Vindecarea copilului interior - Dr.

Ursula Sandner

Încă din fragedă copilărie, în urma interacțiunilor pe care le-am avut cu

părinții noștri și a felului în care am fost crescuți, începem să ne formăm o
viziune despre noi înșine, despre ceilalți și despre lume. Atunci, când nevoile
noastre nu sunt satisfăcute, când suntem tratați cu indiferență, respinși,
neglijați, abuzați sau ne simțim abandonați, suntem nevoiți să ne creăm
mecanisme de apărare foarte complexe care sunt, de fapt, niște programe
mentale care ne protejează de o realitate prea dură și care ne mențin blocați la
acea vârstă, menținând partea adultă în stare inactivă. Ajungem să ne formăm
o imagine negativă atât despre noi cât și despre lume; ne vom devaloriza, ne
va lipsi încrederea în sine, vom fi temători, poate ne vom considera nedemni
de a fi iubiți, poate vom evita apropierea de ceilalți din teama de a nu fi răniți
sau ne vom agăța cu îndârjire de alții pentru că ne este teamă de abandon sau
de singurătate.
Ajunși adulți, vom căuta familiaritatea în relațiile noastre și vom reitera
tiparele de comportament pe care le-am învățat încă din copilărie. De multe
ori vom reacționa după aceste pattern-uri automate și inconștiente,
reproducând acele comportamente pe care le manifestam în propria copilărie,
împreună cu sentimentele şi trăirile corelate. De multe ori vom răspunde din
poziția unui copil rănit, iar noi, ca adulți, nu ne dorim asta. Noi, ca adulți, ne
dorim să fim stăpâni pe noi înșine, să nu mai permitem emoțiilor să ne
copleșească, să fim capabili să luăm atitudine în fața celor care nu ne
respectă, să ne putem controla atitudinea și reacțiile. Fiecare dintre noi are
anumite răni emoționale din copilărie care se activează automat atunci când
întâlnim persoane care ne frustrează așa cum au făcut-o părinții noștri atunci.
Când experiența dureroasă iese la suprafață, îi învinovățim pe ceilalți că ne
rănesc, când, de fapt, ei doar apasă cu sau fără intenție pe niște butoane care
declanșează aceleași emoții și reacții. Cel care se simte rănit este copilul
interior nevindecat.

Acest copil interior este cel care a acumulat aceste amintiri dureroase, acele
trăiri și temeri pe care le aveam în copilărie. Noi am crescut, lucrurile s-au
schimbat, însă, dacă nu am reușit să înțelegem, să integrăm și să trecem peste
rănile copilăriei, ele se vor activa de fiecare dată atunci când ne vom
confrunta cu diferite situații sau diferiți stimuli care vor fi similari celor de
atunci. De exemplu, dificultatea pe care o resimți atunci când ești confruntat
cu solitudinea, când nu ai oameni care să te înconjoare ori să-ți aline acest
sentiment al singurătății sau neîncrederea că nu vei putea să te descurci
singur, poate fi o teamă a copilului tău interior. Dacă atunci când erai mic te-
ai simțit abandonat într-un fel sau altul, ca adult vei face tot posibilul să
împiedici ca asta să se întâmple. Vei avea nevoie de compania acelei
persoane dragi, poate vei simți o scurtă despărțire ca pe un abandon. Un adult
nu se poate simți abandonat, ci numai un copil. Vorbim așadar despre o rană
a copilului interior. Ca să poți depăși această problemă, este necesar să
conștientizezi, în primul rând, că cel care se simte și reacționează așa este
copilul tău interior și că Adultul din tine este cel care îi poate oferi confort și
siguranță acelui copil interior. Adică să îți oferi tu ție ceea ce alții, poate, nu
au fost capabili să îți ofere.

Dacă te-ai simțit în nesiguranță în copilărie, dacă ai fost abuzat, dacă nu ai

simțit afecțiune din partea părinților tăi, ai fost pedepsit pentru că îți
manifestai anumite emoții, umilit sau te-ai simțit responsabil pentru fericirea
părinților tăi, este posibil să simți că în interiorul tău încă mai există acele
frici și trăiri, însă ele aparțin copilului interior.

Există anumite reacții sau comportamente care aparțin mai degrabă copilului
interior decât părții tale de adult. De exemplu, nevoia de a face altora pe plac
și teama de respingere sau abandon dacă nu faci ce își doresc ei, teama de a
încerca lucruri noi, de a face schimbări (care provine din nesiguranța
copilului), sentimentul de inadecvare, de rușine, de vină, ca și cum ar fi ceva
în neregulă cu tine, teama de a spune „nu”, blamarea și autocritica frecventă,
teama de oameni, evitarea conflictelor cu orice preț, frica de abandon și
strădania de a ține în viața ta o relație indiferent de calitatea acesteia, o stimă
de sine scăzută, lipsa echilibrului emoțional, incapacitatea de a stabili limite
și granițe cu ceilalți, teama de autoritate, pasivitatea sau agresivitatea
excesivă, comportamente antisociale, revoltă, probleme de identitate,
competitivitate sau perfecționism exacerbat și așa mai departe.
Pentru a înțelege mai bine felul în care reacționăm și de ce simțim ceea ce
simțim, pentru a înțelege de unde vin anumite tipare de gândire, de
comportament și de relaționare care ne autosabotează este necesar să ne
întoarcem în copilărie, cu mintea adultului din prezent, și să analizăm
aspectele mai putin frumoase ale vieții noastre pentru a le putea resemnifica.
Să ne reconectăm la puterea noastră interioară și să dobândim curajul de a
merge mai departe, eliberați de umbrele trecutului.

Începând să ne raportăm altfel la sine, vom rescrie acele credințe care ne

limitează și care astăzi nu ne mai sunt de folos. Ne vom gândi ce am învățat
despre viață de la părinții noștri, ce am învățat despre iubire sau ce am învățat
despre noi înșine. Vom analiza dacă aceste credințe preluate ne ajută sau,
dimpotrivă, ne împiedică să trăim viața pe care ne-o dorim. Vom învăța să ne
eliberăm de aștepări și de vinovății. Vom rescrie relația cu părinții noștri,
aducând alinare copilului interior și oferindu-i mai multă putere adultului.

Vindecarea copilului interior se referă, de fapt, la recunoașterea și acceptarea

acelei părți din tine care încă mai este speriată, care încă mai reacționează ca
atunci când erai copil, care te poate autosabota, care se teme să acționeze
diferit, să-și apere dorințele și valorile, și conștientizarea momentelor când
aceasta iese la suprafață. În acele momente copilul tău interior are nevoie să
fie ascultat, văzut, acceptat și liniștit, iar persoana care poate face acest lucru
ești chiar tu însuți, partea adultă din tine.  Nu putem face să dispară această
parte din noi, deși oamenii au tendința de a reprima sau suprima amintiri
inconfortabile sau trăiri dureroase în ideea în care dacă nu mai sunt în planul
conștiinței, ele nu mai există. Mai există de asemenea ideea că acceptarea
copilului interior ar însemna să te comporți într-o manieră puerilă, imatură,
naivă. Dar nu asta înseamnă. Înseamnă mai degrabă acceptarea și
îmbrățișarea creativității, spiritului ludic, încrederii. Copilul este cel care se
simte liber, curios, încrezător, dornic să cunoască, să exploreze, să se joace,
să creeze, să-și imagineze. Când blochezi părțile „întunecate” ale copilului -
precum acele trăiri și frici care vin din traumele sau rănile suferite în
copilărie, le blochezi și pe cele luminoase, pozitive. Adultul care nu este în
contact cu latura sa de copil este inflexibil, rigid, morocănos, „urâcios”, crud,
lipsit de spontaneitate și poate reacționa imprevizibil sau exagerat în multe
situații, mai ales cele care îl iau prin surprindere.

Tocmai atunci, când nu ești conștient ce reacții, ce atribute și ce tipare

emoționale și comportamentale aparțin copilului, vei răspunde instinctiv fără
a-ți da seama ce cauzează aceste reacții din partea ta. Mulți adulți sunt
precum niște copii din punct de vedere emoțional și se lasă ghidați de tot felul
de frici, traume și emoții distructive, în loc de a încerca să înțeleagă de unde
vin ele și ce pot face pentru a schimba ceva.

Ideea nu este să stai să-ți plângi de milă copilăria sau să-ți învinovățești
părinții (până la urmă orice om face ce știe mai bine, cu resursele, experiența
și maturitatea de care dispune), ci să accepți că s-a întâmplat ce s-a întâmplat,
să accepți că, poate, a fost greu și te-a durut, că, da, nu meritai să fii tratat cu
lipsă de respect, nu meritai să fii desconsiderat, nu meritai și nu ai fost de
vină cu nimic, însă acum puterea este în mâinile tale și ești suficient de
puternic și de încrezător să fii și să faci tot ceea ce visezi și îți dorești.Pentru a
putea să te eliberezi de „bagajul emoțional” pe care îl porți după tine - acele
sentimente de inadecvare, furie, nesiguranță, rușine și vinovăție trebuie să îi
arăți copilului tău interior că îl iubești și că poate să aibă încredere în tine.
Practic vorbim despre o vindecare prin faptul că tu îți arăți ție că poți avea
încredere în tine, că ești bun și demn de a fi iubit, că ești suficient de puternic
pentru a face față oricărui lucru îți apare în cale. În acest sens îți sugerez două
metode:

Vizualizarea - imaginează-ți că tu, cel de acum, te întâlnești cu tine atunci

când aveai cinci, șapte sau zece ani. Care este cadrul întâlnirii? Poate este
vorba de casa părintească, de grădină, de parc, de sala de clasă. Lasă-ți
mintea liberă și îți vor apărea exact acele imagini de care ai cea mai mare
nevoie acum. Imaginează-ți că te apropii de copilul tău interior. Ce reacții are
acesta? Este bucuros? Este speriat? De ce are nevoie în acele momente?
Întreabă-l. Vorbește cu el. Observă dacă vrea să te ia în brațe, dacă are ceva
să-ți spună. Oferă-i singuranța de care are nevoie. Fă-l să se simtă ascultat,
văzut, înțeles, iubit. Scopul acestui exercițiu este să te conectezi cu copilul
tău interior, să observi ce are nevoie și să îi oferi acele lucruri.

Scrisoarea - scrie o scrisoare copilului tău interior. Mai jos îți voi reda un
astfel de exemplu, însă important este să scrii ceea ce simți tu în acel
moment, să îți lași mintea liberă, să nu te cenzurezi în niciun fel pentru a
permite chiar și acelor aspecte care se ascund în inconștient să iasă la lumină.

„Dragul meu copil,

Îți scriu această scrisoare pentru că vreau să te asigur că te iubesc și te voi

iubi necondiționat atât timp cât vei face parte din mine, atât timp cât voi trăi.
Te văd, te simt și te accept pe tine, cel speriat, pe tine, cel abandonat, pe tine,
cel rănit. Îmi pare rău că ți-a fost greu și te-a durut. Îmi pare rău pentru
toate clipele în care te-ai simțit trădat, neînțeles, neiubit, ignorat,
minimalizat. Îmi pare rău pentru teama pe care ai simțit-o atunci când
oamenii mari nu au știut să fie cu adevărat mari. Îmi pare rău pentru că te-ai
simțit în nesiguranță, singur și trist. Îmi pare rău că te-ai învinovățit atunci
când nu era nici pe departe vina ta. Îmi pare rău de toate rănile tale.

Astăzi sunt aici să îți spun că te iubesc, te respect, te ascult, am încredere în

tine și în vocea ta, îți onorez lumea interioară și te îmbrățișez cu toată ființa
mea de acum. Ești cea mai minunată creație a Universului și luminezi cu
sufletul tău calea adultului de azi. Ești puterea care nu se îndoiește de sine,
ești creativitatea ce se naște din iubire, ești forța de ieri ce îmbogățește
astăzi mintea plină de îndoială a celui care nu crede.

Ai fost tot timpul perfect așa cum erai, suficient de bun, suficient de frumos,
suficient de „cuminte”, suficient de... indiferent  ce ți-ar fi spus cei din jurul
tău. Nu îți cer să ierți pe nimeni dacă tu nu simți să faci asta, însă m-aș
bucura dacă ai înțelege că nu a fost nicicând vina ta. Ei au făcut ce au știut
mai bine, atât cât au putut ei. Acum nu mai ești singur și nu mai trebuie să
accepți nimic de la nimeni, nimic din ce nu-ți mai dorești, nimic ce te-ar răni
sau te-ar umili. Vezi? Nu ești singur, poți să ai încredere că nu mai trebuie
să pleci capul și să suferi în tăcere. Poți să te ridici, să te ridici și să-ți întinzi
aripile! Acum poți să faci ce ți-ai dorit dintotdeauna, acum poți să ai ce ai
visat mereu. Acum mă ai pe mine iar eu te voi ajuta necondiționat.

Nu e vina ta pentru nimic. Acum, poți avea încredere în mine. Nimeni nu mai
are cum să te abandoneze, nimeni nu mai are cum să-ți facă rău. Vei găsi în
mine tot timpul sprijin, acceptare și protecție. Îmi ești suflul vital ce dă
culoare existenței mele, îmi ești cel care mă face să-mi doresc să mă joc, să
mă bucur, să râd, să alerg, să pictez, să dansez. Ești speranță, încredere,
sinceritate, bucurie de a trăi. Și pentru toate astea îți mulțumesc. Ești de
neprețuit în viața mea deoarece cu ajutorul tău am devenit cel de acum.  

În ciuda anilor care au trecut, atunci când poate am uitat de tine sau nu te-
am putut privi în ochi pentru că îmi era mult prea teamă de suferința ce se
ascunde în spatele pleopelor adormite, vreau să știi că nu am uitat de tine
niciodată. Îmi pare rău dacă și eu, la rândul meu, te-am ignorat din teama
de a nu mă confrunta cu propriile dureri. Însă înțeleg acum că tu nu ai avut
nicio vină și că nu aș avea de ce să te mai ignor. Știu că îți dorești să te poți
încrede în mine, să ai confirmarea faptului că, indiferent ce ai face, eu te voi
iubi, te voi onora și te voi accepta în continuare.

În ochii tăi inocenți de copil, în ochii tăi speriați de copil, în ochii tăi
înlăcrimați de copil, îmi oglindesc fricile de acum, frici ce acum le pot
înfrunta. Pentru că, vezi tu, iubitul meu copil, acum nu mai am de că mă mai
tem, acum înțeleg că fricile tale, fricile mele, pot fi înfruntate odată ce te
asigur că nu este nimic în neregulă să simți frica. Deoarece frica este o
reacție normală pentru copilul ce se simțea singur pe lume, fără ajutor,
abuzat, rănit. Însă copilul acela nu mai este singur acum. Și nu va mai fi
singur niciodată. Acum mă ai pe mine, cel care te iubește așa cum poate
nimeni nu ți-a arătat. Voi fi mereu ocrotitorul tău.

Iartă-mă dacă te-am respins, iartă-mă dacă am fugit de tine. Acum ne-am
reunit și îi mulțumesc Universului pentru asta. Acum poți să te eliberezi de
asupritorii tăi, de vocile care îți spuneau că nu ești suficient de bun așa cum
ești, de teama de a nu greși, de teama de a fi pedepsit, de toate gândurile ce
te țin captiv într-o închisoare a neputinței. Nu mai ai de ce să te simți
vinovat, mic, speriat. Sunt cu tine și te voi iubi mereu. ”

Ca adulți este necesar să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile,

trăirile și acțiunile noastre - pentru viața noastră. Dacă le permitem altora să
ne controleze, să ne dicteze ce și cum să facem, dacă nu ne respectăm nevoile
și dorințele, dacă nu avem grijă de noi și de sănătatea noastră fizică, psihică și
emoțională, cum putem să ne simțim în siguranță, încrezători și puternici?
Copilul nostru interior are nevoie de siguranța și încrederea adultului. Ca să
fim propriii noștri protectori, trebuie să avem grijă ce influențe acceptăm în
viața noastră și să stabilim ce acțiuni ne sunt benefice sau dăunătoare. Să știm
ce înseamnă cu adevărat să avem grijă de noi și să nu ne mai abatem de la
standardele noastre.

Să fim prietenii noștri cei mai buni, să ne respectăm, să ne iubim și să avem

grijă de noi!