Universitatea ,, Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Istorie si Geografie

Specializarea: Relații Internaționale si Studii Europene.

Capitolul 3. Tipuri de eșantioane. Proceduri clasice de

eșantionare

Obiect
Metodologia cercetării în științele sociale
Coordonator
Drd. Lucian Mocrei

Student
Bovari Erica

14.01.2020
Tema abordată în capitolul respectiv al cărții, este principalele tipuri de eșantioane. Înainte de a
reda care sunt acesta, trebue să dăm o definiție a eșantionului.
Definiție:

Eșantionul este o cercetare sociologică selectivă, care presupune investigarea unui

segment din populația vizată, iar concluziile sunt generalizate pentru întreaga
populație. Principala caracteristică a eșantionului trebuie să fie reprezentativitatea,
adică eșantionul trebuie să reproducă toate caracteristicile populației din care a fost
extras.

Cum am menționat anterior, în capitolul respectiv se vorbește despre principalele tipuri de

eșantioane, precum și despre procedurile clasice de eșantionare. O distincție clasică, dar
inevitabilă, este cea dintre eșantioane aleatoare și nealeatoare .

Eșantioane

Aleatoare Nealeatoare

(probabilistice) (neprobabilistice)

Sensul acestei dihotomii poate fi sugerat spunând că, în primul caz, selecția se face de o manieră
pur întâmplătoare, printr-un mecanism care elimină intervenția subiectivă a omului sau orice altă
acțiune ce ar putea introduce factori care să favorizeze alegerea unor indivizi și să defavorizeze
(sau chiar să excludă) alegerea altora.
,,Întâmplarea” despre care se vorbește este una ,,matematică”, dacă se poate spune așa, aflându-
se destul de departe de ceea ce obișnuim, în limbajul curent, să desemnăm prin acest termen.
Pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor este dat următorul exemplu:

Dacă ieșim la prânz în centrul orașului și vom alege ,,la întâmplare” 200 de oameni pe care
dorim să-i chestionăm, aceștia nu vor forma un eșantion probabilistic, pentru populația
orașului, din cel puțin două motive. Mai întâi, la ora respectivă numai anumite categorii de
oameni au șansa de a se afla, pe stradă, în centrul orașului, fapt care exclude complet (sau
aproape) chestionarea unei serii întregi de tipuri de persoane.
 1

Apoi oricât ne-am strădui să-i alegem la întâmplare, subiectivitatea își va pune amprenta pe
aceste selecții: conștient sau inconștient, vom prefera anumiți indivizi care ne sunt mai
apropiați ca status social, care ni se par că sunt mai ,,potriviți” pentru scopul anchetei, ba
chiar vom încerca să corectăm întâmplarea, când ni se pare că aceasta nu este suficient de
,,întâmplătoare”

Astfel putem spune că distincția dintre cele două mari clase de eșantioane, este următoarea. O
procedură de eșantionare este aliatoare atunci când fiecare individ din populație are o șansă
calculabilă și nenulă de a fi ales în eșantion. Orice procedură care încalcă cel puțin una dintre
aceste cerințe este neprobabilistică.
 Prima parte a definiției se referă la posibilitatea calculării, pentru fiecare individ,
respective categorie de indivizi, a probabilității de a participa la eșantion. Fără
îndeplinirea acestei exigențe, putem spune că teoriea probabilităților nu este aplicată
caatare.
 A doua parte accentuiază idea că eșantionul trebuie extras din întreaga populație, deci
nici un individ al populației nu ar trebui exclus.
Pentru a îndeplini cerințele enumerate anterior, adică calcularea șanselor și luarea măsurilor
necesare astfel încât nimeni să nu fie exclus, este nevoie de o cunoaștere perfectă a
componenței populației. Adică, trebuie să se știe câți indivizi cuprinde populația, dar și cum pot
fi identificați aceștia, în mod simplu. Aceasta înseamnă existența unei ,,liste” a populației, adică
a unui cadru de eșantionare, care indiferent de forma concretă în care se prezintă,să permită
identificarea fiecărui individ din populație. O astfel de cerință este rareori îndeplinită în practică,
fap care duce la mai multe posibilități de acțiune, fără a abandona complet ideea eșantionării
aleatoare. De exemplu, indivizii pot fi priviți ca elemente ale unor unități mai mari, și în număr
mai redus, unități care pot fi perfect identificate, spre exmplu există o listă clară a localităților
unei țări, și deci alese probabilistic, urmând ca selecția indivizilor, dintr-un număr redus de
unități reținute, să se facă prin diverse procedure ce respect, dacă nu total, cel puțin partial,
cerințele selecției probabilistice.
Este important să amintim încă o dată faptul că reprezentativitatea eșantionului se poate
calcula numai pentru eșantioanele strict probabilistice și că fiecare tehnică de eșantionare
aleatoare presupune formule specifice de estimare a erorii. În contextul celor relatate mai sus,
autorul afirmă că ,, dacă în practică aceste principii sunt încălcate, este bine să fim conștienți de
calitatea evaluărilor noastre și să nu supraestimăm precizia și siguranța rezultatelor obținute.”
La încheierea acestui capitol autorul mai face o remarcă ,,chiar dacă procedura folosită, nu este
perfect probabilistică, tendința de a introduce elemente de selecție apropiate de tehnicile
aleatoare are efecte benefice asupra cercetării”.
2