PE LANGA PLOPII FARA SOT / comentariu (TEMA)

Poezia „Pe lângă plopii fără soţ…” scrisa in perioada de maturitate a creaţiei eminesciene, a
fost publicată în 1883 în revista ,,Familia’’ a lui Iosif Vulcan si apartine temei iubirii şi a
naturii. Despre poezie, criticul si istoricul literar Dumitru Popovici apreciaza in volumul
„Poezia lui Eminescu” ca „anticipeaza, ca proces sufletesc, ca atitudine si ca solutie,
Luceafarul”.
Mihai Eminescu (1850-1889) este cel mai de seama reprezentant al romantismului
românesc si cel din urma mare poet romantic european (în ordine cronologica).

Ca specie literara, poezia este o romanţă care înfăţişează ideea unei elegii erotice.
Tema o constituie aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate
împlini, iar ideea poetica exprima tristetea si nefericirea eului liric pentru imposibilitatea
atingerii iubirii ideale.
Motivele prezente in poezie sunt cel al plopului, cel al tanarului simplu de la tara si cel al
geniului.
Semnificatia titlului
Titlul este laitmotiv, o sintagma formata din substantivul plural „plopii”, ce sugereaza
singuratatea, urmat de structura „fara sot” care are rolul de a amplifica sentimentul. Astfel,
inca din titlu, se degaja o atmosfera melancolica, tristetea si suferinta reprezentand
sentimente dominante in text. G. Calinescu considera ca plopul este un „copac elastic si
orasenesc”, ce „da amintirilor o miscare lenta”. In „Dictionarul de simboluri” al lui Jean
Chevalier si Alain Gheerbrant, plopul este asociat „durerii, sacrificiilor si lacrimilor”,
simbolizand „fortele regresive ale naturii”.
Structura si compoziţia textului
In aceasta poezie se realizeaza lirismul subiectiv, eul liric aflandu-se in doua ipostaze : cea a
tanarului simplu de la tara si cea a geniului. Marcile lexico-gramaticale sunt reprezentate de
verbele si pronumele la persoana I si aII-a singular („am trecut”, „am inteles”, „mi-„ „ne”,
„tale”). Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii : tu-toti , eu-tu , trecut - prezent,
tanar simplu - geniu. Este evidenta antiteza dintre prezent si trecut, dintre iubirea
mistuitoare si esecul erotic.
Compozitia este de factura romantică, alcatuita din doua secvente lirice organizate
gradat, ascendent  în strofele I-VIII (climax) şi descendent în IX-XI (anticlimax).
Incipitul cuprinde o prezentare rapidă a cadrului exterior (,,Pe lângă plopii fără soţ”) şi un
reproş adresat fiinţei iubite, care refuză implicarea într-o poveste de dragoste.
Prima secventa lirica construita prin climax (figura de stil ce consta intr-o insiruire
ascendenta a ideilor erotice), cuprinde strofele I - VIII şi are în centru iubirea neînţeleasă a
tanarului. Cadrul natural, prezentat în această secvenţă se află în consonanţă cu
sentimentele de singurătate şi izolare ale eului liric ( ,,Pe lângă plopii fără soţ”). Adresandu-
se iubitei nepasatoare direct, la persoana a II-a singular, eul liric isi exprima sentimentele
nemijlocit.
Desi tanarul indragostit se plimba plin de dor pe strada iubitei (Plopii fără soț este un grup
format inițial din 29 plopi albi aflați pe Șoseaua Bucium din municipiul Iași) cu speranta ca va
fi remarcat de aceasta, fata il ignora, provocand reprosul acestuia: ,,Mă cunoşteau vecinii
toţi/Tu nu m-aicunoscut”. In acest context, George Calinescu afirma ca „eul poetic incearca
temerea de a muri nelumit”.

1
Strofa a II-a continuă pe aceeaşi tonalitate a reproşului, ilustrată prin extinderea
spectatorilor poveştii de iubire: ,,O lume toată-nţelegea”.
Strofele urmatoare se constituie ca un elogiu al iubirii ideale şi al iubitei, culminand cu
sacrificiul suprem pe care geniul este capabil sa-l faca pentru implinirea iubirii absolute: ,,O
oară să fi fost amici.../O oară şi să mor”. Repetiţiile ,,o zi” şi ,,o oară” exprimă ideea că,
pentru poet, dragostea este echivalentă cu însăşi raţiunea vieţii.
Folosind superlativul stilistic, din strofa a şasea: “Ai fi trăit în veci de veci”, poetul sugerează
eternitatea iubirii şi faptul că pentru el fiinţa iubită învinge timpul şi este nemuritoare.
Verbul la conditional-optativ („ai fi trait”) reda dorinta intensa a eului de a trai iubirea.
Portretul iubitei este realizat prin precizarea unor elemente fizionomice cărora li se asociază
epitete ,,glasul gurii mici”, ,,ochiul tău senin”, ,,ale tale braţe reci”. Braţele reci demonstrează
absenţa sentimentelor afective ale persoanei iubite. Dragostea poetului este cea care
individualizeaza portretul, aseamănd-o pe fiinţa iubită cu o zână a cărei imagine străbate
timpurile: ,,Un chip de-a pururi adorat/Cum nu mai au perechi... Din timpurile vechi”.
Sentimentele eului liric sunt prezentate în gradaţie ascendentă şi ating punctul culminant
înstrofa a VIII-a, când iubirea poetului acumulează profunzimea iubirii strămoşilor săi: ,,Căci
te iubeam cu ochi păgâni/Si plini de suferinti,/Ce mi-i lasara din batrani/Parintii din parinti”.
Observam in aceasta parte a poeziei o schimbare a modurilor verbale, de la indicativ si
conjunctiv („am trecut”, „nu m-ai inteles”, „sa ne iubim”, „s-ascult”, „sa fi fost”), la
conditional-optativ („s-ar fi aprins”, „ai fi trait”), ceea ce ilustreaza regretul omului simplu
pentru esecul erotic si totodata ideea ca doar geniul poate atinge iubirea absoluta.
A doua secventa lirica reprezentata de ultimile trei strofe, se constituie într-o gradaţie
descendentă (anticlimax), prin care sunt surprinse sentimentele de răceală şi indiferenţă ale
îndrăgostitului faţă de fiinţa iubită: ,,Azi nici măcar îmi pare rău/Că trec cu mult mai rar”.
Verbele la indicativ prezent din aceste versuri exprima renuntarea. Detasarea specifica
geniului reiese si din imaginile vizuale : „te privesc nepasator”.
Trecutul este pus in antiteza cu prezentul.
Ipostaza poetului definită de versurile ,,Şi te privesc nepăsător/C-un rece ochi de
mort”anunţă ipostaza omului superior din poemul ,,Luceafărul”.
Strofa finală cuprinde un reproş adresat direct femeii incapabile să răspundă iubirii absolute,
definită metaforic ,,farmec sfânt”.
Finalul poeziei este apreciat de G. Calinescu drept o „poza ataraxica (de liniste sufleteasca)
confirmand filozofia geniului inaccesibil contemporanului teluric si atestand un orgoliu imens
romantic”.

Procedee artistice/Figuri de stil

Caracteristic poeziilor de dragoste, si in „Pe langa plopii fara sot” predomina folosirea
verbelor la modurile conjunctiv si conditional-optativ, aici, cu rolul de a exprima trairile unei
iubiri perfecte , dar imposibil de realizat.
Timpul prezent ilustreaza dezamagirea eului liric fata de superficialitatea afectiva a femeii.
Epitetele („ochi pagani”, „rece ochi”, „chip adorat”, „farmec sfant”) degaja o puternica forta
afectiva.
Metaforele ilustreaza stari si sentimente ale eului liric precum imposibilitatea implinirii
cuplului erotic („fara sot”), sau capacitatea geniului de a iubi idolatric si de a suferi pentru
neimplinirea iubirii („...te iubeam cu ochi pagani /Si plini de suferinti”), sau, in final,
detasarea definitiva, rationala („un rece ochi de mort”).
Conţine unsprezece catrene.

2
Muzicalitatea aparte a poemului este conferita de elementele de prozodie : masura de 7-8
silabe, ritm iambic si rima incrucisata, uneori asonanta („sot/toti”; vieti/maret”).

Poezia eminesciana a naturii si iubirii este unica. Natura si iubirea sunt inseparabile in lirica
eminesciana: "Atat de intim sunt intretesute iubirea si natura in poezia lui Eminescu, incat
ele ajung sa se contopeasca" (Tudor Vianu).
“Eminescu […] a fost si ramâne cea mai coplesitoare marturie despre forma inegalabila pe
care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimenteaza din adâncimile
fertile si insondabile ale unui fond autentic.” (St. Aug. Doinas, Lectura poeziei. Urmata de
tragic si democratic, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1970, p.342.)