
Biometanizarea sau digestia anaerobă, este o tehnică de biocoversie anaerobă, care
permite stabilizarea materiei organice, care provine în principal din deşeurile menajere.
Prin acest procedeu se obţine un compost stabilizat, potenţial de bună calitate şi care
furnizează energie sub formă de biogaz care conţine metan.
Biometanizarea se realizează în recipienţi închişi şi etanşi, cu scopul de a menţine
condiţii de anaerobioză. În acest mod se evită poluarea mediului prin degajarea de mirosuri
sau prin scurgerea sau infiltrarea sucului de percolare. Pe de altă parte, procedeul permite
recuperarea biogazului produs, care conţine aproximativ 60-70 % metan.
În procedeele de metanizare, dezvoltate la ora actuală, deşeurile triate şi mărunţite
alimentează fermentatorul (instalaţia de metanizare) împreună cu sucul de presare a
compostului final.
Deşeurile sunt astfel muiate şi puse în contact cu populaţiile bacteriene. Temperatura
este un parametru foarte important care condiţionează timpul de staţionare al deşeurilor în

23
fermentator. Se poate distinge:
- un regim mezofil: 35-37 °C, cu timp de sejur între 2 şi 3 săptămâni ;
- un regim termofi1: 55-65 °C, cu timpul de sejur între 7 şi 10 zile.
În afara timpului de staţionare cu mult mai scurt, care permite diminuarea capacităţii
fermentatorului, regimul termofil produce cantităţi de gaz mai importante, şi asigură distrugerea
aproape completă a germenilor existenţi, în 24 de ore şi a seminţelor care ar putea contamina
compostul.
În comparaţie cu compostarea aerobă, biometanizarea permite recuperarea de energie
sub formă de gaz combustibil (82 Nm3 de metan / tonă de materie fermentată). În plus,
stabilizarea compostului este mai bună, datorită unui raport C/N mai slab (15 în loc de 18-30).
Procedeul de metanogeneză cuprinde 4 faze:
 Faza de hidroliză enzimatică
În cursul acestei faze, structura materiei organice este distrusă şi solubilizată, iar
moleculele mari (proteine, polizaharide) sunt depolimerizate în molecule mai mici (acizi,
amine, zaharuri).Numeroase bacterii, gramnegative sau pozitive, sporulate sau nesporulate,
intervin în această fază.
 Faza de acidogeneză
Această fază consistă într-o simplificare a moleculelor rezultate în prima fază,
rezultând acizi (în special acid acetic), CO2, H2 şi amoniac.În această fază intervin bacterii
nesporulate.
 Faza de acetogeneză-În această fază, acizii rezultaţi anterior, sunt transformaţi
în acetaţi.
 Faza de metanogeneză
Această fază corespunde, cu transformarea acetaţilor si a bioxidului de carbon în
metan. Procesul de metanogeneză se realizează în condiţii optime la un pH cuprins între 6,8 şi
7,5, la o temperatură cuprinsă între 30 şi 40 °C, temperatură de intensă activitate microbiană
mezofilă.
La temperaturi mai înalte, biofermentaţia este posibilă, fiind realizată prin intermediul
unui val termofil, fiind mai scurtă şi mai sensibilă la variaţiile de pH şi temperatură.
Fenomenul de metanizare este des întâlnit în condiţiile unor rampe de deşeuri
necontrolate, unde fenomenul se produce în mod spontan. În aceste cazuri se poate recurge la
captarea gazului cu o reţea de tuburi colectoare care penetrează în pungile de gaz situate în
interiorul rampei. Această tehnică este valabilă reprezentând o soluţie de eliminare a
problemelor derivate din metanizare (incendii, poluare atmosferică).

4.2. Incinerarea deşeurilor

Procedeele termice de tratare a deşeurilor solide permit urmărirea mai multor obiective:
-reducerea volumelor de deşeuri ce trebuie depozitate;
-recuperarea energiei calorice conţinute în aceste deşeuri;
- reducerea potenţialului periculos al anumitor deşeuri (deşeurile spitaliceşti).
O rampă controlată modernă, trebuie să prezinte:
- un nivel de amenajare (etanşeitatea rampei, echipamente de colectare şi tratare a lixiviatului,
echipamente de colectare şi de combustie a gazului rezultat din fermentarea anaerobă a
deşeurilor),
- cât şi în ceea ce priveşte exploatarea (acoperirea periodică a deşeurilor cu materiale
izolante, tratarea efluenţilor), ceea ce face soluţia din ce în ce mai delicată.

24
 Din punct de vedere energetic se poate spune că 5 t de deşeuri sunt echivalente cu o
tonă de motorină.
Incinerarea deşeurilor poate permite recuperarea unei bune părţi din acest potenţial
energetic. Generatoare de vapori cu recuperare de căldură, din gazul de combustie permit
convertirea acestei energii, în energie mecanică şi în final în energie electrică.
Pentru eliminarea anumitor deşeuri, care prezintă un risc pentru mediu, în ţările UE,
anumite deşeuri nu pot să fie depozitate în rampe controlate.Aceste deşeuri trebuie neapărat
incinerate, ceea ce permite, garantarea distrugerii germenilor patogeni (deşeuri spitaliceşti).
În vederea limitării impactului unui incinerator asupra mediului înconjurător, este
necesar instalarea unui ansamblu de echipamente, care permit neutralizarea gazelor acide şi
captarea produşilor de reacţie, precum şi a particulelor. 0 astfel de instalaţie presupune:
- Injecţia de lapte de var într-un reactor, unde tranzitează fumul rezultat din incinerare
(pilotaj automat, care permite controlarea concentraţiei în HCl din fum);
- Recuperarea produşilor de reacţie şi a excesului de var;
- Eliminarea particulelor solide din fumul rezultat, prin intermediul unui electrofiltru,
cu recuperare de particule. Acest dispozitiv permite emisia în atmosferă a unui fum care să
respecte reglementările în vigoare. Procedeul cel mai eficient pentru neutralizarea deşeurilor,
este arderea fără adaus de combustibil auxiliar.
Incinerarea deşeurilor presupune arderea acestora la temperaturi între 700-1000
°C în prezenţa sau absenţa aerului (piroliză).
Avantajele metodei :
- neutralizare perfectă,
- posibilităţi multiple de economisire a căldurii produse, de folosire a zgurei şi cenuşei
în industria materialelor de construcţii, la pavarea de drumuri şi construcţia şoselelor.
Realizarea
 Înainte de a fi supuse incinerării deşeurile sunt sortate spre a fi îndepărtate cele care
nu ard.
 După sortare (realizată mecanic) deşeurile sunt trecute la uscare şi apoi în camera de
ardere unde sunt incinerate. O staţie pentru incinerarea deşeurilor cuprinde: un
compartiment de stocare a deşeurilor închis ermetic, un sistem de încărcare în cuptoare
şi sisteme de reţinere a prafului şi gazelor
Soluţia cea mai economică este arderea deşeurilor fără adaos de combustibil secundar.
Procedeele pentru ardere, la care deşeurile trebuie să fie amestecate cu alte forme de
combustibil (de exemplu: cărbune, gaze naturale, păcură etc.) pentru intensificarea focului
trebuie să fie utilizate numai în cazuri extreme. Când arderea deşeurilor este realizată în
centrale electrice de termoficare, este mai adecvată arderea cărbunelui sau a altor
combustibili în cazane de abur separate, iar pentru arderea deşeurilor să se construiască
cazane de abur speciale, cu utilizarea în comun a energiei termice (aburul) produse de aceste
două tipuri de cazane
Avantajul
- prin arderea la temperaturi înalte, neutralizarea deşeurilor este rapidă şi completă.
- staţiile pentru ardere au nevoie de suprafeţe relativ mici şi pot fi amplasate în apropierea
localităţilor, reducându-se astfel simţitor şi cheltuielile de transport.
- poluarea mediului înconjurător este minimă, putând fi menţinută în limitele admise de
normele sanitare, în condiţiile filtrării gazelor de ardere.
- cenuşa rezultată din ardere poate fi reţinută de gazele de ardere cu ajutorul
unor instalaţii adecvate, astfel ca volumul materiilor poluante eliminate în mediul

25
înconjurător prin coşuri de fum de înălţimi corespunzătoare este relativ mică. Singura cerinţă
care trebuie luată în considerare la amplasarea acestor staţii de ardere este accesul uşor al
autovehiculelor de transport şi nivelul zgomotului produs de circulaţia intensă a acestora.
- prin ardere se obţine o anumită cantitate de energie termică ce poate fi utilizată
în diferite scopuri.
- Amplasarea staţiilor de incinerare în apropierea localităţilor, deci la distanţe mici de
transport, poate aduce şi alte avantaje, printre care: economisirea de carburanţi: 50-100 t/an;
reducerea numărului de autogunoiere la circa 10 bucăţi; reducerea personalului necesar la
transportul reziduurilor cu circa 30 persoane.
Dezavantajul
- costurile mari de investiţii şi de exploatare.
- funcţionarea ireproşabilă a instalaţiilor necesită un personal bine instruit şi de înaltă
calificare.
- fenomenele de coroziune care apar în instalaţii diminuează siguranţa de exploatare, datorită
cărui fapt, pentru asigurarea unei funcţionări continue, este inevitabilă construirea de
instalaţii de rezervă.
- arderea unor sortimente de deşeuri necesită soluţii constructive speciale.
- trebuie îmbunătăţite, de asemenea, calităţile calorice ale materialelor arse, în special datorită
variaţiilor provocate de modificarea deşeurilor pe anotimpuri (prin amestecarea cu
combustibili clasici sau eventual prin introducerea în focarul cazanelor a flăcării suport).
- trebuie avute în vedere, de asemenea, şi oscilaţiile bruşte care pot apărea în compoziţia
deşeurilor destinate arderii.
- depozitarea reziduurilor rezultate din procesul de ardere (zgura şi cenuşa). Tendinţa
mondială în prezent este ca în incinta staţiilor de ardere să existe şi anumite instalaţii de
valorificare a zgurii şi cenuşii (instalaţii de concasare, sortare etc.) în construcţii de drumuri
sau în producerea altor elemente prefabricate pentru construcţii.
- conţinutul de substanţe organice al gunoaielor, practic, se pierde integral, ceea ce reprezintă
un dezavantaj în special în acele ţări unde condiţiile de sol impun utilizarea în agricultură a
tuturor resurselor de substanţe organice.
- principalii poluanţi generaţi prin procesul de incinerare al deşeurilor fac parte din
următoarele categorii: noxe gazoase (bioxid de sulf, oxizi de azot, acid clorhidric), compuşi
organici (dioxine şi PCB),metale grele (plumb, mercur, cadmiu, crom, arsen)
În ultimii ani s-a acţionat şi în ţara noastră pentru trecerea la realizarea unor sisteme
industriale de tratare a reziduurilor menajere, sub forma unor staţii de incinerare cu
recuperarea energiei termice.
Schema tehnologică a unei staţii de incinerare presupune existenţa a două linii
paralele cu următoarele elemente componente: buncăr de deşeuri alimentare, cameră de
uscare, cuptor vertical cu grătare basculante, transportor cu racleţi pentru zgură şi cenuşă,
separator electromagnetic pentru fier, instalaţii de recuperare a energiei termice, instalaţii de
desprăfuire a gazelor de ardere (cicloane).
Tehnologia românească de incinerare a fost realizată special pentru reziduuri cu putere
calorică scăzută, astfel că poate funcţiona în autocombustie de la puteri calorice mai mari
de 550 kcal/kg, nesolicitând combustibil lichid decât pentru aprindere şi intervenţii în
cazul scăderii puterii calorice sub această limită.
În vederea soluţionării problemei protecţiei mediului, procesul tehnologic de
incinerare cuprinde:
- instalaţii de evacuare a gazelor de ardere cu recuperarea căldurii prin schimbător
de căldură;

26
 - purificarea gazelor de ardere cu ajutorul filtrelor specifice situate anterior
coşurilor de fum şi tratarea -valorificarea zgurii şi cenuşii.

Înainte de intrarea în instalaţia de incinerare, reziduurile trebuie cântărite, operaţie

ce se face cu ajutorul unei bascule obişnuite, în acelaşi timp făcându-se şi o serie de
înregistrări utile procesului de incinerare. Materialul se descarcă apoi într-un buncăr cu
ajutorul unui graifer. Buncărul are rolul de a compensa variaţiile cantitative ale
reziduului intrat în incinerator, între două transporturi, precum şi de amestecare şi
omogenizare a materialului.
La descărcarea reziduului în buncăr se vor lua măsuri severe de împiedicare a
răspândirii în atmosferă a prafului de reziduu. Dimensiunea buncărului rezultă din luarea în
considerare a unui timp de înmagazinare de circa 3 zile. Acest timp de înmagazinare este
benefic şi pentru ardere, deoarece după 3-4 zile de înmagazinare a reziduurilor, gazele
din procesul de descompunere a substanţei organice încep să apară şi să ajute arderii.
Lungimea şi lăţimea buncărului trebuie dimensionate astfel încât să se satisfacă condiţiile
tehnice - manevrare, amestec.
Distrugerea prin incinerare a deşeurilor speciale şi toxice în municipiul Timişoara
este realizată de către S.C. PRO AIR CLEAN S.A.
S.C. PRO AIR CLEAN S.A. este un join-venture româno-german, având drept
partener concernul CHINOX AG din München, care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul colectării, transportului şi distrugerii prin incinerare a deşeurilor sanitare,
speciale şi toxice, punând în practică principiile generale prevăzute în legislaţia română şi
directivele CE în domeniu:

27
 - utilizează la colectare, manipulare, transport şi incinerare numai procedee şi
materiale de gestionare a deşeurilor care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi mediul
înconjurător;
- utilizează la transport cea mai bună tehnică disponibilă, bazată pe mijloace de
siguranţă maximă, fără a antrena costuri excesive.
Instalaţia de incinerare a societăţii, aflată în prezent în exploatare, de capacitate
1800 kg/zi, este de generaţie 2000 şi funcţionează după o tehnologie situată la nivelul
standardelor europene, care permite incinerarea tuturor deşeurilor solide sau lichide ce
pot fi distruse prin acest procedeu.
Procedeul tehnologic aplicat se bazează pe auto-piroliza deşeurilor solide,
urmată de carbonizarea lor totală şi post-arderea la temperaturi cuprinse între 950-1300
°C a gazelor rezultate, proces care asigură distrugerea integrală a dioxinelor, furanilor şi
a altor compuşi toxici generaţi la arderea deşeurilor cu caracter special.
Procesul tehnologic este în întregime asistat şi gestionat pe calculator, reuşindu-
se şi pe această cale controlul avansat al emisiilor în atmosferă.
Tehnologia impune incinerarea deşeurilor conform unor meniuri de ardere, a căror
menire este pe de-o parte exploatarea cât mai avansată a puterii calorice proprii fiecărui
deşeu, iar pe de alta, reducerea efortului instalaţiei de condiţionare a gazelor şi,
implicit, respectarea normativelor de evacuare a acestora în atmosferă.
Incineratorul permite arderea deşeurilor solide prin intermediul camerelor
inferioare de ardere, precum şi cea a deşeurilor lichide, de tipul pesticidelor,
solvenţilor, uleiurilor, etc, prin injectare directă în camera de post-ardere.
De asemenea, pentru temperarea flăcării din camerele de ardere inferioare, dacă în
acestea sunt supuse incinerării deşeuri cu putere calorică ridicată, pot ti utilizate ape
reziduale prin sistemul de stropire cu şpringlere.
În cazul unităţilor economice, PRO AIR CLEAN stabileşte împreună cu
beneficiarul serviciilor modul de colectare, ambalare şi etichetare a deşeurilor în vederea
transportului şi distrugerii prin incinerare în condiţii de maximă siguranţă.
Pentru unităţile sanitare, generatoare de deşeuri ce prezintă risc de contaminare
biologică, PRO AIR CLEAN pune la dispoziţie, în vederea colectării, ambalaje proprii,
securizate, după cum urmează:
- cutii impermeabile (de diferite capacităţi) pentru instrumentar de unică
folosinţă, faşe, pansamente, etc;
- bidoane de plastic cu închidere ermetică pentru soluţii şi lichide dezinfectante
şi reziduale;
- saci din polietilenă;
- containere speciale pe roţi pentru transportul deşeurilor în condiţii de
maximă securitate igienico-sanitară.
De asemenea, pentru transportul condensatoarelor scoşi din uz, în vederea
dezafectării ecologice a acestora prin spălare cantitativă a compuşilor desemnaţi (difenili
sau trifenili policloruraţi) şi incinerării în condiţii de siguranţă a uleiurilor ce-i conţin,
societatea pune la dispoziţie containere metalice proprii.
Transportul deşeurilor se efectuează în baza unor grafice de transport cu ajutorul
unor mijloace auto adaptate condiţiilor specifice şi autorizate ca atare, în conformitate cu
prevederile legii.
Autorizaţia include şi activităţile desfăşurate în instalaţiile anexe ale
incineratorului, de dezafectare a condensat orei or electrice şi spălare cantitativă a
uleiurilor cu conţinut de compuşi desemnaţi -PCB sau PCT- urmată de incinerarea
acestora, precum şi de recuperare a solvenţilor din deşeuri lichide în vederea redării lor
circuitului economic. Pentru toate aceste activităţi prezentate pe scurt, elaborarea
bilanţurilor de mediu a fost efectuată de către un consorţiu format din trei institute de
cercetare-dezvoltare române şi un laborator de profil din Ungaria, sub conducerea
INCD-ICIM Bucureşti.
O listă orientativă a deşeurilor incinerate în instalaţia PRO AIR CLEAN pentru
care s-au administrat la ardere cantităţi mai importante poate fi următoarea:
• spitale, cabinete, laboratoare medicale

28
 • agricultură, horticultura, zootehnie
• piscicultura, prepararea şi procesarea industrială sau semiindustrială a
alimentelor
• prelucrarea lemnului, inclusiv gudroane din procese de in carbonizare
• industria hârtiei, inclusiv paste celulozice reziduale
• industria textila şi pielăriei
• industria produselor farmaceutice şi cosmetice
• cocsificarea şi semicocsificarea cărbunelui
• rafinarea petrolului şi prelucrarea gazelor naturale, inclusiv reziduuri
petroliere grele
• fabricarea şi exploatarea autovehiculelor, inclusiv uleiuri arse şi cauciuc
• industria energetică, inclusiv uleiuri de transformator sau condensator cu
conţinut de difenili sau trifenili policloruraţi (PCB sau PCT)
• industria chimica
• industria fotografică, inclusiv polimeri fotosensibili şi filme
• degresarea metalelor şi tratamente de suprafaţă a materialelor
• nămoluri organice active şi inactive din staţii de epurare a apelor
reziduale, cu excepţia celor cu conţinut ridicat de metale grele
• activităţi administrative de stat
Instalaţiile de incinerare deţinute şi exploatate nu pot realiza distrugerea
deşeurilor radioactive, a celor de natură anorganică, formate exclusiv din acizi, baze, oxizi,
săruri, sau deşeuri ce conţin mai mult de 30-40 % reziduu fix.
Societatea a finalizat lucrările de punere în funcţiune a instalaţiei de dezafectare a
condensatoarelor şi spălare cantitativă a uleiurilor cu conţinut de PCB sau PCT în
vederea incinerării, precum şi cele destinate recuperării solvenţilor din deşeuri lichide cu
scopul redării lor în circuitul economic naţional.
Astfel, la momentul actual, PRO AIR CLEAN este singura autorizată în România
să presteze activităţi de colectare, depozitare temporară, dezmembrare a
condensatoarelor, precum şi spălare cantitativă şi incinerare a uleiurilor cu compuşi
desemnaţi conţinuţi de aceştia.
În prezent, conştientă de importanţa efortului de ecologizare a României
întreprins în conformitate cu aquis-ul comunitar, şi dornică să se implice din plin în
acesta, PRO AIR CLEAN a achiziţionat în imediata vecinătate a perimetrului
incineratorului o suprafaţă de încă 10.000 m2 pentru dezvoltări viitoare, suprafaţă pe care
se prevede punerea în funcţiune încă în cursul acestui an a unui nou complex integrat
incinerare-recuperare energie termică, format dintr-o instalaţie de incinerare de capacitate
9800 kg/ zi, modernă şi automatizată înaintat, cuplată cu o alta de uscare şi clasare a
agregatelor silicoase fine pentru industria materialelor de construcţii, de capacitate 300
t/zi. Este prevăzută şi amplasarea unor capacităţi de preluare, triere, condiţionare şi
ambalare a deşeurilor în vederea exportului legal spre a fi distruse în Comunitatea
Europeană, realizate în conformitate cu cele mai înaintate stringenţe ale normelor de
protecţia mediului.
Ca o garanţie a serviciile prestate, PRO AIR CLEAN a certificat recent un
sistem de calitate în conformitate cu seria de standarde SREN ISO 9001/2001, având în
perspectivă şi certificarea faţă de referenţialul SR EN ISO 14001/2005, acţiune ce se
prevede a se finaliza în cursul anului 2006.
În continuare este prezentată schema tehnologică a instalaţiei de incinerare, cu
capacitatea de 1800 kg/zi.
Întrebări:
1. Definiţi procesul de compostare.
2. Care sunt factorii de care depinde desfăşurarea procesului de compostare?

29
3. Prezentaţi câteva metode şi tehnologii de compostare.
4. Care sunt produşii rezultaţi în procesul de incinerare a deşeurilor?
5. Prezentaţi câteva tehnologii de incinerare a deşeurilor.

30
LECŢIA 5. RECICLAREA DEŞEURILOR

31
Cuvinte cheie: metode de reciclare a deşeurilor, valorificarea deşeurilor ca resurse
secundare.

5.1. Reciclarea deşeurilor

În România primele unităţi organizate de recuperare datează din anul 1949. Astăzi, în
tara noastră funcţionează circa 250 de societăţi specializate în recuperare (cu capital de stat şi
privat) şi care lucrează efectiv, la care trebuie să adăugăm alte numeroase firme din sfera de
producţie sau a cercetării preocupate sau chiar antrenate efectiv în activităţi de reciclare.
Când analizăm activitatea de recuperare, în mod obligatoriu trebuie să avem în
vedere > evoluţia producţiei industriale, a consumului intern, gradul de capitalizare actual al
societăţilor de recuperare şi nivelul blocajului financiar - care influenţează şi activitatea
acestor agenţi, îndeosebi în relaţia cu populaţia.
Strategia în domeniul reciclării vizează următoarele obiective principale:
- prevenirea formării deşeurilor prin promovarea tehnologiilor curate şi a
ecoproduselor;
- valorificarea deşeurilor prin optimizarea sistemelor de colectare şi triere colectivă;
- eliminarea finală a deşeurilor, care nu şi-au găsit o soluţie de valorificare.
Aceste obiective vor fi realizate prin:

- crearea cadrului legislativ specific;

- încurajarea activităţii de recuperare şi reutilizare;
- reducerea depozitării deşeurilor;
- promovarea cercetării ştiinţifice;
- monitorizare;
- programe educaţionale.
Locuitorii Parisului valorifică deşeurile din sticlă prin retopire ştiind că 11 % din cele vechi
sunt recuperabile, iar din cele sparte se fabrică prin topire altele noi. De asemenea, intreprinderea
pariziană Soulier este specializată în reciclarea hârtiei şi cartoanelor. În Franţa, 58 % din producţia de
hârtie se realizează prin reciclare. Colectarea atentă a acestor tipuri de reziduuri face ca poluarea în
oraşe să fie mai mică..
Pentru reducerea de volum a deşeurilor solide se aplică: fragmentare,
compactare, şi incinerare.
Deşeurile se compun din cca. 70 % materiale compresibile sau incinerabile:
bucăţi de plastic 25 %, hârtie şi textile 25 %, mici obiecte metalice şi sticlă 15%,
obiecte de lemn, animale 5%, etc, restul de 30 % este constituit din materiale
necombustibile: 20% piese metalice mari,10 % resturi de zidărie, beton, pământ.
Compactarea deşeurilor solide se face la presiuni de la 30 la 150 kg/cm,
în prese obişnuite de comprimare, cu piston orizontal sau vertical şi care
trebuie să fie prevăzute cu ecrane de protecţie contra radiaţiei gama şi cu
sisteme de ventilaţie pentru a împiedica contaminarea internă a
personalului de manevră a preselor. S-a stabilit că există anumite presiuni
maxime, în funcţie de natura materialului care este compactat, peste care
nu mai are rost să ridicăm presiunea, deoarece el nu-şi mai reduce
volumul. Aceste presiuni maxime sunt: polietilenă 80kg/cm2, fibre 70 kg/cm2, bumbac 50
kg/cm2, deşeuri metalice 110 kg/cm2.
În activitatea de colectare a materialelor refolosibile din judeţul Timiş sunt

32
implicate:
S.C. REMAT S.A.,
S.C. RETIM ECOLOGIC SERVICE S.A.,
S.C. NEFERPROD S.R.L.,
S.C. CELULOZĂ, OŢEL S.R.L,
S.C. MULLER-GUTTENBRUNN RECYCLING S.R.L,
S.C. ALFA PLAST S.A.
Pe lângă colectarea de materiale feroase şi neferoase, hârtie şi carton, se mai colectează
deşeuri din cauciuc (anvelope), sticlă, textile .
Reciclarea materialelor refolosibile feroase şi neferoase în municipiul Timişoara este
asigurată de către concernul austriac Muller-Guttenbrunn Grupp prin intermediul Societăţii
Muller-Guttenbrunn Recycling.
În data de 10 mai 2000 a fost pusă piatra de temelie a investiţiei din Timişoara Muller-
Guttenbrunn Recycling susţinută cu un capital social (integral privat străin) de 736 000 euro.
Pe un teren viran de aproximativ 41 000 mp, situat în Timişoara pe Calea Şagului nr.
201, au fost construite o platformă de beton de cea 13 000 mp, o hală cca. 2 000 mp, spaţii de
depozitare şi un corp administrativ de 600 mp, structurat şi dotat la cele mai înalte standarde.
Domeniul de activitate al societăţii este reciclarea materialelor refolosibile feroase şi
neferoase (deşeuri):
- fier vechi, fontă, tablă, caroserii auto
- aluminiu, cupru, motoare electrice, alamă, plumb, acumulatori
- radiatoare-auto, zinc, bronz, cositor, ambalaje băuturi răcoritoare
- maculatură - hârtie, cartoane
-componente electronice: plăci calculatoare, aparatură uz casnic (cuptor microunde,
mixer, uscător de păr), telefoane mobile şi fixe, plăci TV, aparatură de radio-emisie, cabluri
electrice, prize., etc.
Sistemul de reciclare se desfăşoară după următoarele etape :
-amplasarea containerelor în incinta furnizorilor (generatorii de deşeuri)
-în momentul în care acestea sunt pline, prin telefon, fax sau e-mail se face o informare la
sediul firmei şi sunt programate pentru ridicare
-se pun la dispoziţia furnizorului echipe cu personal specializat în vederea dezmembrării,
demolării, dezafectării deşeurilor din fabrici.
-persoane fizice şi juridice pot valorifica deşeurile direct la sediul firmei.
O altă societate comercială implicată în activitatea de reciclare a unor materiale
refolosibile este S.C. ALFAPLAST JEBEL S.A. obiectul de activitate fiind reciclarea
maselor plastice (polietilenă: pungi, saci şi folii). Fluxul tehnologic de reciclare a maselor
plastice conţine următoarele etape: sortare, spălare, uscare, mărunţire, topire şi granulare.
Produsul finit sub formă de granule este comercializat către unităţile producătoare de
ambalaje din folie de polietilenă.

5.2. Valorificarea deşeurilor ca resurse secundare

33
 În funcţie de modul de valorificare a deşeurilor acestea pot fi grupate in:
Deşeurile din grupa A sunt reprezentate de către:
• metale feroase;
• metale neferoase şi preţioase;
• substanţe chimice;
• materiale textile;
• materiale sticlă;
• reziduuri agricole şi din industria alimentară.
Deşeurile din grupa B-ce nu se valorifica direct sau se valorifica in proportii
mai mici sunt reprezentate de către:
• Haldele şi iazurile miniere
• Cenuşă şi zguri
• Deşeuri menajere.

În deşeurile menajere româneşti predomină componenţa organică, făcând dificilă

valorificarea lor, spre deosebire de ţările dezvoltate, ca Japonia, S.U.A, Franţa, Germania, unde
predomină partea anorganică, ceea ce le face mai uşor de valorificat.
Pentru valorificarea lor în România au fost construite 7 staţii de incinerare, care
să le utilizeze sub formă de energie termică. Se valorifică astfel doar 6-7 % din total
reziduuri menajere în România.
Haldele de deşeuri menajere ocupă actualmente peste 2500 ha şi sunt în
extindere, poluând grav solul, atmosfera, apele freatice etc.
Gestiunea acestora impune următoarele soluţii manageriale:
• selectarea substanţelor utile la sursele de producere şi depunere pe halde, numai
a resturilor organice;
• valorificarea prin compostare a resturilor organice care nu ard;
• valorificarea prin ardere a celor combustibile;
• organizarea unei logistici a selectării printr-un intens proces educaţional al
poluanţilor casnici.
Adoptarea unor asemenea soluţii preconizează recuperarea în ţara noastră a
următoarelor cantităţi de materiale refolosibile:
- 200 000 t hârtie/an;
- 100 000 t metale/an;
- 40 000 t sticlă/an;
- 10 000 t mase plastice/an;
- 20 000 t textile/an.
Se pot produce 1 - 1 , 5 milioane tone compost/an, respectiv o producţie de
energie termică, echivalentă cu 500 000 t combustibil convenţional.
În vederea valorificării selective a resurselor refolosibile ce fac parte din componenta
gunoaielor menajere s-a pus la punct o tehnologie de valorificare complexă a reziduurilor
menajere. Fluxul tehnologic pe care îl parcurg deşeurile după sortare, în funcţie de natura lor,
este prezentat în această figura 2.10.

34
 Nămolurile din staţiile de epurare a apei.
În România există instalaţii de canalizare în 257 oraşe şi 280 comune, care au
produs 1,5 milioane tone nămol în 1990 şi 2,5 milioane tone în 1995. Nămolurile
conţin atât reziduuri industriale cât şi menajere, ele nefiind separate. Pentru
reciclarea nămolurilor din apele reziduale se impun următoarele măsuri manageriale:
• construirea de staţii de epurare orăşeneşti şi comunale, cu cântarea
nămolului;
• utilizarea nămolului pentru producerea biogazului;

35
• valorificarea reziduurilor în urma fabricării biogazului, ca îngrăşământ
agricol.
Pulberi minerale emanate în atmosferă. Acestea se cifrează la circa
300.000 tone/an după Comisia Naţională de Statistică (estimare incorectă după
părerea numeroşilor specialişti).
Valorificări: resursele acute, captate prin tehnologii speciale pot fi valorificate:
• la fabricarea cimentului;
• în industria metalurgică;
• în industria chimică.
Investiţii mari, costisitoare în acest domeniu sunt absolut necesare. Rezultatul va fi
însă un dublu efect, şi anume:
- substanţe valorificate de mare valoare;
- un mediu curat şi un habitat excelent.
Deşeuri radioactive
Deşeurile radioactive din România reprezintă un pericol constant de contaminare
radioactivă a factorilor de mediu şi populaţiei, dacă nu sunt complet neutralizate.
Cele mai importante surse-potenţial de pericol nuclear, producătoare de deşeuri
radioactive sunt în prezent:
• reactoarele de cercetare I.F.I.N Măgurele;
• reactoarele de testare a materialelor I.C.N. Piteşti-Colibaşi;
• Centrala nucleară Cernavodă;
• Depozitul Naţional de îngropare pentru deşeuri radioactive, cu activitate joasă
(Băiţa, Bihor);
• sterilul rezultat din procesarea uraniului (Feldioara, Braşov) şi E.M. (Banat,
Oraviţa).
Deficienţele apărute în finanţarea proceselor de depozitare la locurile
stabilite pot conduce la acumularea deşeurilor în alte zone decât cele prestabilite, cu
posibilitatea creării unui potenţial de contaminare radioactivă a factorilor de mediu şi a
populaţiei fiind faptul că, mai ales reactorul de la Măgurele nu poate fi dezafectat fără a
investi de 10 ori mai mult decât costul menţinerii lui în funcţiune, este necesar a se înţelege
că este absolută nevoie a se aloca costurile de întreţinere şi neutralizare a deşeurilor
radioactive.

Întrebări:
1. Care sunt obiectivele principale urmărite în strategia reciclării deşeurilor?
2. Prezentaţi câteva metode de reciclare în funcţie de natura şi compoziţia deşeului.
3. Ce intreprinderi din judeţul Timiş au la baza fluxului tehnologic o metodă de
reciclare a deşeurilor?
4. Cum pot fi grupate deşeurile în funcţie de metoda de valorificare a acestora ca
resurse secundare?
5. Prezentaţi schema şi procesul tehnologic de valorificare a deşeurilor menajere după
procedeul Cecchini?

36
 LECŢIA 6. PROCESE UNITARE DE VALORIFICARE A DEŞEURILOR

Cuvinte cheie: tratarea şi eliminarea deşeurilor radioactive, neutralizarea deşeurilor,

valorificarea deşeurilor.

6.1. Tratarea şi eliminarea deşeurilor radioactive

Eliminarea deşeurilor radioactive

În diferitele operaţii cu substanţe radioactive naturale şi artificiale se produc
însemnate cantităţi de reziduuri (deşeuri) radioactive cu timpi de înjumătăţire şi toxicităţi
diferite, care adesea cuprind şi cantităţi însemnate de substanţe inactive.
Clasificarea deşeurilor radioactive în funcţie de activitate acestora le grupează în:
- deşeuri cu activitate scăzută: hârtia, îmbrăcămintea şi echipamentul de
protecţie, pământul contaminat, molozul din construcţii etc;
- deşeuri cu activitate medie: schimbători de ioni de la tratarea gazelor,
lichidelor, precum şi mâlurile bazinelor şi materialele contaminate cu plutoniu;
- deşeuri cu activitate ridicată: lichidul rezultat la reprocesarea combustibilului
nuclear uzat.
Administrarea deşeurilor radioactive urmăreşte: colectarea, prelucrarea,
transportul şi stocarea temporară sau permanentă. Colectarea se face în containere speciale de
metal căptuşite cu materiale plastice, iar transportul se efectuează cu mijloace de transport
speciale, care asigură respectarea strictă a normelor de securitate împotriva poluării şi
iradierii.
Operaţiile de administrare diferă în funcţie de radioactivitatea deşeurilor şi de starea
lor de agregare.
Deşeurile gazoase cu conţinut şi cele volatile
- rezultate la fisiunea 235U, în practica curentă se evacuează direct în atmosferă la
înălţimi mari, unde se diluează cu aerul atmosferic. În cazurile în care aceste emisii gazoase
prezintă o radioactivitate foarte mare, peste limitele admise, ori au antrenat aerosoli
(particule fine) puternic radioactivi, înainte de trimitere în atmosferă se trec peste un sistem
de filtre speciale, capabile să îi reţină
- eliminarea carbonului radioactiv (14C), deoarece are o mică toxicitate şi o radiaţie
slabă , se face direct în atmosferă sub formă de monoxid (14CO) şi dioxid (14CO2).
Aerosoli radioactivi cu activitate peste cea permisă nu se pot elimina direct în
atmosferă. Pentru reţinerea lor, aerul poluat se trece peste filtre electrostatice, filtre din
materiale poroase (hârtie de filtru, celuloză, azbest) sau peste filtre din ţesături din fibre de
sticlă, de materiale sintetice etc. În practică se utilizează frecvent filtrele din materiale
poroase, în special filtrele cu hârtie de filtru, care au dimensiuni mici, sunt rezistente la
coroziune, se înlocuiesc uşor .având preţ de cost redus şi eficacitate mare.
Deşeurile lichide cu activitate scăzută, după o diluare şi stocare în bazine speciale,
se deversează în apele de suprafaţă (râuri, mări, oceane). În prezent, mari cantităţi de soluţii
radioactive cu activităţi medii sau slabe rezultate din marea industrie nucleară se imersează
în mări şi în oceane la mari adâncimi.

37
 Deşeurile solide cu activitate scăzută, în general, nu au nevoie de prelucrare, putând
fi încapsulate şi stocate permanent prin îngropare în pământ la adâncimi mici sau prin
imersie controlată în mări şi oceane.
Deşeurile cu activitate intermediară (timpi de înjumătăţire mari) se încorporează în
materiale inerte cum sunt: betonul, bitumul sau masele plastice, putând fi stocate perpetuu
prin imersie în mări şi oceane sau temporar în diferite locuri. Soluţii cu radioactivitate medie
se injectează la mari adâncimi (1500 m), în roci poroase sau în mine părăsite. Mai ales se
utilizează salinele părăsite.
Deşeurile cu activitate ridicată, în principal, constau din lichide rezultate de la
reprocesarea combustibililor nucleari. Depozitarea lor se face în rezervoare speciale sau în
cavităţi naturale ori artificiale.
Depozitarea în rezervoare îngropate sau imersate în mări şi oceane este cea mai
utilizată metodă în ţările cu industrie nucleară dezvoltată. Rezervoarele sunt confecţionate
din beton căptuşit cu oţel inoxidabil, astfel ca să fie perfect impermeabile. În cazul îngropării
în pământ, se aleg regiuni nepopulate, cu soluri argiloase sau argilo-nisipoase, fără oscilaţii
seismice sau alunecări de terenuri, teritorii neinundabile, departe de pânzele freatice şi de
bazinele de apă deschise.
Depozitarea în depresiuni maritime se face în recipienţi de formă sferică, din
material plastic şi oţel. In prezent se află depuse cantităţi imense de astfel de deşeuri
radioactive rezultate din industria nucleară, în Marea Irlandei, Oceanul Atlantic şi Oceanul
Pacific.

Tratarea deşeurilor puternic radioactive

A. Deşeurile lichide obţinute la tratarea combustibililor nucleari uzaţi se prelucrează
pe mai multe căi: evaporarea sau distilarea, precipitarea, coprecipitarea sau flocularea,
adsorbţia şi schimbul ionic.
1. Evaporarea sau distilarea se aplică volumelor mari de soluţii radioactive, când
se obţin soluţii extrem de concentrate şi puternic radioactive. Metoda este foarte scumpă,
dar destul de eficientă.Uneori evaporarea se face până la sec, când rezultă deşeuri
radioactive solide cu activitate mare.
2. Precipitarea, coprecipitarea sau flocularea sunt metode clasice care se aplică,
în general, în vederea depoluării apelor. Ele constau din tratarea soluţiilor radioactive cu
diverşi reactivi chimici care determină formarea de precipitate floconoase, capabile să
antreneze, mai ales prin coprecipitare, radionuclizii prezenţi în soluţie. Printre aceşti
reactivi chimici se numără: sulfatul de aluminiu, sulfatul de fier, fosfaţii de sodiu sau
potasiu, hidroxidul de calciu şi carbonatul de sodiu.
3. Adsorbtia si schimbul ionic .La decontaminarea soluţiilor radioactive, adesea se
folosesc adsorbanţi naturali sau sintetici, cum sunt: zeoliţii, bentonita, diatomita, diferite
argile sau roci argiloase, nisipul, diferiţi cărbuni precum şi schimbătorii de ioni sintetici.
B. Deşeurile solide combustibile (hârtie, cârpe, vegetale, animale, reziduuri de la
evaporarea la sec etc.) se incinerează în cuptoare (crematorii) speciale, prevăzute cu
instalaţii de filtrare şi epurare a gazelor şi aerosolilor radioactivi. Cenuşa obţinută se
ambalează în recipienţi de metal, beton sau mase plastice şi se depozitează în puţuri
betonate, grote granitice, formaţiuni argiloase sau saline părăsite.
C. Deşeurile necombustibile se comprimă cu ajutorul unor prese pentru a li se
reduce volumul şi se depozitează asemănător cu reziduurile de la incinerare.
Procedeele moderne transformă deşeurile radioactive într-o masă sticloasă sau
ceramică formatoare de soluţii solide şi se depozitează în puţuri betonate sau saline

38
părăsite.

6.2 Procese de tratare şi neutralizare a deşeurilor

1. Tratament biologic - presupune tratarea deşeurilor prin acţiunea directă a

bacteriilor, fungilor sau algelor în vederea modificării şi descompunerii
constituenţilor cu risc (poluanţi).
2. Sistemul-Boiler - se utilizează la tratarea deşeurilor cu risc prin
combustie controlată recuperându-se energia termică o dată cu formarea de vapori sau
gaze încălzite.
3. Adsorbţie pe cărbune activ - care reţine componentele nocive din fluxul
gazos sau lichid al deşeului.
4. Oxidarea chimică - utilizează agenţi oxidanţi foarte puternici (hipoclorit,
peroxid, persulfat, perclorat, permanganat) care acţionează asupra deşeurilor cu risc
făcându-le mai puţin toxice sau mobile.
5. Reducere chimică - prin folosirea unor agenţi reducători puternici ca de
exemplu SO2 , săruri alcaline, sulfiţi, săruri de fier având acelaşi efect asupra deşeurilor
ca şi în procesul anterior.
6. Dezactivare - reduce caracterul de risc al deşeului prin neutralizarea unor
proprietăţi ale deşeului cum ar fi ignifugacitatea, corozivitatea sau reactivitatea
acestuia.
7. Extracţia - este procesul prin care se scot constituenţi cu risc din fluxul
gazos sau lichid de deşeu utilizând decantarea (sedimentarea), filtrarea adsorbţia,
absorbţia şi solvenţi. Deşi poluanţii sunt extraşi separaţi din influentul deşeului aceştia
trebuie trataţi în continuare pentru a putea fi neutralizaţi.
8. Incinerarea - reprezintă arderea la temperaturi ridicate (oxidare rapidă) a
deşeului la 870-1370 °C. Procesul este cunoscut sub denumirea de combustie cu
flacără controlată sau calcinare şi are loc cu distrugerea, transformarea materiei organice
în substanţă minerală (cenuşă).
9. Sistemul furnal industrial - procedeu de tratare a deşeurilor cu risc care
utilizează energia termică în vederea recuperării de energie sau material. Cuprinde cuptoare
de ciment, cuptoare de var, argilă, fosfaţi, (cărbune), cocs, furnale de explozie, de topire.
10. Microîncapsularea - este un proces prin care se îmbracă suprafaţa
deşeului cu un strat subţire de material plastic sau răşină pentru a preveni scurgerea din
materialul deşeului a unor infiltraţii poluante.
11. Neutralizarea - este un proces utilizat în tratarea deşeurilor cu risc ce
prezintă caracter coroziv. Deşeurile cu pH redus (acide) sunt neutralizate prin tratare cu
baze, iar cele cu pH mare (alcaline) prin tratare cu acizi.
12. Extracţia - este procesul prin care se separă din fluxul de deşeuri
constituenţii cu risc, utilizând drept principiu schimbul ionic, adsorbţia, osmoza inversă,
chelatizarea, extracţia cu solvenţi, cristalizarea, precipitarea, distilarea, filtrarea,
evaporarea. Componenţii cu risc extraşi sunt supuşi ulterior altor tratamente pentru
reducerea toxicităţii lor.
13. Topirea - reprezintă o tehnologie ce utilizează încălzirea la temperaturi
ridicate în vederea recuperării metalelor din fluxul de deşeuri (Pb, Zn).
14. Fixarea (stabilizarea) - este un proces prin care se reduce mobilitatea
constituenţilor cu risc din fluxul de deşeuri sau înlesneşte manipularea acestora. Cei

39
mai frecvenţi agenţi de stabilizare adăugaţi fluxului de deşeuri sunt cimentul de
Portland, varul, cenuşa zburătoare şi praful din cuptoarele de ciment.
15. Striparea cu abur - este o tehnologie de tratare a deşeurilor în vederea
extracţiei compuşilor organici din fluxuri lichide de deşeuri. Procedeul
presupune aplicarea directă a aburului în contact cu fluxul lichid de deşeuri şi
condensarea compusului organic extras. Striparea nu numai că extrage constituenţii
cu risc din fluxul de deşeuri dar şi reduce toxicitatea acestora.
16. Tratamente în rezervoare (recipienţi) - decantarea, oxidarea chimică şi
neutralizarea sunt procese ce se admit de către RCRA (Conservarea resurselor şi
tehnologii de recuperare) a avea loc în rezervoare.
17. Vitrificarea - este un proces ce utilizează temperaturi ridicate pentru a topi
componenţii cu risc din deşeu transformându-i în sticlă topită. Prin răcirea masei
topite rezultă un material solid în formă de bloc care este rezistent la levigarea
componentelor cu risc.
18. Unităţi de tratarea apelor uzate - sunt formate din rezervoarele ce fac parte
din procesul de epurare a apelor uzate şi în care sunt tratate sau depozitate ape uzate
cu risc sau nămolul de epurare.
19. Incinerarea - reprezintă procesul de ardere a deşeurilor orăşeneşti la
temperaturi ridicate. Energia calorică degajată este recuperată prin producere de apă
caldă, abur sau electricitate.

6.3 Procese de tratare a nămolurilor în vederea valorificării lor

Nămolurile ce se formează în procesele de epurare a apelor uzate reprezintă o sursă

concentrată de poluanţi, care prin simpla lor depozitare, generează un pericol deosebit pentru
mediu înconjurător şi om.
Din punct de vedere tehnologic nămolurile se consideră fază finală a epurării apelor,
în care se concentrează produse ale activităţii metabolice şi/sau materii prime, produşi
intermediar şi produse finite ale activităţilor industriale.
Tipuri de nămol
Sursele generatoare de nămol în cadrul procesului de epurare diferă în funcţie de
tehnologia aplicată, respectiv de treptele de epurare pe care le parcurge apa uzată. Cele mai
frecvent aplicate tehnologii de epurare sunt epurarea mecano-biologică şi cea mecano-
chimică.
Din punct de vedere al treaptei de epurare în care s-a format avem următoarele tipuri de
nămol:
• nămolul primar, rezultat din treapta de epurare mecanică;
1. nămolul secundar, rezultat din treapta de epurare biologică (nămolul activ
recirculat, nămolul activ în exces, peliculă biologică, nămolul din decantorul secundar
amplasat după filtrele biologice);
2. nămolul amestecat(mixt), rezultat din amestecul de nămol primar şi secundar,
obţinut prin introducerea nămolului activ în exces în treapta mecanică de epurare;
3. nămolul de precipitare, rezultat din epurarea mecano-chimică a apei prin adaus de
agenţi de neutralizare, precipitare, coagulare-floculare;
După compoziţia chimică a acestor nămoluri, ele se pot grupa în două mari categorii:

40
 • nămoluri cu compoziţie predominant organică, ce conţin peste 50% substanţe
volatile în substanţa uscată şi care provin în marea lor majoritate de la epurarea
mecano-biologică;
• nămoluri cu compoziţie predominant anorganică, ce conţin peste 50%
substanţe minerale în substanţa uscată şi care provin din epurarea mecano-chimică;
Cantitatea de nămol astfel formată reprezintă în medie 30% din volumul total de apă
supusă epurării.
Caracteristicile nămolurilor care prezintă interes în alegerea tehnologiei de
prelucrare şi evacuare sunt caracteristicile fizico-chimice şi biologic-bacteriologice. Dintre
caracteristicile fizico-chimice cele mai importante se pot enumera:
• umiditatea sau conţinutul în apă (% H2O);
• greutatea specifică a nămolului (t/m3);
• raportul mineral:volatil în substanţa uscată
• rezistenţa specifică la filtrare şi compresibilitate;
• puterea calorică a nămolului;
• conţinutul de metale grele şi nutrienţi;
Nămolurile proaspete (primare şi secundare) prezintă caracteristici biologice şi
bacteriologice asemănătoare cu cele ale apei supuse epurării cu menţiunea că, se constată o
concentrare ale acestora în faza solidă (nămolul). Diferitele procedee de prelucrare a
nămolului au drept consecinţă o diminuare a potenţialului microbiologic al nămolului şi în
mod deosebit a celui patogen.
Exemple în acest sens le constituie procesul de obţinere a biogazului (în bazinul de
fermentare anaerobă, bacteriile metanice mineralizează materia organică determinând
concomitent şi o diminuare a potenţialului patogen) şi compostarea (în care se produce o
humificare a materiei organice, iar datorită temperaturii ridicate se produce şi o dezinfecţie).
Procese şi procedee de prelucrare a nămolurilor
Procesele de prelucrare a nămolurilor sunt multiple şi variază în funcţie de
provenienţa şi caracteristicile nămolurilor cât şi de modul final de evacuare şi folosire a
acestora.
După stadiul de preparare, în cadrul gospodăriei de nămol, acestea se pot clasifica
astfel:
• nămol stabilizat (aerob sau anaerob)
• nămol deshidratat (natural sau artificial)
• nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare chimică sau compostare)
• nămol fixat (rezultatul prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor
toxici)
• cenuşă (rezultă în procesul de incinerare a nămolurilor)

41
 Prelucrarea şi evacuarea nămolului

Tipul de proces Scopul şi funcţiile Metoda

Îngroşare Îndepărtarea apei Sedimentare
Reducerea volumului Flotare
Filtrare
Centrifugare
Stabilizare Diminuarea potenţialului Fermentare anaerobă
patogen Stabilizare anaerobă
Producerea de gaz de fermentare
Condiţionare Modificarea structurii Condiţionare chimică
Îmbunătăţirea filtrabilităţii Condiţionare termică
Îmbunătăţirea compactibilităţii Condiţionare cu material
inert
Dezinfecţie Reducerea potenţialului patogen Pasteurizare
Tratare cu var
Tratare cu clor
Compostare
Dezhidratare Îndepărtarea apei Uscare
Vacuumare
Filtrare
Centrifugare
Uscare Îndepărtarea avansată a apei Uscare
Sterilizarea materialului
Ardere Distrugerea materiei organice Incinerare
Sterilizarea Piroliză
Eliminare Îndepărtarea din instalaţie
Valorificarea potenţialului util

Gruparea proceselor în cadrul fluxului tehnologic de prelucrare a nămolurilor

determină următoarea ordine a procedeelor de prelucrare la care sunt supuse nămolurile :
• îngroşare-omogenizare (realizată gravitaţional, prin flotare sau centrifugare);
• fermentare-igienizare (realizată anaerob sau aerob, prin stabilizare chimică sau
tratare chimică);
• condiţionare (realizată chimic, termic, prin îngheţ sau cu material inert);
• deshidratare(realizată pe platforme de uscare a nămolului, cu filtre presă sau
vacuumfiltre, cu centrifugă sau filtru bandă, în concentrator rotativ sau în lagună);
• uscare (pe vetre etajate, rotative, în atomizoare sau uscătoare);
• oxidare totală (prin incinerare, oxidare umedă sau piroliză);
• evacuare finală (valorificare ca îngrăşământ agricol, depozitare, material de
construcţii, agent de condiţionare a solului, evacuare în subteran sau mediul marin.
Obţinerea gunoiului de grajd din bălegar se poate realiza utilizând 2 metode de
fermentare şi anume: Krantz (fermentare la cald) şi Wurttenberg (fermentare la rece).

42
• metoda Krantz-gunoiul rezultat pe parcursul unei zile este aşezat pe o platformă de
beton prevăzută cu rigole de colectare a mustului în fosa de la capătul platformei.
Bălegarul se aşează într-un strat de 50 cm netasat, ceea ce determină creşterea
temperaturii la 50 0C prin autoaprindere. Apoi aceasta se tasează prin călcare. Procedeul
se respectă cu fiecare grămadă nou adusă, care în final determină o înălţime a grămezii de
3m. Grămada se acoperă cu scânduri sau alte materiale care au rolul de a menţine
umiditatea în grămadă. După tasare aerul conţinut în masa grămezii de gunoi va fi
consumat în procesele aerobe microbiene, fermentaţia urmând a se desfăşura în
continuare în condiţii de anaerobioză. Durata procesului de compostare este de 3-5 luni,
iar umiditatea nu trebuie să scadă sub 50 %.
• metoda Wurttenberg - se clădesc pachete cubice de 2-3 metri, pe platforme sau în gropi
betonate, din care se îndepărtează de la început aerul prin călcare (tasare). Această
manieră de clădire a grămezii determină desfăşurarea unor procese de fermentare
anaerobă. Durata compostării este de 3-5 luni, iar temperatura din grămadă nu depăşeşte
40 0C, reducându-se astfel pierderile de azot şi substanţă organică.
Compostarea industrială rapidă a deşeurilor organice
Materia primă brută utilizată este formată din dejecţiile şi nămolurile provenite de la
crescătoriile industriale de animale sau staţii de epurare a localităţilor. Procesul decurge
aerob şi are drept scop descompunerea materiei organice urât mirositoare, sterilizarea
agenţilor patogeni şi obţinerea unor materiale humice.
Unele procedee decurg foarte rapid în 1-2 zile, când prin insuflare de oxigen (O 2) se
realizează descompunerea avansată a substanţelor urât mirositoare. Procedeele în care
compostarea se realizează în decurs de 2 săptămâni, efectuează o prelucrare zilnică a
materialelor ce se compostează. Compostul obţinut are cantităţi apreciabile de substanţe
humice. Acest tip de compost este comercializat după o prealabilă brichetare a produsului
(formă cilindrică de cca. 1,5 cm şi diametru de 7-8mm). Datorită prelucrării cu aerisiri
intense în timpul compostării se pierde o cantitate importantă din azotul iniţial, ceea ce
determină obţinerea unei calităţii inferioare, celei a compostului obţinut prin fermentare pe
parcursul a 3 luni.
Procesul de compostare reprezintă forma cea mai adecvată de obţinere a unor
îngrăşăminte organice având ca materie primă brută un sortiment larg de deşeuri de natură
organică. Categoriile de deşeuri ce pot fi folosite în compostare sunt foarte diverse ca de
exemplu gunoi de grajd, dejecţiile din crescătoriile de animale, ape uzate sau nămoluri din
industria agroalimentară, ape menajere şi nămoluri de epurare provenite din diverse ramuri
industriale. Prin compostare germenii patogeni sunt înlăturaţi, mirosurile dezagreabile dispar,
iar amestecul de substanţe organice poate fi îmbogăţit la parametri optimi ceruţi de solul pe
care urmează să fie administrat îngrăşământul.
Obţinerea biogazului
Fermentarea dejecţiilor animale, a nămolurilor zootehnice şi orăşeneşti se produce cu
pierderi importante de substanţă organică, de azot şi energie. Recuperarea parţială a energiei
se poate face pe mai multe căi, una din acestea fiind fermentarea metanică. Reziduul obţinut
după fermentare are o valoare fertilizantă ridicată, putându-se folosi ca îngrăşământ iar
biogazul stocat este folosit ca sursă de energie pentru diverse nevoi gospodăreşti.
Biogazul se obţine prin fermentarea resturilor organice zootehnice în condiţii puternic
anaerobe, în absenţa luminii şi în condiţii specifice de temperatură şi reacţie chimică(factori
esenţiali pentru activitatea bacteriilor metanogene).

43
 Procesul parcurge 3 faze:
- hidroliza enzimatică a substanţelor organice;
hidroliză
celuloză →glucoză
enzime
- formarea de compuşi intermediari (alcooli, acizi organici)
hidroliză
glucoză →acid lactic şi butiric, alcool etilic.
acidă
- formarea produşilor finali, printre care şi gazul metan;
acizii graşi volatili, alcooli+CO2+H2→ acizi + CH4+CO2

Biogazul se obţine într-un vas a cărui mărime depinde de nevoi, numit fermentator, în
care se introduc dejecţiile sau gunoiul de grajd supus fermentării.
Fermentatorul are următoarele dispozitive anexe: echipamentul de umplere-golire,
clopot de colectare a gazelor (gazometru), sistem de încălzire pe timp răcăros, agitator,
dispozitiv de eliminarea spumei ce se colectează la suprafaţa lichidului şi un purificator de
gaz.
Se deosebesc 2 procedee de lucru
• procedeul discontinuu de umplere a fermentatorului (b);
• procedeul cvazicontinuu de umplere a fermentatorului (a)

Procedeul cvasicontinuu de umplere şi golire a fermentatorului este cel mai vechi şi

mai frecvent folosit. Instalaţia este dotată cu dispozitiv de golire a unei cantităţi din
materialul fermentat şi înlocuirea cu altul proaspăt nefermentat.
Nămolul de bovine şi porcine folosit în acest scop trebuie să conţină 7-10 % substanţă
uscată (S.U.), materialul păios fiind tocat. Agitatorul şi dispozitivul de eliminare a spumei
sunt indispensabile. Fermentarea durează 20-30 zile de obicei, uneori chiar 40-60 zile.
Nămolul trebuie să conţină 100mg N/l, în special sub formă de amoniac (NH3) pentru nevoile
bacteriilor. Agitarea periodică a nămolului din fermentator este impusă de faptul că bulele de
gaz, ce se ridică la suprafaţă antrenează substanţa organică, formând o pojghiţă groasă care
împiedică ieşirea gazului în clopotul de deasupra.
Gazul se colectează în unul sau mai multe rezervoare de stocare. Dacă temperatura
scade sub 30 0C, încălzirea se face printr-o conductă situată în interiorul fermentatorului în
formă de spirală, prin care circulă apă caldă sau vapori de apă .
Fermentatorul poate fi instalat la suprafaţa solului sau semiîngropat în sol. Pereţii
acestuia pot fi confecţionaţi din beton, piatră , din material sintetic sau chiar din argilă. La un
rezervor de 100 m3, pereţii cilindrului de beton sunt dublii (20cm) iar între pereţi se găseşte
un strat izolator de 1,5 cm din vată de sticlă.
La un consum zilnic de 1,5m 3 biogaz, fermentatorul trebuie să aibe un volum de
0,100 m3 pentru fiecare zi de consum în timpul fermentării. În urma fermentaţiei metanice
conţinutul de substanţă organică din nămolul introdus în fermentator scade cu 40 % în cazul
dejecţiilor de bovine şi cu 20-30 % în cazul celor de porcine. Azotul total scade cu 5-10 %,

44
crescând forma amoniacală.
Întrebări:
1. Prezentaţi tehnicile prin care sunt eliminate deşeurile radioactive.
2. Ce presupune operaţia de tratare a deşeurilor puternic radioactive?
3. Enumeraţi câteva procese utilizate în scopul tratării şi neutralizării deşeurilor.
4. Care sunt procesele ce constituie etape în prelucrarea şi valorificarea nămolurilor?
5. Care este tehnologia de obţinere a biogazului?

LECŢIA 7. MĂSURI DE PREVENIRE, COMBATERE ŞI REDUCERE A

CANTITĂŢILOR DE DEŞEURI GENERATE

Cuvinte cheie: prevenire, combatere, reducerea cantităţii de deşeuri, măsuri în Uniunea

Europeană.

7.1 Prevenirea poluării mediului datorată producerii de deşeuri în

România

În vederea evitării poluării mediului, ca urmare a activităţii de gestionare a deşeurilor

se impune respectarea următoarelor măsuri preventive:
• reducerea cantităţilor de deşeuri, încă de la sursa de producere prin
îmbunătăţiri aduse procesului tehnologic;
• refolosirea parţială sau totală a unor deşeuri la locul de formare;
• depozitarea şi sortarea deşeurilor la sursă şi îndrumarea lor spre întreprinderi
specializate pentru reciclare;
• incinerarea deşeurilor nevalorificate, în instalaţii specifice pentru reducerea
volumului de reziduuri şi obţinerea de energie;
• depozitarea în condiţii corespunzătoare;
• amplasarea deponiilor la distanţe legale de localităţi şi împrejmuirea acestora;
• etanşarea fundului depozitelor cu materiale naturale sau artificiale;
• amenajarea unor sisteme de drenare a apelor scurse sau de infiltraţie;
• amenajarea şi cultivarea perimetrelor adiacente,
• elaborarea studiilor de impact asupra mediului atât pentru depozitele
orăşeneşti ce urmează a fi amenajate cât şi pentru cele existente,
• organizarea reţelei de monitoring a factorilor de mediu(apă, aer, sol) şi
urmărirea efectelor asupra florei şi faunei în zonele de depozitare a deşeurilor
menajere şi industriale,
• închiderea depozitelor a căror capacitate de depozitare a fost depăşită, urmată
de recultivarea terenului şi reintroducerea acestuia în circuitul agricol.

7.2 Prevenirea producţiei de deşeuri

în Uniunea Europeană

45
 Pentru a atinge acest obiectiv, o serie de mijloace stau la
îndemâna omului: educative; tehnice (tehnologii curate şi produse curate); juridice
(studii de incidenţă, audit de mediu); financiare (ecotaxe - UE, taxe diferite);
În ţările Uniunii Europene, au fost luate în ultimii ani, o serie de măsuri pentru
sensibilizarea populaţiei vis a vis de consecinţele acestor deşeuri, şi asupra măsurilor necesare
pentru prevenirea sau eliminarea acestora:
- crearea de instrumente pedagogice (dosare, filme, broşuri, spoturi publicitare etc.);
- susţinerea unor proiecte promovate de organizaţii neguvernamentale;
- disponibilizarea de resurse financiare sectorului public şi privat pentru operaţii
de sensibilizare a populaţiei;
- crearea de comisii de concertare pentru educaţia în domeniul mediului, care să
reunească ministerul de resort şi reprezentanţii din învăţământ şi lumea asociativă;
- crearea de „centre de sfaturi pentru consum ecologic”;
- formarea de consilieri pentru mediu care să aibă diferite misiuni, ca:
- realizarea de analize asupra unei entităţi de populaţie în materie de mediu;
- căutarea de mijloace susceptibile de a ameliora gestiunea unei localităţi, în
toate domeniile care ating mediul;
- dialog cu populaţia, în vederea promovării şi a realizării măsurilor care sunt
favorabile pentru mediu ;
Tehnologii curate
Aceste tehnici vizează, reducerea poluării la sursă, în ceea ce priveşte producţia de
deşeuri, prin ameliorări aduse procedeelor de producţie sau chiar produsului însuşi - care
consideră ca tehnologie curată, aceea care este "puţin sau deloc poluantă, şi care este
susceptibilă de a economisi materiile prime".
Avantaje :
- permit concilierea intereselor economice şi ecologice
- diminuează riscurile unei poluări accidentale, datorită integrării lor în procesul de fabricaţie.
- reducerea distrugerii resurselor naturale şi în acelaşi timp la reducerea cheltuielilor
întreprinderii în cauză.
Măsurile de reducere a poluanţilor la sursă, în vederea introducerii tehnologiilor curate,
prevăd o serie de intervenţii la nivelul unei societăţi:
- realizarea unui audit de mediu (analiză de mediu), care să permită depistarea
problemelor de mediu care există;
- optimizarea procedeelor constituie altă etapă a unei abordări preventive. Este vorba de
reamenajarea şi de raţionalizarea producţiei, pentru evitarea consumului excesiv în apă, materie
primă, energie, fără a afecta procedeul de fabricaţie.
- ameliorarea procedeelor presupune introducerea de metode şi tehnici care vin să se
adauge instrumentelor de muncă, dar fără să modifice fundamental natura procedeului. În
general este vorba de măsuri care vizează reutilizarea de materii prime pierdute, de a realiza
un proces în circuit închis şi de a reutiliza deşeurile de producţie.
- modificarea procedeelor consistă, în a înlocui procedeul de producţie existent,
printr-un procedeu nou sau modificat, care generează mai puţine emisii poluante sau care nu
mai generează deloc emisii poluante.
Acest departament are ca obiectiv principal de a pune la dispoziţia întreprinderilor
private, consilieri de mediu, care au ca obligaţie:
- sensibilizarea şi informarea întreprinderilor în materie de probleme de mediu;

46
- de a ajuta întreprinderile de a se conforma reglementaţilor de mediu;
- de a dezvolta în sânul întreprinderii reguli de bună gestiune a mediului;
- realizarea de caiete tehnologice, pentru procedeele care prezintă riscuri mari de atingere a
mediului.

Instrumente de gestiune pentru "a produce mai curat"

1. Studii de incidenţă asupra mediului (Studii de impact)
Studiile de incidenţă constituie un instrument preţios de prevenire împotriva
atingerilor provocate mediului. În UE aceste studii de incidenţă stipulează că evaluarea
incidentelor asupra mediului trebuie să identifice, să descrie şi să evalueze în mod corect, în
funcţie de fiecare caz particular, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra factorilor
următori: om, faună şi floră; sol, apă, aer, climat şi peisaj; bunuri materiale şi patrimoniu
cultural; interacţiunea dintre aceşti factori.
2. Audit de mediu sau eco-audit şi eco-bilanţul
Diferenţa între studiul de incidenţă şi auditul de mediu numit de asemenea şi eco-
audit, este faptul că acesta din urmă nu are un caracter obligatoriu în sens legal şi se aplică
întreprinderilor deja implantate. El este comandat de către întreprindere şi rămâne adesea un
document de uzaj intern. El este folosit în mod frecvent pentru obţinerea de:
- credite, subvenţii;
- acoperire pentru asigurări;
- pentru estimarea pasivului ecologic al întreprinderii în timpul cedării acesteia,
fuziunii, transferului sau lichidării.
Eco taxe şi ecoredevanţe
Problematica deşeurilor este în relaţie directă cu probleme ce derivă din alte domenii:
- resursele naturale care se epuizează încetul cu încetul;
- cantităţile de deşeuri care nu încetează de a creşte, în timp ce o treime dintre acestea o
reprezintă ambalajele;
- poluarea apei, aerului, solului de către deşeuri, care reprezintă un tribut din ce în ce
mai greu pentru societatea actuală, şi un greu pasiv transferat generaţiilor viitoare.
Eco taxele
Principiul acestor ecotaxe se bazează pe prevenirea producţiei de deşeuri, printr-o taxă
impusă asupra ambalajelor şi asupra anumitor produse care se vor eliminate în totalitate, sau
la care se doreşte schimbarea utilizării ţinând cont de atingerile mari aduse mediului. Nivelul
acestor ecotaxe antrenează o reorientare a modurilor de producţie şi de consum înspre
produse mai acceptabile în ceea ce priveşte mediul, prezervarea resurselor naturale şi a
sănătăţii.
Ecoredevantele
În concluzie, diferenţa esenţială între ecoredevanţă şi ecotaxă este că prima vizează
crearea unui fond pentru a gestiona deşeurile ce provin din ambalaje, conform principiului
„poluator – plătitor”, în timp ce ecotaxa este un instrument de modificare a obişnuinţelor
consumatorilor, înspre produse mai puţin dăunătoare pentru mediu.

Întrebări:
1. Enumeraţi măsurile preventive de reducere a cantităţii de deşeuri produse în România.
2. Prezentaţi metodele de limitare a producţiei de deşeuri în Uniunea Europeană.
3. Cum se poate prevenii formarea de deşeuri prin metode educative?
4. Prezentaţi câteva tehnologii curate utilizate cu scopul prevenirii formării de deşeuri.
5. Care sunt instrumentele de gestiune pentru „a produce mai curat”?

47
48