Circuitul apei în natură (numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este
procesul de circulație continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mișcare de radiația solară și de gravitație. În cursul parcurgerii acestui circuit, apa își schimbă starea de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă.
Apa se mișcă dintr-un element component al circuitului în altul, de exemplu
dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea. Științele care se ocupă cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia și meteorologia. Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei.
Moleculele de apă se mișcă în mod continuu de la un compartiment sau rezervor al
hidrosferei la altul, prin diferite procese fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:
Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafața
oceanelor și a altor corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de agregare a apei, din stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui proces o constituie energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în atmosferă prin transpirația solului, plantelor și, în mult mai mică măsură, cea a animalelor, numită evapotranspirație. Aproximativ 90% din apa din atmosferă provine din evaporație și numai 10% din evapotranspirație.
Advecția este procesul de transfer al unei proprietăți atmosferice (căldură,
frig, umiditate, vorticitate) prin mișcarea orizontală a masei de aer. În cazul circuitului apei este vorba despre procesul de mișcare a apei în stare solidă, lichidă sau gazoasă prin atmosferă. Fără advecție, apa evaporată de pe suprafața oceanelor nu s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului unde să producă precipitații. Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături lichide de apă, formând nori sau ceață.
Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade
pe suprafața pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este ploaia, alte forme fiind zăpada, grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă din ceață.
Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se transformă direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.
Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de
frunzișul plantelor și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața solului. Cantitatea de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza vântului, de temperatură, de densitatea frunzișului și de alți factori mai puțin însemnați.
Infiltrația este procesul de pătrundere a apei de la suprafața solului în
interiorul solului, prin umplerea golurilor dintre particulele de sol.
Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau
zăpadă) în stare lichidă.
Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub
suprafața solului. În această mișcare se poate face distincție între: o scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului, având de obicei loc în straturi subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului; o scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa provenind din scurgerea de suprafață, formând pâraie, râuri și fluvii; o scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului, fie prin stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane se reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin infiltrație în râuri, oceane sau alte rezervoare de suprafață.
Capilaritatea este mecanismul care asigură mișcarea verticală a apei
subterane. În principiu, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care apa cade sub formă de precipitații pe pământ și apoi se scurge înapoi în oceane. Totuși moleculele de apă nu își efectuează în mod necesar mișcarea în această ordine. Înainte de a se reîntoarce în ocean, o moleculă de apă poate să fi fost evaporată, condensată, precipitată și scursă de repetate rânduri sau poate să fi urmat o cale mai scurtă și să fi fost precipitată direct în ocean, fără a mai parcurge celelalte componente ale ciclului. Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne constantă. De asemenea, ca medie în timp, se menține constantă cantitatea de apă înmagazinată în fiecare din rezervoarele circuitului. Acest principiu se numește legea conservării masei. De asemenea, se arată cantitățile de apă care se scurg de pe sol spre oceane. Din tabel se poate constata că totalul precipitațiilor pe suprafața uscatului este egal cu suma dintre cantitatea de apă evaporată de pe suprafața uscatului și cantitatea de apă scursă spre oceane. Similar, cantitatea totală de apă pierdută de oceane prin evaporație este egală cu suma dintre cantitatea de apă care se scurge în oceane de pe suprafața uscatului și cea care provine din precipitațiile pe suprafața oceanelor. În sfârșit, cantitatea totală de apă care intră în atmosferă prin evaporația de pe suprafața uscatului și a oceanelor este egală cu cantitatea de apă eliminată din atmosferă prin precipitații. Se poate constata că masa totală de apă care se află în mișcare este, în medie, de 505 km³/an. În cadrul mișcării ei, apa este în general menținută pe anumite perioade de timp în anumite elemente ale mediului natural, numite generic rezervoare. Aceste rezervoare și cantitățile de apă înmagazinate în medie în fiecare dintre ele sunt prezentate în tabelul alăturat. Se poate constata că cel mai mare rezervor îl constituie oceanele, care înmagazinează peste 97% din rezervele de apă ale planetei. Următorul rezervor ca mărime îl constituie calotele glaciare din zonele polare și ghețarii. În prezent, ele înmagazinează aproximativ 2% din rezervele de apă, dar acest procent variază în timp, în funcție de ciclurile de încălzire ale planetei. În perioadele diferitelor glaciațiuni acest procent era mai ridicat, iar în prezent tendințele de încălzire climatică au început să topească calotele glaciare ceea ce în timp va putea duce la micșorarea relativă a acestui rezervor. Aceste procese nu modifică însă cantitatea totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură. În afară de aceste rezervoare importante, mai există altele care rețin apa pe durate relativ reduse. În această categorie intră straturile de zăpadă, care înmagazinează o parte din precipitațiile din timpul iernii, dar care se topesc în perioada de primăvară. Durate de înmagazinare Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl petrece într-un anumit rezervor din cadrul circuitului din momentul în care intră în rezervorul respectiv până când îl părăsește. Timpul efectiv de înmagazinare al moleculelor de apă variază însă în limite foarte largi, unele molecule petrec în rezervor un timp mult mai scurt și altele un timp considerabil mai mare. Durata de înmagazinare se numește uneori și durată de staționare sau timp de staționare; acest termen poate însă da naștere la confuzii, deoarece în niciunul din rezervoare moleculele nu sunt în stare staționară, ci se află în continuă mișcare, luând parte la diferite procese dinamice în cadrul fiecărui rezervor. Durata medie de înmagazinare a apei în diferite rezervoare Durată medie Rezervor de înmagazinare a apei Oceane 3.200 ani Ghețari 20 – 100 ani Strat sezonier de zăpadă 2 – 6 luni Umiditate în sol 1 – 2 luni Apă subterană de mică adâncime 100 – 200 ani Apă subterană de mare adâncime 10.000 ani Lacuri 50 – 100 ani Râuri 2 – 6 luni Atmosferă 8 zile
În tabelul alăturat sunt prezentate duratele de înmagazinare ale apei în diferite
rezervoare din cadrul circuitului natural. Se poate constata că aceste durate variază în foarte mare măsură de la un rezervor la altul. De exemplu, umiditatea de la suprafața solului se menține în sol relativ scurt timp, în medie aproximativ 1 – 2 luni, deoarece apa este răspândită într-un strat subțire și migrează ușor fie spre atmosferă prin evaporație și transpirație, fie se scurge spre râuri sau strate de adâncime. Apa de foarte mare adâncime se mișcă însă mult mai încet, putând fi înmagazinată pe durate de peste 10.000 ani. Apa subterană de vechime deosebit de mare se numește apă fosilă. Din cauza modificărilor care au loc în scoarța pamântească și a celor climatice, este posibil ca pe perioade atât de îndelungate să se producă schimbări ale condițiilor de curgere, care ar putea împiedica reîmprospătarea unor rezerve subterane sau, invers, să ducă la apariția unor rezervoare subterane care nu existau înainte. În atmosferă apa care intră prin evaporație este înmagazinată pe perioade scurte, de ordinul câtorva zile, înainte de a se reîntoarce pe suprafața solului sau a oceanelor sub formă de precipitații. În hidrologie durata de înmagazinare se poate estima prin două metode: Metoda bazată pe conservarea masei pornește de la ipoteza constanței cantității de apă a fiecărui rezervor. Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă din împărțirea volumului rezervorului prin debitul de apă care alimentează sau care este evacuat din rezervor, aceste debite trebuind să fie egale între ele pentru a respecta principiul conservării masei. În principiu, această durată ar reprezenta timpul care ar fi necesar pentru umplerea rezervorului, dacă acesta ar fi gol și nu s-ar evacua nicio cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli în întregime dacă ar dispărea complet afluxurile de apă.
Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mișcare a apei care este aplicabilă
în special pentru apele subterane, cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în prezent utilizându-se izotopi radioactiv.