Subiect 2 -

Consider necesar sa fac, inca de la inceput, anumite precizari in legatura cu tema care mi-a fost
data spre dezvoltare.

Termenul spovedanie nu se identifica doar cu o formala relatare a unui pacat pe care l-am
savarsit, ci se afla in legatura cu viata in intregimea ei, inteleasa ca metanoia (pocainta),
care este premisa absolut necesara a mantuirii. Spun aceasta pentru ca unele persoane,
vorbind despre Spovedanie, inteleg doar o actiune care se face cu cateva zile sau ore inainte
de dumnezeiasca Impartasanie, o actiune care ii declara vrednici sa se impartaseasca cu
Sfintele Taine, pentru o frumoasa praznuire a unei mari sarbatori bisericesti. De obicei,
consideram ca trebuie sa ne spovedim pentru a ne linisti starea de vinovatie si mustrarile de cuget
ale constiintei sau, mai rau, pentru a-L impaca pe Dumnezeu. Desigur, Spovedania este un
stadiu al pocaintei, dar daca ea este despartita de atmosfera de pocainta in integralitatea ei,
atunci nu va aduce rezultate in sufletul omului.

De asemenea, termenul psihoterapie[1] nu trebuie sa fie perceput cu semnificatia pe care i-o

acorda psihologii si psihanalistii contemporani. In mod obisnuit, psihologii folosesc
psihoterapia in incercarea de a localiza cauza care provoaca un anume dezechilibru sufletesc in
om si, din aceasta perspectiva, ei isi propun ca, vindecand aceasta cauza, sa conduca omul spre
un echilibru psihic, iar ca omul sa poata deveni astfel capabil sa-si indeplineasca indatoririle
sociale si responsabilitatile generale. Fara sa respingem aceasta incercare a stiintei psihologice,
indreptatita intr-un anumit mod intrucat traim in societati foarte agitate, as dori sa subliniez ca,
vorbind despre psihoterapie, inteleg ceva mult mai cuprinzator.

Cuvantul psihoterapie este compus din doua cuvinte, din suflet, psihic si terapie, vindecare.
Sufletul despre care vorbim aici nu este unul abstract, nici autonom, ci acea realitate care este
denumita drept element spiritual al existentei omului, si care a fost creat de Dumnezeu. Din acest
motiv si terapia sufletului (psihoterapia) este, in realitate, dobandirea si, in acelasi timp, rodul
Sfantului Duh.

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti ai Bisericii, tot asa cum trupul, atunci cand este lipsit
de suflet, moare, la fel si sufle tul, cand este lipsit de Duhul Sfant, este mort . Desigur, sufletul
exista, insa fara Duhul Sfant Care este viata sufletului, nu viaza dupa Dumnezeu. In acest sens,
putem afirma ca psihoterapia reprezinta procesul terapeutic prin care omul ajunge la
comuniunea si unirea cu Dumnezeu. Nu se poate sustine ca termenul acesta, intrucat provine
din psihologia contemporana, nu poate fi folosit de crestini si in mod special de catre clerici
pentru ca toata Traditia liturgica a Bisericii, toate scrierile Sfintilor Parinti vorbesc despre
terapia sufletului. Insa, tema mea nu este aceasta si nu voi zabovi mai mult asupra acestui punct.
Cert este faptul ca prin spovedanie si in special prin metanoia (pocainta), se vindeca
sufletul omului.

In continuare, voi dezvolta patru puncte centrale, subliniind totodata ca, pe de o parte, nu va fi
epuizata aceasta tema vasta, iar pe de alta, ideile de baza ce vor fi expuse aici le-am analizat mai
amplu in cartile despre aceasta tema care au fost tiparite deja si la care fac multe referiri in
prezenta expunere. Aceste patru puncte sunt urmatoarele: primul, pacatul si metanoia; al doilea,
spovedania si iertarea pacatelor; al treilea, parintele duhovnic; al patrulea, moduri de terapie.
Subiect 2 -

Spovedania nu se identifica in mod absolut cu iertarea pacatelor. Aceasta o cunosc foarte

bine crestinii care, desi se spovedesc de foarte multe ori, cu toate acestea, nu se pot elibera
de anumite pacate pe care le repeta, iar pe de alta parte nu au certitudinea interioara ca s-a
produs restabilirea relatiei lor cu Dumnezeu.

Inainte de a purcede la dezvoltarea temei spovedaniei, consider ca ar fi bine sa vedem ce

inseamna exact expresia iertarea pacatelor. Voi folosi in acest sens doua pasaje patristice. Unul
este al Sfantului Diadoh al Foticeii si celalalt al Sfantului Simeon Noul Teolog.

Sfantul Diadoh al Foticeii invata ca trebuie

„sa fim intr-o neintrerupta atentie la simtirea spovedaniei”,

pentru ca este posibil ca a noastra constiinta sa fie inselata si sa ni se para ca ne spovedim

bine. Desigur, el recomanda ca, dupa spovedania greselilor fara de voie, sa ne nevoim in mod
desavarsit

„pana se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre iertarea

acestora”[18].

Aici se vede clar ca nu este de ajuns doar relatarea, ci si nevointa de dupa relatarea
pacatelor, pana vom dobandi instiintarea interioara ca pacatul nostru a fost iertat de
Dumnezeu. Prin urmare, iertarea are un caracter mai cuprinzator decat spovedania.

Sfantul Simeon Noul Teolog descrie cum a primit instiintare de la Dumnezeu ca i-au fost iertate
pacatele. Intr-unul din minunatele si revelatoarele sale texte, pe care l-a scris spre sfarsitul vietii
ca indrumare pentru ucenicii sai, vorbeste despre experierea Dumnezeului celui viu, pe care el
insusi a avut-o. Descrie cum a ajuns la vederea lui Dumnezeu, cum a dobandit comuniunea cu El
– de vreme ce vederea lui Dumnezeu este in mod esential unire si comuniune cu Dumnezeu
si, prin urmare, indumnezeire a omului – cum a auzit glasul lui Dumnezeu, si cum a vorbit el
insusi cu Dumnezeu.

Sfantul Simeon ne spune ca pe durata vederii lui Dumnezeu,

„frumusetea negraita a ceea ce se arata mi-a ranit inima si m-a atras spre o iubire
nesfarsita”.

Iar descriind starea in care se gasea in acea clipa, el spune printre altele:

„Mi s-a dat incredintarea iertarii pacatelor mele si ma vedeam pe mine insumi mai pacatos
decat orice om”[19].

Se mai spune aici ca atunci cand a ajuns la vederea lui Dumnezeu, adica la indumnezeire, a
primit instiintarea iertarii si lasarii pacatelor sale.
Subiect 2 -

Acest lucru se vede si intr-o marturie duhovniceasca contemporana. Atunci cand Dumnezeu i s-
a aratat Sfantului Siluan Athonitul,

„toata fiinta lui a fost instiintata ca i-au fost iertate pacatele. Au pierit flacarile iadului care
se aflau in jurul sau, a incetat iadul care il chinuia de o jumatate de an. In acel moment i s-a dat
sa traiasca deosebita bucurie si marea odihna a impacarii cu Dumnezeu. In sufletul sau
stapanea o noua si dulce simtire a iubirii fata de Dumnezeu si fata de oameni, pentru
fiecare om. A incetat rugaciunea de pocainta, a disparut acea dureroasa si arzatoare cautare a
iertarii, care nu lasa somnul sa vina pe pleoapele lui. Oare aceasta insemna ca acum putea sa se
predea in sfarsit linistit somnului? Nu, desigur.

In timpul imediat urmator aratarii, sufletul lui Siluan, care si-a cunoscut invierea sa si a vazut
lumina existentei celei adevarate si vesnice, a trait intr-o sarbatoare pascala. Toate erau
frumoase: lumea mareata, oamenii placuti, natura neinchipuit de frumoasa, trupul s-a
schimbat si a devenit sprinten, puterile ii sporisera, cuvantul lui Dumnezeu daruia bucurie
sufletului, privegherile de toata noaptea in Biserica si mai ales rugaciunile facute la chilie
deveneau dulci. Plin de bucurie, sufletul avea mila fata de oameni si se ruga pentru
intreaga lume[20].

Toate acestea inseamna ca iertarea pacatelor in Traditia Ortodoxa este, in principal si

inainte de toate, intoarcerea omului la frumusetea cea dintai, la slava indumnezeirii.

Am spus mai inainte ca pacatul in Traditia Ortodoxa nu este simplu o negare a legii, ci
indepartarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, pacatul nu are doar o acceptiune etica, ci, in
principal, una ontologica. In realitate, pacatul este cadere, moarte, intunecare si captivitate
a mintii. In esenta, acesta este si pacatul stramosesc. Iar aceasta intunecare a mintii nu este nimic
altceva decat identificarea ei cu ratiunea (logica) si inrobirea ei de catre patimi si de catre
conditiile mediului de viata.

In acest fel si iertarea pacatelor este in primul rand luminarea mintii, eliberarea ei de asuprirea
logicii si a patimilor. Desigur, nu uitam ca, in momentul cand mintea omului se intuneca,
atunci lucreaza toate patimile si omul cade in felurite pacate. Astfel, iertarea pacatelor este
pe de-o parte, luminarea mintii, adica eliberarea mintii din asuprirea logicii si a patimilor,
iar pe de alta, transfigurarea patimilor. Acestea doua exista impreuna. Si cand acestea doua
sunt lucrate, in stransa legatura cu Taina Spovedaniei, asa cum am mentionat mai sus,
atunci putem vorbi despre iertarea pacatelor.

Totusi, in general, putem sustine ca iertarea pacatelor are o dubla acceptiune. Prima este
corecta actiune terapeutica de a ne elibera mintea de dominatia logicii si a patimilor, si
dupa aceea, luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de catre omul „plin de har”,
posesorul unor experiente duhovnicesti personale. Aceasta este lucrarea principala a
duhovnicului. A doua este rugaciunea de iertare, care este data de episcop in principal, si
apoi de preotii carora episcopul le-a dat posibilitatea sa savarseasca Taina Sfintei
Spovedanii. Acest fapt reprezinta oficializarea terapiei si reintrarea crestinului in viata Bisericii.
Totdeauna preceda prima acceptiune a Spovedaniei si apoi urmeaza cea de-a doua. De asemenea,
este de la sine inteles faptul ca terapia continua si dupa spovedanie.
Subiect 2 -

Acest lucru se vede limpede in Traditia Bisericii. Ani intregi, cineva care savarsea un anume
pacat, urma metoda terapeutica a spovedaniei, dupa care, episcopul ii citea rugaciunile de
iertare. El era primit in acest fel la Dumnezeiasca Euharistie si se impartasea cu Sfintele
Taine, cu Trupul si Sangele lui Hristos. Rugaciunea de iertare era finalitatea unei terapii
anterioare a acelui om si certificarea faptului ca el este vindecat, ca apoi, vindecat fiind, sa
mearga mai departe la cuminecarea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos[21].

Dupa analiza facuta iertarii pacatelor este necesar sa observam si marea tema a spovedaniei.

Sa luam aminte la faptul ca in textele Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti exista doua feluri
de spovedanie. Primul este spovedania in minte, pe care o facem rugandu-ne lui Dumnezeu,
si al doilea, spovedania pe care o facem medicului duhovnicesc, care este terapeutul nostru.
Sfantul Ioan Sinaitul, vorbind despre strapungerea inimii (katanyxis) si definind intelesul
cuvantului, spune ca

„strapungerea este un chin neincetat al constiintei, care pricinuieste improspatarea focului

inimii, prin marturisirea facuta in minte”[22].

Marturisirea facuta in minte creeaza strapungerea, iar strapungerea mangaie inima

omului. Dincolo de acestea, spovedania este cainta nestavilita si se desavarseste in atmosfera
metanoiei. Tanguirea inimii este cea care produce „uitarea firii”.

„Marturisirea (in minte) este uitarea firii, cand din pricina ei cineva a uitat sa manance
painea lui”[23].

Este necesar, potrivit Sfantului Diadoh al Foticeii, sa aducem o neintrerupta si smerita

marturisire Stapanului Hristos chiar si pentru pacatele fara de voie, si sa nu ne oprim

„pana cand nu se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre iertarea
acestora”[24].

In afara de aceasta, Sfantul Ioan Scararul recomanda sa fim foarte atenti ca nu

cumva, constiinta noastra

„sa se minta pe sine, cugetand ca s-a marturisit de ajuns lui Dumnezeu”[25].

Scrie aceasta deoarece, rugandu-ne lui Dumnezeu si marturisindu-ne pacatele noastre, de

multe ori facem aceasta lucrare in chip gresit si astfel traim in acea suficienta de sine, ca
ne-am marturisit pacatele noastre. Aceasta este de fapt o falsa simtire de sine. Prin urmare,
este bine sa fim continuu pregatiti, pentru ca daca nu ne spovedim cum se cuvine, ne va
cuprinde

„o frica nelamurita in vremea iesirii sufletului nostru”[26].

Spovedania catre Dumnezeu prin rugaciune nu desfiinteaza marturisirea

pacatelor noastre parintelui duhovnic, nici marturisirea facuta parintelui
Subiect 2 -

duhovnic nu anuleaza marturisirea prin rugaciune. Este necesar ca ambele feluri de

marturisire sa fie impreuna-legate. Totusi, dupa spovedania prin rugaciune, este nevoie si
de venirea la duhovnic. Dumnezeu l-a investit pe acesta cu harul iertarii pacatelor:

„Luati Duh Sfant; celor carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar celor carora le veti tine,
tinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

Din acest pasaj se vede clar

„de cat de multa cinste i-a invrednicit pe preoti harul Duhului Sfant”[27].

Preotilor, dupa Sfantul Ioan Hrisostom,

„li s-a ingaduit sa se ingrijeasca de cele ceresti, de vreme ce, in timp ce preotii lucreaza pe
pamant, Dumnezeu stapaneste in cer si Stapanul intareste voia robilor sai”[28].

De aceea trebuie sa ne indreptam pentru vindecarea noastra spre preotii duhovnicesti.

„Mai intai de toate, sa ne marturisim Bunului si Singurului nostru Judecator”[29].

Chiar si daca bunul nostru judecator ne porunceste sa ne spovedim in fata tuturor, trebuie s-o
facem, pentru ca principiul fundamental al terapiei este acela potrivit caruia traumele care
sunt marturisite se vindeca. De asemenea,

„cand un doctor isi marturiseste neputinta, e nevoie sa mergem la altul”[30].

Desigur, ca terapia sa reuseasca este necesar un medic bun . Toti preotii duhovnici pot
savarsi Taina Sfintei Spovedanii, dar nu toti pot vindeca, pentru ca nu au preotia
duhovniceasca. Daca „judecata cu privire la bolile trupesti” poate fi gresita si „putinora le
este cunoscuta”, cu atat mai mult se intampla aceasta cu bolile spirituale.

„Cu atat mai mult poate gresi judecata cu privire la cele sufletesti”.

De altfel, patimile sufletului sunt „mai mari si mai greu de patruns” [31]. Cand un preot
prezinta neputinta terapeutica, trebuie sa mergem la altul, „caci rari sunt cei ce se
tamaduiesc fara doctor”[32].

Valoarea terapeutica a spovedaniei a fost semnalata chiar de multi dintre psihiatrii

contemporani. In cazul de fata, este esential ca omul sa se deschida, sa nu se inchida in sine.
In limbajul bisericesc spunem ca, atunci cand omul stie sa se deschida spre Dumnezeu prin
duhovnic, poate indeparta multe boli sufletesti, chiar si nebunia. Simtim valoarea
spovedaniei in practica. Un pacat care exista in noi ne oboseste si trupeste. Atunci cand
pacatuim, traim chiar si starea de neputinta a trupului. Cand ne hotaram sa ne spovedim, atunci
incepe procesul terapeutic. Atunci linistea va inunda sufletul si trupul. Insa, desigur, spovedania
pe care o facem trebuie sa fie una corecta.
Subiect 2 -

Intrucat vrajmasul diavol cunoaste valoarea spovedaniei, face orice ca sa ne amageasca, sa

ne determine sa nu ne spovedim, sau sa facem aceasta lucrare ca si cum ar fi savarsit un
altul pacatele noastre, sau sa imputam altora responsabilitatea acestora[33]. Este nevoie insa
de barbatie duhovniceasca ca sa descopere omul vatamarea lui „doctorului duhovnicesc”.
Sfantul Ioan Sinaitul porunceste celui care greseste: „Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata
doctorului”. Si impreuna cu dezgolirea sa iei toata vina asupra ta, spunand cu smerenie:

„A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit si nu din a altuia.
Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija
mea!”[34].

Nu trebuie ca omul sa se rusineze, ci mai curand sa invinga rusinea ce vine din pacat si din
dezgolirea lui. In momentul descoperirii ranilor interioare duhovnicului, omul trebuie sa
semene in comportament, la infatisare si la cugetare cu un condamnat. Si tot Sfantul Ioan
Sinaitul recomanda:

„Fa-te la marturisire si cu purtarea si cu chipul si cu gandul ca un osandit, plecandu-te spre

pamant si, daca se poate, udand cu lacrimi picioarele doctorului si ale judecatorului ca ale lui
Hristos”[35].

Chiar Sfantul Ioan Scararul spune ca a vazut penitenti care aveau o asemenea smerita dispozitie
si care s-au spovedit cu lacrimi si cu suspine deznadajduite si rugatoare, si astfel au inmuiat
exigenta judecatorului si au schimbat „mania lui in induiosare”[36]. Este firesc sa simta
cineva rusine cand e vorba sa-si spovedeasca rana sufleteasca, insa trebuie sa si-o invinga.
Dar, „nu-ti ascunde rusinea ta”[37], caci imediat dupa relatare, dupa aratarea pacatelor, vine
linistea interioara. Se pastreaza in traditia patericala o povestire cu un oarecare monah invatat.
Acesta, stapanit fiind de duhul blasfemiei, si-a asuprit trupul sau cu postiri si privegheri si, cu
toate acestea, nu a simtit nici un folos. Cand s-a hotarat sa-si marturiseasca gandul acesta
doctorului duhovnicesc, scriindu-l pe hartie, atunci s-a vindecat imediat. Si el insusi
marturiseste ca „n-a iesit din chilia Batranului inainte de a se fi mistuit patima” [38]. Aceasta
vadeste adevarul ca spovedania nu este doar o stradanie omeneasca, ci ea se lucreaza prin
puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vindecat totdeauna prin mijlocirea harului
dumnezeiesc. Nici postul, nici privegherea nu pot fi foarte mult de folos, daca nu sunt
legate cu marturisirea.

De obicei, medicii duhovnicesti primesc impotriviri din partea celor care se spovedesc, atunci
cand acestia din urma nu se spovedesc cu smerenie si cu osandire de sine. Prin Sfanta
Spovedanie se face o operatie duhovniceasca si, din acest motiv, bolnavul se opune. Insa
sfatul Sfintilor Parinti este clar in acest sens:

„Nu te intarata impotriva celui ce te opereaza fara voie, ci, cautand la izbavirea de durere,
plange-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui
Dumnezeu”[39].

Marturisirea scoate la suprafata toate cele nevazute ale sufletului, iar acest lucru trebuie sa
ne miste pe de o parte la osandirea de sine, iar pe de alta la recunostinta fata de medicul
Subiect 2 -

duhovnicesc. Totusi, acela care respinge mustrarea, arata existenta patimii in sufletul sau,
in timp ce acela care accepta mustrarea „s-a dezlegat de legatura ei”[40].

Este nevoie sa subliniem din nou ca metanoia, legata cu Sfanta Spovedanie, vindeca
ranile sufletului omului. Pocainta, care vine din inspiratia Mangaietorului, arde
cu putere inima si, acolo unde exista tanguire, vindeca toate ranile. In aceasta
stare omul dobandeste marea comoara a fecio riei. Nichita Stithatul spune:

„Sa nu zici in inima ta: imi este cu neputinta sa dobandesc de aici inainte curatia
fecioriei, dupa ce am cazut in stricaciunea si in nebunia trupului in multe chipuri”.

Chiar daca omul si-a pierdut fecioria, poate s-o dobandeasca din nou prin
lacrimile celui de al doilea botez, care este pocainta. Astfel, continua acelasi Parinte
al Bisericii:

„unde se staruie cu ostenelile pocaintei si cu caldura inimii in greaua patimire si

curg rauri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se darama toate intariturile, se
stinge tot focul patimilor si se savarseste nastere de sus, prin venirea
Mangaietorului, iar sufletul se face iarasi palat al curatiei si al fecioriei”[41].

Renasterea omului nu poate reusi daca nu asculta de parintele duhovnic, cel care il va vindeca in
Hristos:

„ A nu asculta de parintele duhovnicesc”, dupa pilda lui Hristos, Care S-a facut ascultator
Tatalui pana la cruce si moarte, echivaleaza cu „a nu te naste de sus” [42], pentru ca aceasta
nastere „vine din ascultarea de parintii duhovnicesti”[43].

Insa, de multe ori, patimile cele ticaloase ale sufletului nu se vindeca imediat dupa
spovedanie. E nevoie de multa lupta si de o mare asceza, pentru ca sufletul sa se elibereze
de patimi. In mod esential, iertarea pacatelor nu este o spovedanie formala pe care o facem,
cel mai probabil, sub mari presiuni psihologice, ci este eliberarea de patimi. Acela care nu s-a
eliberat de patimi prin harul lui Hristos, „nu a dobandit inca iertarea”[44]. Dupa cum un bolnav
care sufera de multa vreme de o boala trupeasca nu poate dobandi sanatatea „intr-o
singura clipa”, „asa nu pot fi biruite patimile sau patima dintr-o data” [45]. E nevoie de timp si,
desigur, de asceza pentru ca „patimile savarsite cu fapta, cu fapta se si tamaduiesc” [46]. Din
acest motiv, „stramtorarea in infranare, ostenelile si nevointele duhovnicesti” aduc sufletului
nepatimirea[47].