Sunteți pe pagina 1din 9

La fel ca si eroii sai indragostiti de absolut, Camil Petrescu (1894-1957) a fost

omul care „a vazut idei", inraurind creatia literara a unei intregi epoci; pe buna
dreptate se afirma ca, asa cum exista, in literatura romana, „momentul Rebreanu",
exista in mod cert si un alt „moment" pe care il putem numi „Camil Petrescu".
r4r4817ry21rjh
Teoretician al ..noului roman" (in conferinta „Noua structura si opera lui Marcel
Proust"), Camil Petrescu este scriitorul care a introdus o noua structura a operei (al
carei model devenea confesiunea, jurnalul) si un nou stil („alb", fara podoabe
cautate, capabil sa exprime sinceritatea si autenticitatea trairilor sufletesti).
Problematica fundamentala a operei lui Camil Petrescu fiind o problematica a
cunoasterii, cei mai multi dintre eroii sai se incadreaza intr-o tipologie a inteligentei:
spirite lucide, nelinistite, clocotitoare de idei, eroii camilpetres-cieni sunt intelectuali
aflati in cautarea absolutului; si cum in viata concreta absolutul nu poate fi atins, cei
mai multi dintre ei sfarsesc in mod tragic.
In romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" (1930),
personajul central (Stefan Gheorghidiu) incearca doua modalitati de a ajunge la
absolut (erosul si razboiul), dar ambele ii sunt refuzate; tot asa, ziaristul Ladima (din
romanul „Patul lui Procust" - 1933), traieste o drama a neconcordantei dintre
iluzie si realitate, accentuata de esenta sa umana contradictorie. Dramaturgia lui
Camil Petrescu este, si ea, moderna, antici-pandu-i pe Sartre si Camus. Drame cum
ar fi: „Jocul ielelor", „Suflete tari", „Act venetian" au ca tema aceeasi nevoie de
absolut si sunt drame de idei.
Tema romanului o constituie dragostea si razboiul ca experiente ale cautatorului
de absolut.
Titlul ar putea sugera ratacirea tanarului Stefan Gheorghidiu prin „noaptea"
incertitudinilor si a intrebarilor fara raspuns legate de iubire si de razboi.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare
si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un
conflict bine marcat si personaje complexe.
„ Ultima noapte de dragoste...", de Camil Petrescu, se incadreaza in specie, fiind
un text narativ in proza, de intindere mare, cu personaje complexe.
In acelasi timp, acest roman prezinta si o seama de particularitati.
Astfel, sursa de inspiratie o constituie lumea interioara, trairile launtrice ale unui
tanar: nelinistea, incertitudinea, instrainarea, chinul.
Timpul calendaristic, obiectiv este inlocuit cu un timp subiectiv, cu intoarceri in
trecut, asa cum le cere fluxul memoriei.
Personajul este atipic, acesta confundandu-se cu naratorul, intr-o naratiune
subiectiva, la persoana I.
Acestor trasaturi (care apartin de romanul modern) li se adauga o structura
originala, de asemenea moderna.
Structura compozitionala a romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi1*, de Camil Petrescu, ar putea fi caracterizata prin mai multe trasaturi:
Romanul este alcatuit din doua carti corespunzatoare celor doua jumatati ale
titlului: Cartea I este „Istoria geloziei lui Stefan Qheorghldiu" (Calinescu), iar
metafora din titlu ar putea sugera {Itacirile personajului prin „noaptea"
incertitudinilor sale, legate de iubirea pentru sotia sa Ela.
Cartea a II-a constituie „un jurnal de campanie" (Calinescu) in care este evocat
spectacolul apocaliptic al razboiului - in fond tot o „noapte" sfarsita adesea in
moarte.
Liantul dintre cele doua carti este Stefan Gheorghidiu -tanarul ars de febra ideilor, „
inteligent si neprihanit" (cum il caracteriza G. Calinescu).
Autorul incearca astfel sa raspunda la intrebarea: Cum priveste dragostea si cum
traieste drama razboiului cautatorul de absolut?
Romanul incepe printr-un artificiu de compozitie: Actiunea din primul sau capitol
(„La Piatra Craiului, in munte"), este posterioara intamplarilor relatate in restul cartii
I: in primavara lui 1916, in timpul unei concentrari pe Valea Prahovei, Gheorghidiu
asista, la popota ofiterilor, la o discutie despre fidelitatea in dragoste; aceasta ii va
trezi, in mod acut si dureros, toate amintirile legate de cei doi ani si jumatate ai
casniciei cu Ela.
Monografia acestei iubiri este realizata prin retrospectiva si incepe abia in capitolul
al II-lea („Diagonalele unui testament"), pentru a ocupa apoi aproape toata cartea I.
Marile intrebari ale tanarului isi gasesc raspunsul abia la sfarsitul cartii a II-a, cand,
sosind acasa intr-o permisie, Stefan Gheorghidiu primeste (printr-o scrisoare
anonima) confirmarea vechilor lui banuieli.
De data aceasta, cel care vazuse, in razboi, ultima fata a absolutului - moartea -
gaseste puterea de a divorta de Ela, lasandu-i „tot trecutul".
La sfarsitul cartii a II-a, tanarul care strabatuse cele doua cercuri ale Infernului sau
(penitenta absolutului intrezarit, dar neatins si moartea ca eveniment cotidian),
devenise un alt om.
„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" reuneste doua planuri ale
relatarii:
unul obiectiv, exterior (cuprinzand povestirea unor intamplari);
unul subiectiv, interior (alcatuit din analiza profunda si lucida a unor sentimente:
gelozia, incertitudinea chinuitoare, durerea unor revelatii, dezamagirea produsa de
nepotrivirea dintre ideal si real, neputinta atingerii absolutului, inadaptarea).
Tehnicile de creatie sunt moderne si corespund acestor structuri, autorul folosind:
relatarea la persoana I, retrospectiva, analiza psihologica, introspectia.
Deosebit si original este modul in care sunt alcatuiti eroii: „toti sub diferite
vesminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana 1" (Calinescu). in
acest mod, analiza sentimentului iubirii devine un monolog liric.
Camil Petrescu este un anticalofil, considerand ca numai astfel se poate respecta
autenticitatea.
Universul operei
Romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", de Camil
Petrescu, este „o proza superioara" (Calinescu), in care iubirea, razboiul,
predestinarea, moartea si absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi
confesiuni lucide facute de tanarul intelectual Stefan Gheorghidiu.
Romanul este scris la persoana I. naratorul fiind si personaj.
in capitolul I {„La Piatra Craiului, in munte"), este conturat cadrul geografic,
social si psihologic in care se afla personajul protagonist.
„in primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat,
luasem parte, cu un regiment de infanterie din Capitala, la fortificarea vaii Prahovei,
intre Busteni si Predeal."
Zona fiind importanta in perspectiva intrarii Romaniei in primul razboi mondial,
Parlamentul, partidele politice si presa vorbeau cu respect despre aceasta
„fortificare".
in realitate, „transeele" erau „niste santulete ca pentru scurgere de apa", iar
„gropile de lup" erau atat de prost facute, incat „zece porci tiganesti cu boturi
puternice, ar fi ramat, intr-o jumatate de zi, toate intariturile de pe Valea Prahovei".
Aceasta este prima revelatie asupra razboiului demitizat. careia ii vor urma altele, in
Cartea a Ii-a.
Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participa la instructia rizibila
(comparata cu jocurile copiilor) si la alte activitati de tabara.
Desi acestea erau suportabile, iar camarazii erau „oameni cumsecade care isi
credeau la necaz", pentru Gheorghidiu, aceasta concetrare era „o lunga
deznadejde". Sensibilizat de dureroasele incertitudini ale iubirii pentru sotia sa Ela,
tanarul traieste intr-o continua tensiune psihica: „De multe ori, seara, la popota, era
destul un singur cuvant ca sa trezeasca ras-i coliri si sa intarate dureri amortite".
Pe acest fond sufletesc, are loc, intr-o seara, o discutie la popota ofiterilor, pe
marginea unei stiri din ziar: un barbat din lumea buna si-a ucis sotia necredincioasa
si a fost achitat.
Opiniile diferite ale celor prezenti dau nastere la niste comentarii pe care tanarul le
considera facile. Totusi, isi amana interventia, incercand sa castige bunavointa
capitanului Dimiu (de la care solicitase o permisie ca sa plece la Campulung, pentru
a se intalni cu Ela).
Refuzat din nou, Gheorghidiu are o izbucnire nervoasa care-1 obliga sa paraseasca
incaperea.
Abia afara i se destainuie unui camarad, intr-un lung monolog despre iubire, din
care strabate o imensa suferinta.
Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvaluite, prin retrospectiva, in
urmatoarele patru capitole care constituie „ un veritabil roman in roman " (N.
Manolescu).
Capitolul al H-lea („Diagonalele unui testament") incepe in mod abrupt, printr-
o marturisire: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si
banuiam ca ma inseala (...) Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din
propria ei substanta. "
Inceputa prin anii 1912-1913, in Universitatea bucuresteana, iubirea lui Stefan
Gheorghidiu pentru Ela se naste din orgoliu, tanarul fiind magulit de admiratia pe
care i-o aratau colegii pentru ca era „atat de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente".
Dupa ce se casatoresc, cei doi traiesc in conditii materiale modeste, pana cand o
intamplare le schimba viata.
De Sfantul Dumitru, intreaga familie este invitata la unchiul Tache - personaj
balzacian zgarcit si foarte bogat, a carui moarte apropiata deschidea perspectiva
mostenirii.
in timpul mesei, rudele vorbesc despre tatal lui Stefan, intelectual de valoare, dar
idealist, care murise sarac, lipsindu-i priceperea de a face avere (pe care o aveau
fratii sai - Tache si Nae Gheorghidiu).
Opiniile rudelor il lezeaza pe Stefan, care riposteaza taios, spre consternarea
tuturor.
in mod paradoxal, peste doar trei saptamani, cand unchiul Tache moare, familia afla
ca ii lasase lui Stefan o avere, din care ii ramane destul chiar si dupa procesul pe
care mama sa si rudele i-1 intenteaza.
Acum, tanarul are o alta revelatie: cea a adevaratului caracter al Elei, care incepe
sa coboare de pe soclul pe care barbatul i-1 inaltase, reliefand un pragmatism
necunoscut pana atunci.
Capitolul al III-lea („E tot filozofie...") prezinta viata mondena a tinerei familii, cu
petreceri, vizite si dans - „preocupari" care-i aduc suferinta tanarului ars de febra
ideilor. Initiat de unchiul sau, Nae Gheorghidiu, in afaceri, Stefan se dovedeste a fi
un inadaptat.
Pe masura ce Ela aspira spre luxul lumii bogate, sotul ei decade din rolul de „zeu",
traind un acut sentiment de inferioritate: „Am inteles ca in sufletul ei se petreceau
comparatii care nu-mi erau favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta."
Prin contrast, Ela (initiata de o anume Anisoara, verisoara lui Stefan) se integreaza
perfect in cercurile lumii bogate, coborand astfel din mitul iubirii transcendente, in
terna realitate.
Din viata noua a familiei, se retine o intamplare, semnificativa pentru „noaptea"
incertitudinilor in care intra tanarul indragostit: excursia „in banda" la Odobesti, de
sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena.
In timpul acesteia, Ela ii acorda o atentie exagerata unui anume G. (Gregoriade),
vag avocat si ins gaunos, care-i va deveni foarte apropiat mai tarziu.
inca de la plecare, Ela a deranjat, de doua ori, pe toata lumea „ca sa izbuteasca sa-l
aiba in masina noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte".
Mirat si apoi consternat de patrunderea acestui intrus in intimitatea lor, Gheorghidiu
sufera pentru fiecare gest al sotiei sale; faptul ca Ela dispare impreuna cu G.,
atentia pe care femeia i-o acorda acestuia la masa, preferinta comuna a celor doi
pentru un anume vals, provoaca gelozia si tristetea tanarului, accentuata de o
luciditate taioasa.
Intamplarea da nastere unei stari de incordata suspiciune intre soti, consolidata prin
episoadele de viata care i-au urmat: atunci cand, intr-o noapte, Stefan Gheorghidiu
aduce acasa o femeie „usoara", Ela il paraseste.
Capitolul al IV-lea {„Asta-i rochia albastra") prezinta impacarea dintre cei doi soti.
Intr-o dupa-amiaza de vara, Stefan si Ela se intalnesc, din intamplare, in fata unui
chiosc de ziare si se plimba indelung, schimband vorbe lipsite de importanta, pentru
a-si masca sentimentele.
Frumoasa este nu discutia in sine, ci senzatia ca sufletele lor „pluteau deasupra
cuvintelor" ca si cand n-ar fi facut parte din aceasta lume.
In 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la
Campulung, pentru a-i fi aproape.
Acum, povestitorul revine la discutia de la popota, romanul iubirii din capitolele II-V
incheindu-se cu fraza: „Dar ultima scrisoare ma chema «negresit» la Campulung,
pentru sambata sau cel mai tarziu duminica".
Capitolul al Vl-lea {„Ultima noapte de dragoste") incheie Cartea I si rezuma cele
doua zile ale permisiei lui Gheorghidiu la Campulung.
Acesta gaseste aici o alta Ela, cu gesturi pe care nu i le cunostea si care isi arata
intreaga micime sufleteasca: ii cere s-o treaca in testament, pentru ca, in
eventualitatea mortii lui pe front, sa aiba existenta asigurata.
inca o data, cel care cautase iubirea absoluta are revelatia dureroasa a golului care
il inconjura.
Pe urma, iesind in oras, Stefan Gheorghidiu il intalneste pe G., fapt care-i acutizeaza
framantarile.
Hotarat sa-i pandeasca pe cei doi si sa-i ucida, tanarul este salvat de un superior
care-1 duce la regiment, intrucat Romania intrase in razboi.
Cartea a II-a a romanului incepe cu capitolul „intaia noapte de razboi" in care
este zugravit primul asalt al armatei romane asupra granitei cu Austro-Ungaria.
Inca de acum, invalmaseala care precede atacul, spaima si apropierea mortii, aduc
razboiul in limitele omenescului.
Imaginea auditiva a primelor focuri de arma il impresioneaza profund pe tanarul
Gheorghidiu: „E originara ca intaiul om pe pamant si nu o voi uita pana la sfarsitul
vietii, niciodata".
Convins ca va muri, personajul ignora pericolul, indem-nandu-si oamenii sleiti sa
inainteze.
Acum, de la inaltimea Magurii Branului sau aflat in bataia gloantelor, Stefan
Gheorghidiu priveste cu alti ochi viata lui tre- cuta: „De sotia mea, de amantul ei,
de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevarat, ca de o intamplare din
copilarie."
Capitolul al H-lea {„Fata cu obraz verde, la Vulcan") muta actiunea in satul cu
acelasi nume, in afara campului de lupta.
Intrucat satenii reclamasera jafurile unor tigani, Gheorghidiu este trimis in
cercetare.
Protestele tiganimii sau imaginea copiilor desculti si cu burtile goale sunt zugravite
cu mana sigura de scriitor realist.
Portretul fetei care apare in titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul.
Luptele se aseamana intre ele si se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gura
in gura, iar inaintarea este inceata ca a unui urias miriapod.
In peisajul sublunar, intamplarile apar stranii, rasturnate: soldatii care pleaca in
patrulare dispar ca intr-o alta lume, ordinele contradictorii produc haos, doua surori
Manciulea (acuzate de spionaj) conduc batalionul prin vadul Oltului si sunt decorate
(capitolul „intamplari la apa Oltului").
Capitolul al V-lea („Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu") sintetizeaza Cartea a
doua.
Tabloul razboiului este reconstituit ca spectacol inspaimantator, cu sugestii
apocaliptice: exploziile sunt asurzitoare, iar obuzele scurma pamantul, aruncandu-1
peste oameni, ca o prevestire a intoarcerii in tarana primordiala.
Meritul autorului consta in surprinderea omenescului din fiecare luptator: zgomotul
exploziilor se rasfrange, amplificat, in suflet, provocand o spaima ancestrala; corpul
se incordeaza in asteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de aparare este parca
de la inceputul lumii; imaginea trupurilor contorsionate aminteste de frescele din
biserici, in care o mana nemiloasa impinge oamenii in abisul Iadului.
Frica i-a intors pe oameni in preistorie („Animalic, oamenii se strang unii langa
altii"), iar instinctul de aparare este mai puternic decat suferinta aproapelui („iar cel
de la picioarele mele are capul plin de sange"). Tragismul scenei se concentreaza in
ultima propozitie: „Nu mai e nimic omenesc in noi".
Acest fragment (cum sunt multe altele in acest volum) ar putea explica si viziunea
lipsita de eroism asupra razboiului, proprie lui Camil Petrescu.
Pe buna dreptate, G. Calinescu afirma ca paginile Cartii a Ii-a constituie „ tot ce s-a
scris mai subtil, mai frumos despre razboi in literatura noastra".
Dimensiunile acestei tragedii colective il salveaza pe Stefan Gheorghidiu; el devine
un Izbavit prin participarea la aceasta perpetua jertfa.
Ranit si spitalizat, tanarul va veni apoi acasa. Scrisoarea anonima care il instiinta ca
Ela il inseala aproape ca nu mai conteaza, convingerea lui fiind formata.
Cei doi se despart, barbatul lasandu-i Elei „iot trecutul" (epilogul „Comunicat
apocrif").
Instantele comunicarii narative (autorul, naratorul, personajul si cititorul) apar
modificate in comparatie cu romanul traditional-obiectiv.
Autorul este persoana care creeaza o opera (literara, stiintifica, de arta etc); este o
fiinta reala care a trait/traieste printre noi.
Autorul romanului discutat este Camil Petrescu.
Naratorul este „vocea" care povesteste una sau mai multe intamplari, facand
legatura intre autor si cititor.
Personajul este persoana fictiva care participa la actiunea unei opere literare.
Cititorul este persoana reala careia ii este destinata opera.
in romanul modern „ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi",
naratorul este si personajul central, intreaga lucrare fiind o lunga confesiune a
tanarului Stefan Gheorghidiu, pe marginea dramei sale existentiale.
Drama indragostitului de absolut cunoaste, pentru Stefan Gheorghidiu, doua
aspecte:
Suferinta nascuta din iubirea inselata.
Imposibilitatea de a se adapta intr-o lume cu un alt sistem de gandire decat al sau.
Suferinta nascuta din iubirea inselata se bazeaza pe conceptia aproape mistica a
tanarului care considera ca fiecarui barbat ii este harazita o anumita femeie, inca de
la inceputul lumii.
Asa s-ar putea explica (poate) nasterea obsedantei iubiri pentru Ela pe care
Gheorghidiu o accepta mai intai, din orgoliu (pentru ca ii placea sa fie vazut alaturi
de una dintre cele mai
frumoase studente), apoi din mila („Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie,
iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita... "), pentru, ca mai tarziu, sa-si dea
seama ca nu se mai poate sustrage acestui sentiment.
Destramarea cuplului ar echivala, prin urmare, cu negarea unui destin fixat inca din
primordii si aceasta idee ii produce eroului un sentiment de neimplinire.
Pentru tanarul student, dragostea constituie un mijloc de modelare a fiintei iubite,
dupa conturul unui ideal propriu. Ela participa la cursurile si la seminariile lui, ii
rasfoieste - serioasa si cuminte - cartile de filozofie si este initiata in teoriile lui Kant,
din dorinta de a se ajunge la iubirea spirituala, inalta.
Incetul cu incetul, Stefan Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion (sculptorul care s-a
indragostit de statuia Galateei, pe care el insusi o facuse). De aici, incepe drama:
mai tarziu, pe masura ce iubirea se spulbera, tanarul va trai suferinta creatorului
caruia i-a fost negata implinirea prin creatie. Numai aceasta l-ar fi putut pune in
consonanta cu ravnitul absolut: „Lipsit de orice talent in lumea aceasta muritoare,
fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o - decat intr-o
dragoste absoluta".
Intr-un anume sens, Stefan Gheorghidiu retraieste aventura ontologica a
Luceafarului: coborat din lumea inalta a ideii, in lumea comuna, pentru o blonda si
frumoasa „faptura de lut", tanarul o invita in „sfera" lui pura, acolo unde timpul se
converteste in vecie.
Zadarnica este insa chemarea in absolut, intrucat femeia (captiva a conditiei sale
individuale) isi va cauta o alta faptura umana (care sa-i semene) pentru a-si implini
destinul ingust.
Chiar si in final, hotararea lui Gheorghidiu de a divorta de Ela si de a-i lasa „tot
trecutul" ar putea aminti de izolarea mandra a lui Hyperion.
In termenii lui Camil Petrescu, tanarului Gheorghidiu i se pot aplica doua mituri: al
patului procustian si al jocului ielelor.
Mitul celebrului talhar Procust care, prinzand drumetii (intre Atena si Megara), ii
aseza intr-un anumit pat, „lungin-du-i" sau „scurtandu-i" dupa dimensiunile
acestuia, are semnificatia unui spatiu al inadecvarii. Iubirea devine ..pat procustian"
pentru tanarul „cu suflet clocotitor de idei (...), inteligent si neprihanit totdeodata,
plin de subtilitate, de patrundere psihologica, totdeodata, naiv, cu inocente (si cu
talent) de poet" (Calinescu), indragostit de o femeie „geloasa, inselatoare, lacoma
si rea" (idem); nepotrivirea dintre cei doi iese in evidenta destul de curand, odata cu
mostenirea lasata de unchiul Tache: noul Adam care-si faurise femeia rupand-o din
propriul sau suflet, constata ca s-a inselat: „Ma cuprindea o nesfarsita tristete
vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam suflet din sufletul meu, nu intelegea
ca poti sa lupti cu indarjire pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila
sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare".

Chinul si incertitudinile lui Gheorghidiu se acutizeaza in timpul unei excursii, la


Odobesti, cand Ela cauta prezenta unui anume G. (Grigoriade) care ii va schimba,
apoi, viata.
Suferinta este amplificata de luciditate („Cata luciditate, atata drama"), „patul
procustian" al iubirii devenind „noapte" a intrebarilor fara raspuns.
Mitul tanarului care vede, noaptea, ielele dansand si ramane schiop sau „cu mintea
aiurea" ar putea constitui o alta modalitate de a intelege drama intelectualului
Stefan Gheorghidiu: el a „vazut" ideile pure si a ramas cu nostalgia absolutului
incapabil fiind sa mai coboare pe pamant.
O posibila salvare ar fi razboiul. Privit, la inceput, ca o experienta necesara („ n-as
vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la
care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc"), razboiul il
pune pe Stefan Gheorghidiu fata in fata cu un alt absolut: moartea.
Peisajul straniu, fetele palide, oamenii care par alungiti, dimensiunea cosmica a
tragediei, constituie coordonatele unei realitati neconcordante cu imaginea initiala.
in tabloul apocaliptic in care oamenii st* intorc in regnul mineral, in „pamantul lui
Dumnezeu", moartea devine un dureros miiloc de cunoastere: „...ca numai acolo, in
fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii".
Drama razboiului provine si din pierderea personalitatii in iuresul colectiv, din
anularea omenescului („Nu mai e nimic omenesc in noi") si mutarea vietii pe alte
coordonate, pe fun dalul unui timp suspendat, incremenit ca eternitatea. Cel care,
pana atunci, traise cu spiritul in lumea „frumusetii nevalente", adica in
transcendent, cunoaste acum o realitate dura careia nu i se poate adapta: intr-o
nota de subsol la romanul „Patul lui Procust" autorul mentioneaza ca Stefan
Gheorghidiu ,£i-a gasit pedeapsa in fundul ocnei" acuzat de tradare. „ Gheorghidiu
e un om din galeria inadaptabililor tip Bratescu Voinesti, e un invins " (Calinescu).
Al doilea aspect al dramei indragostitului de absolut il constituie imposibilitatea de a
se adapta intr-o lume cu un alt sistem de gandire decat al lui.
Intelectual autentic traind intr-o lume de analfabeti (cum ar fi Tanase Vasilescu
Lumanararu), ori de politicieni care pun averea mai presus decat tara (Nae
Gheorghidiu), Stefan Gheorghidiu nu i se poate integra; el va ramane mereu un om
superior tocmai prin „pedeapsa" nostalgiei dupa absolut.
Alcatuit in lumina romanului modern, personajul se inscrie intr-o tipologie a
inteligentei.
Stefan Gheorghidiu este nu doar student la Filozofie, ci un intelectual autentic, un
om pasionat de studiu, reprezentand exceptia chiar printre colegi.
Ca si alti eroi ai aceluiasi autor, el este indragostit de o idee: ideea de absolut; ca si
acestia, el cauta mai multe „drumuri" (dragostea, cunoasterea, razboiul) pentru a
atinge absolutul, dar fiecare dintre acestea se vadeste a fi inchis.
Aceasta nostalgie ii va aduce nefericirea lui Gheorghidiu: coborat, ca si Hyperion,
din cerul inalt al ideilor in lumea comuna, el va incerca s-o ridice pe Ela in spatiul
„frumusetii nevalente", neavand timp sa observe platitudinea intelectuala si saracia
sentimentala a acesteia; ceea ce iubeste tanarul nu este femeia reala, ci propria sa
fictiune.
Importante pentru caracterul modern al romanului nu sunt insa doar trasaturile lui
Gheorghidiu ci, mai ales subtilitatea confesiunii sale, monologul pasionat si nervos
din care se desprinde „ un soi de simfonie intelectuala care te surprinde prin
exactitatea cu care elementele disparate se intretes, care te incanta prin placerea
ce poate rezulta din claritatile psihice" (Calinescu).
„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un roman proustian in
care personajul cauta zadarnic „timpul pierdut".
Si mai elaborat este romanul „Patul lui Procust" - dosar de existente alcatuit dupa
tehnica „oglinzilor paralele".
Prezenta romancierului se ghiceste din notele de subsol, cartea fiind un colaj de
scrisori, marturisiri si amintiri ale diverselor personaje.