Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE BIOLOGIE
ELEMENTE DE ORNITOLOGIE
- NOTE DE CURS -
BUCUREŞTI 2008
CUPRINS
Introducere..................................................................................................................................4
Capitolul I. ORNITOLOGIA – SCURT ISTORIC.....................................................................8
(a) PRIMELE CERCETĂRI...................................................................................................8
(b) Istoricul cercetărilor ornitologice în România................................................................13
(c) Ornitologia contemporană...............................................................................................16
CLASIFICAREA PASARILOR ACTUALE.......................................................................20
Capitolul II. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PĂSĂRILOR..........................................................29
Sectiunea .01 PRINCIPALELE IPOTEZE ALE ORIGINII PĂSĂRILOR....................29
(a) IPOTEZA ORIGINII PĂSĂRILR DIN REPTILELE „TECODONTE”, SAU
IPOTEZA LUI HEILMANN...........................................................................................30
(b) IPOTEZA MAMIFERE-PĂSĂRI, IPOTEZA LUI OWEN.................................32
(c) IPOTEZA CROCODILI-PĂSĂRI, IPOTEZA LUI WALKER...........................33
(d) IPOTEZA ORIGINII DINOSAURIENE, IPOTEZA LUI THOMAS HUXLEY 35
Sectiunea .02 EVOLUŢIA PĂSĂRILOR.......................................................................38
(a) ETAPELE EVOLUŢIEI PĂSĂRILOR................................................................38
Sectiunea .03 DIVERSITATEA AVIFAUNEI ACTUALE ŞI FOSILE A
PĂMÂNTULUI 41
(a) DIVERSITATEA FORMELOR FOSILE.............................................................41
(b) SPECII DE PĂSĂRI DISPĂRUTE ÎN TIMPURI RECENTE...........................47
Capitolul III. ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A PĂSĂRILOR....................51
Sectiunea .04 PENAJUL PĂSĂRILOR..........................................................................51
(a) DEZVOLTAREA PENELOR..............................................................................53
(b) STRUCTURA PENEI...........................................................................................54
(c) PRINCIPALELE TIPURI DE PENE....................................................................61
Sectiunea .05 SISTEMUL OSOS....................................................................................67
(a) SCHELETUL CAPULUI......................................................................................69
(b) COLOANA VERTEBRALĂ ŞI CUŞCA TORACICĂ.......................................76
(c) SCHELETUL CENTURILOR ŞI AL MEMBRELOR LA PĂSĂRI...................82
Sectiunea .06 SISTEMUL MUSCULAR LA PASARI..................................................89
Sectiunea .07 LOCOMOŢIA PĂSĂRILOR.................................................................101
Sectiunea .08 APARATUL RESPIRATOR..................................................................104
Sectiunea .09 APARATUL DIGESTIV LA PĂSĂRI..................................................108
Sectiunea .10 APARATUL CIRCULATOR...............................................................119
Sectiunea .11 TEMPERATURA CORPULUI...........................................................124
Sectiunea .12 APARATUL EXCRETOR..................................................................124
Sectiunea .13 APARATUL GENITAL.......................................................................126
Sectiunea .14 SISTEMUL NERVOS............................................................................128
Sectiunea .15 ORGANELE DE SIMŢ..........................................................................132
(a) ORGANUL VIZUAL.........................................................................................132
1
(b) ORGANUL STATO-ACUSTIC.........................................................................136
(c) RECEPTORII OLFACTIVI................................................................................137
(d) RECEPTORII GUSTATIVI...............................................................................138
(e) RECEPTORII CUTANAŢI................................................................................138
Capitolul IV. ELEMENTE LEGATE DE BIOLOGIA REPRODUCERII LA PĂSĂRI.......141
Sectiunea .16 STRATEGII REPRODUCTIVE ÎNTÂLNITE LA PĂSĂRI.................142
Sectiunea .17 DEPUNEREA PONTEI - MECANISME..............................................145
Sectiunea .18 DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ.......................................................150
Sectiunea .19 FORMA OULUI LA PĂSĂRI...............................................................153
Capitolul V. ECOLOGIA ŞI ADAPTĂRILE PĂSĂRILOR.................................................160
Sectiunea .20 Păsările de pădure şi tufişuri...................................................................161
Sectiunea .21 Păsările de mlaştină.................................................................................163
Sectiunea .22 Păsările de stepă şi deşert:.......................................................................164
Păsările acvatice 165
Sectiunea .23 REGIMUL ALIMENTAR AL PĂSĂRILOR........................................167
Capitolul VI. CÂTEVA ELEMENTE PRIVIND ETOLOGIA PĂSĂRILOR.......................170
Sectiunea .24 Preprogramare în comportamentul animal..............................................173
Sectiunea .25 Recunoaşterea înnăscută.........................................................................174
Sectiunea .26 Impulsurile..............................................................................................175
Sectiunea .27 Dezvoltarea comportamentului individual..............................................176
(a) Experienţa timpurie.............................................................................................176
(b) Perioadele critice.................................................................................................177
(c) Comportamentele imprinting-ului.......................................................................177
(d) Situaţiile complexe..............................................................................................178
(e) Obişnuinţa - învăţare simplă...............................................................................178
(f) Însuşirea limbajului de către păsări.....................................................................178
(g) Forme organizatorice sociale. Avantajele grupurilor..........................................179
Capitolul VII. SPECIATIA SI BIOGEOGRAFIA PĂSĂRILOR..........................................181
Sectiunea .28 Delimitarea şi formarea speciilor de păsări............................................182
Sectiunea .29 Speciaţia în lumea păsărilor....................................................................184
(a) RADIAŢIA ADAPTATIVĂ.........................................................................................187
(b) FACTORII RADIAŢIEI ADAPTATIVE.....................................................................189
Sectiunea .30 Avifaunele continentale..........................................................................192
Sectiunea .31 Avifaunele insulare.................................................................................193
Sectiunea .32 Efecte ale ciclurilor climatice majore din istoria Pământului.................195
Sectiunea .33 Regiunile Ornitogeografice.....................................................................198
Sectiunea .34 Avifaunele...............................................................................................202
Sectiunea .35 Avifauna şi avicenoza Munţilor Carpaţi.................................................205
Regionarea biogeografică a României – noţiuni generale..................................................207
2
Capitolul VIII. MIGRAŢIA PĂSĂRILOR.............................................................................209
Sectiunea .36 Cauzele migraţiei....................................................................................209
Sectiunea .37 Factorii care declanşează migraţia sezonieră..........................................210
Sectiunea .38 Mecanismele orientării păsărilor în timpul migraţiei..............................214
Sectiunea .39 PRINCIPALELE CĂI DE MIGRAŢIE ALE PĂSĂRILOR..................216
(a) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN EUROPA ŞI ASIA..............................................218
(b) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AMERICA DE NORD........................................228
(c) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AMERICA DE SUD...........................................230
(d) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AFRICA..............................................................231
(e) MIGRAŢIA PĂSĂRILOR DIN AUSTRALIA ŞI NOUA ZEELANDĂ..........234
(f) MIGRAŢIA PĂSĂRILOR OCEANICE............................................................235
Sectiunea .40 FORMAŢIILE DE ZBOR SI TIMPURILE DE MIGRAŢIE.................236
Sectiunea .41 VITEZA DE ZBOR ÎN TIMPUL MIGRAŢIEI.....................................239
Sectiunea .42 INALŢIMEA DE ZBOR IN MIGRAŢIE..............................................240
Sectiunea .43 INVAZIILE DE PĂSĂRI.......................................................................241
Capitolul IX. METODE DE CERCETARE A PĂSĂRILOR................................................243
Sectiunea .44 METODE TAXONOMICE....................................................................244
(a) Studiul biometric.................................................................................................244
Sectiunea .45 METODE ECOLOGICE........................................................................250
(a) Metode autoecologice.........................................................................................250
(b) Metode sinecologice,...........................................................................................253
Sectiunea .46 PRELUCRAREA DATELOR................................................................277
Capitolul X. Noţiuni de conservare a avifaunei în România..................................................283
Istoricul conservării naturii şi a avifaunei în România.......................................................283
Specii rare de păsări şi principalele arii de conservare a acestora în România...................285
Capitolul XI. Bolile şi afecţiunile păsărilor............................................................................288
BOLILE GUŞII 288
BOLILE PARAZITARE....................................................................................................294
BOLILE INFECŢIOASE...................................................................................................301
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................306
3
Introducere
4
Păsările, din punct de vedere filogenetic, reprezintă un grup cu o vîrstă
considerabilă (au apărut în jurasicul mediu – jurasicul superior din era mezozoică).
Din punct de vedere al evoluţiei se constată o radiaţie adaptativă excepţională,
păsările adaptându-se şi trăind practic în toate tipurile de habitate acvatice şi
terestre din toate ecozonele şi regiunile planetei noastre.
Din punct de vedere etologic, păsările au influenţat foarte mult chiar
dezvoltarea etologiei ca ştiinţă prin studiile realizate la vechea Grădină Zoologică din
Berlin (1909 - 1935) de profesorul Oscar Heinroth şi de către eminentul lui
continuator Konrad Lorenz, care pe modelul de lucru reprezentat de raţele şi gâştele
din Europa Centrală, realizând cercetări comparative ale comportamentului, a putut
să stabilească câteva legităţi etologice fundamentale: legea imprimării
comportamentului matern la pui în primele 10 – 24 ore de viaţă şi a adaptării unei
mame în caz că mama reală nu există – legea imprinting-ului, legea tiparelor
comportamentale înnăscute şi moştenite care se transmit ca instincte din generaţie în
generaţie, legea învăţării sociale sau individuale şi realizarea comportamentului
învăţat prin care comportamentul rigid fixat prin tipar genetic este adaptat la mediul
mereu schimbător prin dezvoltarea comportamentului explorator şi de învăţare prin
încercări repetate înoţite de eraore sau reuşită, culminând cu adaptarea la mediu.
Dacă păsările n-ar fi avut un comportament extrem de evoluat şi n-ar fi avut
structuri anatomice (excepţionala dezvoltare a corpilor striaţi) adecvate fixării
comportamentelor înnăscute (tipar matern şi patern) ca şi o fiziologie complexă,
dinamică, datorită dezvoltării unei locomoţii speciale (zbor) care reclamă cel mai
mare consum de energie cunoscut în lumea vie pe Terra până acum (un efort
locomotor uriaş) şi n-ar fi avut în paralel şi o dezvoltare accentuată a organelor de
simţ, probabil că nu ar fi evoluat atât de mult toate tipurile de comportament:
comportamentul de reproducere cu dansul prenupţial şi nupţial, formarea perechilor
prin alegerea partenerilor (formarea familiei), construcţia cuibului, clocitul şi cuibăritul,
eclozarea puilor, îngrijirea, protejarea şi hrănirea acestora până la stadiul de zbor sau
de juvenil, comportamentul de apărare, comportamentul de hrănire, de explorare şi
cercetare, comportamentul teritorial şi de pază a teritoriului, comportamentul agresiv,
de cârduire şi de migraţie, comportamentul social de învăţare.
Din punct de vedere economic păsările culminează cu găina (Gallus bankiwa
domestica), al cărui strămoş natural încă trăieşte în pădurile ecuatoriale de la poalele
5
munţilor Himalaya din India, fiind considerată dispărută şi redescoperită (1957),
prezintă o mare importanţă economică.
Creşterea lor în sisteme intensive şi superintensive reprezintă cel mai rentabil
sector zootehnic din România ca şi din alte ţări datorită pe de o parte dezvoltării
tehnologiei şi a sistemelor de creştere automatizate cât şi datorită adaptabilităţii
păsărilor la creşterea în ferme (sociabilitatea lor ridicată).
6
7
Capitolul I. ORNITOLOGIA – SCURT ISTORIC
8
cunoştinţe de istorie naturală şi în timpul perioadei renascentiste. Atunci când
Gessner sau Aldrovandus au revizuit cunoştinţele de zoologie din acele timpuri, l-au
avut ca bază de pornire tot pe Plinius cel Bătrân şi opera sa anitcă monumentală.
Istoria naturală a lui Plinius cel Bătrân este una dintre cele mai bogate surse
de informaţie din acea perioadă având la bază cunoştinţe din peste 2000 de lucrări
scrise de tot felul de autori, de la călători, istorici, geografi filozofi şi fizicieni, autori din
operele cărora foarte puţine s-au păstrat până astăzi. 17 cărţi din această operă sunt
dedicate botanicii, dar de cele mai multe ori plantele sunt descrise vag sau confuz,
fiind practic imposibilă identificarea lor. Ultimele 5 cărţi sunt dedicate descrierii
metalelor, mineritului, pământului şi pietrelor.
Plinius cel Bătrân, este primul naturalist care a cuprins cele 170 de specii de
păsări cunoscute la acea dată într-un volum separat, cartea a 10-a, probabil prima
carte scrisă în lume şi dedicată păsărilor.
După această perioadă prolifică din punct de vedere al scrierilor rămase, a
urmat o perioadă foarte lungă, a evului mediu timpuriu şi întunecat, când timp de
aproape 1500 de ani studiul ştiinţelor naturale a fost ca şi inexistent din cauza
instalării obscurantismului religios în toată lumea creştină. Odată cu apariţia primelor
imprimerii, aproape concomitent se tipăresc operele lui Aristotel, în latină în anul
1475 şi în latină în greacă în anul 1495.
La sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI, odată cu epoca renaşterii,
studiul ornitologiei capătă un nou avânt, pe de o parte prin descoperirea Americii
(1492) şi pe de altă parte datorită primei călătorii în jurul lumii, a lui Magellan (1519-
1521).
G. Turner publică în 1553 lucrarea „La Colonia”, un tratat cuprinzând 130 de
specii de păsări, mai ales europene, Avium praecipuarium quarum apud Aristotelem
et Plinium mentic est brevis et succinta historia, primul comentariu critic asupra
modului de descriere al păsărilor folosit cu 1500 de ani în urmă de Aristotel, Platon şi
Pliniu cel Bătrân.
In 1546, regele Franţei, Francis I, trimite un ambasador la Constantinopol,
care ulterior va fi acompaniat de un naturalist, Pierre Belon. Belon a explorat şi o
serie de ţări vecine, şi la întoarcerea sa la Paris, a scris timp de câţiva ani memoriile
sale de călătorie. Opera sa este intitulată L’Histoire de la nature des Oyseaux, şi a
fost publicată la Paris în 1555. Pierre Belon este primul autor a cărui operă poate fi
privită critic şi afirmativ din punctul de vedere al clasificării moderne a păsărilor ea
9
apărând cu mult înaintea lucrării lui Karl Linne cu nomenclatura binară a speciilor
care a revoluţionat sistematica zoologică şi botanică şi ştiinţa clasificării, taxonomia.
El nu a aranjat speciile în genuri, dar le-a grupat după anumite afinităţi, iar unele
dintre aceste grupări sunt foarte asemănătoare cu unele ordine actuale. Cartea este
structurată în şapte părţi şi s-a dorit a fi un compendium exhaustiv de ornitologie.
Pierre Belon a divizat păsările în şase grupe: răpitoare, păsări acvatice cu palmatură,
păsări de mlaştină (unde includea şi prigoriile şi pescăruşii verzi), păsări terestre,
păsări arboricole mari, şi păsări arboricole mici (unde includea şi rândunicile).
Konrad Gessner publică în 1595 lucraea Histoire des animaux, lucrare în care
volumul III este dedicat păsărilor, şi cuprinde 217 specii de păsări ilustrate în gravuri
pentru fiecare specie. Textul include descrieri, elemente de anatomie, distribuţie,
habitat, mitologie şi referinţe bibliografice. Gessner a încercat să ordoneze fiecare
specie de animal cunoscută la acea vreme, acestea fiind prezentate în ordine
alfabetică. Se presupune că a fost primul care a înfiinţat o colecţie de istorie naturală.
Ulise Aldrovandus (1527 - 1605), naturalist italian din Bologna, având origini
nobile a avut oportunitatea de a călători foarte mult pentru a aduna informaţii pentru
cărţile sale şi a avut posibilitatea de a plăti pictori şi desenatori pentru gravuri de
păsări. El şi-a început opera ornitologică devreme în carieră, dar cele trei volume au
apărut când avea vârsta de 77 de ani, în 1599, 1600 şi 1603. El a redat numele
păsărilor în greacă, ebraică, arabă şi italiană, şi le-a descris detaliat pe fiecare în
parte, punctând asupra biotopilor, a hranei, a modului cum pot fi capturate şi
conservate. Discută şi aspecte legate de anatomia şi incubaţia ouălor la diferite
specii. Păsările sunt împărţite în diferite grupe, începând cu şoimii şi bufniţele, apoi
păsări de diferite tipuri (unde includea struţii alături de lilieci), păsări fantastice, şi în
final papagalii şi corbii. Cele trei volume ale operei lui Aldrovandus Ornithology sunt
divizate în mai multe cărţi. Astfel primul volum cuprinde 12 cărţi: 1. despre acvile în
general, 2. despre acvile în special unde sunt descrise diferite specii, 3. despre
vulturi în general, 4. despre accipitride în general, 5. despre accipitride în special
(incluzând şi cucul), 6. despre şoimi în general, 7. despre şoimi în special, 8. despre
păsările prădătoare de noapte (Strigiformes), 9. Despre alte păsări (în care include
struţii alături de lilieci), 10. păsări fantastice, 11. despre papagali, 12. despre corbi în
general. Al doilea volum conţine şase cărţi: 13. despre găinile sălbatice în general,
14. despre găinile domestice, 15. despre porumbei şi alte păsări care trăiesc pe
lângă ape, 16. despre sturzi, 17. păsări insectivore, 18. păsări cântătoare. Al treilea
10
volum are doar două capitole: 19. palmipede, şi 20. păsări de ţărmuri. Întreaga operă
a lui Aldrovandus contă în 13 volume, dintre care în timpul vieţii sale au fost publicate
doar cele trei volume despre păsări şi unul despre insecte.
Elevul lui Aldrovandus a fost Volcher Coiter (1534 - 1576) şi acesta a fost
primul autor care a făcut observaţii înseriate asupra incubaţiei ouălor, descriind şi
desenând fiecare fază a dezvoltării embrionare a puiului în ou.
O altă personalitate marcantă a acestei perioade este englezul John Jonston
(1603 - 1675) a cărui Istorie Naturală a Păsărilor a fost publicată între ani 1650 –
1653. Lucrarea sa a fost ulterior tradusă din limba latină în limba germană, engleză,
olandeză şi franceză, iar ultima republicare a sa a fost în anul 1773. Lucrarea sa a
fost publicată la Paris şi este o compilaţie a tuturor scrierilor cunoscute până atunci,
fiind structurată în două părţi.
Începutul secolului XVII este marcat de apariţia primelor studii monografice de
faună regională europeană. Schwenckfeld publică în 1603 prima faună a Sileziei în
ce foloseşte clasificarea alfabetică, păsările fiind enumerate în latină, cu un soi de
nomenclatură binară. In 1645, în Elveţia, J. Cysat publică o carte despre fauna
Elveţiei, unde el enumeră 70 de specii de păsări şi citează şi un cuib de zăgan
(Gypaetus barbatus). In tot cursul secolului XVII exploratorii Americii de Nord şi de
Sud îşi continuă scrierile despre păsările descoperite în Brazilia (Marcgrave în 1648),
Mexic (Hernandez, 1615), insulele St. Cristopher, Guadelupa şi Martinica (Tertre în
1654).
Englezii Willoughby F. şi Ray Y. au călătorit foarte mult prin Franţa, Spania şi
Italia (1663 – 1666) şi au publicat lucrarea Ornitologiae libri tres (1676) care
cuprindea în 307 pagini toate păsările cunoscute, clasificate raţional după o metodă
proprie a lui Willoughby, care l-a făcut să fie considerat şi creatorul sistematicii în
ornitologie.
La sfârşitul secolului al XVII lea şi începutul secolului al XVIII lea, pe lângă
dezvoltarea în mod ştiinţific a studiului păsărilor din Europa, s-au efectuat cercetări şi
asupra păsărilor din alte continente. Astfel Sloane publică în 1707 date despre
păsările din insulele Madeira, Barbados, St. Cristophor şi Jamaica; Catesby în 1731
şi 1743 publică despre păsările Virginiei, Columbiei, Floridei şi insulelor Bahamas;
Sonnerat publică lucrări despre păsările din Noua Guinee (176), India, Ceylon, China
(1782), lucrări în care descrie cca 300 de specii noi.
11
In Europa, în decursul acestei perioade se remarcă opera lui Georges Louis
Leclere deBuffon, care bazându-se pe publicaţiile predecesorilor săi şi pe un bogat
material procurat de pe diferite continente, scrie începând cu 1770 lucrarea Histoire
des aniomaux în 16 volume, din care păsările ocupă `10 volume: Histoire des
oiseaux (1770 – 1790) cu 1008 planşe gravate şi pictate de mână de peste 80 de
artişti. Această lucrare a fost ulterior tradusă în mai multe limbi, şi completată de
Lacepede, cu încă şapte volume (1774 – 1779).
Etapa următoare, reprezentată de secolul al XVIII lea şi al XIX lea sunt
marcate de lucrări cu însemnătate ştiinţifică deosebită, din tre care remarcabile sunt
cele scrise de Karl Linne, la Universitatea din Uppsala, Suedia, întemeiatorul
nomenclaturii binare. In Systema Naturae (1735) Linne prezintă o listă numerică a
celor 554 de specii cunoscute de el, şi le grupează pe genuri şi specii, cu descrieri
succinte. El subdivide clasa păsărilor Aves în şase ordine (Accipitres, Picae,
Anseres, Scolopaces, Gallinae, Passeres), schimbând ulterior ordinul Scolopaces în
Grallae.
Ediţia a X-a a acestei lucrări apărută în 1758 este considerată ca apogeu sau
punct de plecare al nomenclaturii de zoologie şi botanică, fiind o cotitură importantă
în aprofundarea şi dezvoltarea ştiinţifică a zoologiei şi botanicii. Linne a fost primul
creator de genuri, indicând 78 de genuri în ediţia a X-a a lucrării sale, dintre care 9 au
fost create de el.
Se remarcă, de asemenea un alt nume important, Brisson. El a fost primul
ornitolog care a introdus pe alocuri nomenclatura ternară.
Karl Illinger (1775 - 1813) în Prodromus systematicus Mammalium et Avibus,
lucrare apărută în anul 1811, reface clasificarea păsărilor în şapte ordine (Scansoers,
Ambulatores, Raptatores, Rasores, Cursores, Grallatores şi Natatores), 41 de familii
şi 147 de genuri bazate pe diferite caractere.
Vieillot în Nouveau dictionaire d’histoire naturelle (1818) împarte păsările în
cinci ordine: Accipitres, Sylvicolae, Galinacei, Grallatores, Tetradactlyi şi Natatores.
El separă unicul gen Corvus creat de Linne în Corvus, Pica, Nucifraga, Garrulus şi
Pyrrhocorax. Este de asemena creatorul altor multor genuri de păsări.
Georges Cuvier, în lucrarea sa monumentală Regne animal distribue d’apres
son organisation (1817) urmând clasificarea lui Linne indică şase ordine (Palmipede,
Picioroange, Răpitoare, Galinacee, Agăţătoare şi Păsărele). In anul 1830 Georges
Cuvier admitea existenţa a 4000 de specii de păsări. În anul 1840 F. Naumann
12
publică Tratatul de Ornitologie, considerat a fi primul tratat de ornitologie ştiinţifică
modernă care a influenţat fundamental dezvoltarea ornitologiei în tot secolul XIX şi
XX.
Hartert E., în perioada 1910 – 1938 a publicat Die Vogel der Palearktische
Fauna (în trei volume), în care este abordată o clasificare modernă, valabilă în lini
mari până astăzi. Hartert are marele merit de a-şi fi bazat întreaga lucrare pe
nomenclatura ternară, lucrarea lui devenind astfel baza de plecare a studierii tuturor
speciilor şi subspeciilor din zona biogeografică palearctică.
In cursul secolului al XX lea în Europa cercetările în ornitologie au luat un
avânt deosebit. Cercetările au început să fie foarte mult aprofundate şi, pe lângă
cercetările de sistematică, au apărut preocupări tot mai intense pentru ecologie,
migraţie, etologie, etc.
După cum citează Dimitrie Linţia (1946) primele cercetări ornitologice au fost
efectuate în Transilvania, leagănul ornitologiei româneşti.
Prima lucrare mai de seamă (a lui Simion Florea Marian) apare la Cernăuţi
cu sprijinul profesorului Eugen Botezatu, întemeietorul fiziologiei în învăţământul
biologic universitar românesc la Universitatea din Cernăuţi, (în 1883, lucrare în 2
tonuri, publicată la Cernăuţi) .
Prin filiera profesorului Alexandru Borza, unul din cei mai erudiţi naturalişti
români şi care a fost promotorul şi fondatorul principal al Comisiei Monumentelor
Naturii din România (1928-1932). D. Linţia a descoperit preocupări ornitologice mai
vechi: Istoria naturii sau a firei (Gheorghe Şincai) în revista Transilvania(după 1806)
Vocabularium partinens ad tria Regna Naturae (primul vocabular de ştiinţe naturale
românesc). Limba şi terminologia lui Gh. Şincai ne aduc aminte de faptul că din
Comoara limbii române populare trebuie să scoatem elementele necesare unei
terminologii ştiinţifice împrumutând cât mai puţin din alte limbi europene. Lucrările au
fost publicate în alfabet chirilic dar sunt primele istorii naturale româneşti.
Urmează istoria naturală publicată de Czichae la Iaşi (1837) şi Barasch
(1854). 7ani mai târziu apare în limba română traducerea primului manual de
zoologie din limba germană destinat gimnaziilor inferioare şi realizat de învăţătorul
13
vienez de istoria naturală Alosiu Pokorny. Din păcate a fost publicată tot în alfabet
chirilic, din 264 pagini 42 sunt destinate biologiei păsărilor. Acesta este cel mai vechi
manual de zoologie tipărit în limba română.
(Eugen Botezatu)
Ornitologia poporană română (1883 Cernăuţi) a lui S.F. Marian (preot şi
catihet şi apoi profesor de religie la Suceava) trebuie considerată însă ca prima mare
lucrare românească pur ornitologică prin care autorul atrage atenţia cu ambiţie şi
iubire de neam că a scris această carte pentru a scoate din lexicul ştiinţific al timpului
denumirile de plante şi animale veşnic neînţelese de popor „pe când în popor există
numiri aşa de frumoase, precise si poetice” . Au fost adunate prima dată legendele,
datinile, credinţele şi cântecele ce le are poporul despre păsări. După unirea cea
mare ornitologul modest din Suceava de orientare teologică a ajuns membru al
Academiei Române .
În 1903 I.P. Licherdopol publică la Bucureşti lucrarea „Despre ornitologia
română” iar în 1906 lucrarea „Ornitologia română” fiind prima lucrare de orientare
ecologică pentru protecţia păsărilor şi fiind adoptată clasificarea din lucrarea lui
Naumann (Naturgeschiehte der Vogel Mitteleoropos), dovadă fermă că autorul era
documentat din punct de vedere ştiinţific.
De altfel lucrarea a doua era inspirată şi adaptată după Tratatul lui Naumann
(1906). Licheropol a fost contemporan şi cunoscut al lui Dombrovski oferindu-i
cunoştinţe detaliate despre denumiri populare şi colecţia de ouă de păsări (Al.
Grossu, 1936 în Rev. Şt. V. Adamache, Iaşi, 1936).
Lucrarea de căpătâi, cea mai modernă şi actuală este cartea în 3 volume
„Păsările României” a lui Dimitrie Linţia (1946-1955).
D. Linţia citează şi alte lucrări publicate în limba germană sau maghiară în
Transilvania de către etnicii maghiari şi germani: I. Benko (1777) folosind deja
nomenclatura binară la unele specii, profesorul I. Leonhard de la Gimnaziul din Sibiu
(1812) în limba latină în care descrie 148 specii de păsări. E. Baldamus (1849, 1850,
1851) publică în limba germană rezultatele studiilor asupra ornitofaunei bălţilor
Banatului. A. Fritsch (1853) publică rezultatele cercetărilor efectuate în călătoriile prin
Banat. Cea mai serioasă lucrare este însă „Fauna der Wirbelthiere Siebenburgens”
publicată de E. Albert Bielz (1856), prima lucrare cu chei dicotomice pentru
determinarea păsărilor reeditată în 1888.
14
F.W. Stetter (1845) din Deva publică lucrarea cea mai completă despre
animalele din Ardeal, inspirată după Tratatul lui Naumann.
Lucrarea lui Stetter a fost luată în seamă ca sursă principală de inspiraţii de A.
Bielz, numai la capitolul păsări, Stetter enumerând 267 de specii.
Urmează lucrarea contelui I. Lazar (1861) despre păsările din Ardeal . I.
Frivaldsky de la Muzeul de Istorie Naţională din Budapesta, în Banat (1872) şi
Ardeal-Maramureş (1871), dr.L. Kuhr din Timişoara care pune bazele Muzeului de
Ştiinţă Naţional din Banat (1877).
Meritorii sunt studiile lui I. Csato din Aiud (1838-1913) care a avut cea mai
bogată colecţie particulară de păsări din Austro-Ungaria care se află azi la Muzeul de
Istorie Naturală din Budapesta.
Moşierul Alexa (şi fiul lui Adam Buda) colaborator al lui I. Csato din comuna
Rea (Haţeg) au colectat şi studiat fauna Retezatului şi a judeţului Hunedoara, în
colecţia de 653 de piese fiind şi 2 de Gypaetus barbatus, colecţie achiziţionată de
Societatea Astra de la Sibiu.
G. Ch. Danford şi Harvie Brown colaboratori ai moşierului Alexa cercetează şi
colectează material ornitologic pentru British Museum timp de 20 de ani fiind instalaţi
într-o cabană lângă „Gura Zlatii”. Rezultatele au fost publicate în revista londoneză
„The Ibis” din 1875 şi în continuare în lucrarea „The Birds of Transilvania”.
O. Herman (Cluj) pune bazele Muzeului Ardelean de Ştiinţe Naturale de la
Cluj; este primul director al Centralei Ornitologice, devenit ulterior Institutul
Ornitologic Ungar de la Budapesta, publicând numeroase articole în revista Aquila
din Budapesta şi „Anualele Asociaţiei Muzeologice Ardelene din Cluj”. Urmează Nick
Zeyk (1819-1853) la Aiud, W. Knopfler (la Zlatna), Mauriţiu Klima Kovitz la Făgăraş,
E. Czink (la Braşov), şi I. Romer la Turcheş W. Hausmann care donează o colecţie
vastă muzeului Hoiterus din Braşov, azi la Facultatea de Silvicultură.
În prima parte a sec. XX se ocupă cu studiul păsărilor D. Lintia (Banat), A.
Camner (Sibiu), L. Dobay (Diciosinmartis), W. Leonhardt şi elevul său H. Hobr (în
Sighişoara), W. Klemm şi V. Spiess (Sibiu), R. Iacobi (Braşov), Robert V. Domrovsky.
Cea mai importantă lucrare „Ornis Romaniae” în limba germană în Bul. Soc.
de Ştiinţe şi în 1912 Die Vogelwelt Rumaniens, în prima parte a sec.-XX-. Cel mai
studiat ţinut românesc este însă Dobrogea care a atras foarte mulţi naturalişti
ornitologi. O. Finsch (1858)-Germania, W. H. Simpson (Anglia,1860)m, Aug. V.
Pelzen (1864,Germania), W. H. Cullen (1867,Anglia), C. Farman (1868, Anglia), Ed.
15
Hodek (1868-1886, Austria), H. I. Elvessi T. E. Buckley (Anglia, 1870), Gebruder
Sintetis (1877, Germania),W. N. Radakoff (Rusia, 1879), Seebohm (1886, Anglia),
Comte A. Alleon (1886, Franţa), H. Bilke (1885, Austria), Freiherr V. L. Kalbernaten
(1894, Austria) L. Lorenz-Liburnau (1893) şi O. Reiser (1894, Austria), G. V. V.
Almasy (1897, Ungaria), D. Lintia (Timişoara) care dedică 27 de pagini din lucrarea
‚Păsările României.’ Ornitofaunei dobrogene, Dr. Rettig (Tulcea), Dr. C. Floericke
(1917, Germania), I. Gengher şi E. Stresemann (1918, Germania).
În Basarabia W. N. Radakoff (1879) şi F. Osterman (1888-1905) conservatorul
(taxidermistul) Muzeului Naţional din Chişinău publică lucrări în revista „Lucrările
Societăţii Naturaliştilor şi Amatorilor de Ştiinţe Naturale din Basarabia”.
Din punct de vedere zoogeografic şi ecologic D. Linţia distinge în România 4
regiuni: reg. muntoasă, reg. deluroasă, câmpia şi Dobrogea care este cu totul
specială.
16
migratoare care a avut loc în Cape Town(Africa de Sud) ca primă întâlnire a oficialilor
guvernamentali, a specialiştilor şi a ONG-uri de profil din toată lumea.
UNEP/CMS-departament pentru protecţia animalelor migratoare.
Mai sunt: Convenţia CITES de la Berna şi Convenţia de la Washington care
interzice comerţul transfrontalier cu specii ameninţate cu dispariţia, legi locale:
Convenţia Asupra Dunării, Convenţia Mării Negre, Legea mediului(29 mai 1994),
Legea apelor, Legea fondului cinergetic(1998), Legea de organizare şi funcţionare a
RBDD.
În ornitologie majoritatea cercetărilor actuale sunt de salvare a speciilor de
păsări, cele mai periclitate fiind păsările migratoare deoarece majoritatea au de-a
face în migraţii cu o infinitate de probleme nefaste de origine antropică.De aceea
ONG-urile internaţionale de protecţia păsărilor (mai ales Bird Life Internaţional)
militează pentru protejarea speciilor ameninţate ameninţate pe tot drumul migraţiei
lor, mai ales a zone-lor umede (biomuri) de pe traseu, ca principale locuri de pasaj,
odihnă şi cuibărire. Se remarcă de asemenea preocupările neguvernamentale
realizate de WWF pentru sal-varea de la dispariţie a speciilor de păsări ca şi de alte
animale extrem de periclitate (1948-2000). În paralel s-au realizat numeroase studii
de ecologie mai ales a păsărilor acvatice. Prin studiile efectuate de naturalistul
Lorenz la păsările din Europa Centrală în captivitate în condiţii cât mai aproape de
cele naturale s-au pus în evidenţă cele mai importante aspecte etologice, pe modele
experimentale aviene punându-se la cale etologia - tânără ştiinţă biologică.
Cercetările au fost efectuate în paralel de Niko Timbergm în Olanda pe modele de tip
pasăre, cei 2 etologi alături de Karl Von Fritsch primind în 1973 Premiul Nobel pentru
descoperirile lor.
În ultima vreme au luat un avânt deosebit cercetările eco-etologice
asupra păsărilor: studiul comportamentului agresiv, comportamentului social,
ierarhizarea, comportamentul de reproducere, creşterea puilor şi cuibăritul, învăţarea,
habitarea (obişnuirea cu un stimul), comportamentul de cooperare (între sexe sau în
colonii), comportamentul teritorial, semnalizarea (tipuri), comportamentul competitiv
al masculilor la reproducere etc. Se studiază şi aspecte de ecofiziologie mai ales la
speciile rare care se cresc în captivitate în vederea refacerii efectivelor din natură sau
stabilirii managementului de protecţie cel mai potrivit.
Aspecte de ecologie ale păsărilor cu evidenţierea cercetărilor asupra
habitatelor şi a ecosistemelor preferate se remarcă în lucrările lui M. Paspalova, M.
17
Tălpeanu, D. Radu, V. Ciochia , A. Pasadopol, Angela Petrescu (Muz. Gr. Antipa), I.
Iordache(Iaşi), M. Mândru(Iaşi).
Aspectele de etologie sunt reliefate în lucrările lui Dom Stănescu, Andrei Kiss,
Botond Janos Kiss (ICPDDD), Peter Weber (Muzeul de Ştiinţele Naturii Mediaş) etc.
Se realizează, mai ales în străinătate numeroase determinatoare pentru păsări-
păsări cântătoare, raţe, gâşte sau proceeding-uri cu lucrările consacrate unei singure
specii la nivel mondial - de exemplu cercetările efectuate asupra berzei europene
(cercetare în captivitate, management, monitoring, ecologie, etologie, repopulare - de
exemplu in Suedia). În ultima vreme se realizează determinatoare pentru ouă sau
numeroase pliante şi broşuri consacrate protejării unei anumite specii, postere, etc.
Pentru păsările lumii, cea mai importantă monografie e reprezentată de monografia
publicată de Societetea regală britanică de ornitologie.
S-a realizat, sub egida Societăţii Ornitologice Române, şi traducerea
determinatorului Hamlyn, în condiţii grafice deosebite, în limba română, cea mai bună
carte de determinare a păsărilor tradusă în limba română până acum care cuprinde
toate speciile de păsări din Europa.
În prezent se realizează şi activităţi de cercetare de ecofiziologie, ecologie,
fiziologia şi biologia reproducerii păsărilor, creşterea lor în captivitate în vederea
înmulţirii cu scopul refacerii, prin repopulare, a efectivelor din habitatele naturale şi
realizarea planurilor de monitoring ecologic al efectivelor speciilor rare de păsări. Se
remarcă cercetările ornitologilor români Dimitrie Radu (Centrala Ornitologică Română
Băneasa), Marina Paspaleva (Institutul de Biologie al Academiei Române), Mihai
Tălpeanu, Aurel Papadopol, Angela Petrescu, Gabriel Chişamera (Muzeul Naţional
de Istorie Naturală Grigore Antipa, Bucureşti), Victor Ciochia (Universitatea din
Braşov), Ion Iordache (Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi), Dan Stănescu (Universitatea
de Vest, Timişoara), M. Mândru (Muzeul de Ştiinţele Naturii, Iaşi).
În străinătate se realizează foarte multe cercetări de evaluare a efectivelor la
păsările acvatice şi de conservare a lor, cei mai mulţi specialişti fiind grupaţi în reţele
internaţionale în cadrul programelor şi convenţiilor (Convenţia Animalelor Migratoare
– Bonn, 1979, Convenţia de la Washington cu privire la traficul şi comerţul cu
animale ameninţate cu dispariţia – CITES, 1976, Programul Natura 2000 al U.E. cu
ariile de importanţă avifaunistică – SCI şi SPA, Convenţia de la Berna, 1979 care
publică anual Lista Roşie a speciilor de floră şi faună ameninţate cu dispariţia la nivel
mondial, inclusiv păsările).
18
O altă reţea de specialişti lucrează la UICN (Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii) care stabileşte gradele de periclitare şi listele de specii
ameninţate clasificate pe cele 6 categorii de vulnerabilitate. De asemenea, Fundaţia
Vieţii Sălbatice (WWF) cuprinde reţeaua de specialişti salvatori care se ocupă strict
de programe de conservare a speciilor rare de floră şi faună, inclusiv păsări, de
realizarea staţiunilor şi a centrelor de înmulţire în captivitate, în interiorul ariilor
protejate dedicate speciilor rare şi a activităţilor de repopulare şi de evaluare a
succesului repopulării.
Astfel s-a reuşit cu succes, în Statele Unite ale Americii, Germania, Olanda,
Franţa, Suedia şi mai recent Japonia, realizarea echipe de salvatori care au refăcut
efectivele de vultur imperial america, simbolul heraldic al SUA, pornind de la 16
indivizi (1983) şi ajungându-se astăzi la peste 300 de exemplare, la cocorul japonez,
cocorul mic european, cocorii nord-americani, gâsca cu gât roşu, alte specii de gâşte
şi raţe, activitate de conservare şi monitorizare a efectivelor desfăşurându-se practic
pe toată lungimea de migraţie a păsărilor euro-asiatice şi africane şi a celor
americane.
19
CLASIFICAREA PASARILOR ACTUALE
20
Dar, în aceeaşi perioadă s-a intensificat şi un alt fenomen invers – extincţia
speciilor de păsări – mai ales păsările tropicale de pădure odată cu deforestaţia
realizată de om asupra unor zone intinse de păduri ecuatoriale şi subecuatoriale (de
exemplu, deforestaţia aproape totală prin incendieri a pădurilor din insula
Madagascar în ultimii 100 de ani pentru extinderea terenurilor cultivate şi a păşunilor,
deforestaţia în zilele noastre a pădurilor din insula Sumatera (Borneo) de către marile
companii nord-americane de mobilă şi industria lemnului prin coruperea guvernului
Indoneziei.
În ultimii 400 de ani au dispărut circa 127 de specii binecunoscute de păsări
(Newton, 1998). Peste 116 specii au dispărut din insule şi arhipelaguri (sepcii
indemice şi vulnerabile) din cauza colonizării excesive de către oameni şi a
degradării ecosistemelor din aceste zone (Newton, 1998). În ultimii 150 de ani e
posibil ca peste 1000 de specii endemice şi insulare de păsări să fi dispărut (Newton,
1998). Deci, în urma colonizării insulelelor circa 20% din speciile de păsări trebuie să
fi dispărut din cauza intervenţiilor umane (Olson şi James, 1991, Steadman,1995).
Prin comparaţie, extincţia recentă a afectat într-o proporţie mai mică celelalte
grupe de vertebrate. În aceeaşi perioadă de timp au discpărut 58 de specii de
mamifere, 100 de specii de reptile şi 64 specii de amfibieni, (Lawton şi May, 1995).
Unele specii de păsări sunt extrem de vulnerabile la schimbarea condiţiilor de
habitat, cum este, de exemplu, pasărea nezburătoare Kagu (Rhinochetos jubatus)
din insula Noua Caledonie - atacate de mamifere euteriene domestice sălbăticite sau
introduse – în stadiile de puii şi ouă – de pisici, şobolani, câini şi câini dingo, pasărea
hoatzin (Opistochomus hoatzin) din pădurea amazoniană sau cele 3 specii de păsări
kiwi (Apterex australis, A. haastii şi A. oweni) din Noua Zeelenadă care şi-au redus
efectivele odată cu degradarea habitatelor forestiere şi reducerea acestora pentru
extinderea culturilor agricole). Aceste specii extrem de vulnerabile şi ameninţate cu
dispariţia trăiesc în condiţii naturale în rezervaţii strict protejate şi administrate de
ornitologi care au amenajat în fiecare rezervaţie o staţie de reproducere şi repopulare
a acestor specii de păsări, rezervaţiile fiind încercuite şi protejate cu gard electric pe
mari suprafeţe de mii de hectare, de către organizaţiile internaţionale de ornitologie
(Bird International, Bird Royal Society of UK).
Repartiţia speciilor pe familii se face inegal la cele 146 de familii de păsări.
Astfel, fam. Fringillidae numără 996 de specii, find familia cu cele mai multe specii de
păsări. Explicaţia marii biodiversităţi a familiei ar fi aceea că speciile de fringilide sunt
21
în general granivore, forestiere şi, în genere habitatele forestiere asigură o nutriţie
sigură şi constantă, pădurile fiind bogate şi îndestulătoare în aceste resurse trofice.
Fiind specii mici, cintezele şi speciile de păsări insectivore şi granivore
necesită o cantitate mică de hrană, au o prolificitate ridicată, au puţini duşmani
(şoareci, răpitoare), au două generaţii de pui pe an, generaţiile sunt mai scurte decât
la alte familii, deci au o viteză mare de evoluţie şi speciaţie (Owens, 1999).
De aceea, de exemplu, 57% din toate păsările sunt cuprinse în Ord.
Passeriformes (Owens şi colaboratorii, 1999). De asemenea, speciile mici de păsări
în păduri se pot adapta şi se pot specializa la mai multe nişe trofice şi spaţiale (unele
specii îşi caută hrana pe sol, altele îşi caută hrana şi cuibăresc în frunzişul arbuştilor,
alte specii îşi caută hrana şi cuibăresc pe trunchiul gros al arborilor, alte specii
hoinăresc şi cercetează frunzişul coronamentului arborilor hrănindu-se ori cu insecte
vegetariene, ori cu insecte polenizatoare, ori cu fructe şi seminţe de arbori. Deci,
pădurea le oferă păsărilor de talie mică mai multe posibilităţi de hrănire şi mai multe
nişe trofice şi spaţiale decât orice alt tip de ecosistem terestru.
Speciile de păsări din Ord. Passeriformes, având generaţii scurte şi un număr
mare de indivizi per generaţie statistic produc mai multe mutaţii /an la nivelul tuturor
populaţiilor speciei aflată în evoluţie şi astfel creşte viteza de evoluţie a ADN-ului şi
de speciaţie a păsărilor prin adaptarea la condiţiile complexe de habitat forestier cu
multe nişe trofice şi spaţiale care trebuie rapid ocupate (speciaţia simpatrică) mai
ales atunci când şi condiţiile de mediu sunt complexe şi favorabile şi oferă
oportunităţi mari în ceea ce priveşte diversitatea hranei, diversitatea nişelor trofice,
producţia şi productivitatea de biomasă ridicată, adăposturi nenumărate soldate cu
creşterea capacităţii de supravieţuire şi evoluţie a acestora (Marzluff şi Dial, 1991).
Atunci când condiţiile permit imigrarea, mai ales atunci când presiunea selectivă şi
concurenţa interspecifică şi intraspecifică creşte păsările din familia Fringillidae caută
să migreze în alte tipuri de habitate forestiere în sens voit sau accidental randomizat
(driftul genetic) cum a fost cazul colonizării cu cinteze a arhipelagurile insulelor
Galapagos (2,5 – 2,8 mil. ani) şi Hawaii (acum circa 5-7 mil. ani).
Prezentăm lista clasificării actuale realizată pe baza celor mai avansate
cercetări de secvenţiere a ADN-ului realizată de Sibley şi colaboratorii în 2006:
22
Familia Apterygidae -- Păsările Kiwi
Familia Casuariidae -- Casuarii.
Familia Dromaiidae -- Păsările Emu
Familia Rheidae -- Struţii Sudamericani (Nandu).
Familia Struthionidae -- Struţii Africani.
2. Ordinul Ciconiiformes -- include ordinele mai vechi Sphenisciformes, Gaviiformes,
Podicipediformes, Procellariiformes, Pelecaniformes, Ciconiiformes, Falconiformes şi
Charadriiformes.
Familia Accipitridae -- Vulturi, Acvile, Ulii, Ereţi, Şorecari
Familia Anhingidae -- Păsările gât de şarpe
Familia Ardeidae -- Stârcii
Familia Burhinidae -- Păsările ogorului
Familia Charadriidae -- Ciocântorşii, Prundăraşii, Fluierarii, ş.a.
Familia Chionididae – Păsările Cioc-în-teacă
Familia Ciconiidae -- Berzele
Familia Falconidae -- Şoimii
Familia Fregatidae -- Fregatele
Familia Gaviidae -- Fundacii
Familia Glareolidae -- Ciovlicele
Familia Jacanidae -- Fazanii de apă
Familia Laridae -- Pescăruşi, Chirighiţe, Lupi de mare, Forfecari
Familia Pedionomidae
Familia Pelecanidae --Pelicanii
Familia Phaethontidae -- Faetonii
Familia Phalacrocoracidae -- Cormoranii
Familia Phoenicopteridae -- Flamingii
Familia Pluvianellidae
Familia Podicipedidae -- Corcodeii
Familia Procellariidae -- Furtunarii, Albatroşii (ex. Familia Diomedeidae),
Petrelii (ex. Familia Pelecanoididae), Rândunelele de furtună (ex. Familia
Hydrobatidae).
Familia Pteroclididae -- găinuşele de pustiu
Familia Rostratulidae
Familia Sagittariidae – Păsările-secretar
23
Familia Scolopacidae -- Becaţine şi sitari
Familia Scopidae -- Păsările-ciocan
Familia Spheniscidae -- Manşoţii
Familia Sulidae -- Sulidele
Familia Thinocoridae
Familia Threskiornithidae -- Lopătarii şi Ibişii
3. Ordinul Anseriformes -- Gâşte, Lebede, Păsările cu ţepi, Raţe arboricole
Familia Anatidae -- Raţe, Gâşte, Lebede
Familia Anhimidae – Păsările cu ţepi
Familia Anseranatidae
Familia Dendrocygnidae -- Raţe arboricole
4. Ordinul Gruiformes -- Cocorii, Cristeii-soare, Cristeii înotători, Cristeii, Găinuşele
de apă, Lişiţele, Dropiile, ş.a.
Familia Aramidae -- Cristeii uriaşi
Familia Cariamidae -- Berzele-şerpi
Familia Eurypygidae – Cristeii-soare
Familia Gruidae -- Cocorii
Familia Heliornithidae -- Cristeii înotători
Familia Mesitornithidae
Familia Otididae -- Dropiile
Familia Psophiidae -- Păsările-trompetă
Familia Rallidae -- Cristeii, Găinuşele de apă, Lişiţele
Familia Rhynochetidae – Păsările Kagu
5. Ordinul Turniciformes
Familia Turnicidae -- Cristeii luptători
6. Ordinul Tinamiformes -- Tinamiforme
Familia Tinamidae -- Găinuşele de pampas
7. Ordinul Galliformes -- Fowls, gallinacées, Gallinaceous Birds, volaille
Familia Numididae -- Bibilici
Familia Odontophoridae
Familia Phasianidae -- Prepeliţele, Potârnichile, Fazanii, Păunii,
8. Ordinul Craciformes
Familia Cracidae -- Cocoşii Hoco
Familia Megapodiidae -- Găinile de gunoi
24
9. Ordinul Columbiformes
Familia Columbidae -- Porumbei, Turturele
Familia Raphidae
10. Ordinul Apodiformes -- Colibri, Drepnele
Familia Apodidae -- Drepnele
Familia Hemiprocnidae
Familia Trochilidae -- Colibri (păsările-muscă)
11. Ordinul Strigiformes -- Bufniţe, Ciufi, Huhurezi, Cucuvele, Strigi, Owls
Familia Aegothelidae
Familia Caprimulgidae -- caprimulgii
Familia Nyctibiidae
Familia Podargidae
Familia Steatornithidae
Familia Strigidae -- Bufniţe, Ciufi, Huhurezi, Cucuvele
Familia Tytonidae -- Strigi
12. Ordinul Psittaciformes -- Papagalii
Familia Psittacidae -- Ara, Cakatoo, Lory, Peruşi, etc
13. Ordinul Cuculiformes -- cuci
Familia Cuculidae -- Cucii
Familia Opisthocomidae
14. Ordinul Musophagiformes
Familia Musophagidae -- Turacos
15. Ordinul Piciformes -- Indicatoarele de miere, Ciocănitori, Tucanii
Familia Indicatoridae -- Indicatoarele de miere
Familia Picidae -- Ciocănitori
Familia Ramphastidae -- Tucanii
16. Ordinul Galbuliformes
Familia Bucconidae -- Păsările leneşe
Familia Galbulidae -- Păsările strălucitoare
17. Ordinul Trogoniformes -- Trogonii
Familia Trogonidae -- Trogonii
18. Ordinul Coliiformes -- Păsările-şoareci
Familia Coliidae -- Păsările-şoareci
25
19. Ordinul Coraciiformes -- Pescăruşii verzi, Dumbrăvencile, Păsările-rinocer,
Pupezele, Prigoriile, etc.
Familia Alcedinidae -- Pescăruşii verzi
Familia Brachypteraciidae
Familia Coraciidae -- Dumbrăvencile
Familia Leptosomidae
Familia Meropidae -- Prigoriile
Familia Momotidae – Dumbrăvencile cu ciocul dinţat
Familia Todidae -- Păsările cu ciocul lat
20. Ordinul Upupiformes - Pupezele
Familia Phoeniculidae
Familia Upupidae -- Pupezele
21. Ordinul Bucerotiformes
Familia Bucerotidae -- Păsările-rinocer-bicorn
Familia Bucorvidae -- Păsările-rinocer-unicorn
22. Ordinul Passeriformes -- passereaux, Perching Birds
Familia Acanthisittidae
Familia Aegithalidae -- piţigoii codaţi
Familia Alaudidae -- Ciocârliile
Familia Bombycillidae -- Mătăsarii
Familia Callaeatidae
Familia Cardinalidae
Familia Certhiidae -- Cojoaicele
Familia Cinclidae -- Mierlele de apă
Familia Cisticolidae --
Familia Climacteridae
Familia Conopophagidae – Mâncătorii de ţânţari
Familia Corvidae -- Ciori, corbi, coţofene, gaiţe
Familia Eurylaimidae -- Păsările cioc-larg
Familia Formicariidae -- Păsările-furnicari
Familia Fringillidae -- Fringilidele
Familia Furnariidae -- Păsările olar
Familia Hirundinidae -- Rândunici, Lăstuni
Familia Hypocolidae
26
Familia Incerta_sedis (specii cu statut incert)
Familia Irenidae -- Ursitoarele
Familia Laniidae -- Sfranciocii
Familia Maluridae
Familia Melanocharitidae
Familia Meliphagidae -- Mâncătoarele de miere
Familia Menuridae – Păsările Liră
Familia Monarchidae
Familia Muscicapidae -- Muscarii Lumii Vechi
Familia Nectariniidae -- Sugătoarele de nectar
Familia Orthonychidae
Familia Pachycephalidae -- Fluierătorii
Familia Paramythiidae
Familia Pardalotidae
Familia Paridae -- Piţigoii
Familia Passeridae -- Vrăbii
Familia Petroicidae
Familia Peucedramidae
Familia Philepittidae -- Sturzii madagascarieni
Familia Picathartidae -- Ciorile chele
Familia Pittidae -- Sturzii multicolori
Familia Pomatostomidae
Familia Ptilonorhynchidae -- Păsările grădinar
Familia Pycnonotidae -- Păsările cu păr
Familia Regulidae -- auşeii
Familia Rhinocryptidae
Familia Rhipiduridae
Familia Sittidae -- Scorţarii
Familia Sturnidae -- Graurii
Familia Sylviidae -- Silviile
Familia Thamnophilidae
Familia Timaliidae -- Sturzii flecăritori
Familia Tyrannidae -- Păsările tirani, tyrans gobe-mouches, Muscarii tirani
Familia Vireonidae -- Sfranciocii americani
27
Familia Zosteropidae -- Ochi-albi (păsările cu ochelari)
Familia Oscines
Familia Tyranni
28
Capitolul II. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PĂSĂRILOR
29
(a) IPOTEZA ORIGINII PĂSĂRILR DIN REPTILELE „TECODONTE”, SAU
IPOTEZA LUI HEILMANN
Una din cele mai vechi şi mai populare ipoteze ale originii păsărilor a fost
aceea că păsările au evoluat din „Pseudosuchieni”. Aceştia cuprind grupul de bază în
interiorul grupului archosaurilor, „tecodonţi” (adică cu dinţii înfipţi în alveole dentare)
din care se presupune că au evoluat toţi ceilalţi archosaurieni, inclusiv păsările.
Această ipoteză a fost principalul rival al ipotezei originii dinosauriene pe parcursul
secolului XX.
Ipoteza originii tecodonte a fost propusă prin două obiecţii principale la
teoria dinosauriană.
Prima obiecţie se referea la faptul că „dinosaurii” erau fie prea specializaţi
morfologic, fie prea recenţi din punct de vedere stratigrafic pentru a da naştere
păsărilor. Această primă obiecţie subliniază lipsa nodurilor evolutive filogenetice
dintre păsări şi dinosauri, dar ignoră abundenţa dovezilor care susţin originea
comună.
A doua obiecţie susţinea că similarităţile dintre dinozauri şi păsări pot fi puse
pe seama legii convergenţei şi a adaptării treptate la aceleaşi condiţii de mediu.
Pe la începutul secolului XX ca o alternativă aparentă la ipoteza originii
dinosauriene, ipoteza originii tecodonte, a devenit o teorie la modă şi acceptând
acest principiu a cerut acceptarea argumentului convergenţei în evoluţie.
Cele două obiecţii au stabilit stadiul acceptării ipotezei originii tecodonte, dar
accepţia acestei idei s-a născut odată cu descrierea unuia din cei mai timpurii şi mai
generalizaţi archosauri, Euparkeria capensis, Broom (1913) şi Heillman (1926), deci
având un archosaurian care era atât de vechi şi primitiv încât ar fi permis evoluţia
păsărilor dintr-un astfel de stadiu archosaurian fără a se trece prin stadiul de
dinosaurieni (Figura 1).
In realitate păsările sunt atât de înrudite cu dinosaurienii, încât ne putem
aştepta să se găsească dovezi că toţi dinozaurii împart strămoşi comuni mai recenţi
(unul cu altul) decât oricare dintre ei cu păsările (Gauthier 1986).
30
Figura 1 - Craniul de Euparkeria capensis (Pseudosuchia) (după Ewer, 1965; modificat): an, angular;
ar, articular; d, dentar; fpo, fosă preorbitală; fr, frontal; fti, fosă temporală inferioară; fts, fosă temporală
superioară; j, jugal; mx, maxilar; na, nazal; p, pătrat; pa, parietal; pf, prefrontal; pj, pătratojugal; pmx,
premaxilar; po, postorbital; sa, supraangular; sc, scvamosal.
31
„Thecodontia“. Din perspectivă filogenetică „Thecodontia” şi Archosauria sînt
descrise de aceleaşi sinapomorfii. De aceea aceşti taxoni sînt redundanţi şi atunci
când se afirmă că păsările au evoluat din „Thecodonti” aceasta este o simplă
repetare a faptului că păsările sînt Archosaurieni.
Afirmaţia că păsările sînt archosaurieni ar putea fi privită ca o inexactitate prin
care păsările nu sînt mult mai apropiate faţă de crocodili, pterosaurieni, „ornithischia”
sau oricare alt grup monofiletic în cadrul archosaurienilor fosili. (Gauthier, 1986).
Tarsitano şi Hecht (1980), susţin că păsările derivă din „thecodonti evoluaţi”
lipsiţi de armură dermică şi care prezentau articulaţia gleznei asemănătoare cu cea a
păsărilor. Acest caracter este de fapt atribuit lui Lagosuchus, pterosaurilor şi altor
dinosaurieni incluzînd şi păsările. Acest lucru ar fi putut stabili că „thecodonţii” sînt un
grup parafiletic, păsările făcînd parte din grupul Archosaurilor mesotarsali şi fără
armură dermică.
In concluzie, pentru că ipoteza „tecodonţilor” ancestrali este foarte redundantă
şi propune un grup parafiletic ca strămoş comun, Gauthier (1986), o consideră o
diversiune şi recomandă ignorarea sa.
Conform lui Desmond (1975, 1979, 1984), Owen (1841) folosind cele trei
criterii ale lui Jean Baptiste Lamarck, organizaţia nervoasă, respiratorie şi vasculară
argumenta că dinosaurii ca şi păsările şi mamiferele „urcă pe cea mai înaltă scară
fiziologică a naturii”. Owen a fost probabil condus către o asemenea concluzie de
insuficientele rămăşiţe ale celor trei dinozauri cunoscuţi până atunci. Owen a
argumentat că „tipul reptilian” a atins demult apexul maxim evolutiv prin atingerea
stadiului dinosaurian şi ulterior a „degenerat într-un trist roi de şopârle” (Desmond,
1984).
Ipoteza lui Owen a fost recent reluată de Gardiner (1982), care a intenţionat să
descopere înrudirile dintre „variatele grupe de tetrapode actuale”, potrivit modelului
caracterelor derivate. Gardiner a strâns apomorfiile dintre mamifere şi păsări, care
lipsesc la alte amniote extincte, ipoteza sa conducând dovezile într-un context
filogenetic explicit.
32
Cu toate eforturile sale Gardiner nu a reuşit să descopere decât patru
apomorfii prezentate de mamifere şi păsări: forma inimii, arcul aortic, condilul
occipital şi modelul ferestrei temporale (Gauthier,1986).
33
Cu posibila excepţie a caracterului “foramen aerosum”, cel puţin unele din
sinusurile pneumatice ale craniului şi caracterele relatate de formă a dintelui şi
implantare a sa, nu par să fi fost prezente la archosaurienii ancestrali mezozoici.
S-a observat un “foramen aerosum” la unii carnosauri theropozi, Tyranosaurus
şi Albertosaurus, deci la dinosaurieni, într-o formă esenţial identică cu cea a păsărilor
existente (şi nu ca cea a crocodilienilor). Alţi archosauri au fost semnalaţi ca avînd un
“foramen aerosum” asemănător cu al crocodilienilor. De exemplu, Welenhafer (1985)
a semnalat la pterosauri, iar J. Clark a observat această structură la archosaurul
arhaic Euparkeria. Distribuţia acestui caracter printre archosaurienii primitivi indică că
poate fi o trăsătură ancestrală.
Martin (1983) notează că “fenestra pseudorotundum” la păsări şi crocodili
poate fi distinsă în dezvoltarea noilor forme analoage structurilor care au evoluat
independent la mamifere pe de o parte şi la reptilele squamate (şerpi, şopârle) pe de
altă parte.
Identificarea “fenestrei pseudorotundum” la fosile este complicată de absenţa
părţilor moi şi a dovezilor dezvoltării acesteia şi se poate doar sugera din oasele
craniului şi amprenta internă. Din păcate, există doar câteva cutii craniene păstrate
într-un mod care poate furniza neîndoielnice dovezi privind prezenţa sau absenţa sa
între archosaurieni.
Potrivit lui Walker (1977) “fenestra pseudorotundum” este absentă la rudele
extincte ale crocodilomorfilor, aetosauri şi parasuchieni, deci această “fosă” pare să
fie absentă la archosaaurii ancestrali. Raath şi Walker au identificat o “fenestra
pseudorotundum” la theropodul Syntarsus.
Această structură, de asemenea, pare să fie prezentă la un dinosaur carnivor
Acrocanthosaurus, deşi s-a menţionat absenţa sa la carnosaurul Tyranosaurus
(Whetstone şi Martin, 1981). Witmer a examinat de asemenea Tyranosaurus şi a
concluzionat că “fenestra pseudorotundum” este prezentă şi la această specie.
Fenestra pseudorotundum, a fost de asemenea semnalată la teropodele
troodontide, ornitomimide şi caenagnatidae. Fiecare dintre ele pare să fie mai
apropiat de păsări decât alte grupe de dinosauri cum sunt genurile Syntarsus-
Diplophosaurus sau carnosaurii.
34
(d) IPOTEZA ORIGINII DINOSAURIENE, IPOTEZA LUI THOMAS
HUXLEY
Ipoteza dinosauriană a lui Huxley a avut rădăcinile în teoria lui Ernst Haeckel
(1866), care considera păsările ca fiind la origine „reptiliene”, în lucrările sale
timpurii, Huxley arătând că păsările au evoluat din „reptile sauropside”.
Thomas Huxley (1868, 1870,a,b) citează 35 de caractere ca dovezi ale
afinităţilor dintre reptilele dinosauriene şi păsări. Dintre aceste caractere, în lumina
cunoştinţelor actuale numai 17 suportă o examinare critică:
scheletul este gol pe interior şi uşor constituit.
vertebrele cervicale sunt alungite.
există mai mult de două vertebre sacrale.
scapula este alungită şi îngustă.
coracoidul este scurt şi rotunjit.
illiumul este alungit antero-posterior.
acetabulum este acoperit deasupra de un contrafort al illiumului.
contribuţia osului ilium la acetabulum este mai mult sau mai puţin
înlocuită de membrane.
ischiumul şi pubisul sunt mult alungite.
femurul are un trohanter anterior puternic.
femurul prezintă o creastă pe faţa ventrală a condilului extern, care
trece printre fibulă şi tibie.
capătul proximal al tibiei prezintă anterior o creastă puternică care este
înclinată exterior sau către faţa fibulară.
există o creastă pe partea laterală a capătului proximal al tibiei, pentru
articularea fibulei.
tibia prezintă o fosă distală pentru articularea procesului ascendent al
astragalului.
fibula este firavă în comparaţie cu tibia, iar capătul ei distal este mult
mai mic decât cel proximal.
astragalul este turtit, articulaţia sa cu tibia fiind concavă proximal şi
având o suprafaţă distală convexă, asemănătoare unui scripete.
35
Inegalitatea dintre fibulă şi tibie este reflectată în astragalus, care este
mult mai lărgit decât calcaneul.
astragalul se conectează mai mult sau mai puţin strâns de tibie printr-
un proces ascendent.
36
Figura 2 - Scheletul autopodului, centurii scapulare (stânga) şi centurii pelviene (dreapta) la
Archaeopteryx litographica (din Gauthier, 1986): cor, coracoid; sc, scapula; il, ilium; isc, ischium; pub,
pubis.
Figura 3 - Craniul de Archaeopteryx litographica: an, angular; ar, articular; d, dentar; fpo, fosă
preorbitală; fr, frontal; fti, fosă temporală inferioară; j, jugal; l, lacrimal; mx, maxilar; na, nazal; p, pătrat;
pa, parietal; pf, prefrontal; pj, pătratojugal; pmx, premaxilar; po, postorbital; pof, postfrontal; pt,
pterigoid; sa, supraangular; sc, scvamosal. (după Ostrom, 1976; modificat)
37
Figura 4 - Scheletul autopodului pelvian stîng în vedere dorsală la Archaeopteryx litographica (stânga),
(după Ostrom, 1976) şi Euparkeria capensis (dreapta) (după Cruickshank, 1979): ts, tarsiene; mts,
metatarsiene; fa, falange.
38
- apar patru ordine noi şi 16 familii actuale: Diomedeidae,
Procellariidae, Sullidae, Podicipedidae, Ciconiidae, Aramidae,
Charadriidae, Recurvirostridae, Burhinidae, Meleagridae,
OLIGOCEN
Columbidae, Psittacidae, Alcedinidae, Caprimulgidae, Sylviidae şi
Ploceidae.
- apar primii reprezentanţi ai unor genuri actuale: Sulla, Pelecanus,
Puffinus, Podiceps, Gavia, Anas, Lanius etc.
- Apar păsările din America de Sud Phororhacos, Brontornis;
Andrewsornis
- apar strămoşii majorităţii grupelor actuale. Dintre familiile actuale
apar speciile din familiile: Spheniscidae, Pelecanidae, Alcidae,
Gaviidae, Ardeidae, Treskiornithidae, Rallidae, Gruidae,
EOCEN
39
Figura 5 – Schema originii şi evoluţiei păsărilor
40
Sectiunea .3 DIVERSITATEA AVIFAUNEI ACTUALE ŞI
FOSILE A PĂMÂNTULUI
Ordinul Archaeopterygiformes
41
Figura 6 - Archaeopteryx litographica
42
Figura 7 - Hesperonis sp.
Ordinul Ichthyornithiformes
43
Figura 8 - Ichthyornis sp.
44
Figura 9 – Aspect general al scheletului de Ichthyornis sp (stânga) şi Hesperornis sp. (dreapta) (după
Marsh, din Sahl, 1974)
Ordinul Diatrymiformes
Diatryma sp. cunoscută din Eocenul Americii de Nord, atingea o
înălţime de peste 3 m. Prezenta aripi reduse, picioare puternice, craniu
neobişnuit de mare, înzestrat cu un cioc foarte puternic (Figura 10). Era o
specie de pasăre carnivoră, alergătoare, cu aripile atrofiate. Trăia în terenuri
deşertice (preerii) şi era consumatorul terţiar dominant al habitatelor eocene,
vânând toate speciile de erbivore, inclusiv elefanţii contemporani şi concurând
cu marile felide carnivore, contemporane lor (Smilodon).
Phororhacos sp. era o pasăre carnivoră de mari dimensiuni (3m),
contemporană cu Diatryma. Trăia în America de Sud, Patagonia, care era în
Eocen – Oligocen o insulă, izolată de America de Nord prin canalul Panama.
Astăzi istmul Panama uneşte cele 2 Americi.
45
Figura 10 – Aspect general al scheletului de Diatryma sp.
Ordinul Sphenisciformes
Pachidyptes ponderosus, descris din Eocenul târziu al Noii Zeelande,
este un reprezentant similar din punct de vedere structural cu formele actuale
de pinguini, având aripile transformate în înotătoare. Se remarcă o dezvoltare
puternică a extremităţii proximale a humerusului membrului anterior pentru
realizarea unei aripi înotătoare eficiente pentru vâslit.
Ordinul Procellariformes
Calonectris diomedea (albatros fosil), a fost descris în jurul Mării
Mediterane şi malul european al Oceanului Atlantic. Într-o peşteră din sudul
Ţarii Galilor au fost găsite rămăşiţe de adulţi şi pui datând de aproximativ
100.000 de ani.
Ordinul Gruiformes
Phorushacus inflatus (cocorul uriaş) atingea o talie de 1,5 m. Specia
a fost descrisă din Oligocenul Americii de Sud, unde a evoluat şi a devenit
prădătorul dominant. A dispărut spre sfârşitul Pliocenului.
46
(b) SPECII DE PĂSĂRI DISPĂRUTE ÎN TIMPURI RECENTE
Ordinul Sphenisciformes
Alca impennis – pinguinul mare (Figura 11), singura specie de emisfera
nordică inaptă de zbor, a fost o pradă uşoară, pinguinul mare dispărând în secolul
XX, datorită „handicapului său” şi avidităţii omului. A fost răspândit în nordul extrem,
Insulele Britanice, coastele Norvegiei, coastele Labradorului şi Terra Nova, Coastele
Sudice ale Groenlandei.
Vânătoarea masivă de la începutul secolului al XX-lea, pentru carnea sa
comestibilă şi pentru pene şi o erupţie vulcanică submarină care în 1830 a afectat
una din micile insule ale Islandei, folosită ca loc de reproducere, au dus la decimarea
speciei. În primele zile ale lunii iunie 1844, a fost ucis ultimul cuplu de pinguin mare,
iar cuibul distrus. Astăzi în diverse muzee din întreaga lume se mai păstrează
aproximativ o sută de exemplare naturalizate şi 70 de ouă. Tot în perioada anilor
1840, în sudul Groenlandei, în zona costieră s-a semnalat ultimul cârd înotând,
format din circa 17 exemplare.
47
Ordinul Columbiformes
Ectopistes migratorius – porumbelul migrator, în trecut foarte răspândit în
America de Nord, din Golful Hudson, până în Golful Mexic şi de la Munţii Stâncoşi
până la coasta de est. La sfârşitul secolului XIX efectivul s-a micşorat drastic din
cauza vânării intense şi a faptului că specia depunea un singur ou. Ultimul exemplar
a murit la 1 septembrie 1916, în Grădina Zoologică din Cincinnati (Ohio).
Raphus cucullatus – pasărea Dodo, (Figura 12), specie endemică pentru
insulele Mauritius, atingea 23 kg greutate. A fost descoperită în anul 1507, fiind una
din cele trei specii de păsări imense şi incapabile de zbor care au trăit în insulele
Mascarene, în estul Madagascarului. Nefiind capabilă de zbor singurul mijloc de
apărare prin care s-ar fi putut apăra în faţa pisicilor, porcilor şi şobolanilor, şi implicit a
vânării de către om pasărea Dodo a fost exterminată în mai puţin de 200 de ani de la
descoperirea sa. Ultimul exemplar al speciei a fost semnalat în anul 1681.
Ordinul. Aepyornithiformes
Aepyornis sp. – pasărea elefant, sau „struţul gigant” (Figura 13), Specie
endemică pentru insula Madagascar. Reprezentanţii săi atingeau înălţimi de 3 metri
iar ouăle găsite în plajele insulei aveau un volum de 10-12 l şi o circumferinţă de
aproape 1 metru. A dispărut pe la începutul evului mediu, sec. XVII, probabil datorită
vânării sale intense practicate de către om.
48
Figura 13 - Aepyornis sp. –pasărea elefant, comparaţie cu talia unui om (din Rev. National
Geographic)
Ordinul Dinornithiformes
Dinornis ingens – pasărea Moa (Figura 14), a trăit în insulele Noua
Zeelandă, păsările fiind numite şi „struţii teribili”. Cele mai mari specii ale genului
Dinornis atingeau 4 metri înălţime şi aveau volumul oului de 6-8 litri. Păsările
atingeau o greutate de aproximativ 500 kg. Aceste specii endemice pentru Noua
Zeelandă, au supravieţuit până în timpuri recente, dispariţia lor fiind datorată mai ales
vânării intense realizate de către om. In turbăriile din Noua Zeelandă s-au găsit
exemplare foarte bine conservate, la care s-a putut analiza şi conţinutul stomacal. A
dispărut pe la începutul secolului XVII, pe atunci nefiind dezvoltată în nici o ţară din
lume concepţia salvării speciilor rare, vulnerabile sau ameninţate cu dispariţia.
49
Figura 14 - Dinornis ingens, pasarea Moa (din Rev. National Geographic)
50
Capitolul III. ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A
PĂSĂRILOR
51
foarte mică iar informaţiile aduse de analizatorul olfactiv, gustativ şi auditiv nu puteau
constitui o şansă reală pentru supravieţuirea dinosaurienilor de talie mică.
Rolul de arbitru sau de factor de selecţie atunci ca şi acum l-a avut mediul.
Selecţia naturală a acţionat prin mediul specific habitatelor forestiere complexe cu o
mare biodiversitate vegetală şi animală.
În aceste condiţii soarta dinosaurienilor mici părea pecetluită – erau în general
permanent în postura de victime cu şanse mici de supravieţuire. Ce s-a întâmplat
atunci?
A apărut marele salt evolutiv. Presiunea selectivă a acţionat în sens centrifug
favorizând indivizii şi speciile agile capabile de căţărat şi sărit din arbore în arbore în
prima etapă (Proavis) iar în cea de-a doua etapă dezvoltarea penajului apărut deja
şa dinozaurii forestieri de pe continentul Mu, mai ales la nivelul membrelor anterioare
care vor deveni aripi (remigele primare autopodale, apoi cele secundare ulnare şi în
fine şi cele humerale cu rol de planare).
Pe continentul Mu ploua foarte des. Unii paleontologi cred că era ca şi în
perioada carboniferă din Era Paleozoică, când ploile erau atât de intense încât ceaţa
permanentă nu perimtea ca să lumineze soarele direct suprafaţa solului. Deci
animalele dominante (dinosaurii tereştrii), după un climat cald şi semiarid din triasic
se confruntau în jurasicul de pe continentul Mu cu ploi permanente şi, probabil,
tremurau de frig pentru că erau mereu uzi. După datele paleontologice recente oferite
de paleontologi chinezi, acestea au fost condiţiile şi, implicit factorii care au dus la
apariţia penei şi a penajului cu rol de izolator termic al corpului şi, e posibil ca aşa să
fi apărut în alt loc şi în alt timp şi la mamifere un alt tip de înveliş protector termic
(blana, probabil tot în jurasic, la mamiferele mezozoice).
Unele specii mici de dinosaurieni saurischieni capabili de căţărat şi sărit şi mai
apoi de zbor activ continuu au generat şi perfecţionat structura anatomică de
dinosaur zburător cu pene, adică cea de pasăre. Dar, în zbor, frecarea cu aerul este
intensă, curenţii de convecţie superficiali de aer tinzând să răcească mereu corpul.
Penajul, apărut iniţial cu rol de protecţie termică contra ploii şi-a câştigat o nouă
funcţie, cu rol de păstrare a căldurii în corp în timpul zborului când curenţii de
convecţie tind să răcească rapid corpul. Mai mult, penajul dezvoltat cheratinizat şi
lucios şi unsuros reduce frecarea cu aerul la fel ca şi fuselajul fin din duraluminiu
lustruit al avioanelor IAR, reduce pierderile de căldură şi, în acest fel pasărea poate
52
zbura mai mult cheltuind multă energie mecanică pentru asigurarea unui zbor activ
ramat.
Pana, ca structură anatomică a evoluat răspunzând acestei multitudini
de necesităţi anatomice şi fiziologice ale păsărilor, ajungându-se la tipuri diferite de
pene, cu funcţii diferite, toate în slujba supravieţuirii sau realizării funcţiei principale a
speciei şi anume cea de autoconservare.
53
Figura 15 – Formarea penelor: A – stadiul iniţial de formare al papilei germinative; B – stadiul formării
mugurelui, papila dermică este formată din pulpă şi vase de sânge, toate temporare. Epiderma stă la
originea dezvoltării penei.
54
cupe, care aparent intră una în alta. Aceste formaţiuni sunt numite calotele pulpei
interne şi sunt formate dintr-un acoperiş şi un perete lateral ce aderă la calamus.
55
Figura 17 – Dezvoltarea generală a penelor de contur, (după Pettingill, 1985)
Rahisul este partea cea mai lungă a axei penei pe care se prind barbele.
Rahisul porneşte de la ombilicul superior al calamusului până la vârful penei. In
secţiune transversală, rahisul apare pătrat: la exterior are cortexul subţire şi
transparent şi în interior măduva, conţinând ţesut medular tare şi opac. Suprafaţa
ventrală a rahisului prezintă un şanţ longitudinal mărginit de două creste. Rahisul,
presat lateral este flexibil şi elastic, iar dorso-ventral el este destul de rigid. In interior
rahisul prezintă un perete (septum) medular între partea dorsală şi cea ventrală.
Acest septum precum şi scobitura longitudinală de pe partea ventrală conferă penei
de zbor flexibilitatea şi tăria de a acţiona ca o foaie elastică şi uşoară. Acest septum
nu este prezent la penele de contur ale corpului.
56
Lamele se găsesc situate pe laturile rahisului, ca două foiţe flexibile. Lama
externă este alcătuită dintr-o serie de ramuri înguste, aşezate paralel, oblic, cu un
capăt pe rahis şi cu celălalt capăt liber, înclinat către partea distală a penei. Partea
proximală a fiecărei pene este mai degrabă pufoasă.
Figura 18 – Pană de zbor de Columba livia – porumbelul de stâncă, şi secţiune longitudinală prin axul
penei, (după Pettingill, 1985)
Barbele, sunt ramurile care compun cele două lame. Fiecare barbă are un ax
principal numit ramus, care are o formă aproximativ de virgulă în secţiune
transversală. Faţa dorsală, vârful virgulei este mai mult sau mai puţin rotunjită, două
laturi sunt compresate cu o latură orientată către vârful penei, mai turtite sau chiar
concave, fată de latura opusă, care este întotdeauna convexă; ventral, cele două
57
laturi se întâlnesc pentru a forma o creastă. Barbele de pe lama externă sunt mai
scurte şi mai subţiri decât cele de pe lama internă şi pornesc pe rahis sub un unghi
ascuţit.
Hiporahisul este a doua axă a penei numită şi axa secundară care se
ramifică din rahis la nivelul ombilicului superior. Hiporahisul la porumbel lipseşte. La
speciile la care este prezent se află pe faţa ventrală a penei, la locul unde calamusul
se continuă cu rahisul. Hiporahisul este format dintr-un rahis, din barbe şi barbule,
dar cu aspect pufos. La struţii australieni, hiporahisul nu este pufos şi are aceeaşi
mărime ca şi pana. De obicei, hiporahisul este mult mai redus, mai ales la penele
mari ale aripilor şi ale cozii.
Barbulele (Figura 22). Fiecare barbă poartă de o parte şi de alta a sa nişte
ramuri numite barbule. Barbulele proximale, (acelea de pe latura proximală) au o
bază (tulpină) cu marginea dorsală curbată ca o bordură. Câteva din elementele
externe ale acestei tulpini poartă ventral nişte dinţişori. Penelul (vârful barbulei)
poartă barbicele mai mici numite cili (Figura 15).
Barbulele distale, cele de pe latura distală a ramusului au o tulpină (bază) la
care marginea dorsală este subţiată dar nu este încovoiată. Dinţii acestora sunt mai
complicaţi decât cei de pe barbulele proximale. Partea lor distinctivă o reprezintă
barbicelele lungi cu vârfurile încârligate, aşezate pe latura ventrală a elementelor
interne ale penelului. Dincolo de aceste cârlige se găsesc cili dorsali şi cili ventrali,
care sunt mai mari şi mai numeroşi decât cei ai penelului barbulelor proximale.
Din punct de vedere funcţional, barbulele distale de pe o barbă se
încrucişează cu una până la patru barbule proximale de pe următoarea barbă
aşezată mai sus; cârligele de pe o barbulă se prind de bordura dorsală a celeilalte
barbule. Alte barbicele menţin un spaţiu între barbule şi susţin cârligele pentru a nu
aluneca afară din bordură. Acest aranjament creează un mecanism flexibil, puternic
ce ţine barbele împreună. Penelul în lungul, sau are nişte noduri şi în ansamblu are
aspectul unui baston de bambus. (Figura 19).
58
Figura 19 – Pana de zbor - calamusul şi capătul proximal al rahisului, vedere oblică, (după Pettingill,
1985)
Figura 20 – Două barbe alăturate şi angrenarea barbulelor proximale şi distale, (după Pettingill, 1985)
59
Figura 21 – Vedere mărită a unui nod şi o barbulă întreagă, (după Pettingill, 1985)
Figura 22 - Schemă care ilustrează relaţia dintre barbulele proximale şi distale (după Sick): 1 – barbe;
2 – lamela bazală a unei barbe distale; 3 – barbule proximale; 4 – pennula barbulelor lise; 5 – dinte
ventral; 6 – hamuli.
60
(c) PRINCIPALELE TIPURI DE PENE
Penele de contur (pennae) alcătuiesc penajul propriu-zis al păsărilor, fiind
variate atât ca formă cât şi ca dimensiuni, deşi toate provin dintr-o modificare a penei
propriu-zise. Ele se împart în pene tari: remige (penele mari ale aripii), rectrice
(penele codale) şi tectrice, penele mici sau moi, ce alcătuiesc penele corpului ca şi
cele ornamentale.
Remigele (Figura 23), denumite astfel datorită funcţiei lor analoge ramelor de
vâslit, sunt pene de înaltă specializare, servind zborului. Rahisul lor prezintă în
general o adâncitură în formă de jgheab de-a lungul părţii ventrale, iar lamele externe
sunt de regulă mai înguste decât cele interne. Barbele lamei externe se inseră
deseori de-a lungul rahisului sub un unghi mai ascuţit decât cele ale lamei interne.
Ca şi la celelalte pene de contur, baza remigelor este pufoasă.
Rectricele servesc drept cârmă în timpul zborului cât şi la menţinerea
echilibrului în mers.
Tectricele (fulgii) sunt penele care formează îmbrăcămintea corpului. Baza
tuturor tectricelor este pufoasă, având barbele şi barbulele libere, lamele pufoase
putând trece insensibil la lame cu barbe si barbule, dar în genere separaţia se face
distinct. Barbicelele sunt foarte reduse sau chiar lipsesc. Tectricele sunt singurele
pene care posedă deseori hiporahis. Acesta este un vexil secundar al penei care se
desface de la nivelul ombilicului superior al calamusului şi are forme variate. De
regulă, este în întregime pufos, cu toate că are rahis, barbe, barbule, ca şi rahisul
principal . Cea mai comună formă prezintă un ax scurt cu barbe divergente şi lungi.
La Tetrao şi Lyrurus, hiporahisul atinge un grad înalt de dezvoltare, axul măsurând
deseori trei sferturi din lungimea tectricei. La speciile din ordinul Passeriformes, din
contră, el este foarte scurt, având doar câteva barbe rudimentare în apropierea bazei
rahisului, urmate de 4—8 barbe libere foarte lungi, care sunt în întregime separate
unele de altele.
Tectricele sau penele de acoperire ale corpului contribuie la menţinerea
homotermiei corpului cu cheltuieli energetice minime şi acestea se pot modifica
uneori în pene ornamentale, foarte variate ca formă şi colorit. La unele specii sunt fie
simple moţuri crescute pe cap, (Galerida), fie învelitori alare în lanţetă (Anatinae),
sau alungiri ale rahisului (Casmetornis), sau sunt pene fără barbule asemănătoare
unui puf, formînd gulere (Gyps fulvus – vulturul pleşuv sur), sau fără barbe, uneori pe
61
o mare lungime a rahisului (Cicinnurus), fie prin separarea lamelor, pene ce cresc pe
cap şi piept (Fam. Ardeidae), se găsesc plasate sub aripi (speciile din Fam.
Paradiseidae etc), pe umeri, crosele (Kgreita etc), supracaudale (I) (M emir a, Pavo
ele).
Unele păsări posedă pene adaptate la funcţii speciale, care au aparenţa
perilor rigizi, numite pene setiforme şi vibrise. Penele setiforme sînt pene rigide, cu
barbe tari, foarte scurte, netede si rare, cu barbule rudimentare, ce cresc la baza
ciocului, acoperind de regulă nările (Fam. Corvidae). Vibrisele au rahisul fără barbe,
în formă de fire lungi (ca perii) ce cresc fie la păsările insectivore de ambele părţi ale
comisurii ciocului, ca să reţină prada (unele specii de Passeriformes, Ord.
Strigiformes, Ord. Caprimulgiforme etc), fie sub cioc ca un smoc (Gypaetus barbatus
- zăganul), fie pe labe (Aegolius), fie ca gene foarte mici sau lungi (unele păsări
răpitoare de zi din Fam. Accipitridae etc), fie ca vibrise divergente (genurile Buteo,
Accipiter etc), acesta din urmă fiind acoperit încă la bază de vibrise divergente.
Puful apare pe corpul puiului încă în stare embrionară, sub formă, de papile
dermice acoperite de epidermă, care se alungesc şi se îndreaptă cu vârful spre
partea posterioară a corpului. Acestea sunt dispuse regulat, ca nişte solzi, amintind
de solzii reptilelor, din care de fapt păsările derivă din punct de vedere filogenetic.
Baza papilei, când aceasta atinge o anumită lungime, se adânceşte în piele,
formând în jurul ei o teacă de epidermă (folicul). Prin proliferarea inegală a celulelor
stratului bazal din epiderma care o acoperă se formează mai multe cute aşezate în
lungul papilei, care mai târziu se cornifică şi prin destrămarea păturii (tecii) cornoase
care le acoperă, rămân libere şi se desprind una de alta, formând barbele pufului.
Puful, sau penele de încălzire (plumae), este alcătuit din pene pufoase şi puful
propriu-zis, având rolul unui strat termoizolator.
Puii păsărilor, înainte de a îmbrăca penajul definitiv, sunt acoperiţi de puf.
Acesta este cu atât mai dezvoltat cu cît puiul are nevoie să fie mai mult ocrotit. Astfel,
păsările răpitoare ca şi păsările nidifuge (galinacee, palmipede etc), care-şi
construiesc cuiburi rudimentare, au puii acoperiţi de un strat de puf mai gros şi mai
călduros decât păsările nidicole (Ord. Passeriformes etc), ale căror cuiburi sînt în
general bine clădite, cu un culcuş de muşchi, lână, păr sau pene, puii lor fiind
aproape golaşi.
Puful este alcătuit din pene mici denumite penule, care cresc fie în pterii sau
apterii, fie în ambele, în acelaşi timp. Rahisul acestor pene este scurt şi niciodată
62
bine dezvoltat. Barbele sînt foarte lungi şi fine, ieşind deseori toate dintr-o bază
comună, în loc să crească de-a lungul rahisului. Unele dintre aceste rahisuri sunt
deseori despărţite la bază în ramuri foarte lungi, ale căror barbule sînt compuse dintr-
un ax fără apendice sau numai cu mici vârfuri laterale numite barbe pufoase.
Puful embrionar (neoptil) este alcătuit din tufe de barbe fără rahis care cresc
pe aceeaşi papilă şi formează penajul pufos ce acoperă corpul puilor.
La unele grupe de păsări (Ord. Strigiformes – păsări răpitoare de noapte,
Gruidae – cocorii, etc.) se observă un al doilea penaj (mezoptil), care este compus
din barbe fără rahis ce urmează primelor barbe, care sînt mai complicate şi mai puţin
primitive decât acesta. La păsările adulte, neoptilul este înlocuit prin teleoptil, care
este întotdeauna acoperit de penele de contur.
Puful neoptil nu cade prin năpârlire, ca să poată să fie înlocuit prin cel teleoptil,
ci pe măsura dezvoltării puiului primul puf este înlocuit în creştere prin următorul
(Falco, Buteo). Aceste două stadii sînt distincte şi limita dintre ele este în genere
reprezentată prin apariţia unui rahis neoptilian.
Unele păsări posedă pe anumite regiuni (Figurile 24, 25) bine determinate ale
corpului tufe de puf fără rahis, ale căror barbe par a creşte continuu, aşa cum creşte
părul mamiferelor, pe măsură ce extremitatea liberă se uzează.
Aceste tufe sînt abundent acoperite de un praf unsuros, provenit din
fărâmiţarea penelor, care este compus din cheratină impermeabilă la apă şi
formează plăci de puf pudrant (Circus, Elanus etc). La aceste păsări, plăcile sunt
amestecate cu celelalte pene din penaj, în timp ce la Ardeidae şi Gruidae sunt mai
dezvoltate şi bine delimitate, astfel că se găsesc două şi chiar trei plăci pectorale şi
două coxale. Prin creşterea lor continuă, barbele pufului aduc neîncetat noi elemente
grase, care amestecate cu produsul provenit din fărâmiţarea barbelor formează
peliculele ceroase atât de abundente în regiunile pufului pudrant. Funcţia acestui puf
pudrant este comparabilă cu cea a glandei uropigiene, înlocuind-o la păsările la care
aceasta lipseşte.
Filopenele sau filoplumele sunt pene degenerate, filiforme, minuscule, în
formă de peri, ce nu trebuie însă confundate cu vibrisele. Ele se nasc la baza penelor
de contur şi sînt formate dintr-un ax firav, nediferenţiat în calamus şi rahis, care nu
poartă decât câteva barbute aşezate la vârful lor ascuţit sau, uneori acestea lipsesc.
De regulă, abia se văd cu ochiul liber, în afară de cele ce se găsesc la Phalacrocorax
(cormoran).
63
Pteriloza
Penajul, deşi acoperă de obicei întreg corpul păsării, nu creşte uniform pe
toată suprafaţa lui, decât la struţi, casuari, pinguini etc. Foliculii peniferi sunt
repartizaţi într-o anumită ordine, formând benzi numite pterii, despărţite între ele de
benzi pe care nu cresc pene, denumite apterii. Răspândirea pteriilor şi apteriilor
diferă în funcţie de specie. Cu toate că dispoziţia lor este foarte variată, anumite
benzi au poziţii constante:
64
Figura 23 – Comparaţie între aripa la porumbel şi aripa la lăstun
Coloritul penajului. Pielea păsărilor este uneori viu colorată, cum este cazul
porţiunilor golaşe de pe capul sau gâtul unor specii (Casuarius etc), pielea cu lobii şi
diverticulii mai mult sau mai puţin cărnoşi purtaţi de masculi în perioada de
reproducere (Gallus - găină, Meleagris - curcan etc), podoteca păsărilor răpitoare
(Falco - şoim) sau a unor specii de Anser (gâscă), Anas (raţă), Charadriiformes
(Totanus, Larus etc.) sau ramfoteca unor specii din familiile Anatiidae (raţe, gâşte) şi
Psittacidae (papagali).
Coloritul penajului serveşte nu numai la diferenţierea speciilor, a sexelor
(dimorfism sexual), a vârstelor, dar si la folosirea mediului adecvat coloritului lor
(homocromie). Coloritul penajului poate fi împărţit, conform fenomenelor cărora îşi
datorează existenţa, în următoarele categorii.
65
cenuşiu-fumuriu, ardezie la castaniu-roşcat, castaniu-negru şi negru. Culoarea
neagră pură a penei are întotdeauna un reflex strălucitor, iar când această
culoare are luciu metalic de bronz, aceasta denotă impuritatea pigmentului de
eumelanină. Culoarea verde rezultă din amestecul pigmenţilor galbeni
(carotenoizi) cu cei melanici, sau cu culori structurale.
66
cozii), secreţie pe care o întind cu ciocul atunci când îşi netezesc penele. S-a
constatat însă că, chiar la păsările la care această glandă este redusă (Fam.
Ardeidae) sau lipseşte (Caprimulgus - caprimulg) penajul este totuşi impermeabil.
Aceasta se datorează faptului că barbele penelor conţin o cantitate apreciabilă de
materie prăfoasă albă cu aspect gras (peliculele ceroase întâlnite la plăcile cu puf
pudrant), care se datorează unei degenerescente unsuroase a pulpei centrale.
Culoarea plăcilor de puf variază de la alb la galben sau albăstrui şi este de regulă
influenţată de coloritul penajului.
67
Figura 24 - Regiunile corporale la cocoş (cu penaj) (după V. Gheţie, 1976): A - creasta; a - ciocul; b -
fruntea; c - creştetul; d - ceafa; e - ochiul; f - urechea; g - faţa; h - bărbiţa; j - gâtul; k - spinarea; l -
pieptul; m - abdomenul; p - aripa; u - gamba; v - articulaţia tibio-metatarsiană; w - tarso-metatarsul; y -
pintenul; z - degetele; 1 - lanţete; 2 - remige secundare; 3 - remige; 4 - rectrice; 5 - rectrice (secerile
mari şi mici)
68
Figura 25 - Regiunile corporale la cocoş (fără penaj) (după V. Gheţie, 1976): a - ciocul; b - fruntea; c -
creştetul; d - ceafa; e - ochiul; f - urechea; g - faţa; h - bărbiţa; i - gâtlejul; j - gâtul; k - spinarea; k` -
crupionul; l - pieptul; m - abdomenul; n - anusul; o - braţul; p - antebraţul; r - vârful aripii; s - coapsa; t -
genunchiul; u - gamba; v - articulaţia tibio-metatarsiană; w - tarso-metatarsul; y - pintenul; z - degetele
Scheletul capului păsărilor (Figurile 29, 30, 31) este format din craniu neural şi
craniu visceral.
69
Craniul neural al păsărilor sau neurocraniul se aseamănă, ca schemă
generală cu cel al reptilelor din care provin, având un singur os în urechea mijlocie,
pătratul articulat semimobil cu craniul neural şi cu mandibula, dar totuşi neurocraniul
păsărilor se deosebeşte de cel al reptilelor prin forma sa globulară, dimensiunile mai
mari, sudarea timpurie a oaselor între ele, dimensiunea relativ mare a orbitelor,
dispariţia arcului postorbital, prezintă o singură fosă temporală mare, prezintă
aşezarea orificiului occipoital şi a condilului într-un plan înclinat spre faţa ventrală.
Regiunea occipitală este formată din 4 oase: supraoccipitalul, bazioccipitalul
şi două exoccipitale (occipitale laterale), sudate între ele şi cu oasele vecine,
delimitând astfel orificiul occipital. Singurul condil occipital este format de bazi- şi
exoccipitale, mai rar numai de bazioccipital.
Figura 26 – Scheletul corpului la Columba livia – porumbelul domestic (după Sewall, 1985)
70
Regiunea auriculară, este formată din prootic, epiotic şi opistotic care sunt
sudate între ele şi formează capsula auditivă, mărginind împreună fereastra ovală.
Distal de oasele otice se află scvamozalul, aceasta delimitând între el şi fereastra
ovală urechea mijlocie.
Baza craniului este alcătuită din bazisfenoid, os median care are două oase
ca două aripi laterale: alisfenoidele. În faţa bazisfenoidului uneori există două oase
presfenoide, iar pe laturile lor sunt aşezate orbitosfenoidele, oase care pot însă să
lipsească. La baza regiunii nazale se găsesc vomerele, oase poroase, perforate,
între care sub forma unei lame verticale se află mezetmoidul, cu două prelungiri
laterale, ectetmoidele laterale (prefrontale), care pot lipsi la unele specii.
Mezetmoidul, pătrunde până între nazale, şi formează împreună cu ali- şi
orbitosfenoidele, septul interorbital, care, împreună cu frontalele şi lacrimalele,
vomerul şi palatinele, delimitează orbitele. Fosele nazale sunt delimitate de către
oasele nazale, lacrimale, vomere, etmoide şi palatine. Cele două nări pot fi sau nu
separate printr-un sept internazal, format din mezetmoid şi vomer. La baza craniului
multor păsări, bazisfenoidul este acoperit de parasfenoid, os de membrană, care la
păsări poartă denumirea de bazitemporal.
Bolta craniului este formată din nazale, frontale şi parietale, oase care sunt
sudate într-o piesă unică, scobită în regiunea orbitelor şi având pe laturile sale,
înaintea orbitelor, câte o apofiză care reprezintă prefrontalul şi care se numeşte osul
lacrimal.
Craniul visceral.
Maxila se compune în fiecare jumătate a sa din premaxilar, maxilar, jugal şi
pătratojugal, ultimele oase articulându-se cu pătratul. In felul acesta se formează
arcul temporal inferior sau arcada zigomatică, care delimitează orbita de fosa
temporală. La interiorul acesteia, pe bolta palatină, există un al doilea arc osos
pereche, format din palatine, pterigoide şi pătrate. Bolta palatină osoasă nu este o
placă continuă, ci ea are ferestre mari, iar raporturile dintre oasele care o compun
variază de la un grup de păsări la altul şi au un caracter sistematic.
Mandibula, la păsările tinere este formată din dentar, angular, supraangular,
splenial, complemetar şi articular şi, ca şi maxila, este acoperită de o ramfotecă
cornoasă. La păsările adulte, toate aceste oase se sudează într-un singur os.
71
După poziţia anumitor oase craniile se pot împărţi în mai multe categorii, după
cum urmează (Figura 27):
după poziţia oaselor maxilare şi a vomerului, craniile se împart în patru
categorii:
o craniu schizognat, la care prelungirile posterioare ale celor două
oase maxilare nu se unesc nici între ele nici cu vomerul. Acesta din
urmă este bine dezvoltat şi ascuţit la vârf (speciile din ordinele
Galiformes – găini, fazani, Columbiformes - porumbei,
Trochiliformes – păsări colibri, etc.).
o craniu egitognat, deosebit de craniul schizognat prin faptul că
vomerul are vârful obtuz.
o craniu desmognat, la care prelungirile posterioare ale celor două
oase maxilare concresc complet între ele, formând o placă osoasă
continuă. Vomerul este slab dezvoltat şi uneori lipseşte (speciile din
ordinele Anseriformes – gâşte, raţe, Psittaciformes - papagali,
Accipitriformes – păsări răpitoare de zi).
o craniu dromeognat, la care prelungirile posterioare ale celor două
oase maxilare concresc cu vomerul, care este puternic dezvoltat şi
ascuţit la vârf (păsările din ordinele Ratites - struţi şi Tinamiformes).
72
Aparatul hioidian (Figura 28) sau osul hioid este format din jumătatea
ventrală a arcului hioidian şi din primul arc branhial (jumătatea dorsală,
hiomandibularul, intrând în urechea mijlocie, a format columela), care după ce s-a
osificat, serveşte ca schelet al limbii şi laringelui.
Figura 27 – Forme diferite de cranii, A, schizognat; B, egitognat; C, dromeognat (după Boubier, 1925,
din Cătuneanu şi col., 1978)
73
Figura 29 - Scheletul capului la curcan (vedere laterală şi vedere dorsală) (după V. Gheţie, 1976) - A –
Mandibula; B – Dentale; C – Supraangulare; D – Articulare; E – Angulare; E’ – Processus angularis
posterior. a – Os supraoccipitalle; a’ – Os exoccipitale; b – Os parietale; c – Os temporale, pars
squamosa; c’ – Processus zygomaticus; c’’ – Porus acusticus externus; d – Os quadratum; d’ –
Processus oticus; d’’ – Processus orbitalis; e – Processus orbitalis aboralis; f – Frontalis; g – Os
quadratojugale; h – Os jugale; i – Processus nasalis maxillae; i’ – Processus zygomaticus maxillae; j –
Os incisivum s. premaxilla; j’ – Processus frontalis ossis incisivi; j’’ – Processus maxillaris; k –
Foramen n. optici; l – Os lacrimale; l’ – Processus orbitalis oralis; m – Os palatinum; n – Os nasale; n’
– Processus intermaxillaris; n’’ – Processus maxillaris ossis nasalis; o – Nares; r – Os pterygoideum; v
– Vomer; w – Os ethmoidale; x – Septum interorbitale; x’ – Foramen n. olfactorii
a – Os supraoccipitale; a’ - Os exoccipitale; b - Os parietale; b’ – Fontanella; c – Os temporale, pars
squamosa; d – Os quadratum; e – Processus orbitalis aboralis; f – Os frontale; g – Os quadratojugale;
h – Os jugale; i – Processus nasalis maxillae; i’ – Processus zygomaticus maxillae; j – Os incisivum s.
premaxilla; j’ – Processus frontalis; j’’ – Processus maxillaris; l – Os lacrimale; m – Os palatinum; n –
Os nasale; o – Nares
74
Figura 30 - Scheletul capului la curcan (vedere laterală şi vedere ventrală) (după V. Gheţie, 1976): a' -
Os exocclpitale; a" - Condylus occlpitalis; a'" - Fossa subcondylica; a"" - Foramen occlpitale magnum;
d - Os quadratum; d' – Processus olicum quadrati; d" - Processus orbitalis quadrati; g - Os
quadratoJugale; h - os Jugale; 1- Processus nasalis maxi11ae; i' - Processus zygomaticus maxi11ae;
i" - Processus pallatinus maxi11ae; j - Os incisivum; j' – Processus frontalis; j" - Processus maxil1ans;
j'" - Processus palatinus; 1- Os lacrimale; r - Processus orbitalis oralis; m - Os palatinum; n - Os
nasale; o - Nares; p - Presphenoid; r - Os pterygoideum; s - Foramen tubae auditivae; t -
Bazisphenoid; f - Alisphenoid; u - Foramen caroticum et Jugulare; v – Vomer.
75
Figura 31 - Articulaţiile oaselor capului şi ale coloanei cervicale la găină (după V. Gheţie, 1976): A –
Membrana orbitalis;a – Ligamentum articulo – oticum; b – Articulatio quadratomandibularis; c –
Articulatio squamosoquadratica; e – Ligmanetum squamosomandibulare; i – Ligamentum
zygomatolacrimale; n – Articulatio quadratozygomatica; o – Membrana allantoccipitalis; p – Membrana
allantoaxialis; r – Ligamentum interspinale; s, t – Capsula articularis.
76
variază mult la diferitele ordine de păsări, astfel încât la speciile de pinguini (Fam.
Spheniscidae) sunt 11 vertebre cervicale, la speciile din Ord. Galliformes între 14 şi
18 vertebre, la Struthionidae - struţi între 18 şi 20, şi la genul Cygnus – lebede, între
23 şi 25.
Regiunea dorsală a coloanei vertebrale, cu un număr variabil de 3-10
vertebre, constă din 1-2 vertebre libere, articulate cu ultima vertebră cervicală şi din
vertebre dorsale sudate între ele, fie prin sudarea între ele a spinelor neurale, fie prin
osificarea discurilor intervertebrale respective. Astfel, această parte a coloanei
vertebrale devine solidă şi rigidă conferind corpului rigiditate în timpul zborului
(Figurile 33, 34). De vertebrele dorsale se articulează coastele.
Coastele sunt articulate de fiecare vertebră, fiind bine dezvoltate numai în
regiunea dorsală (coaste sternale, adevărate). Ele sunt formate din câte două
segmente, unul dorsal sau vertebral, prevăzut cu cap şi tubercul costal şi altul ventral
sau sternal, unite printr-o articulaţie mobilă, care are rol în dilatarea cutiei toracice.
Segmentul sternal, are o prelungire îndreptată posterior, numită apofiză uncinee,
care leagă coastele între ele şi conferă soliditate cuştii toracice. Coastele de pe
ultimele două vertebre cervicale şi ultima vertebră dorsală, nu se articulează la stern
şi se numesc coaste alternale (neadevărate), sau coaste false (Figurile 34, 37).
Sternul (Figurile 35, 36) este foarte bine dezvoltat la păsări şi are o formă
variată în funcţie de capacitatea de zbor a diferitelor grupe de păsări. La păsările
zburătoare are forma unei lame late, este întreagă sau prevăzută cu ferestre, cu
diferite apofize laterale şi cu o creastă mediană, numită carenă, pe care se inseră
muşchii pectorali, muşchii zborului. Pe partea superioară, lateral, sternul are incizuri
costale, la care se articulează coastele, iar în partea cranială, prezintă şanţuri de
articulaţie pentru coracoid. La păsările nezburătoare (genurile Strutio, Rhea, Apteryx,
Casuarius), sternul este plat şi nu are carenă, fapt pentru care aceste păsări se
numesc păsări acarenate sau ratite. (Figurile 34, 37)
77
Figura 32 - Osul sinsacrum la curcan (după V. Gheţie, 1976): A – Facies dorsalis; B – Facies ventralis;
C – Facies lateralis; D – Pars lumbalis; E – Pars sacralis; a – Neurospina; b – Corpus ossis lumbo-
sacrale; c – Paraphophysis; d – Diapophysis; e – Foramen diapophysale; f – Facies synchondrosealis;
g – Processus transversus; h – Processus articularis cranialis; i – Găuri pentru nervii lombosacrali.
78
Figura 33 – Vertebră cervicală de porumbel (Columba livia)
Figura 34 - Scheletul toraco-abdominal la raţă (după V. Gheţie, 1976): a – Crista sterni; a` - Processus
carinae; a`` - Processus xiphoideus; b – Processus episternalis dorsalis; b`` - Processus episternalis
ventralis; c – Sulcus articularis; d – Processus costalis; f – Processus abdominalis; g – Costae
cervicalis; h – Costae vertebralis; h` - Costae sternalis; i – Processus uncinatus; j – Processus
spinalis; j` - Processus transversis; l, m – Os ilium; n – Os pubis; o – Foramen obturatum; p –
Foramen ischiadicum; r – Acetabulum; s – Vertebrae caudales; t – Pygostylus; u – Capitulum costae;
u` - Tuberculum costae; u`` - Collum costae.
79
Figura 35 - Sternul la găină (după V. Gheţie, 1976): a – Crista sterni; a` - Processus carinae; a`` -
Processus xiphoideus; b – Processus episternalis; b` - Foramen episternale; c – Sulcus articularis; d –
Processus costalis; e – Processus thoracicus; f – Processus abdominalis; g – Incisurae costales; h –
Incisura sterni lateralis; i – Incisura sterni medialis; j - Mesosternum
Figura 36 - Sternul la porumbel (după V. Gheţie, 1976): A – Facies lateralis; B – Facies dorsalis; a –
Crista sterni; a` - Processus carinae; a`` - Processus xiphoideus; b – Processus episternalis dorsalis;
b`` - Processus episternalis ventralis; c – Sulcus articularis; d – Processus costalis; e – Processus
thoracicus; f – Processus abdominalis; g – Incisurae costales; h – Incisura sterni lateralis; i – Incisura
sterni medialis; l – Foramen pneumaticum
80
Regiunea lombară are vertebrele sudate între ele şi împreună cu ultimele
două vertebre dorsale, cele două vertebre sacrale şi o parte din vertebrele codale,
formează osul sacru sau sinsacrum (Figura 32), de care se sudează şi centura
pelviană. Numărul vertebrelor care formează osul sacru la Archaeopteryx este de 4,
iar la păsările actuale variază între 10 şi 23.
Regiunea codală are câteva vertebre libere, iar ultimele 4-6 vertebre, se
sudează între ele formând un os numit pigostil, sau urostil.
Numărul total de vertebre din coloana vertebrală a păsărilor actuale variază de
la 39 la Ord. Passeriformes, până la 63 la genul Cygnus (lebede).
81
(c) SCHELETUL CENTURILOR
ŞI AL MEMBRELOR LA PĂSĂRI
Centura scapulară (Figurile 38, 40) a păsărilor este formată din trei perechi
de oase.
Omoplatul are formă de coasă îndreptată înapoi, paralel cu coloana
vertebrală.
Coracoidul este dezvoltat puternic şi este îndreptat ventral, puţin înapoi, este
articulat semimobil şi cu capătul distal ataşat sau fixat la stern, iar cu capătul
proximal unit fix cu omoplatul.
Clavicula (Figura 39) este îndreptată ventral şi înainte. Capetele ventrale ale
celor două clavicule se unesc, formând iadeşul sau furcula, caracteristică păsărilor.
La locul de unire al coracoidului cu omoplatul, se găseşte cavitatea glenoidă, în care
se articulează humerusul, iar în locul unde cele două se unesc cu clavicula, ele
circumscriu un orificiu, foramen triosseum, prin care trece tendonul muşchiului
pectoral mijlociu.
82
Figura 39 - Clavicula la găină (după V. Gheţie, 1976): A – Facies cranialis; B – Facies lateralis; a –
Hypocleidum; b – Extremitas proximalis
83
Scheletul membrului anterior, (Figurile 41, 42) este format din: stilopod -
humerus, zeugopod - radius, cubitus, oase care sunt alungite şi bine dezvoltate; şi
oasele autopodului, care sunt foarte reduse ca număr şi volum, servesc doar la
inserţia penelor; oasele carpiene proximale, reduse doar la două oase mici, radialul şi
cubitalul; oasele carpiene din rândul distal care s-au unit cu cele metacarpiene,
reduse şi ele la numai trei purtând fiecare câte un deget, numindu-se carpo-
metacarp. Degetele I şi III sunt foarte scurte şi au câte o singură falangă, iar degetul
II este mai lung şi are două falange. Părţile componente ale membrului anterior al
păsărilor pot să se mişte doar într-o singură direcţie, cea plană, păsările strângând şi
desfăşurând aripa în timpul zborului. In zbor aripa se mişcă ca un tot unic, ceea ce îi
asigură o rezistenţă mecanică mai mare la multiplele solicitări mecanice la care
aceasta este supusă în timpul zborului.
84
Figura 42 - Scheletul autopodului la curcan (după V. Gheţie, 1976)
Centura pelviană se compune din trei oase perechi tipice, oase care pentru
asigurarea poziţiei bipede s-au alungit foarte mult spre centrul corpului şi s-au
contopit cu osul sacru.
Ileonul sau illiumul este alungit în direcţie anterioară şi se sudează cu
minimum 10 şi maximum 23 de vertebre la păsările actuale.
Ischionul sau ischiumul, este îndreptat înapoi şi sudat proximal cu ilionul.
Pubisul este foarte subţire, este îndreptat şi el înapoi, stă mai mult sau mai
puţin liber pe laturile ischionului. Simfiza pubiană lipseşte, astfel încât bazinul este
larg deschis ventral permiţând depunerea ouălor. La unirea oaselor bazinului se
găseşte cavitatea cotiloidă sau acetabulară sau acetabulara în care se articulează
femurul.
85
Figura 43 - Osul coxal la găină (faţa ventrală) (după V. Gheţie, 1976): a – Os ilium; b – Linea arcuata;
b` - Processus transversus lumbalis; c – Os ischii; c`` - Margo caudalis; c`` - Processus ischiadicus; d
– Os pubis; f – Processus pectinealis; h – Foramen obturatum; j – Vertebrae caudales; m – Os
lumbosacrale; n – Parapophysis; o – Foramen interdiapophysale; r – Costae; v – Fovea lumbalis; v` -
Fossa iliaca cranialis; v`` - Fosa iliaca caudalis
86
Figura 44 - Osul coxal de găină (faţa dorsală) (după V. Gheţie, 1976): a – Os ilium, pars
preacetabularis; a` - Os ilium, post preacetabularis; a`` - Crista transversa; c – Os ischii; c`` -
Processus ischiadicus; c``` - Angulus ischiadicus; d – Os pubis; e` - Antitrochanter; f – Processus
pectinealis; i – Fissura puboischiadica; j – Vertebrae caudales; l – Pygostylus; o – Foramen
interdiapophysale mediale; t – Canalis iliolumbalis; u – Crista iliaca
87
Tibia este bine dezvoltată, iar peroneul, din cauză că piciorul nu execută
mişcări laterale şi de rotaţie, este redus foarte mult şi este sudat pe o mare întindere
cu tibia. La locul de articulaţie al femurului cu tibia se găseşte rotula.
Modificarea esenţială este cea a autopodului, unde rândul proximal al oaselor
tarsiene s-au sudat la capătul distal al tibiei, pentru care aceasta se mai numeşte şi
tibiotars. Oasele tarsiene distale şi trei oase metatarsiene corespunzătoare degetelor
II, II şi IV sunt contopite într-un singur os numit tarso-metatars, care este scheletul
tarsului. Autopodul cuprinde 2-4 degete: degetul I (halux), alcătuit din două falange,
este îndreptat înapoi, degetul II format din trei falange, degetul III este format din 4
falange şi degetul IV este format din 5 falange. Degetele II, III şi IV sunt îndreptate
înainte.
88
Sectiunea .6 SISTEMUL MUSCULAR LA PASARI
89
digiti quartilongus; 18 – M. extensor digiti tertii medialis; 19 – M. pronator brevis; 20 – M. flexor digitalis
superficialis; 21 – M. flexor carpi ulnaris caudalis; 22 – M. biceps brachii; 23 – M. triceps brachii, caput
ventrale; 24 - M. triceps brachii, caput dorsalis; 25 – M. expansor secundarium; 26 – M. latissimus
dorsi; 27 – M. teres major et infraspinatus; 28 – M. cutaneus costohumeralis; 29 – Inglavies; 30 – M.
pectoralis superficialis; 31 – M. obliquus externus abdominis; 32 – M. sartorius; 33 – M. tensor faciae
latae; 34 – M. biceps femoris; 35 – M. semimembranosus; 36 – M. semitendinosus; 37 – M. flexor
perforans et perforatus digitii II; 38 – M. gastrocnemius lateralis; 39 – 45 – M. gastrocnemius
medialis; 40 – M. flexor perforans et perforatus digitii III; 41 – M. tibialis caudalis; 42, 44 – M. peroneus
superficialis; 43 – M. tibialis cranialis; 46 – M. extensor digitalis communis; 47 – M. levator caude; 48 –
M. levator retricum; 49 – M. levator ani; 50 – M. sphincter ani; 51 – Glandula uropygii; 52 – M.
basiretricales; 53 – M. depressor caude; 54 – M. caudalis lateralis; 55 – M. depressor retricum; 56 –
M. cutaneus pectoralis cranialis; 57 – M. cutaneus pectoralis caudalis; 58 – M. retractor ani; 59 – M.
flexor perforatus digiti IV; 60 – M. flexor hallucias longus; 61 – M. flexor digitorum profundus; 62 – M.
tensor patagii longus; 63 – M. caudofemuralis
Figura 47 - Musculatura aripii (după V. Gheţie, 1976): 1 – Membrana patagialis; 2 – Facia brachialis; 3
– Fascia antebrachialis; 4 – Fascia carpea; 5 – Fascia metacarpophalangea; 6 – M. tensor patagii
longus; 7 – M. pataginalis; 8 – M. cutaneus iliacus; 9 – M. cutaneus spinalis dorsalis; 10 – M. biceps
brachii; 11 – M. triceps brachii; 12 – M. expansor secundarium; 13 – M. brachialis; 14 – M. extensor
carpi radialis superficialis; 15 – M. pronator brevis; 16 – M. pronator longus; 17 – M. extensor carpi
radialis profundus; 18 – M. extensor digiti tertii medialis; 19 – M. extensor digiti tertii lateralis; 20 – M.
extensor carpi obliquus; 21 – M. flexor digiti superficialis; 22 – M. extensor digiti tertii profundus; 23 –
M. flexor corpi ulnaris caudalis; 24 – Vinculum elasticum dorsale; 25 – Vinculum elasticum volare
90
Figura 48 - Musculatura aripii la curcan (după V. Gheţie, 1976): 1 – M. pectoralis superficialis; 2 – M.
patagialis; 3 – M. deltoideus; 4 – M. latissimus dorsi; 5 – M. triceps brachii, caput dorsale; 6 – M.
extensor carpi radialis sperficialis; 7 - M. extensor carpi radialis profundus; 8 – 20 – M. extensor digiti
tertii lateralis; 9 – 13 – M. flexor metacarpi longus; 10 – M. anconeus lateralis; 11 – 14 – M. flexor digiti
secundi et digiti tertii; 12 – Brida fasciei metacrpiene; 15 – M. abductor digitii secundi; 16 – M. extensor
digiti secundi; 17 – M. flexor digiti secundi; 18 – M. extensor digiti tertii brevis; 19 – Tendo m.
interossei dorsalis; 21 – Membrana pataginalis
91
brachii; 6 – M. extensor carpi radialis superficialis; 7 – M. extensor carpi radialis profundus; 8 – M.
supinator brevis; 9 – M. flexor digiti secundi et digiti tertii; 10 – M. flexor metacarpi longus; 11 – M.
anconeus lateralis; 12 – M. extensor digiti tertii lateralis; 13 – M. flexor metacarpi caudalis; 14 – M.
interosseus dorsalis; 15 – M. abductor digiti quarti proprius; 16 – M. flexor digiti quarti brevis; 17 – M.
flexor digiti quarti longus; 18 – M. extensor digiti tertii brevis; 19 – M. extensor digiti secundi; 20 – M.
flexor digiti secundi; 21 – M. abductor digiti secundi; 22 – M. flexor et abductor metacarpi brevis; 23 –
M. interosseus ventralis; 24 – Membrana pataginalis
92
Muşchii membrului anterior sau ai aripii (Figurile 47, 48, 49, 50) sunt cel
mai bine dezvoltaţi. În actul zborului participă nu mai puţin de 40 de muşchi. Dintre
aceştia, cei mai importanţi sunt: marele pectoral care coboară aripa şi pectoralul
mijlociu care ridică aripa în timpul zborului; aceşti doi muşchi reprezintă cam 20% din
greutatea totală a corpului păsării.
Muşchii ventrali (Figura 53), muşchii flexori fundamentali, au rolul de a ridica
şi coborî aripa pentru a flecta membrul anterior.
Pectoralul este cel mai lung muşchi şi cel mai puternic. Se inseră cu un capăt
de stern, claviculă, şi coracoid, şi cu celălalt capăt se inseră pe humerus. Contracţia
lui determină coborârea aripii. Profund, sub pectoral, există muşchiul coracoidian şi
muşchiul coracobranhial posterior.
Supracoracoidianul, prezintă pe mijlocul său o linie albicioasă uşor încreţită.
Împreună cu pectoralul, joacă principalul rol în ridicarea şi coborârea aripii. Ambii
muşchi reprezintă cca. 35 % din greutatea corpului.
Coracobranhialul posterior, ajută la tragerea humerusului în spate, împreună
cu pectoralul.
Bicepsul brahial, are o inserţie pe suprafaţa anterioară a capului coracoidului
şi cealaltă inserţie este situată pa capul humerusului. Acest muşchi flexează membrul
anterior.
Muşchiul biceps glisant, se observă legătura corpului acestui muşchi cu
bicepsul brahial, de pe care se ridică către tendonul muşchiului patagial tensor lung.
Prezenţa sau absenţa muşchiului biceps glisant la diferite grupe de păsări este folosit
ca un caracter de diagnoză, deci are rol taxonomic important în clasificarea păsărilor.
Muşchiul expansor decundar – corpul acestui muşchi este aşezat în spatele
cotului. Este un muşchi particular alcătuit mai mult din fibre musculare netede decât
striate. Inserţia sa se face pe calamusul câtorva remige secundare. De la capătul
proximal al muşchiului există un tendon scapular subţire care merge în sus în
regiunea axilară. Tendonul scapular este prins de marginea dorso-medială a
scapularului, şi este întărit de un al doilea tendon care se ridică de pe învelişul fasciei
care înconjoară porţiunea distală a corpului muşchiului scapular dorsal. Expansorul
secundar are un tendon de origine scurt pe capătul distal al humerusului. Acest
muşchi trage median şi coboară secundarul proximal.
Tricepsul brahial este un muşchi care se află în lungul feţei posterioare a
humerusului. Are două părţi distincte: scapulotricepsul şi humerotricepsul.
93
Scapulotricepsul se ridică de pe faţa laterală a scapularului, posterior cavităţii
glenoide şi el se inseră pe partea dorsală a bazei ulnei. Are rolul de a întinde aripa
păsărilor.
Alţi muşchi ventrali pe faţa ventrală a antebraţului sunt următorii: extensorul
metacarpo-radial; pronatorul superficial; pronatorul profund; flexorul superficial al
degetelor şi flexorul carpo-ulnar.
Muşchii dorsali (Figura 52), cei mai mulţi dintre ei servesc la întinderea şi
ridicarea aripii.
Muşchiul lat dorsal (latissimus dorsalis) este cel mai superficial muşchi al
spatelui. Are un singur corp şi pleacă de pe apofizele neurale ale ultimei vertebre
cervicale şi a primelor vertebre toracice. Acest muşchi are patru părţi: anterioară,
posterioară, metapatagială, dorso-cutanee.
Tensorul patagial lung şi scurt se ridică de pe apexul ori epicleidiumul
claviculei şi de pe procesul acromian al scapularului. Partea scurtă a tensorului
patagial flectează şi ridică aripa. Se observă legătura tendonului lung la bicepsul
glisant şi traseul tendonului spre inserţia sa la carpiene. Partea lungă a tensorului
patagial împreună cu bicepsul glisant ajută la încordarea aripii.
Deltoidul mare are un capăt anterior mic şi un capăt posterior mare. Tendonul
de inserţie se află pe supracoracoidian. El are rolul de a ridica braţul şi de a-l trage
posterior.
Scapulotricepsul este un capăt mare al tricepsului brahial. Originea sa se află
pe suprafaţa inferolaterală a scapularului şi pe marginea inferioară a buzei
posterioare a cavităţii glenoide.
94
Figura 50 – Muşchii aripii: sus, vedere ventrală a umărului drept şi a aripii drepte; jos, vedere dorsală a
muşchilor umărului drept şi a aripii drepte.
95
Muşchii membrului posterior şi ai zonei pelviene, (Figura 51) Numai în
membrul posterior muşchii sunt în număr de circa 35. Ei sunt voluminoşi şi puternici,
asigurând mişcările complicate ale piciorului. Femurul este înconjurat de jur-împrejur
de numeroşi muşchi, care se inseră cu baza. pe oasele bazinului, iar cu vârful pe
extremitatea distală a femurului, pe rotulă, pe tibie sau peroneu. Cei de pe faţa
femurului întind tibia şi trag femurul înainte, iar cei posteriori trag femurul înapoi şi
ridică tibia. Un mare interes prezintă muşchiul numit tensor suspensor (m. ambiens),
care există numai la anumite păsări.
Muşchii superficiali
Muşchiul sartorius este cel mai anterior muşchi aşezat pe faţa antero-laterală
a coapsei. Originea sa este pe capătul anterior al ileonului, iar inserţia sa este pe
ligamentul patelar din capătul proximal al tibiotarsului. Muşchiul sartorius are rolul de
a întinde piciorul.
Ileotibialul este cel superficial muşchi de pe faţa laterală a coapsei. Originea
este pe creasta iliacă anterioară şi posterioară a ileonului şi de pe creasta mediană a
sinsacrumului, iar inserţia formează învelişul anterior al tendonului patelar. Muşchiul
ileotibial are rolul de a trage coapsa lateral faţă de axa mediană a corpului şi de a
întinde piciorul.
Ileotrohanterul posterior este ascuns printr-o aponevroză cu originea pe
ileotibial. Acest muşchi roteşte suprafaţa laterală a femurului în faţă şi către exterior.
Gastrocnemianul este un muşchi care se găseşte pe suprafaţa posterior
laterală şi mediană a gambei. Cele trei capete separate: lateral, median şi intern,
contribuie la formarea tendonului lui Achile la scurtă distanţă de articulaţia
intertarsiană. Acest muşchi întinde tarsometatarsul.
96
Ileotrohanterul median „C” este un muşchi care în formula musculară a
piciorului, se identifică plecând de la originea sa de pe marginea ventrală a ileonului,
anterior cavităţii acetabulare, la inserţia sa de pe femur, dorsal de ileotrohanterul
anterior. Are acţiune similară cu ileotrohanterul posterior.
97
Figura 52 – Muşchii dorsali superficiali (sus) şi profunzi (jos) la Tyranus sp.: M. deltoideus major
caudalis; DMACR, M. deltoideus major cranialis; DMI, M. deltoideus minor; EDC, M. extensor
digitorum communis; EMR, M. extensor metacarpi radialis; ICR, M. iliotibialis cranialis; LDCA, M.
latissimus dorsi caudalis; LDCR, M. latissimus dorsi cranialis; PPB, M. pectoralis pars propatagialis
brevis; RP, M. rhomboideus profundus; RS, M. rhomboideus superficialis; SHCR, M.
scapulohumeralis cranialis; SP ca, M. serratus profundus, pars caudalis; SP cr, M. serratus profundus,
pars cranialis; SSCA, M. serratus superficialis pars caudalis; SSCR, M. serratus superficialis pars
cranialis; SUP, M. supracoracoideus; TH, M. humerotriceps; TPB, M. tensor propatagialis pars brevis;
TPL, M. tensor propatagialis pars longa; TS, scapulotriceps. (după McKitrick, 1985)
98
Figura 53 - Muşchii ventrali superficiali (sus) şi profunzi (jos) la Tyranus sp BB, M. biceps brachii;
CCA, M. coracobrachialis caudalis; DMI, M. deltoideus minor; P, M. pectoralis; PPB, M. pectoralis
pars propatagialis brevis; PPL, M. pectoralis pars propatagialis longus; SC, M. sternocoracoideus;
SHCA, M. scapulohumeralis caudalis; SP, M. serratus profundus; SUP, M. supracoracoideus; TH, M.
humerotriceps; TPL, M. tensor propatagialis pars longa. (după McKitrick, 1985)
99
Muşchiul semitendinos „X” şi Accesorul semitendinos „Y”. Acest complex
muscular se întinde posterior femurului. Traseul semitendinosului este de la originea
sa de pe treimea posterioară a crestei iliacului, posterior la ligamentul ce separă
muşchiul de accesorul semitendinos. Urmărind mai departe muşchiul se observă
inserţia sa de pe faţa posterolatrerală a capătului distal al femurului. Semitendinosul
împreună cu accesorul semitendinos servesc la flectarea femurului (îl trage
posterior). Accesorul semitendinos este absent la unele specii, iar la alte specii ambii
muşchi lipsesc
Muşchiul piriform. Acest muşchi la porumbel are două părţi separate: partea
ileofemurală „B” şi partea caudofemurală „A”. Partea ileofemurală se ridică de pe faţa
ventrală a crestei iliace posterioare. Corpul muşchiului trece în jos şi înainte spre
partea caudofemurală şi se inseră pe faţa posterolaterală a femurului Partea
caudofemurală porneşte de pe faţa ventrală a pigostilului şi de pe o aponevroză lipită
de acoperişul subcaudal. Corpul muşchiului, cu aspect de fâşie trece în faţă între
muşchiul semimembranos şi muşchiul semitendinos. Muşchiul caudofemural se
termină pe un mic tendon care fuzionează cu tendonul de inserţie al părţii
ileofemurale. Piriformii sunt muşchi care acţionează în flexarea coapsei şi mişcă
coada lateral şi în jos.
100
de acţiunea muşchilor denumiţi: musculi flexorum perforam şi muşchiul perforatus
digitorum. Tendoanele acestor muşchi, care merg spre vârfurile degetelor, au
suprafeţele inferioare puternic rugoase şi alunecă în teci ale căror suprafeţe interne
prezintă nişte septe transversale. Când pasărea se aşează pe o ramură şi o cuprinde
cu degetele, suprafeţele rugoase ale tendoanelor se alipesc, sub greutatea ei, de
peretele tecilor şi se fixează de septele transversale ale acestora. în acest fel,
degetele se fixează, încovoiate şi prind strâns ramura. Acest muşchi se găseşte şi la
unele reptile, iar la mamifere lipseşte.
Muşchiul popliteu. Este cel mai profund muşchi şi este plasat pe faţa
posterioară, capătul proximal al său fiind situat pe gambă. Are formă rectangulară şi
se întinde între capul fibulei şi tibiotars. Are o acţiune slabă în tragerea capului fibulei
spre tibiotars.
Păsările sunt animale foarte mobile, iar mişcările lor sînt foarte variate. Astfel,
ele zboară, înoată, se caţără pe substraturi verticale, aleargă, execută salturi şi merg
pe un substrat orizontal sau oblic, drept sau accidentat.
Zborul este mijlocul de locomoţie cel mai obişnuit şi mai caracteristic al
păsărilor. Există şi păsări care nu au dobândit alte capacităţi (înot, alergat, sărit) şi au
pierdut secundar capacitatea de zbor (Aptenodytes – pinguinul imperial, Struthio
camelus - struţ, Stringops, Plautus impenis etc).
101
Zborul se realizează cu aripile, adaptate morfologic şi funcţional acestui mod
de locomoţie. Ele constituie nişte planuri bombate, care se articulează mobil de corp
şi pe care păsările le mişcă de sus în jos foarte rapid, apăsând prin aceste mişcări pe
o pală de aer, rezistenţa aerului permiţând deplasarea înainte în aer, deci zborul
propriu-zis. Efectul pozitiv al mişcărilor aripilor în jos şi uşurarea ridicării aripilor în
sus este asigurat de structura şi funcţionarea specifică a penelor ce formează aripa.
Când aripile bat de sus în jos, remigele se află în acelaşi plan, marginile lor se
suprapun şi formează o suprafaţă închisă, care întâmpină rezistenţa aerului şi astfel
ridică corpul păsării în sus. Când aripile se ridică sub presiunea aerului şi având cele
două jumătăţi ale lamelor inegale, remigele se rotesc automat în jurul axului lor, îşi
îndreaptă lama externă mai îngustă în sus, îndepărtându-se astfel unele de altele, şi
lasă între ele spaţii pe unde trece aerul. Astfel, la ridicarea aripilor în sus, acestea
întâmpină o rezistenţă mult mai mică din partea aerului, decât atunci când ele bat de
sus în jos. Prin mişcările active ale aripilor, care se sprijină pe rezistenţa aerului,
corpul păsărilor este ridicat în sus şi împins înainte de acesta (Cătuneanu şi col.,
1978).
Zborul ramat (prin vâslire, prin bătaia aripilor) este cea mai simplă formă de
zbor la care sursa de energie este travaliul muscular, iar viteza de zbor depinde de
puterea şi frecvenţa bătăii aripilor. Acest tip de zbor aparţine în general păsărilor mici,
dar şi păsărilor de talie mai mare, în perioada de început al zborului în stadiul de
juvenil.
Zborul ramat se desfăşoară în trei faze consecutive şi bine distincte:
decolarea, zborul susţinut şi aterizarea. Decolarea, care variază de la un grup la altul,
precum şi după substratul de decolare, se petrece în trei faze care se succedă foarte
repede şi care încep cu un salt iniţial, după care urmează o ridicare verticală şi o
ridicare oblică înainte. După atingerea unei viteze orizontale suficient de mare,
urmează zborul susţinut, în care pasărea, ţinându-şi corpul orizontal, execută bătăi
de aripi de sus în jos şi de dinainte înapoi, care îi împing şi îi propulsează corpul
înainte, nelăsându-l să se prăbuşească. Aterizarea păsării începe cu micşorarea
vitezei zborului, se continuă cu aşezarea aripilor perpendicular pe direcţia zborului
(frânarea zborului), răsfirarea penelor codale şi a celor din alulă şi atingerea
substratului cu picioarele îndreptate puţin înainte.
La unele specii se poate întâmpla ca în timpul zborului forţa gravitaţională şi
102
rezistenţa aerului să nu fie învinse perfect, din care cauză zborul ramat deviază de la
cel tipic. Astfel se pot observa şi porţiuni cu zbor planat (speciile din ordinul
Galliformes, Fam. Sturnidae, Accipiter nisus – uliul păsărar, etc), alteori porţiuni de
zbor sacadat-ondulat (Fam. Picidae – ciocănitori, etc.) sau zbor ondulat-vălurat (Fam.
Motacilliae etc.). Tipul extrem al zborului ramat este zborul fâlfâit (Caprimulgus
europaeus) şi zborul fâlfâit pe loc (Falco - şoim, Buteo - şorecar, Alcedo – pescăruş
albastru, etc.).
Zborul planat sau prin plutire se realizează fără bătăi de aripi, pasărea stând
cu aripile întinse foloseşte curenţii de aer. Forma cea mai simplă a acestui zbor este
zborul de zmeu, care se realizează atunci când pasărea este purtată de curenţii de
aer, ca şi un zmeu de hârtie. Zborul planat tipic poate fi static, în cazul în care
păsările răpitoare diurne (Vultur grypus - condorul, Aegypius – vulturul negru, etc), cu
aripile lor mari întinse, se lasă purtate de curenţii ascendenţi ai aerului şi planează
ore sau chiar zile întregi, îngrijindu-se numai de echilibrare şi de cârmuire, sau poate
fi dinamic, atunci când zborul se bazează pe folosirea diferenţelor dintre curenţii de
aer ascendenţi, întâlniţi şi deasupra oceanelor (Fam. Diomedeidae - albatroşi, Fam.
Procelariidae – furtunari, etc).
Dintre zborurile specifice, temporare, care au loc mai ales în perioada nupţială
se pot aminti zborul de rut (Columbidae etc.) şi zborul nupţial cu cântec (Anthus -
fâsă, Alauda – ciocârlie de câmp, etc).
Viteza, înălţimea şi randamentul zborului sînt foarte variate, în funcţie de
specie şi de condiţiile de viaţă în care acestea trăiesc.
103
jos, care favorizează locomoţia pe crengile arborilor, dar împiedică şi îngreuiază
mersul pe sol. Unele păsări acvatice, care au picioarele dispuse în partea posterioară
a corpului, când ies din apă pe uscat, au centrul de greutate în regiunea guşii, din
care motiv nu pot sta în poziţie verticală. Ele se aşează pe abdomen şi îşi schimbă
poziţia împingându-se pe sol cu picioarele sau executând un fel de salturi scurte
(Fam. Gaviidae - fundaci, Podicipedidae - corcodei).
Raţele şi gâştele au un mers balansat.
Alergatul este mijlocul de deplasare a păsărilor terestre, cu picioarele potrivit
de lungi şi aşezate la mijlocul corpului (Alauda - ciocârlia, Anthus – fâsă, etc).
Păsările care trăiesc pe soluri mai tari şi care aleargă mai repede (Otididae - dropii)
au degetele scurte, groase, iar haluxul este slab dezvoltat sau absent. Această
conformaţie a piciorului micşorează foarte mult suprafaţa care ia contact cu solul şi
favorizează alergatul. Forma extremă a adaptării la alergat, se întâlneşte la struţ care
este capabil să întreacă şi un cal în fugă, putâd alerga chiar cu o viteză de 75 km/h
pe distanţe de 3 – 5 km în savana africană, scăpând de următori.
Căţăratul este forma cea mai primitivă a locomoţiei păsărilor şi în fond nu este
altceva decât mişcarea prin salturi consecutive de urcare pe scoarţa arborilor sau pe
pereţii stâncilor. Organul acestei mişcări este piciorul căţărător (zigodactil),
caracteristic pentru speciile de ciocănitori din Fam. Picidae, la care degetele se
termină prin gheare ascuţite şi încovoiate ca nişte căngi. În căţărare, ele se sprijină şi
pe rectrice, care au axul foarte rigid. Cel mai perfect picior căţărător se întâlneşte la
drepnea sau lăstunul mare (Apus apus), la care toate cele patru degete sunt unite,
iar stilopodul şi zeugopodul sunt reduse. Păsările nu pot merge pe substrat, doar pot
ateriza direct pe cuib sau zboară continuu.
104
menţinut deschis de un cartilaj cricoid şi de două cartilaje aritenoide şi nu are rol de
aparat vocal.
Traheea este un tub relativ scurt, format din inele cartilaginoase sau în parte
osificate şi legat în tot lungul său de esofag. La unele specii ( genurile Grus, Cygnus)
ea poate avea o lungime considerabilă şi poate intra în stern, chiar în carena
sternului, unde se încolăceşte ca o trompetă înainte de a se continua în bronhii,
sunetele scoase şi amplificate de trahee direct prin corp se propagă şi se pot auzi de
alţi cocori în migraţii până la distanţe de 10 km.
La masculii unor specii de raţe şi ferestraşi, traheea are o dilataţie uneori
asimetrică cu rol de cameră de rezonanţă. La bifurcaţia traheei în cele două bronhii
se găseşte o dilataţie susţinută de inele osoase, numită syrinx, sau laringe inferior,
care formează organul vocal fonator caracteristic păsărilor, altul decât laringele la
mamifere. In lumenul siringelui se găsesc membrane vibratoare, iar muşchii şi inelele
cartilaginoase şi osoase din pereţii săi pot schimba calibrul traheei şi poziţia
membranelor vibratoare, modelându-se astfel glasul păsării (Figura 54).
Unele păsări (Atrichia) nu au decât două perechi de muşchi vocali, altele
(Menura superba – pasărea liră) au trei perechi de muşchi vocali, în timp ce
passeriformele ating maximum de complexitate având câte 7-9 perechi de muşchi
vocali.
Glasul păsărilor este un mijloc prin care comunică între ei indivizii aceleiaşi
specii (cântec intraspecific) sau chiar indivizii aparţinând la specii diferite (cântec
interspecific de alertare , avertizare, apărare de prădători). Cu ajutorul glasului, se
cheamă, semnalizează apropierea unui duşman, se provoacă la luptă, iar glasul
modelat în cântec susţinut poate exprima starea fizică sau psihică a lor. Glasul de
chemare este cel mai des întrebuinţat şi este caracteristic fiecărei specii. Glasul de
alarmă este specific, dar este înţeles şi de către indivizii altor specii mai ales prin
învăţare. Glasul de spaimă este emis atunci când un individ a ajuns într-o situaţie
dificilă şi este înţeles de indivizii care trăiesc în acelaşi loc, indiferent de apartenenţa
specifică. Glasul nupţial, de teritoriu sau cântecul propriu-zis, este specific şi
caracteristic numai masculilor. Masculii unor specii în perioada premergătoare
reproducerii şi în perioada reproducerii propriu-zise cântă intens, pentru a ademeni
femelele şi pentru a aduce la cunoştinţa rivalilor dreptul masculului dominant şi
stăpân asupra teritoriului de cuibărit, dreptul de proprietate asupra teritoriului lor de
cuibărit. Glasul de oferire a hranei este caracteristic adulţilor masculi şi femele sau
numai femelelor care hrănesc puii şi masculilor care hrănesc femelele clocitoare.
105
Puii, la rândul lor, emit glasuri de cerere a hranei, atunci când sosesc adulţii la cuib
cu hrana.
106
cu capilarele aeriene ale bronhiilor terţiare vecine. Bronhiolele şi capilarele aeriene
constituie suprafaţa respiratorie a plămânilor, la păsări lipsind alveolele
pulmonare.
Sacii aerieni (Figura 56, 57). sunt nişte diverticule ale bronhiilor, care s-au
dezvoltat în afara plămânilor, printre diferitele organe interne, iar ramificaţiile lor
pătrund sub piele, printre muşchi şi în oase. în general sînt 5 perechi de saci aerieni
respiratori extrapulmonari : 2 saci cervicali, 2 saci claviculari, 2 saci pretoracici, 2 saci
posttoracici şi 2 saci abdominali. Sacii respiratori din prima şi a doua pereche se
unesc de regulă în câte un singur sac. Cu excepţia celor cervicali, sacii aerieni sînt
legaţi cu plămânii şi printr-un sistem de bronhii recurente prin care se întoarce aerul
din ei în plămâni. Însemnătatea sacilor aerieni este mare şi variată. Rolul lor principal
constă însă în reglarea mecanismului respirator, mai ales în timpul zborului şi
realizarea mecanicii respiratorii şi a fiziologiei respiraţiei duble caracteristice
păsărilor.
Figura 55 – Dispunerea sacilor aerieni respiratori în corpul unei păsări (după Montagna, din
Mişcalencu, 1982); 1 – trahee, 2 – syrinx, 3 – bronhie, 4, plămânul stâng.
107
ridică, sacii aerieni se întind, iar aerul este inspirat cu putere în plămâni şi de acolo el
este trimis în sacii respiratori aerieni. Aerul inspirat trece atât de repede prin plămâni
încât nu reuşeşte să cedeze mult oxigen sângelui, iar în sacii aerieni intră aer bogat
în oxigen, dar aici nu are loc un schimb de gaze. Când aripile sînt lăsate în jos are
loc expiraţia, iar prin plămâni trece din nou aerul încărcat cu oxigen din sacii aerieni.
în această fază are loc o nouă oxigenare a sângelui, fenomen care poartă denumirea
de respiraţie dublă.
Figura 56 – Schema plămânilor şi sacilor aerieni la păsări – vedere laterală (stânga), vedere dorsală
(dreapta), (după Brandes şi Hitch); 1 – mezobronhie secţionată, 2 – deschiderea mezobronhiei în sacii
aerieni, 3 – sac aerian clavicular, 4 – saci aerieni scheletici, 5 – sac cervical, 6 – sac aerian pretoracic,
7 – sac aerian posttoracic, 8 – sac aerian abdominal, 9 – bronhia dorsală, 10 – parabronhie.
Sacii aerieni mai îndeplinesc şi alte funcţii. Astfel, în timpul zborului apără
organismul de supraîncălzire, micşorează frecarea dintre organe şi micşorează
greutatea specifică a corpului, măresc presiunea abdominală şi înlesnesc defecaţia.
108
care sunt înlocuiţi din punct de vedere funcţional prin ciocul cornos şi parţial prin
stomacul musculos, prin diferenţierea stomacului în două compartimente distincte,
prin lipsa diferenţierii intestinului posterior în intestin gros şi rect, etc.
Tubul digestiv este diferenţiat în următoarele porţiuni: cavitatea bucală;
esofagul cu gusă, stomacul glandular şi stomacul muscular, intestinul, cecumii, şi
intestinul posterior şi glandele anexe ale tubului digestiv.
Cavitatea bucală la păsările actuale este lipsită de dinţi. Bolta poartă
amprenta limbii, în mijlocul căreia, printr-o fantă longitudinală se deschid coanele. In
spatele acestora se află orificiul comun al trompelor lui Eustache. Planşeul este
acoperit de limbă, în spatele căreia se găseşte fanta laringelui şi a esofagului.
Glandele salivare sunt prezente doar la puţine specii. La păsările granivore care se
hrănesc cu seminţe există glande mucoase, iar la Collocalia fuciphaga, există nişte
glande mandibulare, al căror produs salivar bogat în glucide este utilizat la
construirea cuibului, motiv pentru care în Asia de sud-est (Indonezia, Malaezia)
aceste cuiburi se mănâncă, fiind folosite la supe. La ciocănitori secreţia glandelor
salivare este cleioasă şi lipicioasă servind lipirii limbii de corpul larvelor insectelor
xilofage pe care le scot ciocănitorile din galerii.
Limba (Figura 58), organ musculos, acoperit cu un epiteliu stratificat cornos,
are formă de lance cu vârful ascuţit şi adesea ea se prelungeşte posterior cu două
coarne latero-posterioare. Limba poate fi bifurcată în formă de tub la speciile din
Fam. Trochilidae - colibri, lată şi cărnoasă la Anseriformes – raţe, gâşte, lebede,
groasă la Ord. Psittaciformes (papagali), etc.
109
Figura 57 - Limba cu planşeul cavităţii buco – faringiene la curcan (după V. Gheţie, 1976): a – Apex
linguae; b – Radix linguae; c – Aditus laryngis cranialis; d – Papillae laryngis cranialis; e – Glandulae
linguales posteriores (ostia); f – Papillae linguae; g – Glandulae cricoarytenoidae (ostia); h – Glandula
mandibularis anterior (ostia); i – Aditus esophagi; j – Apparatus hyoideus
110
Glandele compuse gastrice apar numai la păsări şi se deosebesc interspecific
esenţial ca formă şi structură - ZISWILLER (1967). Astfel, corpul glandular poate fi ca
un elipsoid, fie cilindric sau mai mult rotund. Aceste glande, pot pătrunde în
musculoasa mucoasei şi pot să o separe în două straturi: unul intern şi altul extern -
SCHREINER (1900); SWENANDER (1902).
Glandele compuse pot fi organizate unistratificat când segmentele glandulare
nu se suprapun sau acestea pot avea o aparenţă stratificată când părţile distale ale
glandelor stau una peste alta numărul lor dublându-se. Lumenul stomacului
glandular, care este mărginit de o fâşie de glande tubulare, este în cazul glandelor
compuse unistratificate foarte cutat datorită înălţimii diferite a secţiunilor glandulare
alăturate; la o organizare cu glande compuse suprapuse cutarea este mai slabă
întrucât glandele compuse umplu cavităţile prin suprapunere, ductele lor sunt
perpendiculare pe lumenul proventriculului, fie oblice. Elementele secretorii ale
glandelor sunt tubulare sau tubulo-alveolare.
Se presupune că funcţia primară a glandelor compuse este aceea de a
produce sucul gastric, mucusul fiind produs atât de către celulele de la suprafaţa
epiteliului cât şi de celulele din sistemul ducturilor colectoare ale glandelor compuse.
Funcţia glandelor simple mucoase nu este clară, cu toate că rolul lor este în parte
acela de a produce mucus (GROEBBELS, 1932). Există părerea că celulele
elementelor secretorii ale glandelor compuse ar avea o funcţie omoloagă cu aceea a
celulelor principale şi parentale de la mamifere; există totuşi în această privinţă multe
neclarităţi. Musculoasa mucoasei este în general slab dezvoltată şi formată din
fascicule izolate aşezate printre glandele compuse (ZISWILLER, 1967). Submucoasa
este o pătură puţin evidentă. Tunica musculoasă însă, este formată din două pături
de fibre: unul intern circular ceva mai dezvoltat, altul extern longitudinal mai puţin
dezvoltat - SCHREINER (1900); SWEHANDER (1902).
Stomacul muscular diferă în ceea ce priveşte gradul său de dezvoltare cât şi
forma. Acesta prezintă o mare variabilitate corelată cu tipul de hrană. In general,
tunica musculară şi stratul cheratoid prezintă o mare dezvoltare la păsările granivore
şi păsările erbivore. La păsările carnivore, rânza tinde să ia o formă de sac, cu un
perete subţire. Omnivorele şi insectivorele sunt păsări care prezintă o mare
variabilitate a stomacului; speciile frugivore de păsări tind să aibă rânza redusă. In
ceea ce priveşte stratul cheratoid, acesta este o formaţiune secretată de glandele
tubulare ale mucoasei. Pe secţiuni stratul cheratoid are striaţii perpendiculare clare,
111
conform cu activitatea secretorie a glandelor tubulare. Stratul cheratoid din rânza
păsărilor care se hrănesc cu o hrană moale este subţire, emailat, cu organizare
striată. Această striaţie este foarte evidentă la păsările granivore.
Epiteliul stomacului muscular este prismatic şi formează cripte în care se
deschid glande tubulare. Uneori glandele pot fi ramificate. Lamina propria a
stomacului muscular este variabil dezvoltată. Tunica musculoasă a mucoasei este
slab dezvoltată şi este prezentă numai în partea cea mai puternică a păturii
musculare. După unii autori, această pătură este bine dezvoltată la mai multe specii
de corvide, ca şi la alte păsări. Formarea acesteia este atribuită păturii interne
musculoase. Pătura submucoasă este în general mult redusă. Tunica musculoasă
este variabil dezvoltată după genul de hrană. Aceasta prezintă un strat intern circular
care variază ca grosime şi unul extern longitudinal mai slab dezvoltat.
112
existenţa numeroaselor vase sanguine ce înconjoară bogat glandele. Aceasta se
corelează cu genul de hrană exclusiv uscat şi dur. Astfel, sucul gastric împreună cu
mucusul secretat de epiteliu şi glandele gastrice contribuie la înmuierea şi pregătirea
preliminară a hranei, pentru procesul mecanic următor din cadrul digestiei. La
granivore, stomacul glandular are şi o funcţie de pasaj a alimentelor spre stomacul
muscular. Pătura musculoasă a mucoasei stomacului glandular, formată din fibre
musculare netede, longitudinale, aşezate într-un singur plan, este relativ bine
dezvoltată; pătura submucoasă nu este evidentă; pătura somatică musculoasă însă
este bine dezvoltată, în special în ceea ce priveşte pătura internă circulară. Pătura
externă longitudinală este foarte slab dezvoltată. între cele două pături musculare, se
observă numeroase vase sanguine, fapt care demonstrează, existenţa unei intense
activităţi musculare, cu toată relativa sa dezvoltare. Această activitate poate fi legată
de funcţia de pasaj activ a alimentelor spre stomacul muscular. De remarcat este
dezvoltarea seroaseimusculare. Aceasta este formată dintr-un ţesut conjunctiv lax cu
numeroase vase sanguine şi ganglioni nervoşi.
Stomacul muscular la granivore se caracterizează printr-o mucoasă foarte
bogată în glande tubulare simple, a căror intensă activitate secretorie este ilustrată
prin pătura "cheratoidă" groasă, compactă şi cu aspect striat ce acoperă toată faţa
internă a stomacului muscular. Aceasta pătură "cheratoidă" astfel dezvoltată are rolul
de a proteja mucoasa stomacului muscular de duritatea şi asprimile hranei, servind,
totodată şi la măcinarea acesteia. În ceea ce priveşte musculoasa mucoasei, ea este
foarte slab dezvoltată şi se conturează ca o pătură subţire de fibre longitudinale
netede. Pătura submucoasă nu se observă, ea fiind asemănătoare cu cea de la
nivelul stomacului glandular. Tunica musculoasă este dezvoltată puternic mai ales în
regiunea păturii interne circulare care prezintă numeroase fascicule ce se succed
regulat şi uniform în regiunea maselor musculare laterale. Pătura externă
longitudinală este slab dezvoltată.
Dezvoltarea puternică a maselor musculare laterale se corelează cu funcţia de
bază a rânzei la granivore, şi anume cu cea mecanică sau fizică. Seroasa este slab
dezvoltată.
113
simplu, îmbrăcând bogat pliurile mucoasei. Aceste pliuri sunt în general mici şi
situate în acelaşi plan, fapt datorat aranjării stratificate a glandelor gastrice. În ceea
ce priveşte glandele gastrice, acestea sunt foarte mari, distribuite bogat şi uniform în
peretele stomacului glandular, acestea se întind în toată grosimea corionului de la
fiecare por glandular situat între pliurile mucoasei până la pătura musculoasă a
mucoasei.
Activitatea secretorie a glandelor gastrice la speciile de păsări exclusiv carni-
vore pare a fi extrem de intensă, dovadă fiind bogata vascularizare a corionului,
glandele gastrice precum şi funcţia de digestie gastrică a stomacului glandular la
păsările carnivore. Mucoasa gastrică la Falco tinnunculus - vinderel este completată
cu o tunică musculoasă relativ subţire, formată din fibre longitudinale netede. Tunica
musculoasă apare relativ bine dezvoltată în special în ce priveşte pătura sa internă
circulară. Pătura externă longitudinală este subţire. Tunica musculoasă este
vascularizată, fapt care sugerează o intensă activitate contractilă, necesară probabil
eliminării sucului gastric pe de o parte, cât şi propulsării hranei în sectorul gastric
următor, pe de altă parte. Seroasa apare de asemenea dezvoltată şi bine
vascularizată.
Mucoasa stomacului muscular apare, atât macroscopic cât şi microscopic,
puternic cutată, fapt care demonstrează volumul său mare, conform cu cantitatea de
hrană ingerată (bucăţi mari de carne). Epiteliul mucoasei gastrice este simplu,
prismatic şi formează numeroase pliuri fine, foarte lungi, filiforme, la baza cărora se
deschid glandele tubulare, majoritatea acestora fiind simple. Toate aceste glande
insinuate în grosimea corionului, secretă un produs care acoperă ca o peliculă fină
partea internă a stomacului muscular; este aşa-zisa "pătură cheratoidă", care în
acest caz apare ca fiind pieloasă, subţire şi moale. Se pare că acest stomac are la
genul Falco - şoimi, mai mult rol de digestie chimică - D.S. FARNER (1960).
Tunica musculoasă a mucoasei apare şi în acest sector ca fiind subţire,
probabil tot o continuare a tunicii musculoasei longitudinale a stomacului glandular.
Tunica musculoasă este în general slab dezvoltată fiind formată dintr-o serie de
fascicule scurte dispuse circular, uniform distribuite. Acestea formează masele
musculare ale aşa zisei "rânze", care conform naturii şi tăriei regimului alimentar,
sunt subţiri sau groase (principiu explicat pe baza teoriei evoluţioniste a lui J. B.
LAMARCK).
114
La păsările ichtiofage (Ordinul Ciconiiformes), stomacul glandular prezintă o
mucoasă extrem de dezvoltată, întrecând în grosime mucoasa stomacului păsărilor
carnivore. Această dezvoltare se datorează densităţii glandelor gastrice, care aici au
o aparenţă pluristratificată pe mai mult de 1 1/2 rânduri. Epiteliul mucoasei este
simplu prismatic şi acoperă pliurile fine, puţin dense ale mucoasei. Corionul este
foarte înalt. Glandele au o formă care variază între oval şi piriform, fiind puţin înalte,
fapt din care derivă aparenţa lor de stratificare pe mai multe rânduri. Sistemul
conductor este structurat pe baza unor tubuli ramificaţi, care colectează sucul gastric
într-o cameră centrală, ce ocupă tot spaţiul intern al glandei. Deschiderea în lumenul
stomacului a glandelor se realizează prin ducte scurte cu direcţie perpendiculară pe
suprafaţa mucoasei. Distribuţia glandelor în pereţii stomacului este uniformă şi foarte
densă.
Tipul de hrană ihtiofag, necesită o secreţie gastrică intensă, fapt ilustrat de
densitatea şi multitudinea capilarelor sanguine din cadrul corionului. Intensitatea
secretorie a glandelor este susţinută de dispoziţia musculoasei muccoasei, care este
diferenţiată în două pături distincte de fibre netede - una internă, circulară ceva mai
subţire, dispusă, într-o pătură deasupra glandelor şi o alta externă longitudinala mai
groasă, dispusă la bază, pe care se sprijină glandele.
In ceea ce priveşte tunica musculoasă aceasta se conturează slab dezvoltată,
redusă aproape numai la pătura sa internă circulară, fapt ce demonstrează marea
elasticitate şi extensibilitate a stomacului glandular; aceasta, împreună cu esofagul şi
cu stomacul muscular, având rol de rezervor pentru hrana voluminoasă ingerată.
Seroasa este slab dezvoltată.
Stomacul muscular la păsările ihtiofage prezintă atât mucoasa cât şi tunica
musculoasă cutate, caractere care atestă marea sa elasticitate şi extensibilitate.
Acest stomac are în primul rând rol de rezervor pentru hrană, alături de stomacul
glandular şi de esofag. Mucoasa stomacului muscular la Ardea purpurea – stârcul
roşu este înzestrată cu o serie de glande tubulare mici, ce se insinuează în tot
corionul şi a căror secreţie formează la suprafaţa mucoasei o pătură "cheratoidă"
pieioasă, relativ slab dezvoltată, cu rol de protecţie a acesteia de asperităţile hranei
ingerate. Corionul glandei este bine vascularizat, fapt ce atestă o activitate secretorie
intensă pentru digestia chimică de la acest nivel. Şi la acest nivel musculoasa
mucoasei este distinct alcătuită din cele două pături ale sale: una internă circulară
formată din fibre rare dispuse printre glandele stomacale şi o pătură externă
115
longitudinală uniform distribuită şi relativ dezvoltată. Glandele stomacului muscular
sunt bogat înconjurate de fibrele musculare ale tunicii musculoase a mucoasei, care
prin contracţii contribuie la expulzarea unor cantităţi mari şi continue de suc gastric,
pentru continuarea digestiei chimice începută la nivelul stomacului glandular. Tunica
musculoasă este relativ bine dezvoltată, fiind formată dintr-o pătură internă circulară
ceva mai groasă şi uniformă şi din una externă longitudinală subţire şi foarte pliată
Plierea păturii musculare longitudinale externe relevă extensibilitatea stomacului
muscular care poate primi astfel cantităţi foarte mari de hrană. Seroasa este bine
dezvoltată şi vascularizată.
Stomacul piloric este existent la trecerea dintre stomacul muscular în prima
parte a intestinului şi are în general o structură asemănătoare cu a stomacului
muscular, cu deosebirea că mucoasa sa este mult mai cutată, formând nişte
expansiuni filiforme cu rol de filtru pentru resturile dure provenite din hrană.
La păsările insectivore stomacul glandular este slab dezvoltat atât din punct
de vedere morfologic cât şi din punct de vedere structural. Datele din literatură
(ZISWILLER, 1967), susţin că "apare paradoxal că la formele insectivore - a căror
hrană este bogată în proteine - stomacul glandular pare să fie mai puţin dezvoltat,
decât la formele carnivore". Interpretarea care clarifică această problemă este că
"păsările insectivore iau permanent proteine în exces, mai mult decât este necesar
pentru metabolismul lor; astfel, păsările adulte consumă în primul rând grăsimile din
corpul insectelor proporţia de proteine în exces, fiind mult peste necesar, astfel încât
acestea nu sunt utilizate".
Mucoasa stomacului glandular este relativ subţire şi săracă în glande. Epiteliul
mucoasei gastrice este prismatic, foarte puţin înalt, ce îmbracă uniform pliurile laxe şi
moi ale mucoasei. Corionul său este relativ îngust, în grosimea sa fiind situate
glandele. Glandele gastrice, în general, sunt repartizate în mod uniform în pereţii
stomacului. Corionul glandei apare bogat în capilare sanguine; acest fapt atestând o
activitate secretorie bogată necesară digestiei proteinelor şi lipidelor din hrană. În
acest fel se compensează slaba dezvoltare a ansamblului glandular din pereţii
proventriculului stomacului. Tunica musculoasă a mucoasei cât şi tunica musculoasă
propriu-zisă apar foarte subţiri, stomacul glandular căpătând astfel o oarecare
extensibilitate. Această proprietate a stomacului păsărilor insectivore este
indispensabilă, dată fiind cantitatea foarte mare de insecte necesară consumului
116
energetic de la păsările insectivore adulte. Seroasa este aproape inobservabilă.
Stomacul muscular al păsărilor insectivore prezintă caracteristici
asemănătoare cu cel de la păsările granivore. Astfel, mucoasa este relativ bine
dezvoltată, bogată în glande tubulare simple, care ocupă toată grosimea corionului.
Pătura "cheratoidă" este bine dezvoltată, fiind formată din 2-3 pături relativ groase,
situate paralel între ele şi cu suprafaţa mucoasei. Dezvoltarea păturii "cheratoide"
relevă rolul "triturator" al acestei porţiuni gastrice, dat fiind învelişul chitinos extern
(exoschelet), deci tare şi dur al insectelor ingerate. Se pare că pe lângă rolul
triturator, stomacul muscular are şi rol în digestia chimică, la nivelul său continuându-
se procesul început la nivel de proventricul. Musculoasa mucoasei este foarte
subţire, fiind formată dintr-o fâşie fină de fibre longitudinale netede.
Intestinul (Figura 59), din punct de vedere morfologic, poate fi împărţit într-o
parte duodenală şi una ileală, ambele părţi însă nedeosebindu-se prea mult din punct
de vedere structural; acestea trec continuu din una în alta.
În general la păsări, ca la toate vertebratele, intestinul prezintă aceeaşi
conformaţie fiind alcătuit dintr-o mucoasă, o musculoasă şi o seroasă. Diferenţele
structurale dintre grupele de păsări, existente de a lungul intestinului subţire, sunt mai
puţin accentuate decât acelea de la nivelul părţii superioare a tubului digestiv
Intestinul mediu. Din punct de vedere al glandelor intestinale, la nivelul
duodenului apar nişte glande tubulare, care ar putea fi omoloage glandelor Brunner,
de ia mamifere, fără variaţii de formă sau mărime. Tunica proprie mucoasei
intestinale este alcătuită din ţesut conjunctiv reticular, infiltrată puternic cu limfocite
difuze sau dispuse în agregate prezente mai ales către musculoasa mucoasei.
Submucoasa este slab dezvoltată, fapt pentru care musculoasa mucoasei apare
situată pe pătura internă a tunicii musculoase. în general tunica submucoasă este
redusă numai la câteva fibre de ţesut de legătură. Tunica musculoasă cuprinde de
asemenea fibre netede, situate în două pături: una internă circulară şi una externă
longitudinală, ambele fiind variabile ca grosime. Pătura musculară la nivelul
duodenului în general este mult mai puternică decât cea longitudinală. Grosimea
acestor pături se egalează la nivel de intestin subţire pentru ca apoi să se observe
din nou o creştere a păturii interne către intestinul terminal.
La păsări, intestinul subţire funcţionează ca un organ secretor cât şi ca o
cameră digestivă.
117
Intestinul posterior se întinde de la cecumii intestinali până la cloacă. Din
punct de vedere histologic, intestinul posterior este asemănător cu cel mediu,
diferenţa dintre ele constând în tipul de suprafaţă al reliefului mucoasei şi în
variabilitatea cantitativă a diferitelor structuri. La nivelul intestinului terminal, relieful
mucoasei apare cu vilozităţi rare, aceste vilozităţi intestinale fiind însă net mai
voluminoase, cu diametrul mult mai mare, puţin înalte, lăţindu-se treptat către cloacă
până ce dispar. Interesantă apare variaţia de grosime a tunicii musculoase în
intestinul terminal şi anume în segmentul inferior al acestuia, unde stratul muscular
circular creşte în grosime, pe când cel extern rămâne constant.
118
un intestin. Cecumii scurţi însă, caracteristici păsărilor ce se hrănesc cu animale, au
un aspect glandular şi o suprafaţă internă netedă, aproape lisă. Corionul lor este
bogat în ţesut radicular în care se găsesc glandele, precum şi o serie de elemente
limfoidale, fie sub formă de noduli, fie sub formă difuză.
119
catabolice vitale, mai ales în timpul zborului, este alcătuită din patru compartimente:
două auricule şi două ventricule.
Partea dreaptă, cea venoasă, are pereţii mult mai subţiri decât cea stângă cu
sânge arterial, iar cele două jumătăţi ale inimii nu comunică între ele, sângele venos
fiind total separat de cel arterial.
Sistemul arterial (Figura 61). La embrion, trunchiul aortic se ramifică în şase
perechi de arcuri aortice, care în cursul dezvoltării vor suferi următoarele modificări:
primele două perechi de arcuri aortice se vor resorbi de timpuriu; a treia pereche va
forma arterele carotide, a patra pereche de arcuri aortice va forma arcurile sau
rădăcinile aortice din care nu se păstrează decât cea dreaptă, numită cârjă aortică
dreaptă, a cincea pereche se va resorbi, iar a şasea va forma arterele pulmonare.
Cârja aortică, ieşind direct din ventriculul stâng, emite imediat la bază două
trunchiuri brahiocefalice, unul drept şi altul stâng, care se divid în câte o arteră
carotidă şi o arteră subclaviculară. Din arterele subclaviculare se ramifică câte o
arteră sternoclaviculară, care vascularizează peretele ventral al pieptului, o arteră
axilară sau brahială, care vascularizează aripa şi o arteră toracică, care
vascularizează muşchii toracelui şi muşchii abdominali. Cârja aortică se răsuceşte la
dreapta şi dorsal, ajunge la coloana vertebrală şi merge de-a lungul ei spre coadă
sub formă de aortă dorsală. Din aorta dorsală se desprind pe rând: arterele
intercostale, artera celiacă, artera mezenterică anterioară, arterele. renale, arterele
femurale, arterele sciatice, artera mezenterică posterioară, arterele hipogastrice şi
artera sacrală mediană.
Sistemul venos (Figura 62). Din partea anterioară a corpului, sângele venos
se adună în cele două vene cave anterioare în care se varsă venele jugulare, ce
colectează sângele din cap, apoi venele subclaviculare, în care se deschid venele
vertebrale, venele sternoclaviculare, venele axilare şi venele toracice. Din partea
posterioară a corpului, sângele este colectat de către vena cavă posterioară, în care
se varsă o serie de vene şi înaintea intrării lor în aceasta, vena cavă posterioară
formează două sisteme porte : sistemul portrenal şi sistemul porthepatic.
Venele din fiecare picior se unesc într-o venă iliacă externă, mare, şi o venă
sciatică, mică, ambele intrând în rinichi. Din regiunea codală, sângele este colectat
de către venele coccigiene, ale căror continuări înainte se numesc venele
hipogastrice şi în care se deschide vena coccigiomezenterică.
Venele hipogastrice intră în rinichi, unde iau denumirea de vene portrenale şi
120
unde se unesc cu venele iliace externe formând o reţea de vene capilare, după care
venele unindu-se din nou formează în ambii rinichi câte o mare venă renală eferentă.
După ieşirea din rinichi, acestea se unesc şi constituie începutul venei cave
posterioare.
În vena cavă posterioară se varsă şi sistemul porthepatic. Vena porthepatică
se formează din reunirea venei gastrointestinală, mezenterică, pancreatică şi
coccigiomezenterică. în ficat, vena porthepatică formează o reţea de capilare, care,
după ce se reunesc, formează vena hepatică, ce se varsă în vena cavă posterioară.
Cele două vene cave anterioare şi cea posterioară se varsă în atriu drept al
inimii. În atriul stâng al inimii se deschid separat sau reunite două vene pulmonare,
care aduc sângele oxigenat de la plămâni la inimă, de unde sângele trece în
ventriculul stâng, el fiind propulsat în sistemul aortic.
Sângele. Eritrocitele de formă oval-turtită, au nucleu. Leucocitele sunt mai
numeroase decât la mamifere. Trombocitele au aspect fusiform şi seamănă cu cele
de la reptile.
Sistemul limfatic este compus din ganglioni, capilare şi vase limfatice cu
pereţi proprii prevăzuţi cu valvule. Vasele limfatice însoţesc, în general, venele sau
formează o reţea în jurul aortei dorsale din care pleacă spre cap două canale
toracice, care la rândul lor se unesc, cu vasele limfatice care vin de la cap şi din aripi
şi se varsă în vena cavă anterioară. În regiunea sacrală a embrionului se găseşte o
pereche de inimi limfatice, care la unele specii dispare după eclozare, iar la altele se
păstrează şi în stare adultă.
Splina este un organ important care aparţine aparatului circulator şi este
aşezată în regiunea stomacului. În ea se formează leucocitele şi se distrug
eritrocitele.
121
Figura 60 – Sistemul arterial: a.a. - axilară; a.c. - celiacă; a.c.c. - carotidă comună; a.c.l. -
subclaviculară; a.d. - aortă dorsală; a.f. - femurală; a.h. - hipogastrică; a.i. - intercostale; a.m.a. -
mezenterică anterioară; a.m.p. - mezenterică posterioară; a.os. - ovospermatică; a.p. - pulmonară; a.r.
- renale; a.s. - sciatică; a.sc - sternoclaviculară; a.s.m - sacrală mediană; a.t. - toracică; a.v. –
vertebrală; i - inimă..
122
Figura 61 – Sistemul venos: Vene: v.a - axilară; v.c.a - cavă anterioară; v.cl. - subclaviculare; v.cm. -
coccigiomezenterică; v.co - coccigiană; v.c.p. - cavă posterioară; v.gi. - gastrointestinală; v.he. -
hepatică; v.hi. - hipogastrică; v.i.c. - iliacă comună; v.i.e - iliacă externă; v.j. - jugulară; v.m. -
mezenterică; v.ph. - porthepatică; v.pr. - portrenală; v.re. – renală eferentă a lobului anterior; v.s. -
sciatică; v.sc - sternoclaviculară ; v.t. – toracică ; v.v. - vertebrală ; s.pr - sistem portrenal.
123
Sectiunea .11 TEMPERATURA CORPULUI
124
Mărimea rinichilor este în directă legătură cu metabolismul intens al pasărilor.
În mod obişnuit rinichii se împart în trei lobi: anterior, median şi posterior, uneori însă
(exemplu la Fulica atra - lişiţa), numărul lobilor poate să fie de cinci.
Tuburile urinare încep cu capsula lui Bowman, care înconjură un glomerul al
lui Malpighi şi se deschid în tuburi colectoare, ce se varsă direct în ureter.
Cele două uretere pleacă de pe partea ventrală anterioară a rinichilor şi se
deschid în partea mediană a cloacei, în urodeum (Figura 63).
Păsările adulte nu au vezică urinară, dar ea este schiţată la embrion ca
omolog al alantoidei. Rudimentul său se păstrează la unele specii până la vârsta de 1
an, după care se resoarbe şi astfel dispare.
Urina păsărilor este foarte bogată în acid uric concentrat şi în uraţi. Ea trece
foarte repede prin căile aparatului excretor, procesul de reabsorbţie tubulară al apei
fiind foarte intens, probabil din cauza solubilităţi reduse a acidului uric, rezultând o
urină solidă, ceea ce ar putea duce la înfundarea căilor deferente cu uraţi. Tot din
această cauză lipseşte probabil şi vezica urinară.
Pierderea apei prin eliminarea urinei nu este mare, deoarece şi în cloacă are
loc absorbţia inversă a apei, din urină în organism. Prin resorbţia apei, urina, foarte
limpede până atunci, formează o concreţiune solidă, albă, care se adaugă materiilor
fecale.
Glandele de eliminare a sării, sunt prezente la păsările de mare (raţe
marine, pescăruşi, pinguini, corbii de mare (Fam. Sullidae) etc., care ingurgitează
apă odată cu hrana, înlocuind-o pe cea pierdută prin excreţie, prin glandele salifere
de la baza ciocului având un orificiu care se deschide pe cioc sau la baza lui prin
care se elimină picăturile suprasărate (păsările care plâng).
Concentrarea sării de mare în sânge ar putea fi mortală dacă păsările nu ar
avea, în afara rinichilor, cu o slabă capacitate de excreţie, şi un al doilea sistem
osmoreglator: câte o glandă situată deasupra fiecărui ochi, care elimină prin nări un
fluid de sare puţin mai concentrat decât apa de mare. Lacrimile secretate de glandele
lui Harder (situate înapoia ochilor) ar putea avea un rol asemănător.
125
Figura 62 – Sistemul urogenital la porumbel, stânga mascul, dreapta femelă
Aparatul genital mascul este format din două testicule, două canale
deferente şi în unele cazuri şi dintr-un organ de copulaţie.
Testiculele sunt dispuse deasupra lobilor posteriori ai rinichilor, suspendate de
peritoneu. Mărimea lor variază în funcţie de anotimp, iar în perioada de reproducere
volumul se poate mări de 1125 de ori la Parus major (piţigoiul mare) şi de 1500 de ori
la Sturnus vulgaris (graur).
Pe laturile interne ale testiculelor se observă epididimurile slab dezvoltate, de
la care pleacă câte un vas deferent sau spermiduct, paralel cu ureterul care se
deschide în cloacă.
La unele specii, vasele deferente, înainte de a se deschide în cloacă,
formează o dilatare numită veziculă seminală, care serveşte ca rezervor pentru
spermă.
Majoritatea păsărilor nu au organ copulator, fecundarea internă realizându-se
prin apropierea orificiilor cloacelor celor două sexe, în timp ce masculul ejaculează
sperma.
126
Organe copulatoare există la puţine specii. Astfel, penisul apare sub forma
unei evaginaţii a cloacei la păsările din ordinele Anseriformes, Tinamiformes,
Struthioniformes, iar la speciile din genurile Ardea, Ciconia şi Phonieopterus este
rudimentar.
Aparatul genital femel, cu foarte puţine excepţii, este asimetric, el fiind redus
la un singur ovar şi un singur oviduct pe partea stângă. Ovarul şi oviductul drept sunt
prezente la începutul dezvoltării embrionare, dar la cele mai multe specii de păsări se
reduc oviductele, aşa încât la adult ele sunt abia vizibile.
Ovarul şi oviductul drept se poate dezvolta uneori la speciile din ordinele
Falconiformes, Strigiformes, Gaviiformes, Psittaciformes, Rallidae, Galliformes, dar
foarte rar îndeplineşte un rol funcţional.
Ovarul este situat înaintea rinichiului stâng. Mărimea lui variază, foarte mult
cu gradul de maturare a ouălor care se formează în el.
Oviductul păsărilor este format din următoarele regiuni: infundibul, regiune
iniţială în care oul stă circa 18 minute. Aici are loc fecundarea şi este produs primul
strat de albuş; magnum, cea mai mare regiune a oviductului (33 cm la găină), unde
se formează majoritatea albuşului şi în care oul rămâne 2-3 ore, după care el terce în
cloacă şi poate fi depus în cuib de către femelă.
127
Sectiunea .14 SISTEMUL NERVOS
128
bulb de ceapă, având o structură caracteristică inconfundabilă şi unică.
Astfel, sunt: hiperstriatum, neostrialum, mezostriatum (ca parte nouă a
paleostriatumului), paleostriatum, cu nucleul bazul, nucleul amigdalian (arhestriatum).
Hiperstriatumul, superficial, acoperă celelalte formaţiuni striatice şi este legat
lateral cu paleopaliumul, fiind localizat cranial faţă de acestea. Profund, este localizat
nucleul bazal (partea veche a paleostriatumului), iar bazal şi caudal nucleul
amigdalian. Paleo- şi mezostriatumul se omologhează cu „globus pallidus" al
mamiferelor, iar neostriatumul cu putamenul şi nucleul caudal al acestora.
Arhestriatumul este omologat cu nucleul amigdalian de la reptile. El este situat
profund, la polul occipital al telencefalului, poziţie impusă de expansiunea
neostriatumului. Arhestriatumul are funcţii olfactive, influxurile sosind prin tractusul
olfacto-arhestriatic. Conexiunea interamig-daliană, care străbate comisura anterioară,
relevă funcţiile importante ale nucleului amigdalian, nu numai olfactive ci şi corelative,
motivaţionale exprimate prin tractusul eferent amigdalo-mezencefalic.
Telencefalul primeşte importante informaţii prin pedunculul dorsal (emis de
nucleul rotund talamic şi paratenial şi sfârşind în neo- si hiperstriatum) de unde
influxurile radiază şi la nivelul cortexului.
Printre căile descendente menţionăm existenţa căii arhaice - tractusul strio-
talamo-mezencefalic şi a celor noi (calea cortico-septo-mezencefalo-bulbară şi strio-
occipito-mezencefalică). Cel de al doilea tractus este omologat cu calea piramidală a
mamiferelor, pe care se presupune că ar prefigura-o; ea este diferit dezvoltată la
păsări, dar la unele specii (de exemplu la papagal) se extinde până la centrii motori
din măduva cervicală. Calea descendentă strio-occipito-mezencefalică, cu originea în
mezostriatum şi îndeosebi în neostriatum şi paliumul occipital, se termină în nucleii
talamici pretectali.
Scoarţa occipitală primeşte informaţii de ordin vizual pe calea fibrelor optice
emise de nucleul genunchiat lateral; acestea însoţesc tractusul talamo-frontal sau
pedunculul dorsal (spre deosebire de reptile). Numărul foarte mare de corpi striaţi şi
nuclei au rol de a prelucra informaţiile din mediu care acţionează ca stimuli semnal,
pentru comportamentele instinctuale, informaţiile prelucrate sub forma unor impulsuri
acţionează nucleii care determină motivaţiile instincutale: cuibărit, creşterea puilor,
declanşarea cântatului, dansul nupţial, cârduirea şi migraţia.
129
cerebrale. „Ochiul parietal" este absent, schiţându-se pasager numai la embrioni.
Epifiza este voluminoasă. Ganglionii habenulari sunt rudimentari (păsările sînt
vertebrate microsmatice) păsările emit totuşi un tractus retroflex, de asemenea
diminuat.
Talamusul conservă nucleii dorsali lateral anterior (paratenialii mamiferelor) şi
rotunzi (staţii importante către telencefal, pentru tractusul tecto-rotund),
vestibulotalamic şi acela născut în comisura transversă. Fibrele postsinaptice
alcătuiesc pedunculul ventral. Nucleul genunchiat lateral este mult deplasat lateral,
emiţând tractusul „brachia tecti", şi fibre optice care sfârşesc în scoarţa occipitală.
Fibrele postsinaptice de la nucleul optobazal păstrează aceeaşi funcţie ca la
amfibieni şi reptile.
Hipotalamusul poartă terminal neurohipofiza la care se termină axonii
neuronilor din nucleul supraoptic şi nucleul para-ventricular.
130
admită lobulaţia identică cu aceea a cerebelului de la mamifere. Cerebelul se leagă
de trunchiul cerebral printr-un peduncul. Cavitatea creieraşului este redusă la o
simplă fantă, aflată în legătură cu ventriculul IV.
La pinguini, lobul anterior conţine lobulii: lingula, lobulul central şi culmenul; cel
mijlociu, plasat înapoia fisurii X, lobulii declive, folium şi tuber, iar cel posterior lobului
piramis, uvula şi nodulus. Formaţiunile parafloculare se nasc din uvulă, iar cele
floculare din nodulus; ambele sunt omologabile cu auriculele cerebelului vertebratelor
inferioare.
Există nuclei intracerebeloşi, ca şi la reptile: nucleul medial (tecti) şi lateral
(dinţat).
Dezvoltarea lobilor anterior şi mijlociu subliniază funcţiile somatice ale
creieraşului, lobul posterior având numai funcţii vestibulare. Tractusurile aferente
sunt caudale (spino-cerebeloase dorsale şi ventrale, olivo-cerebeloase, care sfârşesc
în lobul posterior şi nucleii intracerebeloşi). Telencefalul trimite, de asemenea,
informaţii cerebelului prin calea strio-cerebeloasă, iar mezencefalul prin calea tecto-
cerebeloasă.
Căile eferente sunt cerebelo-spinale (cu originea în nucleii cerebeloşi) şi
cerebelo-rubrice, care constituie principala componentă a pedunculului „brachium
conjunctivum”.
131
Figura 63 – Morfologia creierului la porumbel (Columba livia)
132
profunzimea globului ocular; este omologabil structural cu conul de la reptile,
provenind din nevroglia tractusului optic. Deşi mulţi cercetători îi atribuie o funcţie
nutritivă, totuşi, datorită pereţilor vasculari foarte groşi, ca şi volumului său
neproporţional cu al globului ocular, această funcţie este contestată de unii autori;
alte opinii susţin că „pieptenele" ar interveni în acomodarea vederii, prin umplerea şi
golirea vaselor sale, ceea ce modifică presiunea intraoculară declanşând astfel
mişcările de acomodare ale segmentelor anterioare (Mişcalencu, 1982).
Corpii ciliari sunt puternic dezvoltaţi. Procesele ciliare sunt lungi şi aderente la
cristalin. La locul de contact există un material cimentant care consolidează legătura
dintre cristalin şi procesele ciliare, dispoziţie ce sugerează unor autori intervenţia
proceselor ciliare în acomodare (Mişcalencu, 1982). Printre procesele ciliare se întind
unele fibre conjunctive numite fibre zonulare.
Cristalinul este lipsit de consistenţă, păstrând o puternică elasticitate care
permite reglajul proiecţiei permanente a imaginilor pe retină, indiferent de distanţa la
care se găsesc obiectele vizate.
Retina are o structură tipică: celulele cu conuri şi bastonaşe sunt în cantitate
diferită, diferind de a o specie la alta de pasăre; primele abundă la păsările diurne,
cele din urmă la păsările nocturne. Bastonaşele au segmentele externe alungite şi
deosebit de fine la păsările diurne şi foarte voluminoase la păsările nocturne. Epiteliul
pigmentar emite prelungiri care se insinuează printre celulele vizuale. La păsările
nocturne, acestea sînt mai scurte.
Retina păsărilor prezintă arii diferenţiate, de mare acuitate vizuală, numite
fovei. Se disting astfel foveea centrală şi foveea laterală, prima situată în vecinătatea
„pieptenelui", asupra ei acţionând razele de lumină care pătrund prin centrul corneei
şi cristalinului (urmează axul central antero-posterior al globului ocular); cea de a
doua fovee este localizată latero-caudal, către zona temporală a orbitei, asupra ei
acţionând undele luminoase care vin din faţa animalului (frontale).
Această dispoziţie conferă speciilor de păsări rapace diurne (Ord.
Falconiformes) posibilitatea supravegherii simultane a câmpului vizual frontal şi
lateral. Organizarea structurală a foveei păsărilor nu atinge niciodată pe aceea de la
mamifere. La păsările diurne foveile conţin mai multe celule cu conuri, iar la cele
nocturne mai multe celule cu bastonaşe. Păsările care au două fovei au două linii
vizuale foveene.
Obiectele situate înainte, pe direcţia axului longitudinal al corpului, sînt
133
recepţionate de foveile laterale, iar cele situate lateral sînt înregistrate de foveea
centrală; în mare parte câmpurile vizuale sunt independente. Pe de altă parte, foveea
centrală stângă este independentă de cea dreaptă.
Figura 64 – Ochiul la porumbel: 1 – cornee; 2 – cristalin; 3 – iris; 4 – umoare apoasă; 5 – inel sclerotic;
6 – sclerotica; 7 – coroida; 8 – retina; 9 – umoare vitroasă; 10 – pieptăne; 11 – nerv optic; 12 – corp
ciliar.
134
Glandele accesorii ale globului ocular sunt glandele Harder (glandele orbitare
interne) care, după marele anatomist Georges Cuvier, secretă umoarea galbenă
adipoasă ce deversează pe faţa internă al membranei nictitante pe care o lubrifiază;
există apoi glanda lacrimală (în unghiul extern), care îşi elimină produsul prin două-
trei canale. Căile lacrimale încep prin două orificii plasate în unghiul anterior al
ochiului.
Figura 65 – Organul vizual – secţiuni longitudinale schematice prin diferite forme de ochi: A – şorecar
(Buteo buteo), (după Roghon-Duvigneaud, din Cătuneanu şi col, 1979, B - Strigiformes (după
Wiedersheim, din Dornescu şi Necrasov, 1968), C – potârniche (Perdix perdix) (după Roghon-
Duvigneaud, din Cătuneanu şi col, 1979), D – Struthio camellus (după Bütschli, din Dornescu şi
Necrasov, 1968): 1 – cornee; 2 – cristalin; 3 – iris; 4 - inel de plăci osoase din sclerotică; 5 – zona
pectinată; 6 – procesul ciliar; 7 – Zona lui Zinnii; 8 – pieptene; 9 – nervul optic; 10 - retina; 11 –
coroida; 12 – sclerotica; 13 – umoarea sticloasă.
135
(b) ORGANUL STATO-ACUSTIC
136
Reissner (corespondentul lui „tegmentum vasculosum"). Vibraţiile membranei
Reissner sunt transmise prin intermediul lichidului endolimfatic către membrana
tectoria.
Figura 66 – Organul auditiv; A – Urechea mijlocie (la Gallus): 1 – apofiza extra-, infra- şi
supracolumelară; 2 – m. stapedius; 3 - fereastra rotundă; 4 – cavitatea labirintului; 5 – fereastra
ovală; 6 – columela; 7 – ligamentul lui Platner; 8 – membrana timpanului (după Pohlmann, din
Cătuneanu şi col, 1979); B – Labirintul membranos al urechii: 1 – canalul semicircular anterior; 2 –
orizontal; 3 – posterior; 4 – ampula posterioară; canalul endolimfatic; 6 – lagena; 7 – cohlea; 8 –
ductus reuniens; 9 – recessus utriculi; 10 – sacul; 11 – ampula orizontală; 12 – ampula anterioară; 13
– utricul (după Werner, din Cătuneanu şi col., 1979)
137
cu nările, dispuse latero-dorsal pe cioc şi se termină cu choanele, aflate pe plafonul
bucal. Epiteliul olfactiv este prezent numai în partea cea mai caudală a foselor.
Fosa nazală prezintă trei compartimente: atrium, camera olfactivă mijlocie şi
camera olfactivă posterioară (Figura 69).
Atriumul, care comunică cu exteriorul prin nară, poartă un cornet atrial (organ
particular păsărilor).
Camera mijlocie, cea mai largă, se deschide prin choane în cavitatea bucală.
Marele cornet mijlociu pe care-l poartă este omologul cornetului reptilian şi maxilo-
turbinalelor mamaliene; la unele specii el se poate răsuci într-un tur de spiră, iar
alteori în 2—5 ture (la speciile din Ord. Anseriformes – raţe, gâşte, lebede, călifari).
Camera posterioară este situată dorsal şi comunică cu cea mijlocie; prezintă
posterior un cornet echivalent cu etmoturbinalele mamiferelor. Primele două camere
sunt căptuşite cu epiteliu respirator, iar cea de a treia cu epiteliu olfactiv.
Peretele extern al cavităţii nazale, în zona de dinaintea cornetului mijlociu, se
leagă printr-un orificiu de sinusul maxilar. În cavitatea nazală se deschid glandele
nazale dispuse înaintea ochilor, glandele salifere orbitare Harder şi glandele
lacrimale care îşi elimină produsele de secreţie în camera mijlocie.
La păsări simţul mirosului are un rol secundar; văzul şi auzul fiind prioritare.
138
se cu cei de la mamifere.
La nivelul epidermului există terminaţii nervoase libere foarte numeroase,
îndeosebi în zonele apterile.
La nivelul dermului, terminaţiile dendritice sunt adăpostite în corpusculi
senzoriali.
Păsările posedă corpusculii Merckel, iar corpusculii Grandry şi Herbst, deşi
consideraţi particulari, pot fi omologaţi cu corpusculii Wagner-Meissner şi, respectiv,
Vater-Paccini de la mamifere.
Figura 67 – Cavitatea nazală şi urechea la porumbel: (a.) A – vedere laterală; B – Vedere ventrală; C
– secţiune transvesală a cavităţii a. din A; D - secţiune transvesală a cavităţii b. din A; CA – coana
anterioară; Ch – coană; Ch 1 – coană primară; Ch 2 – coană secundară; CM – coană mediană; CP –
coană posterioară; f – legătura între cavitatea nazală şi spaţiul aerian infraocular; Ne – nara
anterioară; Oe – deschiderea trompei lui Eustachio; PN – podeaua cavităţii nazale; S – sept nazal; St
139
– cuta transvarsalăîn podeaua cavităţii nazale; Vb – podeaua cavităţii nazale anterioare. (b) Vedere
laterală a capului la porumbel cu principalele părţi ale urechii: 1 – emisfera cerebrală; 2 – lob optic; 3 –
cerebel; 4 – canale semicirculare; 5 – gât; 6 – vârful orb al canalului cohlear; 7 – columela în urechea
mijlocie; 8- timpan; 9 – meatul auditiv extern.
140
Capitolul IV. ELEMENTE LEGATE DE BIOLOGIA
REPRODUCERII LA PĂSĂRI
141
Sectiunea .16 STRATEGII REPRODUCTIVE ÎNTÂLNITE
LA PĂSĂRI
142
pasăre din avifauna noastră), care construieşte cuiburi pentru câte 2-3 femele şi le
ajută chiar la hrănitul puilor, îndeosebi pe ultima lui parteneră.
Forma poliandră de reproducere presupune împerecherea unei femele cu mai
mulţi masculi, de exemplu la pasărea kiwi din Noua Zeelandă, la notatiţă (Phalaropus
lobatus) etc.
Odată cu începutul ciclului sexual sezonier, păsările ajunse la maturitate
sexuală intră într-o stare de mare agitaţie, reprezentanţii sexului activ - masculii de la
majoritatea speciilor se îmbracă într-un penaj viu colorat şi proaspăt şi dezvoltă
ornamentaţii caracteristice fiecărei specii în parte cu rol de atragere a femelei pentru
formarea perechilor de indivizi reproducători,
Fiecare specie îşi are modul său propriu de manifestare în perioada
premergătoare împerecherii (dansul prenupţial şi dansul nupţial propriu-zis).
În cursul comportamentului de curtare „ofrandele alimentare” devin un
element important pentru unele specii. La chira de baltă (Sterna hirundo), de
exemplu atunci când masculul devine motivat sexual, prinde un peşte şi, cu el în
cioc, se îndreaptă grăbit către o femelă. După mai multe încercări lipsite de succes,
mişcările şi poziţiile masculului, manifestările sale sonore, într-un cuvânt parada sa şi
atitudinea nupţială stimulează în cele din urmă femela. Această atinge mai întâi timid
peştele, ţinut în cioc de mascul, apoi îl prinde la rându-i cu ciocul său. Dacă îl înghite,
înseamnă că ea a considerat acest peşte drept hrană şi în acest caz curtarea
masculului a eşuat. Dacă însă femela apucă peştele şi-l ţine de-a curmezişul ciocului
său, înseamnă ca ea atribuie acestui peşte o funcţie nu alimentară ci simbolică.
Secvenţa următoare în această situaţie este aceea că masculul se apropie de femelă
progresiv, prin mişcări circulare şi apoi urmează acuplarea şi fecundaţia.
La găina domestică, parada nupţială, slab ritualizată, se bazează pe repetarea
simbolică a mişcărilor de scurmat şi ciugulit, caracteristice comportamentului de
hrănire. În continuare, se desfăşoară urmarirea găinii, însoţită de manifestări sonore,
urmărire ce seamănă cu cea a unui rival. Odată ajunsă, găina este lovită cu aripile
laterale, apoi cocoşul o „calcă”, imobilizând-o de tot lateral cu pintenii şi prinzând-o
cu ciocul de creastă. Când găina este ajunsă din urma de cocoş, ea se opreşte şi se
ghemuieşte, lipindu-se de sol şi adoptând aşa numita postură de acuplare, care
caracterizează supunerea.
La presura aurie ( Emberiza citrinella), indivizii de ambele sexe trăiesc în
stoluri.
143
În februarie, masculii care sunt vioi şi frumos coloraţi cu verde sulfuriu strident,
se dispersează, stabilindu-şi fiecare un teritoriu în care se instalează şi cântă intens,
aşezaţi în locuri vizibile în iarbă. Femelele, care au penajul mai şters colorat, în bej,
sunt homocrome şi sunt atrase de vederea şi cântecul masculilor, începând să
viziteze teritoriile acestora. În mod curios, femelele-musafiri nu adoptă o atitudine de
supunere, ci dimpotrivă efectuează mişcări de atac la adresa masculilor, alungându-i.
Masculul nu ripostează, ci admite să cedeze temporar locul femelei nou-venite. La
intruziunea unui alt mascul, masculul proprietar reacţionează agresiv, alungându-l. În
scurt timp, o anumită femelă vizitează mai frecvent teritoriul până se hotărăşte să se
împerecheze cu aceasta, formând împreună cu masculul o pereche care începe să
se hrănească în comun şi să stea unul lângă altul pe o creangă sau pe sol în iarbă.
Cuplul începe, de asemenea, să colecteze material pentru cuib. Masculul începe
acum să efectueze atacuri stimulante asupra femelei, aceasta fuge în zbor, iar
masculul o urmăreşte cu perseverenţă. Urmăririle sexuale încetează când păsările
par să fi obosit. Asemenea zboruri nupţiale se manifestă şi la alte specii de păsării,
existând ipoteza conform căreia ele ar contribui la pregătirea femelei pentru acuplare
prin maturarea treptată a ovarelor pentru asigurarea fertilizării ouălor. La începutul
lunii mai, ambii parteneri încep să construiască cuibul printr-un fel de diviziune a
munci: masculul adună materialul iar femela construieşte cuibul pe sol, într-un loc
adăpostit. În cuib sau în apropierea sa, masculul începe să cânte în mod caracteristic
adoptând o anumită statură, cu ciocul îndreptat în jos, cu aripile întinse şi vibrând. El
execută, de asemenea, deplasări de scurtă durată cu penele zbârlite, cu picioarele
îndoite, cu penele cozii lăsate în jos, mişcând aripile şi târându-le pe sol. Această
manifestare aminteşte de modul cum păsările înşeală prădătorul, atrăgându-l departe
de cuib. În final, masculul aleargă spre femelă cu penele corpului, aripilor şi penele
cozii ridicate, iar dacă aceasta adoptă o postură caracteristică şi emite o chemare
specifică, are loc acceptarea masculului şi acuplarea.
Păsările ce cuibăresc în locuri împădurite îşi marchează teritoriul îndeosebi
prin cântec, dat fiind că, în astfel de condiţii etalarea penajului colorat este mai puţin
eficientă. În această categorie sunt cuprinse: privighetoarea (Luscinia
megarhynchos), filomela (Luscinia huscinia), silvia cu capul negru (Silvia atricapilla)
şi altele.
Modul de cuibărit este caracteristic fiecărei specii de pasăre în parte şi se
transmite prin zestrea ereditară a puiului (în acest caz nu intervine deloc învăţarea).
144
Construirea cuibului este efectuată fie de masculi, fie de femele sau la unele
specii, prin participarea ambilor soţi. Se întâlnesc o serie întreagă de variante mai
mult sau mai puţin diferite.
În funcţie de modul de dezvoltare postembrionară a păsărilor, cuiburile
servesc nu numai pentru perioada clocitului la speciile nidifuge ale căror pui părăsesc
cuibul îndată după ce au eclozat, dar la speciile nidicole sunt folosite în continuare şi
pentru creşterea puilor, până când aceştia sunt capabili de zbor.
Tipurile de cuiburi şi forma lor sunt de asemenea foarte variate, ca şi speciile
care le construiesc.
Astfel, unele specii, fără să construiască un cuib propriu-zis, depun ouăle
direct pe pământ, pe nisip sau pe prundiş, într-o mică adâncitură. În această
categorie sunt cuprinse: ciocântorsul (Recurvirostra avosetta), pasărea ogorului
(Burhinus oedienemus), unele galinacee (Phasianus colchicus), caprimulgul
(Caprimulgus europaeus), unele păsări de pradă de noapte. Alte specii cum sunt
pietrarii, unele ciocârlii, au obiceiul de a ridica în faţa cuibului mici valuri de pitricele,
spre a-l proteja de vânturile puternice. Tot pe sol, dar bine marcat de ierburi,
cuibăresc potârnichile (Perdix perdix), prepeliţele, pitulici, fâse (Anthus trivialis) etc.
145
membranele cochiliere; coaja.
Membrana vitelină externă formată din proteine fibrilare, mai fine decât cele
ale membranei viteline interne, este depusă în jurul oului în momentul în care acesta
se găseşte în regiunea oviductală, adiacentă ovarului.
Albuşul formează patru regiuni distincte în oul matur: stratul albuminos ataşat
de vitelus; albuşul subţire intern care e lichid; stratul gros extern; stratul extern care
este subţire, fluid. Funcţia albuşului este aceea de a împiedica invazia
microorganismelor în vitelus şi serveşte ca sursă de apă, proteine şi minerale pentru
embrion, în cursul dezvoltării acestuia. Filamentul albuminos sau şalaza este
reprezentat de două structuri de tip fibrilar, localizate la fiecare capăt al oului.
Figura 69 - Schema tractului reproducător femel la găină, (după Carlson, 1988. din Zărnescu, 2002).
146
Datorită oviductului spiralat (Figura 71), oul se răsuceşte în drumul lui către
cloacă. Rotaţia determină ca la fiecare capăt al gălbenuşului, albuşul secretat de
porţiunea superioară a oviductului să se răsucească sub formă de spirală. Restul
albuşului secretat abundent de către oviduct este prins în filamentul albuminos şi
înfăşurat în straturi concentrice. La găină, stratul iniţial de albuş este depus de
regiunea caudală a infundibulului, însă majoritatea proteinelor albuşului sunt
secretate de celulele glandulare ale magnumului.
Proteinele majore prezente în albuş includ: 54% ovalbumină; 13%
ovotransferină (conalbumina); 11% ovomucoidină; 8% ovoglobulină (G2 şi G3); 3,5%
lizozim; 1,5-3% α- şi β-ovomucină. Există de asemenea, câteva proteine
caracteristice, prezente în concentraţii mai mici, de tipul avidină, ovomacroglobulină,
cistatină, proteine de legare a flavoproteinelor şi thiaminei. Ovalbumina serveşte ca
sursă de aminoacizi în cursul dezvoltării embrionare şi este asemănător familiei de
inhibitori proteazici de tipul serpin care poate bloca activitatea enzimatică în ou.
Ovotransferina acţionează în principal ca un chelator feric, prevenind dezvoltarea
bacteriană în ou. Ovomucoidina este un inhibitor seric proteazic şi reprezintă
inhibitorul proteazic major (în special al tripsinei); enzimele ţintă pot fi produse de
microorganisme sau alternativ, ovomucoidina serveşte la modularea degradării
enzimatice a albuminei în cursul embriogenezei. Alfa-ovomucina (glicoproteină) şi
beta-ovomucina sunt proteine fibroase, insolubile responsabile de constituţia
gelatinoasă a albuşului. Ovomucina blochează invazia microorganismelor şi poate
exprima proprietăţi antivirale. Principala funcţie biologică a lizozimului este cea de
activitate litică împotriva peretelui celular al bacteriilor gram-negative. Avidina este o
proteină a cărei secreţie depinde de hormonul progesteron şi are ca rol blocarea
creşterii bacteriene (are rol antibactericid şi sterilizant).
Membranele cochiliere sunt organizate într-o membrană internă (-50-70 |am
grosime) şi una externă (~15-25 μm grosime), produse în regiunea istmică a
oviductului. Membranele sunt dispuse una lângă alta, cu excepţia unui capăt, unde
formează camera cu aer. Membranele sunt formate dintr-o reţea de proteine
fibroase, asociate prin legături disulfidice. Conţin 10% colagen, 70-75% proteine şi
glicoproteine. Ele sunt semipermeabile şi permit trecerea gazelor, apei şi
cristaloizilor, dar nu şi a albuşului.
Coaja (Figura 72) oului este formată din mai multe straturi orizontale, fiecare
cu un aranjament particular de material biocristalin şi o morfologie diferită. Acest
147
aranjament este rezultatul condiţiilor citochimice şi biochimice ale mineralizării, de-a
lungul tranzitului oviductal. în structura cojii oului au fost descrise trei straturi:
mamilar, palisadic şi cuticular.
Stratul mamilar conţine prelungiri ale suprafeţei membranei externe, numite
miezuri mamilare, ce reprezintă situsuri iniţiale pentru calcificare. Sunt formate de
celulele epiteliale ale istmului şi conţin proteine, carbohidraţi şi mucopolizaharide. El
reprezintă cea mai mare proporţie de material organic din coajă. În afara acestor
miezuri, stratul mamilar este calcificat.
Figura 70 – Schema structurii cojii oului de găină. (după Carlson, 1988. din Zărnescu, 2002).
148
leagă calciul şi anhidraza carbonică.
Cuticula. Suprafaţa externă a oului păsărilor este adesea (dar nu întotdeauna)
acoperită de o cuticulă subţire, cerată, formată din proteine, polizaharide şi lipide.
Cuticula poate fi distribuită inegal pe suprafaţa oului. Funcţia sa este aceea de a
proteja oul de evaporarea apei şi de invazia microbiană. Atunci când este prezentă,
se formează în timpul ultimilor 30 de minute de dinaintea ouatului.
Stratul mamilar, palisadic şi cuticula sunt traversate de pori. Aceştia reprezintă
zone de cristalizare incompletă, funcţia lor fiind aceea de comunicare în cursul
dezvoltării embrionare, între camera cu aer şi mediul exterior.
149
Sectiunea .18 DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ
150
deoarece se alungeşte în viitoarea regiune cefalică a embrionului. Formarea celei de-
a treia foiţe embrionare reprezintă gastrulaţia, iar şanţul liniei primitive şi foseta
primitivă reprezintă blastoporul gastrulei în formă de disc şi fără arhenteron.
În faza următoare începe formarea neurulei. Ectoblastul de pe linia mediană a
liniei primitive se îngroaşă, formând o placă medulară, în lungul căreia apare o
adâncitură în formă de jgheab, numită şanţ neural.
Marginile şanţului neural se închid şi alcătuiesc prin împreunare tubul neural,
care se va desprinde de ectoblast, rămânând sub acesta. Din porţiunea lui anterioară
se vor diferenţia, cele cinci vezicule ale creierului.
Concomitent cu diferenţierea sistemului nervos se diferenţiază şi mezoblastul.
Din prelungirea cefalică se formează coarda dorsală, care se întinde sub tubul
neural. Mezoblastul de pe laturile liniei primitive se alungeşte înainte şi înapoi până la
cele două capete ale discului embrionar. Porţiunea mediană a celor două foiţe
mezoblastice se segmentează în perechi de blocuri celulare, numite somite.
În interiorul somitelor va apare câte o cavitate, numită miocel. Foiţele sau
lamele mezoblastice se clivează în toată întinderea lor în câte două foiţe: cea distală,
numită somatopleură, va adera la ectoblast, iar cea internă, numită splanhnopleură
va adera la endoblast. Cavitatea care se va forma între ele este celomul. Din peretele
somitelor se va forma musculatura scheletică, scheletul axial şi tuburile urinare.
Tubul neural, coarda dorsală şi somitele care o însoţesc pe cele două laturi constituie
organele axiale, în jurul cărora se va forma embrionul din porţiunea discului
embrionar numită arie embrionară.
151
un sac, amniosul, plin cu lichid bogat în albumină şi săruri minerale. Amniosul
protejează embrionul contra uscăciunii şi a loviturilor, contribuind şi la hrănirea lui.
Dezvoltându-se puternic la început, amniosul se micşorează apoi din ce în ce
mai mult până dispare. Consumându-se gălbenuşul din el, sacul vitelin se
micşorează şi dispare.
Alantoida apare ca o invaginaţie sub formă de sac a extremităţii posterioare a
intestinului embrionar în celomul extern. Cavitatea alantoidei serveşte ca vezică
urinară, în ea acumulându-se urina. Neputîndu-se goli, cavitatea alantoidă devine un
sac voluminos, care pătrunde între corion, amnios şi sacul vitelin. Peretele care
ajunge în contact cu corionul, fuzionând cu acesta, alcătuieşte o membrană
puternic vascularizată, numită alantocorion.
Alantoida ajută şi la nutriţia embrionului deoarece înconjurând şi albuşul oului
emite în el vilozităţi prin care-l absoarbe. La ieşirea din ou (ecloziune), alantocorionul
este spart de pui şi îndepărtat împreună cu cojile oullui.
152
Figura 72 - Secţiune prin ou de pasăre embrionat: 1 – cuticula externă (responsabilă şi de textura
oului); 2 – sac vitelin; 3 – vitelus (gălbenuş); 4 - pori; 5 – camera cu aer; 6 - coaja oului; 7 – membrană
cochilieră externă; 8 – membrană cochilieră internă; 9 - alantoidă; 10 - embrion; 11 - amnios; 12
-corion; 13 - albuş. (după Walters, 1994)
153
gâştele depun 8 – 12 ouă, piţigoii depun 15 – 16 ouă; iar unele specii de galliforme
depun 15 – 25 ouă.
Mărimea, forma, coloritul, şi dispunerea petelor ouălor (Figura 75,76, 77,78)
sunt foarte variate de la o specie la alta şi pot constitui caractere de indentificare
taxonomică foarte exactă.
La păsările nidifuge incubaţia începe după ce ponta este completă, la unele
specii de nidicole (Fam. Peleconidae, Ord. Strigiformes) după depunerea primului ou,
iar la altele (Piciformes) după ce au fost depuse jumătate din numărul de ouă din
pontă începe şi clocitul acestora.
Figura 73 – Principalele forme de ouă întâlnite la păsări: a. sferice; b. eliptice; c. eliptice alungite; d.
subeliptice scurte; e. subeliptice; f. subeliptice alungite; g. ovale scurte; h. ovale, i. ovale alungite; j.
piriforme scurte; k. piriforme; l. piriforme alungite
154
Figura 74 – a. Podiceps cristatus (ord. Podicipediformes); b. Pelecanus onocrotalus (ord.
Pelecaniformes); c. Phalacrocorax carbo (ord. Pelecaniformes); d. Pernis apivorus (ord.
Falconiformes); e. Falco vespertinus (ord. Falconiformes). (după Walters, 1994)
155
Figura 75 – a. Coturnix coturnix (ord. Galliformes); b. Crex crex (ord. Gruiformes); c. Gallinula
chloropus (ord. Gruiformes); d. Fulica atra (ord. Gruiformes); e. Vanellus vanellus (ord.
Charadriiformes); f. Charadrius hiaticula (ord. Charadriiformes); g. Columba palumbus (ord.
Columbiformes); h. Tyto alba (Ord. Strigiformes); i. Bubo bubo (ord. Strigiformes). (după Walters,
1994)
156
Figura 76 – a. Ouă de cuc - Cuculus canorus (ord. Cuculiformes) şi ouăle câtorva din speciile
parazitate: b. Fringilla coelebs; c. Alauda arvensis; d. Acrocephalus arundinaceus; e. Lanius collurio; f.
Troglodytes troglodytes; g. Variabilitatea coloraţiei ouălor de Anthus trivialis; h. Variabilitatea coloraţiei
ouălor de Passer domesticus. (după Walters, 1994)
157
Figura 77. Pui de păsări – a. Anas platyrhynchos (ord. Anseriformes); b. Aythya fuligula (ord.
Anseriformes); c. Fulica atra (ord. Gruiformes); d. Gallinula chloropus (ord. Gruiformes); e. Sterna
sandvicensis (ord. Charadriiformes); f. Larus argentatus (ord. Charadriiformes); g. Alcedo atthis (ord.
Coraciiformes); i. Corvus frugilegus (ord. Passeriformes). (după Harrison, 2002)
158
După perioada de incubaţie puiul sparge coaja oului cu ajutorul unei formaţiuni
speciale care se dezvoltă pe cioc, numită „dinte de ou” şi eclozează. La marea
majoritate a speciilor puii abia eclozaţi sunt dependenţi de ajutorul părinţilor o
perioadă mai lungă de timp. Aceştia sunt puii „nidicoli” care sunt golaşi, fără pene în
momentul formării şi ecolozării lor (Figura 79).
La speciile tericole (fazani, potârnichi) şi acvatice (raţe), puii imediat după
eclozare sunt bine dezvoltaţi şi după uscarea pufului pot părăsi cuibul, putând înota,
alerga şi putându-şi procura hrana. Aceştia sunt pui „nidifugi” şi la eclozare prezintă
deja puf pe corp (puful embrionar) (Figura 79).
In general perioada de incubaţie la speciile care au pui nidicoli este mult mai
scurtă faţă de cea a speciilor cu pui nidifugi care este mai lungă. La fel şi creşterea
până la stadiul de juvenil este mai scurtă la puii nidicoli şi este mai lungă la puii
nidifugi care cresc mai greu până ce devin independenţi şi ating stadiul de juvenil
capabil să se descurce singur fără grija părinţilor pentru supravieţuire (hrănire,
apărare, camuflare, zbor, etc.).
159
Capitolul V. ECOLOGIA ŞI ADAPTĂRILE PĂSĂRILOR
Viaţa păsărilor este condiţionată de anumiţi factori (biotici sau abiotici), care
pot fi favorabili păsărilor, alţi factori pot fi dăunători iar alţii pot fi indiferenţi pentru
viaţa păsărilor.
Adaptări ca temperatura constantă şi ridicată a corpului, perfecţionarea
reproducerii, hrănirea cu o hrana variată, zborul activ etc., ajută ca păsările să fie larg
răspândite pe toată suprafaţa globului.
Păsările ajung să fie răspândite în Arctica până la latitudinea de 88-89º
(Alcidae, Laridae), iar în Antarctica până la latitudinea de 84º. Casuarii trăiesc şi la
altitudinea de 2000 metri în Alpii australieni, specii de Larus şi Sterna trăiesc la 4700
metri altitudine, vulturii pleşuvi americani (Cathartidae) din munţii Anzi trăiesc
frecvent la 7000 metri înălţime.
Temperatura, unul din factorii abiotici, influenţează viaţa păsărilor direct sau
indirect. Prin hrană temperatura poate limita indirect răspândirea păsărilor sau direct
poate spori degajarea de căldură din corp. Astfel, o pasăre de talia unei vrăbii, la
temperatura de 22ºC, emană 319 calorii pe oră, iar la 14º C emană 992 calorii pe
oră.
Majoritatea păsărilor sunt diurne, o mică parte sunt nocturne (Apteryx
australis, Ord. Strigiformes), alte specii având o viaţă crepusculară (Caprimulgus,
Ardeidae), ele fiind active şi ziua şi noaptea.
Regimul hidric afectează mai puţin păsările, datorită penajului protector în
cazuri de umezeală sau de uscăciune excesivă. Speciile cu glande uropigiene slab
dezvoltate (Otis) suferă de pe urma ploilor abundente combinate cu scăderi de
temperatură, inundaţiile distrugând cuiburile cu ouă (Anas, Anser, Ardea etc.).
Asemănarea de structură şi habitus, determinată de modul de locomoţie,
modul de căutare a hranei sau biotop, asemănarea caracterului ciclurilor anuale sau
a activităţii nictimerale a păsărilor, a înmulţirii, toate reunesc diferite specii de păsări
în aceleaşi habitaturi sau forme vitale, forma vitală reprezentând caracterizarea
ecologică dinamică a unei specii sau a unui grup, determinând localizarea lor în
anumite biotopuri la care sunt adaptate.
160
Există specii de păsări strict adaptate (specii stenotope) şi specii larg adaptate
(specii euritope), care pot trăi într-un anumit biotop sau în mai multe, ele fiind
clasificate în grupe ecologice.
161
- păsări arboricole temporar-silvice (Coracias, Columbidae).
Cuibăresc în pădure pe arbori, folosind pădurea pentru refugiu şi înnoptat dar
se hrănesc şi în alte biotopuri.
- păsări strict tericole (Scolopax rusticola – sitar de pădure). Sunt
specii care cuibăresc şi adună hrana numai pe sol.
162
Sectiunea .21 Păsările de mlaştină
163
Sectiunea .22 Păsările de stepă şi deşert:
Adaptarea păsărilor la câmpii deschise, aride, s-a realizat în două feluri. Unele
s-au adaptat la alergat şi au renunţat la zbor. Talia lor a crescut, picioarele lor s-au
alungit treptat şi s-au fortificat, iar numărul degetelor s-a redus. Caracteristici sunt
struţii, păsări uriaşe cu picioare înalte şi cu gât lung şi golaş. Păsările caracteristice
stepelor şi savanelor din Eurasia şi Africa sunt dropiile. Culoarea penajului este
brună-cenuşie. Dropiile se hrănesc cu părţi tinere de plante, seminţe de ierburi,
viermi, melci şi insecte.
- păsări alergătoare (Otis tarda - dropia) (Figura 83). Zboară numai în
caz de primejdie sau când îşi schimbă locul de hrănire. Cuibul este construit
pe sol, de unde este procurată şi hrana. Cuibăreşte rar si local pe câmpiile
mari deschise (stepa sau terenuri cultivate). In trecut era o specie larg
răspândită în Europa. Se hrăneşte în principal cu vegetale, dar si cu insecte,
broaşte etc. Masculul este cea mai masiva pasare din Europa (greutatea
normala 8-16 kg.); femelele sunt considerabil mai uşoare având 3.5 - 5 kg. De
obicei stau in cârduri. În România a fost relativ numeroasă pe toate câmpiile
întinse, mai ales în Bărăgan şi în Câmpia de Vest. În prezent este pe cale de
dispariţie, înregistrându-se numai câteva semnalări în vestul ţării şi ca păsări
de iarnă în Bărăgan, unde vin din Ucraina, primăvara reîntorcându-se
deoarece la noi nu există nici o zonă specială de conservare pentru dropie cu
habitat de stepă întinsă pe minim 1500 – 2000 ha.
- păsări bune zburătoare (Pterocles, Syrrhaptes, Melanocorypha).
164
Figura 81 - Piciorul la dropie, Otis tarda
Păsările acvatice
Deşi sunt rezultate ale unor evoluţii independente, mediul acvatic le-a imprimat
tuturor acestora câteva caractere comune: corpul turtit dorso-ventral; picioarele
deplasate mai mult sau mai puţin spre extremitatea posterioară a corpului; degetele
de la picioare sunt împreunate prin membrane înotătoare, fie numai trei, fie toate
patru, ca la pelicaniforme; degetul prim, cel îndreptat înapoi, în cazul în care nu este
împreunat prin membrană cu celelalte, este ridicat mai sus pe tors decât celelalte,
este mai mic sau absent; penajul des, puful bogat; glanda uropigiană, în general,
este bine dezvoltată.
- păsări scufundătoare (Gaviidae, Podicipeidae, Phalacrocoracidae)
(Figura 84, 85, 86); sunt legate mai mult de apă şi în general nu zboară prea
bine, iar pe uscat se deplasează greoi. Işi procură hrana din apă şi cuibăresc
pe maluri sau pe mici insule plutitoare, în arbori mici.
- păsări acvatico-aeriene (Procelariiformes, Stercorariidae, Laridae,
Sternidae); sunt excelente zburătoare. Îşi procură hrana din apă zburând
deasupra acesteia. Înoată foarte bine, dar numai puţine specii se pot şi
scufunda, cuibăresc în maluri sau în colonii pe firidele din stâncăriile
sedimentare.
- păsări terestro-acvatice (Anser, Anas). Sunt mai puţin legate de
mediul acvatic. Astefel raţele scufundătoare îşi fac deseori cuibul la distanţe
mari fată de apă. Zboară şi înoată bine, dar se scufundă mai greu. Gâştele îşi
fac cuiburile lângă bazinele acvatice, şi se hrănesc mai ales pe uscat, iar pe
apă numai se odihnesc. Speciile de raţe scufundătoare sunt mai legate de
mediul acvatic, deoarece se hrănesc şi cuibăresc aici. Înoată şi se scufundă
bine.
165
Păsările cele mai bine adaptate la mediul acvatic sunt sfenisciformele (pinguini
polari antarctici). Aceste păsări exclusiv marine se servesc la înot mai mult de aripile
lor scurte, înguste, ascuţite, anchilozate în cot şi acoperite cu pene mici, în formă de
solzi. Aceste aripi sunt inapte pentru zbor. Pinguinii se pot scufunda la adâncimi de
30 metri şi pentru un timp mai îndelungat (30 – 45 s).
Landaşaftul de cultură sau habitat antropic (aşezări omeneşti, terenuri
agricole) este populat mai mult de specii euritope şi sinantrope (Hirundo rustica,
Passer domesticus, Tyto alba etc.).
Păsări adaptate la biotopuri speciale: drepnelele (Apodidae), aerienele (ex:
Hirundo, Delichon, Riparia etc.).
166
Sectiunea .23 REGIMUL ALIMENTAR AL PĂSĂRILOR
167
Figura 85 – Piciorul la uliu porumbar, Accipiter gentilis (stânga); piciorul la bufniţă, Bubo bubo
(dreapta).
168
(Coccothraustes), mugurarul (Pyrrhula), etc., mănâncă aproape exclusiv seminţe şi
fructe, uneori muguri, foarte rar insecte; unele gâşte se hrănesc aproape exclusiv cu
părţile vegetative ale plantelor erbacee, terestre sau acvatice. Printre păsările exotice
se cunosc specii nectarivore: păsările colibri (fam. Trochiilidae) şi strict frugivore:
unele Columbide - porumbei, Rhamphastidae – tucanul (Rhamphastos togo),
pasărea rinocer (Buceros rhinoceros).
169
Capitolul VI. CÂTEVA ELEMENTE PRIVIND ETOLOGIA
PĂSĂRILOR
170
trebuie să fie bazată pe caractere practic invariabile şi mai ales nealterate de
adaptările şi de modificările impuse de habitat”. Din păcate, aceasta nu rezolvă
problemele sistematicii, întrucât nu există nici un element structural care să nu fie
modificat de evoluţie. Stresemann (1959) menţionează un exemplu concret:
„Pierderea posbilităţii de zbor determină nu numai unele schimbări profunde ale
muşchilor şi oaselor membrului anterior şi ale centurii scapulare, dar afectează şi
pelvisul, membrul posterior şi chiar penajul întregului corp. Aceasta se simplifică
mult, după cum se constată la struţi, la Kiwi şi Dodo, precum şi la unii cârstei
nezburători”.
Prin cercetări anatomice aprofundate se corectează greşelile şi se stabilesc
asemănările datorate convergenţelor. Evoluţia convergentă a cufundarilor
(Gaviiformes) şi a corcodeilor (Podicipediformes) i-a derutat pe sistematicienii mai
vechi, care au grupat aceste două ordine într-unul singur.
În ultimele decenii s-a făcut simţită importanţa ştiinţifică a sistematicii unor
categorii de rang inferior (specii, gen) şi tocmai pentru acestea ecologia poate oferi
argumente şi dovezi noi atunci când speciile au căpătat trăsături convergente,
asemănându-se fără a fi înrudite.
Cel mai cunoscut caz de lămurire cu ajutorul etologiei a unor relaţii filogenetice
neclare îl oferă marele ordin Anseriformes. Vechile clasificări prezentau deficienţa de
a se baza exclusiv pe un număr restrâns de caractere morfologice externe ale
raţelor, gâştelor şi lebedelor, ca forma ciocului şi a picioarelor. Or, acestea sunt în
întregime forme funcţionale şi în mod cert achiziţii recente, reprezentând mai mult o
adaptare secundară, care se repetă în grupuri separate (Delacour, 1954). Ele sunt
caractere utile pentru deosebirea speciilor, dar fără semnificaţie filogenetică mai
profundă. Caracterele morfologice mai puţin adaptative sunt, dimpotrivă, mai
importante pentru sistematică. Dar, pe lângă acestea, comportamentul nupţial – şi nu
numai el – este de mare utilitate pentru sistematician, reflectând de obicei o evoluţie
mai veche.
Dificultăţile în descifrarea filogeniei raţelor din paleartic provin şi din exsitenţa
numeroaselor specii monotipice sau cu puţine subspecii, care trăiesc pe insule
îndepărtate. Particularitatea raţelor de a se „logodi” în cartierele de iernat, unde se
adună populaţii de pe teritorii întinse, împiedică formarea de subpsecii intermediare,
ceea ce îngreunează înţelegerea înrudirilor. Formarea perechilor, jocurile nupţiale,
cuibăritul, sunt cele mai însemnate aspecte ale comportamentului anseriformelor.
171
Jocurile nupţiale au fost îndeosebi folosite de sistematicieni la stabilirea relaţiilor
filogenetice. În natură, rolul acestor jocuri nu este limitat la asigurarea reproducerii,
întrucât ele previn hibridarea unor specii îndeaproape înrudite (Lorenz, 1958) prin
recunoaşterea partenerului conspecific.
De exemplu speciile Anas acuta şi Anas playrhynchos, deşi sunt simpartice în
holartic şi cuibăresc în acelaşi biotop, dau foarte puţini hibrizi, cu toate că însumate,
populaţiile lor totalizează peste 100 de milioane de exemplare (Mayr, 1975). Coloritul
penajului a evoluat pararlel cu jocurile nupţiale, culorile vii fiind puse în evidenţă prin
luarea unor poziţii avantajoase. Dimorfismul sexual este bine exprimat la speciile
simpatrice înrudite, mai slab la cele alopatrice şi în curs de dispariţie la speciile strict
izolate geografic, cum sunt cele din insule (Weller, 1964). Coloraţia ar putea fi însă
corelată şi cu habitatul, întrucât este mai intensă la răţoii din pădurile dense, ceea ce
înlesneşte observarea lor de către femele.
Lorenz (1950) a elaborat o schemă de evoluţie a genului Anas. Speciile a
căror morfologie externă a evoluat convergent sunt unoeri puţin înrudite şi rareori dau
hibrizi, de exemplu sarsele Anas crecca şi Anas querquedula.
Ordinul Passeriformes, care cuprinde 3/5 din numărul actual de specii, este un
alt grup mare în a cărui clasificare etologia are o contribuţie însemnată. În stabilirea
unor subdiviziuni mari, cum sunt subordinele, se folosesc criteriile anatomice
(muşchii flexori ai piciorului, musculatura sirixului), care însă nu pot fi utilizate pentru
gruparea, nici măcar în familii, a numărului imens de specii din subordinul Oscines.
Tipul de cuib, comportamentul în general şi mai ales cântecul sunt criterii din ce în ce
mai des folosite în atribuirea uni gen la o familie sau alta.
Se ştie că la aceste păsări cântecul are rol în formarea şi în menţinerea
perechilor, în stabilirea şi apărarea teritoriului, iar în cazul puilor, prin imprimare, la
recunoaşterea în viitor a partenerului de reproducere. Este un caracter transmis
genetic în părţile sale esenţiale: hibrizii interspecifici prezintă în cântecul lor caractere
preluate de la ambele specii parentale. Cercetări recente (Chappuis, 1969) dovedesc
că şi în cântec există variaţii clinale. La speciile asemănătoare şi simpatrice, cântecul
este net deosebit, având rolul unui mecanism de izolare, pe când la cele alopatrice
deosebirile pot fi mai puţin tranşante.
De altfel, un ornitolog care cunoaşte bine cântecul păsărilor dispunde de o
armă puternică pe teren. Cu 30 de ani înainte să fie separat, în 1817, pe
Phylloscopus collybita de Phylloscopus trochilus (descris de Linnaeus), un amator de
172
păsări, bun observator pe teren, deosebise cele 2 specii după cântec (Hindle, 1970).
Au fost descrise noi subspecii de Parus montanus, care se disting în primul rând
după cântec. De asemenea, speciile gemene de păsări au putut fi iniţial separate
tocmai pe baza cântecului (specii din genurile Meliphaga, Collocalia, Indicator,
Empidonax, etc.).
În concluzie, studiul comportamentului păsărilor oferă rezultate uitle, uneori
aducând argumente în plus pentru înţelegerea raporturilor reale filogenetice, alteori
constituind argumentul principal pe care se bazează sistematicienii în clasificările lor.
Există diferite păreri în legătură cu modul în care s-a realizat acest proces prin
care atât oamenii cât şi animalele au fost înzestrate cu programe comportamentale.
În esenţă pot fi concepute câteva modalităţi. Având în vedere că atât oamenii
cât şi animalele au capacitatea de a învăţa programele comportamentale (s-ar putea
să fi fost asimilate în cursul asimilării ontogenetice, individuale) atât prin
autocondiţionare cât şi prin imitare. Dar există şi posibilitatea ca organismele să vină
gata echipate cu programe comportamentale. Aceasta înseamnă că programarea a
avut loc în cursul evoluţiei speciilor prin mutaţii şi selecţii, că tipurile de comportament
sunt înnăscute la fel ca elementele structurale ale organismului.
Cercetările etologice au evidenţiat iniţial la animale prezenţa unor scheme
motorii tipice speciei cu valoare „adoptivă”. Animalele vin pe lume cu o capacitate
înnăscută pentru executarea anumitor mişcări.
Imediat după eclozare, o cinteză ştie cum să-şi desfacă larg ciocul pentru a
cere de mâncare, puiul de găină ştie cum să ciugulească grăunţe, iar un boboc de
raţă ştie cum să scormonească cu ciocul prin apa mlăştinoasă pentru a-şi găsi hrana.
Bobocul de raţă execută aceste mişcări chiar dacă în stadiul de ou a fost clocit de o
găină, şi apoi a fost crescut de aceasta; el nu va imita exemplul părintelui vitreg.
Bobocul de raţă a câştigat propria coordonare a mişcărilor de filtrare a apei
mlăştinoase de la părinţii săi genetici ca o „coordonare înnăscută” sau ca un „tipar fix
de acţiune”.
173
Tiparele comportamentale moştenite nu sunt dezvoltate în momentul naşterii
sau eclozării. Multe modalităţi comportamentale se perfecţionează şi se maturizează
gradat.
F. Sauer, crescând indivizi ale unor specii cântătoare de păsări în izolare
socială şi acustică, a constatat că aceştia şi-au dezvoltat sunetele şi cântecul speciei
chiar în absenţa oricărui exemplar pe care să-l fi putut imita. Este adevărat că trebuie
să existe condiţii ambientale pentru realizarea acestui comportament. Este izbitor
totuşi cum pasărea îşi formează tiparul caracteristic de cântec pentru specia ei fără
să fi avut acces la informaţii referitoare la structura acestuia. Putem afirma că
această informaţie este conţinută în genom şi este decodificată în timpul procesului
ontogenetic de autodiferenţiere.
174
Sectiunea .26 Impulsurile
175
Un alt ritual este comportamentul de împerechere la cintezoii de savană.
Atunci când curtează o femelă, masculul de cintezoi zebrat „îngenunchează” în faţa
ei şi îşi şterge ciocul de ramură ca şi cum l-ar curăţa. Şi masculii altor specii înrudite,
cintezoiul dungat şi cel pătat „îngenunchează” şi îşi ţin capul aplecat câteva secunde,
fără a-şi şterge ciocul.
După părerea lui Morres, în cazul ambelor specii, îngenuncherea rituală a
evoluat din ritualul de împerechere al unui predecesor, ritual care cuprindea şi
ştergerea ciocului, ceea ce la ora actuală nu se mai întâmplă decât în cazul
cintezoiului zebrat.
176
imprintingul ar influenţa şi alegerea partenerilor, femelele ar trebui să formeze cupluri
cu alte femele.
177
(d) Situaţiile complexe
178
au fost observate reproducând sunete ale limbajului, ele nu au reuşit să ataşeze nici
un înţeles sunetelor produse.
Pepperberg şi studenţii săi au elaborat un cod vocal destinat papagalului său
numit Alex, datorită căruia a putut să examineze abilităţile cognitive ale acestuia.
Ea a determinat trei condiţii care facilitează o foarte bună învăţare vocală:
Subiectul trebuie să aibă capacitatea de a produce sunete specifice limbajului
uman;
Subiectul trebuie să aibă capacitatea cognitivă de a recunoaşte semnificaţia
sunetelor umane;
Subiectul trebuie să beneficieze de sprijin pentru a învăţa sunetele umane.
În cazul papagalului Alex, Pepperberg a putut îndeplini relativ uşor primele
două condiţii. El era bun imitator şi nu întâmpina nici o dificultate în reproducerea
sunetelor limbii engleze. În plus, abilităţile sale cognitive sugerau că ar trebui să
poată recunoaşte paralele dintre sistemul de limbaj pe care îl învăţase şi sistemul
său natural de comunicare.
Todt (1975) a demonstrat că papagalii gri africani învaţă mult mai uşor
vocalizarea în contextul interacţiunii sociale.
S-a pus la punct o tehnică prin care oamenii interpretau rolul unui partener
tânăr al papagalului, plecând de la faptul că în libertate papagalii se angajează în
duete complexe pe care tinerii papagali le urmăresc. Todt a reuşit să monteze o
situaţie de laborator în care papagalii tineri urmăreau oameni angajaţi în schimburi de
replici care trebuiau învăţate, ceea ce a uşurat şi a grăbit foarte mult îmbunătăţirea
anumitor părţi din aceste schimburi de secvenţe sonore (sunete sau cuvinte).
Indivizii se grupează deoarece este de presupus că, în acest fel situaţia lor va
fi mai bună decât dacă ar fi independenţi. O situaţie mai bună înseamnă o adaptare
mai bună.
Stolurile de păsări ca şi bancurile de peşti, oferă membrilor lor următoarele
avantaje:
avantaje fizice – pentru a se apăra de frig în timpul iernii critice, pinguinii
imperiali se strâng foarte aproape unii de alţii. În acest fel, cantitatea de
179
căldură disponibilă se conservă, iar pinguinii din afară se mişcă mai mult decât
cei din centru generând căldură; în perioada în care îşi clocesc ouăle, etc.
protecţia împotriva prădătorilor – Lazarus, 1979, a comparat răspunsurile pe
care păsările ţesător (Plocerus egypticus) îl dau atacatorilor când sunt singure
şi când sunt în stol. În timp ce păsările solitare nu au reuşit să dea nici un
răspuns, cele din grup au reuşit să localizeze atacatorul;
apărarea împotriva atacurilor – s-a arătat că animalele de pradă evită să atace
grupuri de păsări;
utilizarea optimă a resurselor de hrană – Brown (1986) a arătat că pescăruşii
care găsesc un loc cu multe insecte sunt urmaţi în viitoarele căutări de
membrii mai puţin norocoşi ai grupului. Gâştele de mare pescuiesc adesea
împreună. În opinia lui Nelson (1980) principalul motiv este că, în acest fel,
peştii sunt dezorientaţi de numărul mare de păsări şi ca urmare sunt uşor de
prins; aceasta este vânătoarea de grup sau pescuirea în grup care creşte
şansele de prindere a unei prăzi greu de prins de unul singur .
înlesnirea activităţii sexuale – prezenţa altor păsări din aceeaşi specie are un
efect stimulator asupra activităţii sexuale. Pescăruşii aflaţi în colonii mici încep
să depună ouă mai târziu decât cei din coloniile mari, iar perioada de creştere
a puilor este mai lungă;
180
Capitolul VII. SPECIATIA SI BIOGEOGRAFIA PĂSĂRILOR
181
Schimbările evolutive şi de areal sunt determinate îndeosebi de schimbările
fizice ale mediului, dacă acestea au loc pe perioade mari de timp, de mişcări ale
plăcilor tectonice si ale activităţilor vulcanice; pe perioade medii de timp de
glaciaţiuni sau alte cicluri climatice; şi la scara mica de timp şi ca urmare a impactului
uman recent, care este în general negativ asupra păsărilor ca şi în general asupra
întregii biodiversităţi a Terrei.
In încercarea de a reconstrui oricare parte din istoria vieţii, suntem dependenţi
nu numai de cunoştinţe biologice ci si de ceea ce este cunoscut drept istoria
pamatului precum sunt descoperiri epocale din geologie, climatologie si
paleontologie. Pentru a fi valida fiecare explicaţie a istoriei speciilor si a aspectelor
individuale ale distribuţiilor lor trebuie sa ne bazăm pe teoria darwinistă evoluţiei şi
pe istoria cunoscută a pământului incluzând şi consemnările pieselor fosile (datele
paleontologiei şi paleobiologiei speciilor din trecut).
182
selecţia sexuală. Astfel găsim unii taxoni strâns înrudiţi care apar diferiţi la prima
vedere dar care hibridizează uşor şi alţi taxoni care apar aproape identici dar trăiesc
alăturat ca specii separate distincte de multă vreme între ele fiind izolare reproductivă
desăvârşită. Divergenţele în structura ADN se pare că reflectă perioada de timp de
când populaţiile au fost separate şi unele populaţii au fost separate aparent pentru
sute de mii de ani fără să se dezvolte vreo divergenţă semnificativă în morfologie sau
în alegerea partenerului.
Astfel unele populaţii de păsări analizate arată două genotipuri ADNmt
distincte, semnificând o izolare reproductivă îndelungată, dar au reintrat în contact
recent, şi nu arată nici o divergenţă evidentă morfologică şi hibridizează între ele.
Este cazul speciei Corvus corax - corbul (la care există 4% divergenţă în gena pentru
citocrom b din ADNmt, Omland & col. 2000), populaţiile de Pygoscelis adeliae –
manifestă un procent de 5% divergenta în regiunea de control din ADNmt (Monehan
1994).
Pe de altă parte, diferenţele genetice separă alţi taxoni care arată şi se
comportă ca specii separate precum specia Sphyrapicus ruber şi Sphyrapicus
nuchalis (0,4% divergenta in gena pentru citocrom b din ADNmt) (Cicero & Johnson,
1995) sau specia Spizella taverneri şi specia Spizella breweri (0,1 % divergenţa in
gena pentru citocrom b din ADNmt) (Klicka si colab 1999). In mod clar ar fi neadecvat
să definim taxoni înrudiţi alopatrici drept specii în gradul de divergenţă ADNmt, doar
dacă alte caractere diferă pentru caracterele normale ale speciilor.
Principala valoare a studiilor ADN este recunoscută în domeniul filogeneticii,
în estimarea relaţiilor genealogice, de înrudire dintre taxoni şi în reconstrucţia istoriei
descendenţei speciilor. Clasificarea păsărilor propusă de Sibley şi Ahlquist (1990)
reprezintă până în prezent cea mai importantă aplicaţie a metodelor de biologie
moleculară pentru taxonomie. S-a oferit o ipoteză alternativă a filogeniei avaiare, la
nivel de ordine şi familii şi aceasta a stimulat un val de noi cercetări în sistematica
păsărilor. Pentru cea mai mare parte a ordinelor şi familiilor, noua filogenie a fost
convergentă cu cele anterioare, bazându-se îndeosebi pe structura anatomică şi
morfologie dar a sugerat de asemenea şi unele diferenţe. Unele dintre noile
propuneri au fost susţinute de argumentări solide însă altele au rămas cu un statut
controversat încă.
Metodele moleculare s-au dovedit în special utile în descoperirea de exemple
de convergenţă, unde unele specii de păsări au evoluat independent şi au ajuns să
183
semene unele cu altele datorită faptului că au adaptări identice şi au acelaşi mod de
viaţă şi acelaşi tip de hrănire. Cel mai semnificativ exemplu în termeni biogeografici a
fost oferit de unele specii de paseriforme austral-asiatice clasificate anterior
împreună cu rudele lor europene, dar descoperirile realizate în urma analizelor ADN-
ului lor au arătat că aceste grupde de păsări că reprezintă de fapt o radiaţie distinctă
din forme ancestrale neînrudite (convergenţă evolutivă).
Odată cu dezvoltarea tehnologiilor biochimice şi moleculare, sistematica în
general a început să devină tot mai mult fundamentată în genetică. Mai mult de atât,
întrucât tehnicile moderne ale geneticii deţin informaţii ale evoluţiei speciilor care
anterior erau inaccesibile, genealogia a început să joace un rol important în deciziile
de delimitare a speciilor şi în clasificare. Aceasta la rândul său a permis istoriei
filogenetice să fie mai bine reprezentată la toate nivelele clasificării realizate cât mai
obiectiv şi realist.
184
demonstrata concluziv. Sunt cunoscute populaţii care aparent s-au format din
combinarea a 2 taxoni diferiţi dar este puţin probabil ca ei să devină izolaţi
reproductiv faţă de una din formele parentale. În mod similar, speciaţia simpatrică, în
care o specie se divide în două într-o singură zonă, este teoretic posibilă în cazul
păsărilor, dar greu de dovedit, şi din nou nu există cazuri evidente, concrete. Speciile
formate recent în acest mod este de aşteptat să prezinte diferenţieri mici sau
nesemnificative în ADN-ul lor mitocondrial. Această situaţie ţine în suspensie cel
puţin trei grupe de păsări distincte morfologic, care trăiesc în acelaşi habitat, datorită
faptului că pot hibrida, şi a lipsei de diferenţe clare distinctive în structura ADN-ului lor
(pentru cintezele de Galapagos vezi Grant & Grant 1992; pentru inăriţe, vezi Seutin şi
colab 1995; pentru forfecuţe vezi Piertney şi colab 2001). Deci evidenţierea genetică
pentru speciaţia simpatrică este echivocă.
Izolarea geografică a populaţiilor unei singure specii de păsări care poate
promova speciaţia alopatrică se poate face fie prin vicarianţă (fragmentarea unui
areal pre-existent) sau prin dispersie (dând de asemenea o nouă populaţie departe
de locul original al populaţiei pentru schimbări regulate de indivizi între acestea).
Ambele procese variază ca relativitate a frecvenţei între regiunile situate la
latitudini ridicate şi joase, între continente şi insule şi între insule apropiate sau
depărtate de continente. Doar pe continente şi insule mari (precum insula
Madagascar) speciaţia păsărilor a avut loc prin vicarianţă în cadrul masivului uscat,
conducând eventual la expansiuni de areal urmate de zone cu populaţii hibride,
suprapunere de populaţii şi populaţii simpatrice. Pe insulele mai mici, dispersia între
insule a dat naştere la populaţii separate; zonele hibride sunt necunoscute iar
speciile şi populaţiile simpatrice printre taxonii congenerici de pe aceeaşi insulă sunt
puţin frecvenţi. În cadrul arhipelagurilor radiaţia adaptativă poate avea loc, rezultând
o arie de diferite specii dintr-un singur eveniment colonizator (o singură specie
colonizatoare). Pe insulele mai izolate radiaţia poate surveni numai în urma unor
evenimente multiple de colonizare, care să fie suficient de lungi ca timp şi îndeosebi
să permită unui grup de colonişti să se diferenţieze în specii distincte înaintea
următorului val de colonişti care vin.
Procesele ipotetice responsabile de divergenta populaţiilor de păsări izolate şi
producerea de specii noi, sunt: driftul genetic, selecţia naturală şi selecţia sexuală.
Aceste procese au câştigat diferite grade de susţinere din studii asupra populaţiilor
sălbatice. Rolul ambelor tipuri de selecţie a fost demonstrat prin studii asupra
185
păsărilor sălbatice, dar dovada pentru influenţa efectelor driftului genetic asupra
aspectelor fenotipice ale păsărilor sălbatice este aproape necunoscut. Dovada
acestor influenţe se bazează mai ales pe consideraţii teoretice şi pe experienţe de
laborator pe taxoni non aviari. Aceste aspecte cer totuşi mai multe studii asupra
populaţiilor sălbatice de păsări.
In estimarea timpului necesar pentru ca subspeciile şi speciile să evolueze în
specii noi, dovezile geologice şi cele ale ADN-ului au oferit rezultate rezonabile din
punct de vedere cantitativ. Totuşi, perioadele de timp estimate variază în linii mari
între diferite perechi de taxoni. Datele divergente între subspecii au fost estimate a fi
cuprinse între perioade variind de la mai puţin de 10.000 ani până la mai mult de 1
milion de ani. Datele divergente între speciile surori au fost estimate a fi cuprinse
între perioade variind de la mai puţin de 200.000 ani până la peste 5 milioane de ani.
Chiar şi pentru unele specii surori sunt necesare perioade mai lungi pentru a se
diferenţia suficient pentru a avea loc speciaţia simpatrică (Johns & Avise 1998).
Aceste estimări sunt în mod surprinzător lungi, considerând că populaţiile locale ale
păsărilor cu viaţă scurtă pot să-şi schimbe semnificativ dimensiunea corpului,
dimensiunile ciocului sau alte caractere într-un timp relativ scurt, de câteva luni sau
de câţiva ani (ca rezultat selecţiei puternice temporare). Implicaţia este aceea că, în
timp ce speciile pot răspunde rapid unei selecţii puternice, aceste schimbări sunt în
mod normal schimbate la starea iniţială de selecţia stabilizată ulterior. Perioadele
lungi ale selecţiei direcţionale consistente cerute pentru speciaţie sunt puţin
importante.
Cele mai recente estimări ale datelor divergente pentru taxonii surori au fost
bazate pe ADNmt necodat şi dependente de ipoteza că genele echivalente în diferite
linii înrudite suferă mutaţii la aceeaşi rată medie (pentru gena din ADNmt pentru
citocromul b, această rată a fost estimată la 2% pe un milion de ani). Totuşi această
rată a fost calibrată pentru foarte puţine specii din dovezi geologice sau fosile. Unele
estimări determinate geologic depind de vârsta insulelor vulcanice, şi cum astfel de
insule rezultă nu din una ci dintr-o serie de erupţii, este rareori sigur că estimările
vârstei au fost bazate pe cele mai vechi roci. In mod similar, în cazul dovezilor bazate
pe fosile, este rareori sigur că cea mai veche fosilă reprezintă cea mai timpurie
divergenţă, pentru că fosile mai vechi pot rămâne a fi descoperite ulterior. Aceasta
înseamnă ca înainte să putem avea certitudinea cu privire la în datele divergente
estimate, sunt necesare mult mai multe calibrări independente ale ratelor mutaţiilor în
186
ADNmt pentru un mare număr de specii. Aceste rate par sa varieze mult între diferite
ordine de păsări mai mult decât se credea până nu demult.
La scară de timp mare, în îmbătrânirea diferitelor ordine şi familii de păsări,
consensul între probele fosile şi cele ADN este în general sărac. Acest lucru a ridicat
întrebări legate de acurateţea şi de obţinerea de date complete a unor identificări de
înregistrări fosile şi despre calibrarea şi validarea ceasurilor moleculare. Înregistrările
fosile sugerează o radiaţie adaptivă majora a ordinelor de păsări şi a familiilor în
terţiarul timpuriu, dar înregistrările anterioare acestei perioade de timp sunt relativ
sărace. Evidenţele ADN sugerează că cele mai moderne ordine de păsări şi multe
familii au apărut mai devreme, în cretacic şi au supravieţuit evenimentului de extincţie
în masă care a marcat sfârşitul acestei perioade a erei mezozoice. Această problemă
va rămâne nerezolvată până la noi informaţii disponibile şi putem avea o încredere
mai mare în una sau în cealaltă bază de date (cea genetică şi cea paleontologică).
Avifauna oricărei zone de uscat, fie continent sau insulă, constă în mod tipic
dintr-o gama de specii cu vârste extrem de variate. Unele aparţin unor linii străvechi
şi pot să fi rămas cu mici schimbări pentru zeci de milioane de ani; altele pot să se fi
format în ultimele două milioane de ani sau mai puţin. In cele din urmă, o cauză
majoră a extincţiilor o constituie schimbarea mediului înconjurător, fie pe baza
geologică (precum unirea continentelor prin alăturarea zonelor uscate separate sau
producerea de erupţii vulcanice) sau pe baza climatologică (precum apariţia
glaciaţiunilor şi a erelor glaciare care pot avea efecte profunde asupra naturii şi
distribuţiei habitatelor). O cauză mult mai apropiată a extincţiei speciilor rezultă din
interacţiunea cu alte specii noi, coloniste, fie din gama unor specii cu caracter de
competitori, prădători sau paraziţi. Extincţiile au avut loc dintotdeuna de-a lungul
istoriei vieţii, dar nu la o frecvenţă atât de mare. Odată cu evoluţia lui Homo sapiens
în mai puţin de două sute de mii de ani, au crescut extincţiile tot mai mult datorita
impactului uman, astăzi fiind cele mai mari extincţii începând de la apariţia omului şi
până astăzi, cel mai greu tribut plătindu-l cu viaţa tot păsările în ultimii 2000 de ani.
187
adaptativă concretizate prin apariţia diferitelor ordine şi clase. În general, când
vorbim de evoluţia unui grup taxonomic, îndeosebi atunci când ne referim la grupurile
taxonomice superioare, trebuie să luăm in considerare existenţa mai multor episoade
de radiaţie adaptativă în cadrul grupului respectiv. O caracteristcă a radiaţiei
adaptative este că foarte adesea episoadele succesive ale acesteia sunt foarte
asemănătoare. Faptul acesta a determinat pe unii biologi să susţină că procesul
evolutiv în ansamblu – sau unele aspecte ale acestuia – este ciclic, adică este
alcătuit din episoade similare care se succed la intervale mai mult sau mai puţin
regulate. Orice grup de organisme tinde să parcurgă un ciclu evolutiv care se repetă
în fiecare grup succesiv. Într-un astfel de ciclu putem recunoaşte 3 faze: o fază
iniţială, relativ scurtă în care predomină fenomenul de expansiune şi proliferare
taxonomică, o fază lungă, stabilă, caracterizată prin schimbări evolutive minore, şi, în
sfârşit, faza finală, caracterizată prin ilustrată prin apariţia de forme superspecializate,
monstruoase, degenerate, în general neadaptate la mediu care, în cele din urmă,
sunt destinate dispariţiei. Schindewolf (1950 a) a denumit aceste faze: typogenis,
typostatis şi typolysis, respectiv faza de geneză şi diversificare a variaţiilor evolutive,
faza de stabilitate a transformărilor evolutive şi faza de extincţie a formelor. Prima
fază corespunde în general cu prima fază a radiaţie adaptative (faza de maximă
diversificare taxonomică). Faza a doua corespunde cu evoluţia lentă a formelor din
zonele şi subzonele componente ale radiaţiei adaptative, evoluţie caracterizată prin
schimbări de mică însemnătate care afectează tipurile adaptative locale. În sfârşit,
faza a treia, denumită şi faza de senilitate, corespunde cu faza extincţiei tipurilor din
cadrul radiaţiei adaptative.
Comparaţia între fazele radiaţiei adaptative şi fazele ciclurilor evolutive care se
repetă regulat în orice proces evolutiv este mai mult teoretică. Simpson (1953) arată
că orice radiaţie adaptativă variază ca mărime şi diversitate şi că are un maxim şi un
declin. El nu este de acord cu teoria că orice proces evolutiv este ciclic şi că radiaţia
adaptativă consistă din episoade asemănătoare care se repetă regulat. Evoluţia, şi
deci şi radiaţia adaptativă sunt episodice, dar nicidecum ciclice, iar episoadele
variază foarte mult ca mărime.
Această aserţiune este justă. Atât timp cât condiţiile de mediu variază
neregulat de-a lungul timpului, este imposibil să admitem ideea că radiaţiile
adaptative s-ar repeta regulat, că ar fi ciclice, aşa cum susţin unii evoluţionişti.
188
(b) FACTORII RADIAŢIEI ADAPTATIVE
Două condiţii sunt necesare pentru debutul radiaţiei adaptative: existenţa unor
zone adaptative prospective şi posesiunea de către grupurile imigrante a unor
însuşiri adaptative prospective. Factorii promotori ai radiaţiei adaptative sunt driftul
genetic şi selecţia naturală. Unexemplu concludent asupra veracităţii acţiunii acestor
factor îl constituie radiaţia adaptativă a cintezoilor (fam. Frigillidae, subfam.
Geospizinae) din insulele Galapagos, studiaţi de Darwin. Insulele Galapagos, în
număr de 16, sunt de origine vulcanică, fiind situate pe linia Ecuatorului la 500 de
mile vest de coasta Americii de Sud. Vegetaţia insulelor este diferită: în părţile joase
domină semiarbuştii, arbuştii, tufărişurile spinoase şi cactuşii, iar în părţile înalte,
umede, arborii. Probabil că după ce insulele s-au ridicat deasupra mării şi de îndată
ce au început să fie acoperite cu vegetaţie, o pereche sau câteva perechi de păsări
asemănătoare cintezoilor au emigrat de pe continentul sud-american şi s-au instalat
pe insule. Aici, neîntâlnind forme competitive şi nici prădători, s-au înmulţit foarte
repede formând o populaţie. În perioada cât a durat colonizarea una-două perechi
de păsări din populaţia respectivă au zburat spre insulele celelalte din cadrul
arhipeleagului sau, în cazul insulelor mai mari, de la o zonă la alta a insulei. În noile
nişe ecologice, micile grupuri de păsări – izolatele geografice – au găsit condiţii de
mediu diferite de cele din arealul din care au plecat. Fiind complet despărţite
geografic de populaţia ancestrală şi, încercând noi condiţii de viaţă, izolatele au
suferit un intens proces de diferenţiere. Odată cu trecerea timpului, divergenţa dintre
izolatele geografice şi populaţia ancestrală s-a adâncit, izolatele dobândind o serie
de caractere adaptative noi. Datorită acestor transformări, indivizii din aceste izolate
revenind printr-o împrejurare oarecare în zona adaptativă a populaţiei ancestrale nu
s-au mai încrucişat cu aceasta, ci şi-au menţinut intact genotipul. Datorită izolării
geografice şi vieţuirii în condiţii de mediu deosebite, izolatele au dobândit unele
mecanisme de izolare reproductivă, devenind astfel noi specii, care în prezent
populează insulele. Acestea sunt în număr de 14 şi sunt grupate în 6 genuri. Speciile
diferă între ele în primul rând prin mărimea şi forma ciocului, inclusiv alte caractere
legate de modul de procurare a hranei. De asemenea, sunt diferenţe între specii şi în
ceea ce priveşte forma cozii şi a corpului, precum şi aspectul şi culoarea penajului.
Principalele caractere ale speciilor sunt următoarele (Lack, 1947; Bowman, 1961):
189
Geospiza magnirostris: pasăre mare, se hrăneşte cu seminţe mari, foarte tari,
de pe sol, tufe sau arbori.
Geospiza fortis: pasăre mijlocie, se hrăneşte cu seminţe mici sau mari, tari, de
pe sol, tufişuri sau arbori.
Geospizia fuliginosa: pasăre mică, se hrăneşte cu seminţe în general mici, de
consistenţă moale, pe care le culege mai mult de pe sol.
Geospizia difficilis: pasăre mică, se hrăneşte cu seminţe de consistenţă
moale, de pe sol.
Geospizia scandens: pasăre mijlocie, trăieşte majoritatea timpului pe cactuşi
(Opuntia) şi se hrăneşte cu seminţe mici, de consistenţă mijlocie, cu ţesuturi
suculente de plante şi cu nectar.
Geospizia conirostris: pasăre mare, cu însuşiri asemănătoare cu cele ale
speciei G. scandens.
Platyspiza crassirostris: pasăre mare, trăieşte în tufişuri dese şi arbori înalţi şi
se hrăneşte cu fructe cărnoase, seminţe de consistenţă moale sau seminţe
semitari, frunze tinere şi flori.
Camarhynchus psittacula: pasăre mijlocie, vieţuieşte pe arbori, în tufişuri şi pe
sol şi se hrăneşte cu insecte pe care le scoate din crăpăturile şi găurile de pe
tulpina şi ramurile arborilor.
Camarhynchus pauper: asemănătoare cu C. psittacula pe care o înlocuieşte
pe una din insule.
Camarhynchus parvulus: pasăre mică, trăieşte pe arbori, tufişuri, pe cactuşi şi
pe sol şi se hrăneşte cu insecte pe care le scoate din crăpăturile puţin adânci
ale ramurilor şi ale lichenilor.
Cactospiza pallida: pasăre mijlocie care prezintă particularitatea că scoate cu
ajutorul unui ghimpe de cactus insectele din găurile şi crăpăturile tulpinilor şi
ramurilor.
Cactospiza heliobates: pasăre mijlocie, insectivoră, care trăieşte în pădurile de
mangrove de pe litoral.
Certhidea olivacea: pasăre mică, trăieşte pe arbori şi ocazinal şi pe sol,
hrănindu-se în deosebi cu larve mici.
Pinaroloxias inornata: pasăre mijlocie, vieţuieşte pe sol şi arbori şi se hrăneşte
cu insecte, nectar şi ceva fructe.
190
Speciile de cintezoi menţionate sunt împărţite, după anumite caracteristici în 5
tipuri. Unele din ele sunt adaptate la viaţa de pădure, au ciocul ascuţit şi se hrănesc
cu larve şi pupe de insecte de sub scoarţa sau din crăpăturile copacilor. Altele
trăiesc pe sol şi pe arbori, au ciocul de mărime mijlocie şi se hrănesc cu seminţe şi
insecte mici întocmai ca vrăbiile. Câteva specii au ciocul mare şi puternic, reuşind să
zdrobească coaja seminţelor şi să consume miezul acestora. Unele specii sunt
vegetariene şi trăiesc pe arbori şi în tufişuri. În sfârşit, o adaptare curioasă o prezintă
cintezoii care trăiesc pe cactuşi (Opuntia), ce se găsesc din abundeţă pe insule.
Aceştia smulg cu ajutorul ciocului ghimpi lungi de pe cactus, îl introduc în găurile şi
crăpăturile de pe tulpini şi ramuri şi printr-o manevră de înfingeri repetate scot
insectele ascunde şi le consumă.
Diversificarea speciilor de cintezoi din insulele Galapagos constituie un
exemplu tipic de speciaţie alopatrică şi de radiaţie adaptativă. Disponibilitatea
zonelor, subzonelor şi nişelor ecologice prospective din insulele Galapagos,
posesiunea de către primele păsări imigrante a unor însuşiri adaptative prospective,
absenţa unor forme consecutive şi lipsa prădătorilor au favorizat instalarea cintezoilor
în insule, iar driftul genetic şi selecţia naturală au determinat diversificarea acestora
în noi specii şi genuri. Tipurile de selecţie care au determinat radiaţia adaptativă au
fost: selecţia disruptivă, la început, apoi selecţia direcţională.
191
consumatoare de insecte, consumatoare de nectar, consumatoare de fructe şi
consumatoare de seminţe.
Unele din din aceste zone au fost subdivizate. Astfel, între păsările
consumatoare de insecte întâlnim păsări cu ciocul scurt care mănâncă insectele de
pe frunze şi altele cu ciocul lung care consumă insectele din scoarţa copacilor
(Baldwin, 1953 – citat după Grant, 1977 a).
192
explica prezenţa ratitelor, papagalilor şi multor altor grupe din zonele de uscat
derivate din continentul sudic mezozoic Gondwana şi împărţirea anumitor grupuri
între America de Sud şi Africa, sau între America de Sud şi Australasia. Multe familii
care acum sunt specifice anumitor continente sau insule sunt cunoscute din forme
fosile ca fiind mult mai larg răspândite în trecut. Ele au supravieţuit în zone izolate,
dispărând în celelalte regiuni. Astfel de specii sunt paleoendemisme şi includ specii
din Fam. Todidae din Indiile de Vest, reprezentate prin forme fosile în America de
Nord şi Europa.
193
umane deoarece datorită populaţiilor lor mici (deţinute pe zone ale insulelor mici) şi
pentru că majoritatea au evoluat în absenţa mamiferelor prădătoare, deci nu au nici o
apărare naturală împotriva oamenilor sau a câinilor, pisicilor, şobolanilor sau altor
prădători pe care oamenii i-au introdus. Teorii evaluative au încercat sa estimeze
numărul şi compoziţia speciilor din insule înaintea extincţiilor induse de oameni, şi
încă nu este clar în ce măsură aceste teorii ar fi încă valabile dacă ar fi luate în
considerare şi speciile recent dispărute.
In ciuda extincţiilor, insulele încă deţin, în general mai multe specii native per
unitate de suprafaţă decât continentele, o altă mărturie a importanţei izolării
geografice în formarea speciilor. Pentru mărimea lor, insulele pacifice în special
rămân cele mai bogate, împreună deţinând de 20 de ori mai multe specii per unitate
de suprafaţă decât America de Sud, cel mai bogat dintre continente. Datorită
dimensiunilor mici insulele, deţin per total mai puţin de 200 de specii native de păsări
de uscat.
In ultimul secol multe specii au fost introduse in insule de către oameni, dând o
rata de colonizare mult mai mare decât cea naturală, implicând păsări din părţi
diferite ale lumii, care altfel nu ar fi trăit împreună. Este nesigur în ce măsură acestea
au contribuit la diminuarea speciilor native, dar stabilirea lor cu succes (atât pe insule
cât şi pe continente) a confirmat faptul că multe specii de păsări pot trăi în zone pe
care nu le-au atins în mod natural anterior. Acest fapt demonstrează încă o dată că
incapacitatea de a trece un habitat ostil a fost o barieră a dispersiei şi extinderii
arealelor. Cu toate acestea, cele mai multe specii introduse trăiesc în prezent în
habitate construite de om, în casele lor noi şi nu ar fi putut fi în stare să
supravieţuiască în astfel de locuri în trecut când vegetaţia era încă nativă.
Avifaunele marine
Deloc surprinzător, păsările marine arată diferite forme biogeografice ale
distribuţiei faţă de păsările de uscat. Unele specii sunt întâlnite în jurul lumii la
latitudini foarte sudice şi în acelaşi timp foarte nordice, acolo unde zonele maritime
sunt continue. În contrast, multe specii diferite apar în Oceanele Indian, Pacific şi
Atlantic, separate de mari mase de uscat, deci aici din nou vedem importanţa
barierelor de dispersie în crearea şi menţinerea avifaunelor separate. Cu toate că
apele mărilor acoperă 71% din suprafaţa globului, păsările marine formează doar 3%
din numărul de specii de păsări la nivel mondial. Această disproporţie poate fi
atribuită îndeosebi "constrângerilor de organizare" impuse păsărilor marine de modul
194
lor de viaţă, a exploatării de către acestea numai a nişelor pentru păsările carnivore
şi a oportunităţilor mult limitate pentru speciaţie. Diferenţierea majorităţii populaţiilor
este alopatrică, ca în cazul păsărilor de pe uscat. În ultimele secole, distribuţiile
zonelor de cuibărit ale păsărilor marine au fost foarte mult reduse de activitatea
umană. Resturi de oase subfosile şi scrieri istorice indică faptul că multe specii erau
întâlnite odinioară pe mai multe insule decât cele pe care le ocupă în prezent,
dispariţia lor fiind conectată cu colonizarea umană şi cu introducerea asociată de
prădători.
195
Schimbările climatice şi ale vegetaţiei ale ultimelor milioane de ani, timpul
când cele mai recente specii au fost formate, au fost ultimele dintr-o serie lungă de
evenimente ce au contribuit la dezvoltarea avifaunei moderne. Pe toate continentele,
cea mai recentă speciaţie poate fi în mod clar conectată cu oscilaţiile climatice care
au întrerupt expansiunile aceluiaşi tip de vegetaţie şi au izolat locuitorii lor aviari.
Aceste procese au facilitat diferenţierea şi speciaţia, astfel creând arii cu endemisme
şi afectând modelele distribuţiei. Induse climatic, schimbările de habitat continuă şi
azi şi împreună cu modelele de distribuţie curentă ale păsărilor demonstrează că
speciaţia îşi continuă cursul.
În general, distribuţiile actuale ale multor specii de păsări, locaţiile zonelor de
hibridare şi gradienţii de diversificare în numărul speciilor de-a lungul biomurilor, al
vegetaţiei pur omogene, pot fi toate explicate pe larg în termenii refugiilor trecute,
cunoscute sau presupuse, din care speciile s-au răspândit din nou în proporţii
variate, recucerind habitatele după glaciaţiuni.
Ultimele schimbări de areal au avut consecinţe genetice în supravieţuirea
populaţiilor de păsări şi apariţia tehnologiei ADN a pus la dispoziţie teste ale
ipotezelor timpurii şi cercetări avansate asupra formării speciilor, subdiviziunilor
genetice şi a modelelor de colonizare. Din datele furnizate de ADN-ul divergent al
speciilor surori (în cazul particular al passeriformelor), specii noi sunt în formare în
timpul ultimului ciclu glaciar. Cele mai multe însă sunt rezultatul unei serii de cicluri,
în care perioade lungi de izolare şi diferenţiere au fost intercalate cu scurte perioade
de recontact şi intergradare şi reproducere. In această idee, speciaţia indusă climatic
a fost un proces îndelungat şi întrerupt de-a lungul a sute de mii sau milioane de ani.
A fost o perioadă lungă cu condiţii foarte calde, durând 800 de mii de ani în Pliocen,
care ar putea să fi fost în mod special importantă în promovarea speciaţiei deoarece
a dus la creşterea nivelului mărilor şi la fragmentarea distribuţiilor speciilor de păsări
de atunci, îndeosebi în America de Sud. Scăderea nivelului mărilor cu prima
glaciaţiune, care a însoţit formarea gheţii, a permis ca multe zone de uscat anterior
inundate să devină emerse, creând multe insule noi şi permiţând insulelor deja
existente să formeze legături cu suprafeţele mari de uscat. Aceasta ar fi putut fi un
factor major, facilitând dispersia păsărilor şi extinderea arealului acestora pe insule.
Un aspect major ce reiese din studiul fosilelor de plante şi animale se referă la
răspunsul speciilor la schimbările climatice, care au dus la o schimbare continuă în
compozita comunităţilor. Acest fapt combate ideea că plantele şi animalele formează
196
comunităţi integrate care rămân stabile în timp. Comunităţile nu trebuiesc privite ca
ceva static, rigid ci mai bine ca grupări efemere ale speciilor care în repetate rânduri
s-au reunit şi separat fiind influenţate de schimbările globale ale climatului. Unele
specii introduse sau invazive par să se fi adaptat cu uşurinţă în comunităţile
existente, astfel încât este de aşteptat ca noi comunităţi să se formeze ca răspuns la
viitoarele schimbări climatice din viitorul apropiat. "Balanţă naturii" este astfel într-o
continuă schimbare şi stimulează mereu atât formarea cât şi dispariţia de noi specii.
Pentru a vedea în ce măsură speciile ocupau aceleaşi nise ecologice de la o
schimbare a condiţiilor climatice la alta, trebuie să facem deosebirea între nişa
fundamentală a speciei, care cuprinde totalitatea condiţiilor mediului înconjurător,
habitatul şi sursele de hrană pe care o specie ar putea să le exploateze în absenţa
unor competitori şi a altor constrângeri, şi nişa specifică care reflectă o gamă mai
îngustă de condiţii, habitatul şi resursele de hrană pe care le exploatează păsările în
fapt, la un moment dat în timp şi spaţiu. Judecând după scheletele găsite, unele
specii de păsări arată schimbări minore în ceea ce priveşte mărimea corpului la
trecerea de la o perioada rece la una caldă, în aceeaşi măsura în care prezintă
variaţii în mărimea corporală în prezent, în funcţie de răspândirea lor geografică în
zone calde sau reci, dar cu toate astea structura lor anatomică de bază rămâne
aceeaşi. Asta înseamnă că speciile ocupau în mare aceleaşi nişe ecologice în trecut.
Aproape sigur, anumite specii au folosit habitatele lor aproape în acelaşi fel în trecut
ca şi acum, ocupând habitate de structură similară şi căutând în acelaşi fel acelaşi tip
de hrană. În timp ce nişele lor fundamentale se poate să fi rămas neschimbate,
nişele specifice este foarte posibil să fi fluctuat în timp şi spaţiu, în funcţie de speciile
de plante şi animale cu care au interacţionat sau cu care s-au hrănit. Acest fenomen
nu depinde de variaţiile regionale ale habitatelor ci de dieta speciilor care există şi în
prezent.
In regiunile tropicale schimbările climatice au dus în principal la fragmentarea
habitatului cu o mult mai mică dispersie a habitatului decât la latitudini mai mari.
Speciaţia a fost probabil mai mare la tropice iar extincţia mai mică, contribuind astfel
la formarea unui număr mai mare de specii, găsit şi astăzi la tropice în comparaţie cu
regiunile de la din latitudini mai mari. Bogăţia mai mare de specii din regiunile
tropicale este manifestată parţial în numărul mare de alospecii în comparaţie cu
regiunile de la latitudini mai mari, o moştenire a fragmentării de habitat la scară largă
fără asocierea ratelor înalte de extincţie. Diferenţele în numărul de specii dintre
197
diferitele regiuni tropicale pot fi de asemenea legat de diferenţele în numărul de
refugii care au apărut în timpul extremelor climatice. Acest fapt este în mod special
evident în comparaţiile între numărul de specii de păsări de pădure şi de deşert dintre
aceste regiuni.
Importanţa insulelor şi munţilor de la tropice în formarea şi menţinerea
speciilor, este evidentă în vederea izolării si fragmentării habitatelor favorabile pe
care ele le asigură. Munţii de la tropice au oferit de asemenea un habitat continuu de-
alungul ciclurilor climatice din pliocen-pleistocen, pe măsură ce diferitele zone de
vegetaţie se mutau în susul şi în josul pantelor ca răspuns la condiţiile modificate.
Astăzi munţii de la tropice par să deţină multe specii vechi, dar şi multe specii tinere,
sugerând astfel rate înalte de speciaţie şi scăzute de extincţie, în comparaţie cu
ţinuturile de câmpie. Munţii ar fi putut astfel contribui în mod disproporţionat la
bogăţia de specii din regiunile tropicale dintre care multe sunt centre importante de
endemisme în prezent. Munţii de la latitudini mai mari nu ar fi putut avea un rol atât
de important pentru că ei au fost acoperiţi de mari calote de gheaţă sau au fost goliţi
complet în timpul lungilor perioade glaciare, formându-şi o nouă floră şi faună din
ţinuturile joase din jur în fiecare eră interglaciară când climatul s-a încălzit şi calotele
continentale de gheaţă s-au topit.
Sunt definite ca fiind acel spaţiu terestru (continental sau insular) izolat prin
bariere eficace pentru păsări, în care s-au format şi au evoluat taxoni, avifaune şi
avicenoze (Cătuneanu & col., 1978). Regiunile ornitogeografice se suprapun în mare
parte peste marile perimetre zoogeografice ale globului. Structura regiuni
ornitogeografice se caracterizează prin existenţa unor familii endemice şi în funcţie
de varietatea mediilor de viaţă, familii emigrate din alte părţi. Delimitarea regiunilor
ornitogeografice este efectuată pe baza analizei geografice a repartiţiei familiilor.
Astfel majoritatea familiilor vechi, strict specializate sunt caracteristice emisferei
sudice şi sunt cantonate de obicei pe suprafeţe mici bine diferenţiate ca peisaj şî
condiţii de viaţă. Familiile de păsări marine şi unele specii acvatice continentale au în
schimb o răspândire extrem de largă, fiind cosmopolite. Familiile de paseriforme
198
(care sunt diferenţiate mai recent) sunt prezente pe întreaga suprafaţă a globului în
proporţie aproape egală, excepţie făcând Antarctica şi Oceania.
Analiza repartiţiei familiilor de păsări în principalele regiuni zoogeografice
delimitate pe glob, constituie baza delimitării celor zece regiuni ornitogeografice:
palearctică, nearctică, etiopiană, malgaşă, orientală, australiană, oceanică,
neozeelandeză, neotropicală şi antarctică.
Regiunea palearctică. Cuprinde Eurasia, nordul Africii, nordul peninsulei
Arabiei. In sudul Asiei limita trece peste podişul Iran, pe versanţii sudici ai Munţilor
Himalaya, peste munţii din partea de S-E a Chinei, până la Oceanul Pacific. Limita
sudică separă domeniul euroasiatic de cel indomalaez. Această limită este
convenţională permiţând intruziuni dinspre nord sau dinspre sud. Trăsăturile
geografice sunt date de marea varietate bioclimatică şi geomorfologică (tundră, taiga,
păduri central-europene şi mediteraneene, stepe, deşerturi). Din cele 66 de familii
prezente în această regiune, doar familia Prunellidae este endemică.
Regiunea nearctică. Este bine diferenţiată, şi cuprinde America de nord şi
Groenlanda. Numai limita sudică care trece prin sudul Mexicului este convenţională,
dar contactul se realizează pe un spaţiu restrâns. Este caracterizată de o mare
varietate de medii bioclimatice şi de relief. Numărul de familii prezente este relativ
mic (75 de familii), dintre care doar una singură este endemică (Familia
Meleagridae).
Majoritatea zoogeografilor sunt de acord cu reunirea acestor două regiuni într-
o singură unitate numită Holarctic. Caracteristicile principale ale holarcticului sunt
numărul relativ mic de specii, deşi suprafaţa ocupată este foarte mare, numărul
extins de familii endemice (numai două), omogenitatea fiecărei zone scade pe
măsură ce se apropie de ecuator, şi componenţa în specii este foarte diferită în
nearctic faţă de palearctic.
In holarctic se află centrele genetice şi de diversificare pentru grupuri din
familiile: Podicipedidae, Gaviidae, Pelecanidae, Ardeidae, Ciconiidae,
Threskiornithidae, Phoenicopteridae, Anatidae, Accipitridae, Pandionidae,
Falconidae, Tetraonidae, Meleagridae, Gruidae, Rallidae, Phalaropodidae,
Charadriidae, Scolopacidae, Recurvirostridae, Glareolidae, Alcidae, Columbidae,
Tytonidae, Strigidae, Picidae, Certhiidae,Sittidae, Cinclidae, Troglodytidae, Mimidae,
Muscicapidae, Prunellidae, Bombycillidae, Laniidae, Fringillidae, Sturnidae. In sudul
holarcticului se află unul din principalele centre de diversificare pentru anumite
199
grupuri eremiale (mai ales dintre speciile din fam. Pteroclidae şi Otididae), precum şi
pentru unele specii de păduri şi tufişuri mediteraneene (dintre Alaudidae, Turdidae şi
Sylviidae). Limitele sudice ale acestui centru trec şi în regiunile etiopiană şi orientală.
Limita sudică a holarcticului reprezintă atât în palearctic cât şî în nearctic, căi
de pătrundere şi de interferare cu unele grupe tropicale. Astfel în nearctic pătrund
spre nord unele specii din familiile Cracidae, Tinamidae, Aramidae, Heliornihidae,
Jacanidae, Ramphastidae, Momotidae, Trochilidea, Nyctibiidae, Eurypygidae, toate
fiind familii tipice neotropicale. In palearctic pătrund specii din familiile Numididae,
Turnicidae, Tetraonidae, Rostratulidae, Zosteropidae, toate caracteristice regiunii
etiopiene sau orientale.
Regiunea etiopiană. Se extinde peste Africa, la sud de Sahara, cuprinzând şi
sud vestul Peninsulei Arabia. Este caracterizată de complexitate şi omogenitate
fizico-geografică. Sunt prezente trei mari tipuri de zone: deşerturi, păduri ecuatoriale
umede şi savană, cu numeroase zone de tranziţie.
Este una dintre cele mai bogate regiuni ornitogeografice, fiind caracterizată de
prezenţa a 83 de familii, dintre care cinci sunt endemice (Struthionidae,
Balaenicipitidae, Sagitariidae, Musophagidae, Coliidae). Alte două familii, Numididae
şi Scopidea sunt endemice pentru regiunile etiopiană şi malgaşă. Restul familiilor pot
fi împărţite în trei categorii: cosmopolite, pantropicale şi comune cu una sau două
regiuni alăturate (orientală, malgaşă sau palearctică). Dintre cele 39 de familii
cosmopolite predomină cele acvatice, precum şi unele răpitore şi speciile de
passeriforme. Familiile tipic pantropicale sunt: Heliornithhidae, Jacanidae,
Rhyncopidea, Psittacidae, Trogonidae, Capitonidae, Campephagideae şi unele
Fregatidae. Familiile care sunt comune cu regiunile etiopiană, orientală şi malgaşă
sunt: Dromadidae, Bucerotidae, Indicatoriidae, Eurylaimidae, Pittidae, Pycnonotidae.
Familia Meliphagidea este comună regiunilor etiopiană, orientală, malgaşă,
australiană, neozeelandeză şi oceanică, şi la fel şi familia Spheniscidae care în plus
mai apare şi pe ţărmurile regiunilor neotropicală şi antarctică. Alte 16 familii sunt
comune cu regiunea palearctică.
Regiunea malgaşă. Este caracterizată de prezenţa a cinci familii endemice,
fiind foarte puţin extinsă. Cuprinde insula Madagascar şi câteva grupuri de insule
învecinate (Comore, Mascarene, Amirante, Seychelles). Biotopii sunt caracterizaţi de
păduri luxuriante dezvoltate pe un relief accidentat.
200
Avifauna acestei regiuni cuprinde 63 de familii, dintre care 3 sunt endemice, 2
familii sunt endemice comune cu regiunea etiopiană şi 58 de familii sunt comune cu
regiunea etiopiană. Familiile endemice care supravieţuiesc sunt familiile
Mesithornithidae, Philepittidae, iar dintre cele dispărute menţionăm fam.
Aepyornithidae şi Raphidae, care au importanţa deosebită în delimitarea acestei
bioregiuni. Familia Aepyornithidae cuprinde 11 specii subfosile, dintre care ultimul
reprezentant Aepyornis maximus depăşea 2 m înălţime, şi a dispărut cu doar 500 –
700 de ani în urmă. Familia Raphidae cuprindea porumbei nezburători de talie mare,
ultimele semnalări ale speciei Raphus cucullatus (pasărea DODO) datând din 1861
în Insula Mauritius, 1750 în Insula Reunion şi înainte de 1800 pe Insula Rodriguez
(Cătuneanu şi col., 1978).
Regiunea orientală. Se suprapune peste insulele şi peninsulele din sudul
Asiei (Arabia, India, Arhipelagul Malayez, Sudul Chinei). In această regiune sunt
întâlnite 78 de familii de păsări dintre care numai două sunt endemice, 40 sunt
cosmopolite, 12 sunt pantropicale tipice iar 24 au răspândire comună cu regiunile
învecinate.
Cele două familii endemice sunt: Fam. Hemiprocnidae, răspândită numai în
Asia de sud-est şi insulele înconjurătoare, şi Fam. Chloropseidae care este
răspândită în India, Indochina şi Arhipelagul Malayez.
Regiunea australiană. Cuprinde Tasmania, Australia, insulele Bismark şi
Noua Guinee. Sunt prezente 69 de familii, dintre care 8 sunt endemice, 37 sunt
cosmopolite, 18 pantropicale, iar 6 sunt extinse spre sud. Familiile endemice sunt:
Casuaridae, Dromiceidae, Aegothelidae, Menuridae, Atrichornithidae, Cracticidae,
Ptilonorynchidae, şi Paradiseidae. Aici este şi centrul genetic al familiei Megapodidae
(găinile de bălegar).
Regiunea oceanică (polineziană). Cuprinde toate insulele mici, cu diferite
origini, în special vulcanice şi coraligene din sud-vestul Oceanului Pacific (Solomon,
Noile Hebride, Noua Caledonie, Fiji, Mariane, Caroline, Marshall, Gilbert, Ellice,
Phoenix, Samoa, Tahiti, Haway, etc.
In această regiune sunt prezente 28 de familii de păsări, dintre care două
endemice, 17 cosmopolite şi nouă pantropicale. Familiile endemice sunt izolate din
punct de vedere al răspândirii pe una sau mai multe insule apropiate. Astfel, familia
Drepanididae este răspândită în Hawaii, iar familia Rhinochetidae în Noua Caledonie.
201
In această regiune mai există şi o subfamilie endemică, aparţinând familiei
Columbidae. Este vorba despre subfamilia Didunculinae din Samoa.
Un statut special în cadrul aceste regiuni îl reprezintă Insulele Hawaii, în care
fenomenul de izolare geografică este foarte pronunţat, manifestându-se în special la
nivel de specie. Astfel, din cele 112 specii de păsări prezente în această regiune, 30
de specii sunt endemice.
Regiunea neozeelandeză. Se suprapune peste cele două mari insule ale
Noii Zeelande, şi peste alte câteva insule mici din apropiere. Sunt prezente 39 de
familii de păsări, dintre care trei sunt endemice. Acestea din urmă sunt reprezentate
de Familia Apterygidae (păsările Kiwi), Acanthisittidae, şi Callaeidae. Caracteristică
pentru această regiune este familia Dinornithidae (păsările Moa), reprezentată prin
22 de specii, toate fosile. Dintre aceste specii, Dinornis maximus atingea 4 m
înălţime. Se pare că diminuarea numărului de indivizi şi apoi extincţia acestor specii,
se datorează migraţiei masive a triburilor Maori în Noua Zeelandă, începând cu anul
1350.
Regiunea neotropicală . Limitele acestei regiuni se suprapun peste America
de Sud, prelungindu-se în nord spre America Centrală. Limita cu regiunea nearctică
este trasată de o linie imaginară de trece prin sudul Mexicului. Sunt prezente 91 de
familii (cu peste 5000 de specii), dintre care 18 sunt endemice, 39 cosmopolite, 17
răspândite în Nearctic, şi 17 care apar în regiunile palearctică, etiopiană şi orientală.
Caracteristică pentru această regiune este familia Triochillidae (păsăriel colibri), al
cărui centru genetic se află în bazinul Amazonului şi care cuprinde peste 300 de
specii.
Regiunea antarctică. Cuprinde ţărmurile continentului cu acelaşi nume, şi o
serie de insule învecinate. Din această regiune sunt cunoscute 10 familii de păsări,
dintre care două sunt endemice: Pelecanoididae şi Chionididae. Restul familiilor sunt
marine. Dintre pinguini – familia Spheniscidae, care sunt reprezentaţi prin 15 specii,
Spheniscus mendiculus atinge ecuatorul în arhipelagul Galapagos.
202
relief. Din punct de vedere al compoziţiei specifice, avifaunele sunt alcătuite dintr-un
nucleu reprezentat de specii vechi, bine adaptate la mediul respectiv, la care se
adaugă specii cu alte origini geografice, în diferite proporţii.
In România, se diferenţiază mai multe tipuri de avifaune, foarte variate între
ele. Relieful eşalonat pe verticală, care generează etajarea pe altitudine a
formaţiunilor vegetale este principalul elemente care defineşte avifaunele existente în
România. Fiecare dintre avifaunele existente este caracterizată de trei elemente
principale: în primul rând de un număr de specii tipice, un număr de specii accesorii,
şi de o structură reprezentată de asocierea mai multor avicenoze, cu trăsături
ecologice proprii. Fiecare din aceste avifaune are o geneză distinctă.
Tinând cont de aceste elemente, in România se disting şase tipuri de
avifaune:
Avifauna din pajiştile montane înalte. Este prezentă la altitudini de cele mai
multe ori de peste 2000 de metri. Este compusă din 16 specii clocitoare, dintre care
opt sunt tipice. Speciile tipice pentru această avifaună sunt: Eudromias morinellus,
Turdus torquatus – mierlă alpină, Eremophila alpestris, Prunella collaris, Anthus
spinoleta, Aquila chrysaetos – acvila de munte şi Gypaetus barbatus – zăganul, care
în prezent este dispărut din fauna ţării. Speciile accesorii sunt reprezentate de:
Perdix perdix, Alauda arvensis, Oenanthe oenanthe - pietrarul, Monticola saxatilis,
Trichodroma muraria – fluturaşul de stâncă, Phoenicurus ochruros şi Aegypius
monachus – vulturul negru şi el dispărut în prezent din fauna ţării.
Avifauna pădurillor montane. Este întâlnită în general între 800 şi 1800 de
metri. Este compusă din 71 de specii clocitoare, dintre care 18 specii sunt tipice, 44
sunt specii accesorii şi 9 sunt specii cosmopolite. Dintre speciile tipice amintim:
Accipiter nisus – uliul păsărar, Tetrastes bonasia – găinuşa de alun, Lyrurus tetrix –
cocoşul de mesteacăn, Tetrao urogallus – cocoşul de munte, Scolopax rusticola –
sitarul de pădure, Aegolius funereus, Strix uralensis, Nucifraga caryocatactes,
Cinclus cinclus, etc.
Avifauna pădurilor de foioase. Este suprapusă zonei forestiere extinsă din
munţii joşi şi până în câmpii. Este foarte variată şi complexă şi este formată din 81 de
specii tipice, 49 de specii accesorii şi 10 specii cosmopolite. Dintre speciile tipice
pentru această avifaună menţionăm: Pernis apivorus - viespar, Milvus migrans,
Milvus milvus – sorliţa comună, Circaetus gallicus - şerparul, Falco cherrug – şoimul
dunărean, Falco peregrinus – şoimul călător, Alectoris graeca – potârnichea de
203
Cazane, Phasianus colchicus – fazan comun, Columba palumbus – porumbelul
mare, Columba oenas – porumbelul de scorbură, Otus scops, Strix aluco -
huhurezul, Coracias garrulus - dumbrăveanca, Jynx torquilla - vârtecap, Picus sp. -
ghionoaie, Dendrocopos sp. - ciocănitoare, Oriolus oriolus - grangur, Garrulus
glandarius - gaiţa, Parus caeruleus – piţogoi albastru, Parus major – piţigoi comun,
Oenanthe hispanica – pietrar spaniol, Luscinia megarhynchos - privighetoare, Turdus
pilaris, Turdus philomelos, Sylvia sp., Lanius sp., etc.
Avifauna stepelor naturale şi a agroecosistemelor. Este caracterizată de
17 specii tipice şi 126 de specii accesorii. Dintre speciile tipice pentru această
avifaună menţionăm: Circus macrourus, Circus pygargus, Perdix perdix, Coturnix
coturnix, Otis tarda, Otis tatrax, Burhinus oedicnemus, Calandrella cinerea,
Melanocorypha calandra, Alauda arvensis, Galerida cristata, Saxicola sp., Motacilla
flava, Emberiza calandra, etc.
Avifauna acvatică. Este caracterizată de specii cu răspândire intrazonală, în
strânsă relaţie cu prezenţa biocenozelor acvatice. Speciile care caracterizează
această avifaună aparţin la cinci tipuri ecologice principale: specii stenotope, strâns
legate de ape (Fam. Podicipedidae, Pelecanidae, Phalacrocoracidae,
Threskiornithidae, Laridae); specii de mlaştini cu stufării şi smârcuri (toate
speciile de paseriforme acvatica); specii de ţărmuri (Fam. Ardeidae şi unele
Anatidae); specii de pajişti hidrofile cu vegetaţie bogată (Fam. Rallidae); specii
de ţărmuri marine şi lagune litorale (unele Laridae). Această avifaună este
compusă din 75 de specii tipice, 85 specii accesorii şi 10 specii cosmopolite. Dintre
speciile tipice menţionăm: Podiceps sp., Phalacrocorax sp., toate ardeidele, Tadorna
sp., toate anseriformele, Rallus aquaticus, Porzana sp., Crex crex, Gallinula
chloropus, Fulica atra, Charadrius sp., Larus sp., Sterna sp., Alcedo atthis, Panurus
biarmicus, Acrocephalus sp., Emberiza schoeniclus, etc.
Avifauna din sectoarele de ecoton. Nu este o avifaună propriu-zisă, fiind
reprezentată de avicenoze cu trăsături mixte, care apar la contactul dintre două
avifaune. In condiţiile bioclimatice din România, sectoarele de ecoton sunt foarte larg
răspândite: pădurile montane mixte, silvostepa, stâncăriile cu vegetaţie termofilă din
sudul Banatului şi Dobrogea, Dealurile Vestice, Depresiunea Transilvaniei.
Avifauna sinantropă. Este reprezentată de avicenoze puţin mai specializate
faţă de avifauna unde este încadrată localitatea în cauză, ca şi în cazul precedent
nefiind vorba de o avifaună propriu-zisă.
204
Pentru lista completă a originii geografice a speciilor de păsări din fauna
României şi integrarea acestora în avifaunele locale recomandăm fascicula1 a
volumului XV din seria Fauna României (Cătuneanu & col., 1978).
205
luni în medie), cu zăpezi abundente, nespulberate. Speciile caracteristice acestui etaj
sunt: Tetrao urogallus – cocoşul de munte; Parus cristatus – piţigoi crestat; Corvus
corax – corb, Loxia curvirostra – forfecuţa galbenă, Reguls regulus – auşel cu cap
galben şi Lyrurus tetrix – cocoşul de mesteacăn.
b. Subetajul ieruncii – corespunde pădurilor de amestec (răşinoase şi fag).
Climatul este mai puţin aspru, vara umedă şi în general răcoroasă. Iernile sunt relativ
reci, cu zăpezi abundente, fiind mai aspre în partea estică şi în Transilvania. Specii
caracteristice: Milvus milvus – milan roşu, Tetraster bonasia – ieruncă; Scolopax
rusticola – sitar; Serinus serinus – cănăraş; Philloscopus trochilus – pitulice verde
fluierătoare; Pyrhula pyrhula – căldăraş mare; Accipiter nisus – uliu păsărar;
Dendrocopus leucotos – ciocănitoare de munte; Garrulus glandarius – gaiţă; Turdus
viscivorus – sturz de vâsc.
206
Regionarea biogeografică a României – noţiuni generale
Provincia Panonică
- Ţinutul Câmpiei Tisei
207
Provincia Moesică
- Ţinutul păduros şi de silvostepă al Banatului
- Ţinutul păduros al Podişului Getic şi al Câmpiei înalte
- Ţinutul de silvostepă al părţii de vest a Câmpiei Române
- Ţinutul Podişului sud-vest-dobrogean (al Oltinei)
208
Capitolul VIII. MIGRAŢIA PĂSĂRILOR
209
l-a jucat selecţia naturală, deoarece din fiecare specie au supravieţuit numai acele
exmplare care au călătorit pe căile cele mai potrivite. Cunoaşterea acestor căi a intrat
apoi în patrimoniul ereditar, ca un caracter specific.
În afară de cauzele climatice istorice, migraţia este determinată şi de cauze
climatice şi fiziologice actuale.
Spre sud, păsările de la noi sunt silite să călătorească din instinct de
conservare, căci în ţinuturile nordice, în timpul iernii bântuie frigul şi foamea.
S-a observat că păsările din emisfera nordică, în timpul primăverii, când
glandele lor genitale încep să crească, migrează spre nord, iar toamna, când
glandele lor regresează, ele migrează spre sud. Totuşi, prin castrarea acestor păsări
nu a fost impiedicată migraţia nici spre nord şi nici spre sud. În concluzie, fenomenul
migraţiei nu este condiţionat de către un stimulent endogen intern provenit din
gonade. Se pare că lumina stimulează hipofiza, iar hormonii secretaţi de aceasta ar
juca un rol şi în determinarea ciclului sexual şi în determinarea migraţiei.
Migraţia unor păsări a putut fi oprită prin injecţii de hormoni sexuali. Un rol
important în determinarea migraţiei i se atribuie şi glandei tiroide.
Fenomenul migraţiei se poate explica cel puţin în parte, prin cauze actuale
cum ar fi:
înclinarea axei polilor, fapt care conduce la alternarea regulată a anotimpurilor;
mecanismele fiziologice din corpul păsărilor care le silesc să migreze, s-au
format prin selecţie naturală, sub influenţa factorilor climatici de-a lungul
timpului.
Migraţia păsărilor are loc – după specie – atât toamna cât şi primăvara la date
relativ regulate. De la început trebuie net distinse două categorii de factori care
210
interesează în această problemă şi care foarte adesea sunt confundate între ele şi
anume:
Factorii istorici ai modificărilor climatice, care au dus la elaborarea migraţiei ca
fenomen biologic, deci, instinctul migrator.
Succesiunea anotimpurilor care a dus la determinarea momentului fenologic al
declanşării migraţiei sezoniere.
Migraţiile de primăvară şi toamnă ale păsărilor din nord ca şi ale celor din sud,
trebuie privite ca manifestări obişnuite care se succed sezonier, în mod firesc, la
păsările migratoare, aşa cum se succed şi celelalte manifestări sezoniere
caracteristice fiecărei specii, cu ar fi căutarea locului “de bătaie”, de cuibărit, de
construire a cuibului, împerecherea, ponta şi incubaţia, creşterea puilor, pauza ce
urmează epocii reproducerii, năpârlirea etc.
Efectuarea migraţiilor sezoniere de plecare şi reîntoarcere sunt deci două
verigi în lanţul manifestărilor anuale care la speciile sedentare lipsesc.
Migraţia este deci precedată şi urmată de alte manifestări biologice ce au loc
în viaţa păsărilor migratoare. Astfel migraţia de primăvară este o urmare a perioadei
de iernare în cartierele sudice, iar cea de toamnă o urmare a perioadei de
reproducere. După migraţia de primăvară, spre nord, urmează o perioadă de
acomodare la regiunea unde specia a ajuns şi s-a stabilit apoi una de căutare a
locului de cuibărit. Acestora le succede perioada de construcţie a cuiburilor care se
suprapune de obicei cu aceea de împerechere: urmează perioada pontei şi a
incubaţiei, apoi a creşterii puilor, după care intervine una de repaus şi de hrănire
intensă, de năpârlire. După aceasta are loc faza de pregătire a migraţiei de toamnă
care se continuă cu perioada de iernat din sud.
Astfel, în instinctul păsărilor s-au fixat cronologic şi într-o ordine anumită toate
aceste manifestări fenologice, una pregătind pe cealaltă. Nimic nu poate schimba
această ordine în succesiunea fenomenelor menţionate.
Acest fapt este dovedit în mod convingător de multe dintre păsările sălbatice
captive, care deşi puse în condiţii deosebite de cele anterioare(climă, lumină, hrană)
devin neliniştite în perioadele de migraţie specifice lor.
Un exemplu elocvent despre intervenţia acelui “timp interior” la păsări îl oferă
speciile provenite din condiţii geografice total diferite de ale ţării noastre şi care în
noile locuri cu toată deosebirea evidentă faţă de a patriei de origine îşi manifestă
211
ciclul sexual sezonier exact după calendarul ţinuturilor din care au provenit, dovedind
o comportare fenologică ereditară.
Putem spune că perioadele de migraţiune ale păsărilor sunt nişte manifestări
fenologice devenite ereditare ce încep automat la anumite date, declanşate de
impulsurile hormonale pentru ca specia respectivă să poată călătorii primăvara spre
nord, în perioada cea mai favorabilă realizării reproducerii optime, iar toamna spre
sud, în perioada cea mai favorabilă pentru ajungerea cu bine la cartierele de iernat.
La începutul formării lor, migraţiile de toamnă şi primăvară atât ale speciilor
nordice cât şi ale celor sudice erau “destrămate” ele întinzându-se pe lungi perioade
de timp, atât la coborârea spre sud cât şi la întoarcerea spre nord a păsărilor aşa
cum şi distanţele pe care se efectuau aceste deplasări sezoniere erau mult mai
reduse la începutul formării obiceiului migraţiei.
Selecţia naturală nelineară, care a acţionat sever, a perfecţionat necontenit
datele începerii acestor migraţii sezoniere imprimând în instinctul fiecărei specii în
parte perioadele de migrare cele mai favorabile, după distanţa ce o aveau de
parcurs, regiunile geografice pe unde treceau, după caracteristicile biologice ale
fiecăreia dintre ele.
Aşa se explică cum specii care au iernat sau au cuibărit în aceleaşi regiuni pot
migra unele mai timpuriu, altele mai târziu. Repetarea anuală a acestor migraţii la
datele cele mai favorabile ale speciei, atât la plecare cât şi la întoarcere s-a fixat
adânc în decursul timpului în patrimoniul ereditar al speciilor în “timpul lor interior fixat
ereditar”.
Observând migraţia diferitelor specii se constată că nu toţi indivizi speciilor
respective pornesc spre cartierele de iernat sau de cuibărit în mod brusc “ca la un
semnal”, ci eşalonat în etape, plecarea durând o perioadă mai lungă de timp.
Pornirea bruscă este proprie numai pentru populaţiile unei specii, fiind reglată în
funcţie de diferitele regiunile geografice unde acestea se află sau după distanţele pe
care aceştia le au de parcurs. Aceste observaţii ne fac să constatăm exsistenţa unui
timp interior propriu pentru diferitele populaţii ale unei specii, “timp” care determină
plecarea sau sosirea din migraţie la date oarecum diferite a populaţiilor unor rase sau
specii în funcţie de poziţia geografică pe care aceasta o ocupă în cartierul său,
cartierele de iernare precum şi situarea lor pe întinderea arealului de reproducere.
În felul acesta migraţia păsărilor apare flexibilă. Acesta constituie o adaptare a
speciei la condiţiile meteorologice şi climatice variabile în perioada efectuării
212
migraţiei, conservând-o, astfel contra diverşilor factori defavorabili de zbor sau de
hrană ce ar putea-o surprinde pe drum şi sprijinind ajungerea la cartierele de iernare
la date optime pentru diferite populaţii sau rase ale lor.
Factorii meteorologici, cum sunt vântul, temperatura, ploaia, furtuna,
nebulozitatea, claritatea şi liniştea atmosferei ca şi alţii ca: electricitatea atmosferică
şi cei legaţi de hrană condiţionează de regulă momentul plecării în migraţie,
perioadele de popas, durata şi locul opririlor, viteza de zbor, înălţimea şi chiar forma
drumului de migraţie, însă acştia nu sunt factori care declanşează migraţia.
Migraţia de toamnă a adulţilor, când glandele sexuale sunt inactive, sau a tinerilor
când glandele sunt imature, precum şi a exemplarelor care sunt castrate în mod
experimental sau a speciilor la care numai unul din sexe migrează, sunt câteva
exemple care infirmă această ipoteză.
213
Sectiunea .38 Mecanismele orientării păsărilor în timpul migraţiei
Orientarea instinctivă are caracter colectiv fiind de acelaşi tip pentru toţi indivizii
unei specii sau pentru populaţiile ei şi este proprie păsărilor migratoare. Drumurile şi
lungimea lor precum şi sensurile migraţiei sunt trasate în memoria speciei şi se
transmit ereditar la pui aşa cum se transmite acestora cunoaşterea glasului matern
cu semnificaţiile lui sau recunoaşterea de către puiul nou-născut al unui duşman
numai după silueta lui.
Nu există un organ separat, unic, prin care păsările se orientează în drumul
lor. Tendinţa de a i se atribui unui singur organ responsabilitatea orientării în migraţie
trebuie viu combătută. Astfel s-au socotit diverse organe ca fiind esenţiale în
orientare ca ochiul, urechea internă, anumite centre de pricepere din aparatul arterial,
terminaţii nervoase cutanate etc. cu ajutorul cărora s-ar orienta după munţi, ape,
aştrii, unde magnetice şi electrice, umiditate, curenţi, de aer.
Orientarea ereditară instinctivă a fost elaborată treptat în decursul istoriei
speciei, pe măsură ce aceasta cucerea teritorii tot mai îndepărtate pentru cuibărit şi
pentru iernat.
În cursul migraţiei însă simţul înnăscut al direcţiei este ajutat în bună măsură
de diverse simţuri ale păsărilor. Aceste simţuri ar corecta drumul instinctiv al speciei,
când anumite cauze le-ar devia şi ar contribui la realizarea în bune condiţii a actului
migrator. Astfel vântul, lumina, ploaia, descărcările electrice, pot influenţa migraţia pe
parcurs ca orice alt act biologic, aceşti factori nu sunt însă cauzele care o pot
determina.
Observând modalitatea migraţiilor se constată că după 1-2 zile de zbor
păsările se opresc pentru odihnă şi hrană. Cu această ocazie ele iau contact cu
diverşi factori externi care le vor ajuta să se orienteze şi să-şi continue ruta de zbor.
În ceea ce priveşte formarea şi fixarea instinctului direcţiei şi al capacităţii de
orientare a păsărilor, selecţia naturală ca în toate manifestările vieţuitoarelor, a jucat
214
un rol capital eliminând an de an indivizii la care aceste instincte nu erau perfect
adaptate la mediul de viaţă.
215
ele să zboare. Câteodată ei se pot orienta după numai câteva rotiri zburând apoi ţintă
la porumbar.
Alteori, perceperea este insuficientă şi atunci porumbeii zboară în direcţia
porumbarului, după o spirală, repetând mereu cercurile de căutare până când
reuşesc să se orienteze bine. În zborul lor păsările ţin legătura cu domiciliul lor prin
simţurile respective dotate cu sensibilitate magnetică prin care îşi percep poziţia în
spaţiu. Experienţele cu porumbarele mobile sunt foarte edificatoare pentru lămurirea
orientării dobândite. Porumbeii din aceste porumbare sunt obişnuiţi cu deplasări
repetate pe uscat sau pe ape; ei îşi înregistrează aceste schimbări repetate ale
domiciliului dacă după transportarea în alt loc sunt eliberaţi spre seară astfel ca prin
zborurile apropiate de recunoaştere păsările să se obişnuiască cu noile împrejurimi,
să ia cunoştinţă de noua poziţie în spaţiu a domiciliului lor adică cu specificul
electromagnetic al locului respectiv, porumbeii se vor înapoia acasă din orice loc de
unde i-am lăsa liberi. Din toate probabilităţile simţul prin care păsările pot percepe
caracteristicile electromagnetice terestre este localizat în urechea internă şi anume în
canalale semicirculare. După date mai recente cristalele de magnetită aflate în
cerebel ar avea acest rol. În concluzie cele două posibilităţi de orientare al păsărilor
migratoare se realizează astfel:
printr-un simţ înnăscut al direcţiei prin care pasărea ajutată de celelalte simţuri
îşi regăseşte locurile de cuibărit şi iernat, aceasta este proprie numai speciilor
migratoare.
prin capacitatea de a se orienta faţă de un anumit loc în spaţiu, de obicei din
acel spaţiu de iernare; această capacitate este specifică atât speciilor
migratoare cât şi celor sedentare.
Primele date asupra migraţiei păsărilor datează din secolele III-II î.e.n., când
romanii în timpul războaielor punice au legat la piciorul rândunelelor (Hirundo rustica)
scrisori cu informaţii despre situaţia inamicului (cartaginezilor).
In evul mediu, prin practicarea pe scară largă a vânătorii cu şoimi, a crescut şi
gradul de cunoaştere a vieţii păsărilor. Majoritatea acestor cunoştinţe au fost
dobândite prin legarea de picioarele păsărilor a diferitor inele sau medalioane pe care
216
era trecut numele proprietarului. Unele dintre aceste păsări au fost găsite în diferite
localităţi, dar nu toate aveau trecut pe medalion numele proprietarului. Un şoim al
regelui Henric al IV-lea a zburat de la Fontainebleau până în insula Malta,
parcurgând o distanţă de peste 2000 km în 24 de ore. Unei berze din Danemarca i s-
a ataşat un medalion, iar în anul următor s-a întors cu un mesaj din India.
In secolul al XVIII-lea ornitologul german Frisch, neacceptând ipoteza că
rândunelele în timpul toamnei se scufundă în mâlul apelor unde iernează, iar
primăvara ies din apă continuându-şi viaţa (credinţa din evul mediu), a colorat
toamna penele unor rândunele adulte care primăvara s-au întors la cuib având
aceeaşi culoare. Astfel a descoperit că ele nu iernează în apă ci în alte zone
geografice.
In prima jumătate a secolului al XIX-lea J. Audubon a marcat păsări punându-
le la picior câte un fir de argint.
Adevăratele inelări au început spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX. In Europa, lordul Wiliam Percy a inelat între anii 1891-1908, 375 de
păsări punănd însă pe inel anul inelării şi litera „N”. Din fericire a avut 58 de regăsiri.
In 1890 în Danemaca, C. Mortensen a inelat 164 de grauri cu inele pe care a scris
numele localităţii (Viborg) şi anul inelării. Tot el, în 1899 a inventat meoda inelării,
scriind pe inele adresa şi un număr de ordine. Acesta este de fapt începutul inelărilor
ştiinţifice. Intre anii 1899 şi 1916, Mortensen a inelat aproximativ 5000 de păsări,
printre care grauri, berze, şorecari şi ulii porumbari, raţe, pescăruşi, stârci etc.
Metoda inventată de Mortensen s-a răspândit rapid, astfel că în Anglia în 1909
problema inelărilor a devenit oficială, înfiinţându-se două centre de inelări.
Viteza de deplasare în zbor joacă un rol important în migraţia păsărilor. In
urma observaţiilor s-a constatat că păsările migrează cu o viteză medie, ceea ce le
permite să-şi dozeze forţele până în cartierele de iernat. Vitezele mari sunt folosite
numai în caz de pericol sau în cazul răpitoarelor în momentul atacului asupra
prăzilor.
Distanţa până la cartierele de iernat este parcursă adesea în etape, păsările
orientându-se în anumite zone pentru a se hrăni şi pentru odihnă.
Viteza zilnică de drum la majoritatea păsărilor în condiţii normale este între
150 şi 250 km, iar viteza medie este de aprox 100 km/zi. Sfranciocul roşiatic (Lanius
collurio) în timpul migraţiei de primăvară face în medie 200-236km/noapte, iar la
pietrar (Oenanthe sp) s-a stabilit că străbate 540 km/noapte. Un exemplar de Lanius
217
collurio – sfrâncioc roşu, a parcurs 700 km în 20 de ore, unul de Arenaria interpres a
parcurs 825 km în 25 de ore, iar lişiţa (Fulica atra) a parcurs 730 km în 48 de ore.
Migraţia de primăvară, datorită activităţii endocrine, se face foarte rapid faţă de
cea de toamnă. Viteza medie de deplasare ajunge la 180 km/zi.
Cele mai multe specii de păsări din Europa Centrală şi multe specii din nordul
sau nord-estul Europei, migrează în direcţia sud-vestică, deoarece cartierele lor de
iernare sunt situate în Europa vestică sau în Africa nord-vestică.
Un număr mare de specii din Finlanda, regiunea Mării Baltice şi nordul
Germaniei, migrează spre vest, iernând în Insulele Britanice, care au iarna o climă
foarte asemănătoare cu a Italiei de nord, sau îşi continuă drumul de-a lungul coastei
Oceanului Atlantic, spre sud. (Figura 88)
Figura 86 – Direcţia generală de migraţie a păsărilor din nord-vestul Europei (după Jean Dorst, din
Rudescu, 1958)
Tot înspre sud migrează şi speciile de păsări originare din Islanda, Marea
Britanie, Olanda, Belgia, Franţa.
218
Înspre sud-est migrează puţine specii, cum sunt cucul (Cuculus canorus),
sfrânciogii, berzele, care au cuibărit la est de regiunea Weser-Ems, turturelele
(Streptopelia turtur) şi o serie de răpitoare. Există şi o migraţie de iarnă înspre nord,
cum o fac alcele de pe coastele britanice, uriile din Peninsula Helgoland, pescaruşii
argintii din vestul Europei şi pescăruşii râzători (Rissa trydactila) din Cehia, Slovacia
şi Polonia, care urmând cursul Elbei şi al Oderului, ajung la coasta Mării Baltice sau
Nordice unde iernează, sau de unde pornesc apoi spre sud, de-a lungul coastei
oceanului Atlantic (Figura 89).
Figura 87 – Drumul de migraţie al pescăruşilor din Germania, Cehia şi Slovacia (după Steibacher, din
Rudescu, 1958)
219
dacă distanţele nu sunt prea mari. Astfel, unele specii de păsări migratoare
traversează din Scandinavia în Anglia, peste Gibraltar în Africa, peste Insulele
Baleare, Corsica, Sardinia, Sicilia, Malta, Creta, Cipru. Marea Neagră şi Marea
Mediterană sunt de asemenea traversate de numeroase specii de păsări terestre,
cum sunt şi prepeliţele sau turturelele. Există şi specii de păsări terestre care pot
traversa un ocean, cum este prundăraşul (Charadrius dominicus fulvus), care
iernează în insulel Haway şi Palmyra şi care traversează fără întrerupere distanţe de
peste 3000 de km, zburând cu o viteză medie de 90 km/h.
Coastele mărilor atrag multe păsări în drumul lor de migraţie. Sternidele, multe
charadriiforme, raţe, gâşte, din nordul Europei sunt atrase de ţărmul Atlanticului,
deviind de la direcţia lor obişnuită de migraţie pe axa sud-vest, spre vest, pentru a
urma apoi coastele continentului african. Astfel, multe raţe din zona cu friguri
siberiene, nu pleacă în drum direct din golful Ceşkaia spre cartierele de iernare din
Marea Mediterană, ci migrează întâi spre Marea Nordului, de unde urmează costa
Oceanului Atlantic şi apoi aceea a Mării Mediterane, până in regiunea de iernare din
zona Nilului. In acest caz distanţa parcursă este de peste 8000 de km, în loc de
3000. Migraţia de primăvară este însă efectuată pe direcţie nord-est, în linie dreaptă.
Lanţurile munţilor înalţi sunt ocolite de majoritatea păsărilor, însă există şi
excepţii. Multe păsări folosesc văile şi trecătorile munţilor pentru a-şi continua drumul
de migraţie, iar altele trec lanţurile munţilor dacă nu sunt prea înalte, folosind
vânturile de noapte dacă sunt favorabile.
Drumurile de migraţie ale unor specii de păsări au fost stabilite în urmă cu
foarte mult timp. Astfel Palmen (1876) a reuşit să întocmească prima hartă de
migraţie a păsărilor din Eurasia, stabilind următoarele drumuri de migarţie:
1. drumul glacial-litoral, care porneşte de la est spre vest, paralel
cu bariera gheţii veşnice
2. drumul marino-litoral, care urmează coastele mărilor şi
oceanelor.
3. drumul Rin-Ron, pe axa nord-sud a Europei de Vest.
4. drumul uralo-caspic, care porneşte din peninsula Taimir, trece
de-a lungul fluviului Ural, apoi trece peste Urali, de-a lungul
Volgăi, până la Marea Caspică.
5. drumul submarino-litoral, care duce de la de la Oceanul Îngheţat
de Nord la oceanul Pacific.
220
In 1886, Menzbier a stabilit patru drunuri principale de migraţie pentru Rusia
europeană, fie de-a lungul râurilor mari, fie de-a lungul litoralului mării. In 1919,
Boubier emite teoria drunurilor de migraţie în evantai, distingând cinci căi de pasaj:
1. calea europeo-senegambiană
2. calea caucazo-zambeziană
3. calea aralo-malabariană
4. calea himalaio-hindusă
5. calea sibiro-malaeziană
221
coastelor Oceanului Atlantic, din Groenlanda şi Peninsula Scandinavă spre sud,
traversând Marea Nordului spre Insulele Britanice unde întretaie calea păsărilor
venite din Islanda. Aici iernează o parte din păsările migratoare, mai ales cele venite
din estul Europei; celelalte îşi continuă drumul de-a lungul coastelor Atlanticului,
înspre Franţa, Spania, coasta Mediteranei şi Africa de Nord. Acest drum este identic
cu drumul marino-litoral al lui Palmen şi cu cel al coastelor apusene al lui Lucanus.
In afara acestui drum de-a lungul coastelor marine, care este combinat cu cel
glaciar-litoral al lui Palmen, există o serie de drumuri terestre, cu direcţia NE-SV,
până la o linie ce împarte Eurasia în două, trecând peste lacul Baikal. Peste marile
şesuri nordice ale Europei, peste litoralul Mării Baltice şi peste Marea Nordului trec
nenumărate păsări migratoare din Scandinavia, Polonia şi nord-vestul Rusiei, spre
Anglia sau Franţa. O parte din ele iernează aici iar o parte din păsări îşi continuă
drumul spre Marea Mediterană şi Africa. Acesta ar putea fi numit drumul Mării
Nordului.
Drumul prin Franţa spre Marea Mediterană şi Africa ar putea fi numit şi drumul
franco-senegambian, în concordanţă cu denumirea lui Boubier, iar ca subîmpărţire
drumul Ronului ar trebui să rămână valabil.
O parte din păsările migratoare ale Europei centrale migrază spre sud-est, mai
ales spre Bulgaria şi România. Aici ar trebui să rămână valabil drumul est-elbic, care
porneşte din regiunea Elbei şi a izvoarelor ei, spre sud-est, atingând Ungaria şi
România. Acest drum se ramifică în trei subdrumuri, care trec prin Italia, Albania,
Cipru (vechiul drum adriatico-tunisian al lui Lucanus); iar ramura principală trece
trece peste vestul României împărţindu-se într-o ramură nordică ce înconjoară
Carpaţii spre sud, trecând peste Câmpia Banatului.
Drumul uralo-caspic este frecventat de speciile din nord-vestul şi nordul
Siberiei, care poposesc în Delta Volgăi şi iernează pe malurile iraniene ale Mării
Caspice (Misonne, 1953). Păsările care nu iernează aici îşi continuă drumul peste
două căi: (cea africană şi cea indiană), despărţindu-se la sud de Marea Caspică. Mai
spre est, între lacurile Aral şi Balkaş, trece un drum important, care se identifică
drumul aralo-malabrian al lui Boubier. Pe aici trec păsările din Siberia occidentală şi o
parte din cele din Siberia centrală, în pasajul lor către India ocolind spre vest masivul
Hymalaia, care constituie un obstacol de netrecut pentru majoritatea păsărilor
migratoare.
222
In partea răsăriteană a Siberiei, păsările migratoare frecventează două
drumuri principale şi anume: calea himalaio-hindusiană, unde se adună păsările din
centrul, nordul şi parţial nord-estul Siberiei şi care ocoleşte munţii Hymalaia, spre est,
şi drumul sibiro-malaezian frecventat de speciile nord-estice şi estice ale Siberiei,
Chinei nordice, Manciuriei, etc. O parte din aceste specii trec prin Japonia şi marea
majoritate iernează în insulele malaeze şi chiar mai la sud.
Aceste drumuri nu sunt valabile pentru toate speciile de păsări migratoare,
existând şi specii care în ciuda regulii de migraţie înspre sud şi sud-est migrează în
direcţie nord-est şi sud-vest. Astfel unele specii care vin din Alaska peste
strâmtoarea Behring şi Manciuria şi care se unesc cu grupuri mari de păsări
siberiene, migrează pe calea uralo-caspică până în Africa de est, cu toate că drumul
direct spre sud ar fi cu mult mai scurt. Acest drum (Figura 90) este frecventat de mai
multe specii eurasiatice printre care Falco vespertinus amurensis – şoimul migrator
de seară, care ajunge pe această rută până la Capul Bunei Speranţe (Africe de Sud)
ca şi de către alte păsări cum sunt: Falco naumanni, Oenanthe oenanthe, Monticola
saxatilis, Phoenicurus phoenicurus, etc. Aceste abateri confirmă drumul uralo-caspic
al lui Palmen, care porneşte din Peninsula Taimir, urmează fluviile Obi, Volga, Don,
apoi Marea Neagră, Bosforul, Marea Mediterană şi Egiptul.
Figura 88 – Drumul din răsăritul Siberiei NE-SV (după Dorst din Rudescu, 1958)
223
Figura 89 – Cartierele de cuibărire, iernare şi hrănise, şi drumul de pasaj al cocorilor
224
remarcă Dumitru Linţia, Ion Cătuneanu, J. Rodewald, Dimitrie Radu, Grigore Vasiliu,
Aurel Papadopol, Matei Tălpeanu, Alexandru Filipaşcu, Sergiu Paşcovschi, etc.
Partea vestică a ţării, Câmpia Banatului a fost fost studiată din punctul de
vedere al migraţiei păsărilor, încă de pe la 1880, când Almasy a observat un drum de
migraţiune care vine din depresiunea Peninsulei Balcanice, din Bosfor, peste Valea
Maritei, Câmpia Sofiei, Struma, Vardar, Morava, până în Lunca Dunării şi de acolo
peste Câmpia Banatului. Acest drum a fost apoi studiat de Dimitrie Linţia, care a
constatat că el se continuă ca o ramificaţie a drumului est-elbic între valea Tisei şi
poalele Munţilor Bihor, peste ţinutul muntos al Maramureşului, până în Câmpia
Ucraineană, unde după toate probabilităţile se uneşte cu drumul pontic. Acest drum
este frecventat de gâşte mari şi gârliţe, cocori, raţe mari şi mici, prepeliţe şi turturele.
Prezenţa în zona Salonta-Cefa a gâştei de semănătură, a demonstrat că acest drum
are o ramificaţie puternică spre câmpia ungară, unde se uneşte cu drumul est-elbic,
cel mai important drum de migraţiune din Ungaria. Acest drum se numeşte drumul
panono-bulgar. Cocorii care trec prin Banat nu urmează acest drum, ci ei se
îndreaptă spre drumul adriatico-tunisian.
In partea estică a României, s-a constatat că există o serie de drumuri de
pasaj care, din direcţia nord-vest, vest nord şi nord-est vin în front larg sau în drum
îngust, concentrându-se ca o pâlnie uriaşă în Delta Dunării, de unde se continuă spre
strâmtoarea Bosfor, răspândindu-se apoi din nou spre Asia şi Africa.
225
Figura 90 – Căile de migraţie de toamnă din România: 1 – ramura nordică a drumului est-elbic,
frecventat şi de berze; 1a – ramura nordică a acestui drum; 2 – drumul pariosio-bulgar; 2a – drumul
berzelor prin Transilvania; 3 – drumul trecătorii Oltului, frecventatşi de berze; 4 – drumul pontic; 5 –
drumul carpatic; 6 – drumul sarmatic; 7 – drumul prepeliţelor şi turturelelor; 8 – drumul sitarilor. (după
Rudescu 1958).
Drumul carpatic, vine din regiunea Carpaţilor, peste Valea Ialomiţei, Munţii
Dobrogei, până în Lunca Ciamurlia, Jurilovca, şi este frecventat mai ales de
passeriforme, păsări răpitoare, porumbei şi potârnichi.
Drumul de pe ţărmul Mării Negre, o ramificaţie a drumului sarmatic este
frecventat mai ales de specii din familia Laride, de păsări limnicole şi de pelicani.
Drumul sitarilor, care vine din N-E spre S-V, în front larg, se răspândeşte de
la Luncaviţa până spre Pădurea Letea din Delta Dunării.
Primele trei din drumurile menţionate sunt drumuri principale, iar ultimele trei
sunt drumuri secundare, de importanţă locală.
226
Figura 91 - Căile de migraţie de primăvară din România: 1 – drumul ponto-bulgar; 2 – drumul trecătorii
Oltului, frecventat în special de sitari; 3 – drumul est-elbic; 4 – drumul pontic; 5 – drumul sarmatic; 6 –
drumul Jiu-Strei. (după Rudescu 1958).
şi Bulgaria.
227
(b) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AMERICA DE NORD
228
este frecventat mai mult de păsările de uscat, iar dintre cele de baltă
mai ales raţele şi gâştele îl frecventează.
4. Drumul litoral Pacific. Este frecventat de păsările migratoare din
Alaska şi Canada Vestică, până în California unde iernează în cea
mai mare parte, restul iernând în Mexic.
Figura 93 – Migraţia păsării Goglu sau Bobolink Figura 94 - Migraţia păsării ‚Western tanager”
(Dolichonyx oryzivorus L.) Piranga ludoviciana (Familia Thraupide).
229
Figura 95 - Migraţia raţei Aythya valisineria în Figura 96 - Migraţia gâştei Chen rossii în
America de Nord America de Nord
230
Unele specii de rândunele sud-americane, care cuibăresc în Ţara de Foc
migrează peste toată America de Sud, până înspre Amazon sau chiar în Guyana şi
Venezuela.
Există şi o migraţie altitudinală întâlnită mai rar. Astfel, o specie de mierlă, care
cuibăreşte la 3500 m altitudine, migrează iarna către coasta mării şi primăvara revine
la locurile de cuibărit.
In regiunea Amazonului, a Guyanei şi a Venezuelei există migraţii ale unor
specii de păsări care depind fie de o hrană alcătuită din insecte, fie din înflorirea unei
plante.
Astfel păsările colibri (Ord. Trochiliformes) din regiunea Amazonului dispar în
fiecare an în momentul dispariţiei florilor cu al căror nectar se hrănesc. In acest caz
migraţiile sunt efectuate către regiuni unde există surse de hrană, respectiv alţi pomi
infloriţi bogaţi în resurse melifere şi de nectar.
Raţele din regiunea Amazonului migrează în noiembrie spre nord, până în
America Centrală şi iernează înspre regiunea Amazonului, iar o specie care
cuibăreşte în antilele de Sud, vine până în insula Martinica, în căutare de hrană.
231
Figura 97 – Răspândire specie de caprimulg Macrodipteryx longipennis
232
sud, în Congo, până în Tanganika şi Mozambic, unde iernează în regiuni cu
precipitaţii abundente. In luna aprilie pasărea se reîntoarce în cartierele de cuibărit.
O altă specie (Macrodipteryx longipennis) (Figura 99, 102) cuibăreşte în
perioada februarie-aprilie în timpul secetei din regiunea Senegal, până în Kenia,
după care migrează spre nord, unde rămâne în perioada anotimpului ploios. Acest
caprimulg are deci o comportare opusă faţă de Caprimulgus inornatus, cuibărind în
timpul sezonului secetos într-o regiune mai umedă şi îşi petrece restul timpului într-o
regiune mai secetoasă.
Figura 100 - Cartierele de reproducere şi iernare ale caprimulgului african (Macrodipteryx longipennis)
233
Unele specii de prigorii africane (Merops nubicus) care clocesc în martie-
august în Sudanul francez şi egiptean şi în Abisinia, migrează în timpul iernii spre
Ecuator, iar o altă specie (Merops nubicoides) cuibăreşte în Africa de Sud în
noiembrie - martie şi migrează în restul timpului în regiunea Lacului Tanganica şi a
fluviului Congo, la sud de Ecuator.
Există şi specii la care nu sunt cunoscute cartierele de iernare, cum este cazul
unei specii de lăstun de mal din bazinul râului Congo, care dispare din această
regiune din iunie până în decembrie.
Insula Madagascar, situată în sud-estul Africii, găzduieşte în timpul iernii o
seamă de specii migratoare palearctice, cum sunt: Limosa lapponica; Tringa
ochropus; Tringa hypoleucos, Arenaria interpres – pasărea nisipurilor, rândunici, etc.
Multe specii care cuibăresc în insula Madagascar, în sezonul ploios cuprins între
lunile noiembrie-martie, îşi petec iarna în Africa, în regiunea Tanganika şi fluviul
Congo.
In Australila păsările din nord şi nord-est sunt sedentare. Cele din sud-estul
Australiei sunt parţial migratoare, migrând fie pe direcţia nord-sud, fie de la est la vest
(Figura 103). Astfel este Halcyon sancta, care cuibăreşte în sud-estul Australiei şi în
Noua Zeelandă şi iernează în insulele Celebes, Noua Guinee şi Insulele Solomon.
Noua Zeelandă, punctul final al migraţiei multor păsări nordice (Limosa
laponica – sitar de mal, Calidris canutus - fluierar, Arenaria interpres, etc.) printre alte
18 specii de limicole nordice, are şi foarte puţine specii de păsări migratoare. Există
totuşi şi pe această insulă o specie de porumbel (Columba bicincta) care migrează în
timpul iernii spre Australia, şi două specii de cuci, dintre care unul, cucul bronzat,
frecvent şi în Australia, migrează în timpul iernii australiene (martie-septembrie), în
Insulele Solomon. A doua specie, cucul cu coadă lungă, migrează până în Insulele
Fidji.
Direcţia de migraţie vest-nord coincide cu direcţia vânturilor dominante. In
momentul plecării în această migraţiune păsările găsesc destulă hrană în regiunile pe
care le părăsesc. Nu se cunoaşte încă motivul pentru care aceste două specii de cuci
234
migrează înspre insulele oceanice, evitând continentul australian, care le-ar putea
oferi o hrană tot aşa de abundentă.
Figura 101 – Migraţia cucului bronzat din Noua Zeelandă şi din Australia (după Fell 1947, din Rudescu
1958)
Păsările care trăiesc în largul mărilor şi oceanelor, cum sunt albatroşii, unii
pescăruşi râzători (Rissa tridactyla), furtunarii (Puffinus) şi altele, migrează în timpul
cuibăritului până departe de locul lor de iernare parcurgând distanţe apreciabile.
Astfel, Rissa tridactyla cloceşte în estul Siberiei, coasta Murmansk, Insula
Karlov, de unde se deplasează apoi spre vest, în Oceanul Atlantic şi iernează între
Islanda, Groenlanda şi Insula Terra Nova (America de Nord), cam între paralelele 60-
40° nord, în largul oceanului.
O altă specie, Stercorarius longicaudus, cuibăreşte în zonele arctice ale
Americii şi Eurasiei, iar restul timpului îl petrece în Oceanul Atlantic, între Americe de
Sud şi Africa, iernând însă şi în Pacific.
Stercorarius parasiticus sau martinul gheţurilor, cuibăreşte în zonele arctice
ale Groenlandei, Spitzbergen şi iernează în sudul Oceanului Atlantic, lângă Capul
Bunei Speranţe, însă migrează până înspre Chile sau chiar până în apropierea
235
Australiei şi până la litoralul pacific al Americii de Sud. O specie de chiră, Sterna
paradisea cloceşte în lunile iulie-august, aproape de Polul Nord şi migrează apoi
toamna devreme (pe linia de coastă a celor 2 Americi) până aproape de Polul Sud,
unde iernează, urmând şi coasta pacifică a Americii, având astfel aproape toată viată
ei numai zi şi soare. Cei 17000 km parcurşi de această pasăre, între cele două
extreme polare, sunt un efort care nu este depăşit de nici o altă pasăre migratoare.
Există şi păsări care migrează din emisfera sudică în cea nordică. Astfel,
furtunarul (Puffinus tenuirostris) din Oceanul Pacific, care ajung până în Oceanul
Ingheţat de Nord. Un caz interesant de migraţie de la sud la nord, în timpul iernii se
întâlneşte la Puffinus puffinus yelkouan, care cloceşte în Marea Egee şi Marea
Marmara, iar de la sfârşitul verii migrează parţial în Marea Neagră, unde rămâne şi
iarna.
Pinguinii efectuează şi ei migraţii, deplasându-se prin înot. Ei cuibăresc în
insulele Falkland, Kerguelend, Macquarie, Noua Guinee sau pe ţărmul Antarcticii, iar
la venirea iernii întreprind migraţii îndelungate şi îndepărtate înotând înspre nord în
regiuni mai calde, la distanţe de peste 1000 km de locul lor de cuibărit. Aptenodytes
forsteri (pinguinul imperial) migrează la venirea iernii în sud şi petrece iarna în
Oceanul Antarctic unde cuibăreşte în plină iarnă, pe gheaţa plutitoare, fiind o pasăre
care nu vine niciodată pe uscat.
Există aşa cum am mai menţionat, migraţie în front larg şi migraţie în drum
strâmt. Unele păsări migrează singure, altele în grup, unele în masă compactă, unele
ziua, altele noaptea (Figura 104). După familii, specii, sexe, vârste şi alte
caracteristici ale păsărilor se schimbă timpul şi desfăşurarea migraţiei. La Fringilla
coelebs – cinteza comună, din Europa centrală şi nordică, numai femelele migrează
spre sud în timpul iernii în timp ce masculii rămân în regiunile mai nordice, câteodată
ca păsări eratice sau în cazul extrem ca păsări sedentare-migratoare. In cazul mierlei
(Turdus merula) migrează numai exemplarele din anul I de viaţă, iar cele adulte
rămân ca păsări sedentare în regiunile mai nordice.
Multe păsări migrează noaptea singure. Astfel sunt majoritatea limicolelor,
privighetorile, cucul, pupăza, capântortura. Altele migrează în grupuri mici, tot
236
noaptea: sitarul de pădure, lişiţele, becaţinele, o parte din raţe, prepeliţele, cârsteii,
ciocârliile, rândunelele şi majoritatea passeriformelor cântătoare.
Există şi specii de păsări care migrează ziua, cum sunt răpitoarele de zi care
migrează singure, şi cele care migrează în grupuri mici, cum sunt turturelel şi
porumbeii, o parte din raţe, scoicarii, pescăruşii, ciorile etc.
In grupuri mari migrează ziua gâştele, cocorii şi pelicanii. Gârliţele nordice
migrează atât ziua cât şi noaptea ca de altfel şi raţele din aceleaşi zone. Pelicanii,
cocorii şi gâştele se adună de multe ori în cârduri mari, migrând în masă, cu forme
precise ordonate ale stolurilor. Berzele albe migrează în mase concentrate, însă fără
a forma o formaţie precisă, fiecare pasăre folosind curenţii de aer ascendenţi, în scop
de plutire, dând astfel impresia unui zbor neregulat de colo-colo.
Figura 102 – Formaţiuni de zbor în timpul migraţiei: 1: raţe; 2: gâşte; 3: ţigănuşi (Plegadis falcinellus);
4,6 păsărele (Ord. Passeriformes); 5: corcodei (Fam. Podicipedidae); 7: cocori (Fam. Gruidae); 8:
pescăruşi (Fam. Laridae); (după Pop, din Cătuneanu şi col 1978).
237
Pescăruşii şi graurii zboară neregulat în grup masiv, în formă de pungă,
schimbându-şi mereu forma, fără a schimba însă şi direcţia de deplasre, şi fără a se
ciocni în aer.
La multe specii de păsări migrează întâi tinerii, fiind urmaţi apoi de
exemplarele adulte. In cazul limicolelor, exemplarele vârstnice, care nu au cuibărit
pleacă în migraţie cu mult înaintea timpului de pasaj, şi apar în locurile de popas cu
mult timp înaintea celor care au cuibărit.
In cazul notatiţei (Phalaropus lobatus) la care masculul cloceşte, în migraţiune
pleacă mai întâi femelele, iar masculii vin mai târziu împreună cu tinerii.
Cele mai multe păsări cântătoare migrează de asemenea după sexe, aşa
încât soseşte mai întâi masculul, care îşi ocupă un teritoriu de cuibărit, pe care îl
apără cu înverşunare, aşteptând apoi sosirea femelei.
In general, păsările care migrează singure se răspândesc în formă de evantai
(Boubier, 1919), iar cele care migrează în cârduri sau mase compacte se
concentrează mai întâi într-un loc, de unde pleacă în front larg sau mai puţin larg
spre cartierele de iernare. Există astfel unele locuri unde păsările se concentrează,
formând un adevărat drum de pasaj. Astfel sunt unele trecători ale munţilor, strâmtori
(Gibraltar, Bosfor), ţărmurile marine (Râbaci), insulele Helgoland (Cipru), sau locuri
extrem de favorabile pentru popas, cum este Delta Dumării, sau mlaştinile Rokitno,
Delta Nilului, Delta Volgăi, etc. Aici drumurile parcurse în front larg se concentrează
pe o fâşie foarte îngustă.
Poziţia Deltei Dunării şi a strâmtorii Bosfor a determinat concentrarea mai
multor drumuri de pasaj. Astfel păsările din mai mult de jumătate din nordul Eurasiei
trec prin Delta Dunării, iar drumurile de pasaj în formă de front larg din Europa
nordică sunt concentrate ca într-o pâlnie uriaşă la nivelul strâmtorii Bosfor, după care
se desfac iarăşi într-o mulţime de drumuri mai largi sau mai înguste, care se întind
peste Africa.
Pasajul de toamnă se desfăşoară întotdeauna mai încet decât cel de
primăvară. Această diferenţă se datorează faptului că toamna păsările întârzie
datorită resurselor bogate de hrană pe care le au la dispoziţie. Primăvara păsările se
grăbesc spre locurile de cuibărit, dar pasajul nu se face deodată, ci în etape, legat de
liniile izoterme, în funcţie de temperatura minimă favorabilă pentru fiecare specie de
pasăre.
238
Există şi specii care migrează toamna şi primăvara într-un timp relativ scurt.
Astfel, prepeliţa care de altfel nu zboară mai mult de 100-200 de m, pleacă de la noi
în prima jumătate a lunii septembrie, după prima noapte de răcoare propriu-zisă, într-
un zbor de noapte intens de câteva sute de km, spre Marea Mediterană, unde ajunge
în câteva nopţi de zbor şi o traversează într-o singură noapte, după câteva zile de
repaus.
Primăvara, de multe ori o răcire a timpului produce o întârziere sau chiar o
retragere a păsărilor migratoare, acest fenomen fiind constatat şi la sitarul de pădure
(Scolopax rusticola), care trecuţi primăvara prin câmpiile din Muntenia şi Oltenia şi
odată ajunşi în Subcarpaţi, în cazul unei înrăutăţiri a vremii, reapar în zonele de
câmpie.
Primăvara, o încălzire a climei poate avea ca urmare o începere mai timpurie
a migraţiei.
Asupra vitezei de migraţie au fost emise multe teorii şi aprecieri greşite, până
în momentul când a început experimentarea fie prin măsurarea timpului în care o
pasăre a parcurs o anumită distanţă, fie prin urmărirea zborului cu diferite mijloace de
deplasare rapide. Vitezele unor specii de păsări migratoare, care se întâlnesc şi în
România sunt redate în tabelul 2.
Cu vântul în spate unele păsări pot călători cu viteze mult mai mari decât cele
caracteristice. Astfel, nagâţii goniţi de vânt în America de Nord, au zburat cu cca 150
km/k din care 70 km/h viteză proprie şi 90 km/h viteza vântului., parcurgând Oceanul
Atlantic în 24 de ore. Unele specii de păsări pot atinge viteze foarte mari pe perioade
scurte de timp. Astfel, unele specii de raţe pot atinge viteze de 1210-150 km/h, iar
unii pexscăruşi ajung la 150 km/h în zbor normal sau uneori chiar la 200 km/h.
239
Anas acuta 82 59 P, OI
Falconifromes Falco peregrinus 265-290 99 OI
Accipiter gentilis - 41 OI, S
Galiformes Perdix perdix 85 40 S
Coturnix coturnix 91 65 M
Gruiformes Grus grus 57 35 M
Charadriiformes Charadrius hyaticula - 58 M
Vanellus vanellus 64 48 M
Arenaria interpres - 33 M
Calidris minuta - 78 M
Tringa nebularia 78 74 M
Scolopax rusticola - 70 M
Numenius arquata - 32 M
Numenius phaeopus 72 64 M
Columbiformes Streptopelia turtur 72 66 M
Columba palumbus 86 53 M
Apodifromes Apus apus 79-200 77 M
Passeriformes Corvus corone 51 32 SE
Corvus frugilegus 67 46 SE, OI, SM
Sturnus vulgaris 82 40 SM
Carduelis carduelis - 41 SE
Fringilla coelebs 56 33 S şi M
Passer domesticus 56 38 S
Motacilla alba 40 27 M
Motacilla flava 48 36 M
Turdus merula 53 28 SE, M
Delichon urbica 47 50 M
Hirundo rustica 77 49 M
Lanius collurio - 35 M
Tabelul 2 – Viteza de deplasare a câtorva specii de păsări din fauna României (din Ciochia 1984); M=
migrator, OI= oaspete de iarnă, P= pasaj, S= sedentar, SE= sedentar eratic, SM= sedentar migrator
240
iar la 1000 m nu s-au mai văzut deloc; şoimii au fost vizibili numai la 650-850 m;
şorecarii şi vulturii au fost vizibili până la 1500-2000 m înălţime. Teoriile lui Gatke au
fost asfel combătute.
Tabelul 3 – înălţimea de zbor la unele specii de păsări după Mildenberger 1950 (din Dorst 1956)
Există unele specii de păsări, cum sunt gaiţa de munte siberiană cu cioc
subţire, găinuşa de stepă, mătăsarul, forfecuţa, Bombyeilla garrulus, Laxia
curvirostra, care întreprind migraţii sporadice sau de invazie. Toate aceste păsări
sunt exclusiv vegetariene şi stenofage, (adică mănâncă numai un anumit fel de
hrană). Cauza migraţiei lor sporadice este lipsa de hrană specifică.
Forfecuţa se hrăneşte numai cu seminţe de conifere, gaiţa de munte siberiană
numai cu seminţe de pin,, găinuşa de stepă se hrăneşte numai cu seminţele unor
graminee (Agriophyllum gobicum) şi dacă aceasta nu a făcut seminţe destule într-un
an pasărea migrează înspre Europa.
Un alt exemplu este mătăsarul, Bombyeilla garrulus care apare sub formă de
invazii cam o dată la 10-15 ani.
Toate aceste păsări trec prin Europa, până la ţărmul Oceanului Atlantic,
ajungând până în Franţa şi Spania. Numai puţine dintre ele se reîntorc în cartierele
de cuibărit, în special cele care nu au migrat prea departe. Restul păsărilor mor în
timpul acestor migraţii sau cum sunt forfecuţa şi lăcustarul îşi fac cuibul acolo unde
241
au găsit hrană suficientă. După unii autori, lăcustarul migrează după lăcustele
migratoare.
In afara păsărilor stenofage care migrează periodic, există şi păsări răpitoare
care migrează tot periodic putând ajunge la distanţe considerabile faţă de locurile lor
de cuibărit. Astfel striga de zăpadă (Nyctea scandiaca) în anii când lipsesc lemingii
migrează în septembrie-noiembrie, din regiunile arctice până la ţărmul Mării Baltice.
Condiţiile climatice speciale pot provoca de asemenea migraţii eratice. Un
exemplu în acest sens sunt flamingii (Phoenicopterus robur) care apar şi în România,
rătăcindu-se din cauza condiţiilor meterologice proaste şi a furtunilor care îi surprind
în timpul migraţiilor.
In concluzie, nu numai lipsa de hrană, ci şi condiţiile meteorologice speciale
pot determina apariţia unor specii de păsări în Europa. Cazul flamingilor aparţine
desigur acestei categorii, (păsările din prima categorie), iar cazurile celorlalte specii
care apar cu o mai mare regularitate în Europa este determinat desigur de lipsa de
hrană.
242
Capitolul IX. METODE DE CERCETARE A PĂSĂRILOR
243
metodă care însă nu poate fi aplicată şi în cazul lăstunului de mal (Riparia riparia). La
această specie, datorită faptului că lăstunul îşi instalează cuibul la capătul unui tunel
săpat în maluri argiloase sfărimicioase metoda este imposibil de aplicat şi impune
folosirea unor metode alternative, cum ar fi analiza conţinutului sacilor fecaloizi
eliminaţi de pui, sau aplicarea metodei ligaturării într-o colonie construită artificial.
După scopul urmărit, metodele de cercetare în ornitologie se pot grupa în
două categorii distincte: metode taxonomice, care au scopul de a defini poziţia
taxonomică a diferitelor specii, şi metode ecologice, care urmăresc determinarea
rolului păsărilor în viaţa ecosistemelor, (Cătuneanu şi colaboratorii, 1978).
244
Distanţa dintre scobitura de pe steagul intern al unei remige şi vârful penei,
este adesea un criteriu important. Distanţa se măsoară de la punctul unde începe
scobitura pe steagul intern al penei şi până la vârful acesteia, (Figura 106 B).
Marginea de pe steagul extern al remigelor primare, nu este de obicei suficient
de clar demarcată pentru a permite o măsurare exactă.
Măsurarea aripii:
Lungimea aripii este distanţa de la încheietura aripii şi vârful celei mai lungi
remige primare. Toate cele trei metode de măsurare ţin cont de integritatea penajului
(pasărea nu trebuie să fie în perioada de năpârlire).
245
Aripa nepresată „lungimea minimă” Se aşează încheietura aripii la punctul zero
al riglei. Aripa este ţinută în poziţie naturală, cât se poate de apropiată de corp.
Când linia dintre încheietura aripii şi vârful aripii este paralelă cu axul riglei, se
notează punctul în care remigea cea mai lungă atinge rigla. Aceasta este
lungimea naturală a aripii, sau aripa nepresată.
Aripa presată. In loc de a lăsa vârful aripii să atingă rigla, se presează uşor
remigele primare sau supraalarele mari, cu degetul mare direct pe suprafaţa
plană a riglei Nu se îndreaptă remigele primare oblic. Când aripa este presată pe
riglă, nu trebuiesc puse vârfurile în ordine prin tragere cu degetul. In acest caz
pana ar fi puţin îndreptată prin frecarea dintre aripa întinsă şi riglă.
„Lungimea maximă” sau aripa presată şi întinsă. Când aripa este întinsă pe
riglă, ca la metoda anterioară, remigele primare sunt întinse cât de mult este
posibil. Se apasă uşor marginea aripii în regiunea alulei sau pe supraalarele mari,
spre corpul păsării, iar cealaltă parte a remigelor primare se presează în direcţie
opusă, (Figura 106 A). Acesta va reduce curbura naturală a remigelor.
Figura 104 A. – Măsurarea lungimii aripii prin metoda „aripii presate şi întinse”; B. – Măsurarea
distanţei dintre scobitura de pe steagul intern al unei remige şi vârful acesteia. (după Svenson şi col.,
1975)
246
Când aripa este întinsă pe riglă, se apasă uşor marginea aripii în regiunea
alulei sau pe supraalarele mari, spre corpul păsării, iar cealaltă parte a remigelor
primare se presează în direcţie opusă.
Măsurarea cozii:
247
Măsurarea lungimii tarsului:
Se măsoară uşor, poziţionând unul din cele două braţe ale şublerului la nivelul
scobiturii din spatele articulaţiei intertarsale şi cel de al doilea la celălalt capăt al
tarsului.
Figura 105 A. – Măsurarea lungimii cozii; B. – Măsurarea lungimii totale; (după Svenson şi col., 1975)
248
Figura 107 - A. – Măsurarea lungimii ciocului; B. – Măsurarea tarsului; (după Svenson şi col., 1975)
249
lungă remige primară este prima sau 1-a şi a 2-a speciile de păsări colibri din Fam.
( Trochilidae); ascuţită: a 2-a (Apus apus); puţin ascuţită: a, 2-a şi a 3-a (Anthus-
fâsa); puţin rotunjită: a 3-a sau a 3-a şi a 4-a ( Alauda); rotunjită: a 4-a ( Turdus
merula- mierla) şi subrotunjită când 1-a este foarte scurtă şi a 5-a este cea mai
lungă, sau uneori a 4-a şi a 5-a, sau a 5-a şi a 6-a, sau a 6-a şi a 7-a sînt cele mai
lungi.
Tectricele alare sunt situate pe ambele părţi ale aripii. Baza remigelor,
cuprinde locul de inserţie şi spaţiile goale dintre ele, care sînt acoperite etajat de
tectrice flexibile de diferite mărimi. Pe partea externă sînt învelitori primare, alcătuite
din tectrice primare mari, mijlocii şi mici, învelitori secundare, sau supraalare mari,
mijlocii şi mici. Pe partea internă sînt învelitorile subalare.
250
Metoda analizei conţinutului stomacal prezintă un dezavantaj major,
presupunând sacrificarea păsărilor, motiv pentru care metoda nu se mai foloseşte în
prezent decât pentru exemplare găsite moarte sau conservate în lichid în diverse
muzee sau colecţii ştiinţifice.
251
tranzit şi nu mişcări locale ale păsărilor, observaţiile trebuiesc realizate în intervalul
orar 11 p.m. şi 01 a.m., acesta reprezentând maximul intensităţii migraţiei pe
parcursul unei nopţi (Liechti şi col. 1996).
Pentru fiecare pasăre care traversează discul lunar, se înregistrează direcţia
aparentă de zbor şi mărimea aparentă faţă de craterul Tycho (figura 110). Mărimea
aparentă se aproximează pe baza a şase clase de mărime (Liechti şi col., 1996) de
la 1 (pasărea este văzută aproape ca un punct) şi până la 6 (de patru ori mărimea
craterului Tycho) ales astfel ca punct de reper de autor. Direcţia aparentă de zbor
este estimată în funcţie de cadranul virtual al unui ceas plasat pe discul lunar,
punctele de intrare şi ieşire ale păsării corespunzând unei ore anumite.
Pe baza coordonatelor geografice (latitudine şi longitudine), a datei şi orei de
observaţie (hh:mm), pentru fiecare observaţie (pasăre), se calculează cu ajutorul
programului Mooncalc Monzur (2000): azimutul lunii (grade faţă de N – δ), înălţimea
lunii (grade - β) şi semidiametrul lunii (grade – Ф). Pornind de la aceste date,
împreună cu direcţia aparentă de zbor şi altitudinea de zbor estimată, pe baza
metodologiei propuse de Liechti şi col.,(1996) se calculează direcţia de zbor a
fiecărei păsări şi rata de migraţie pentru fiecare sesiune de observaţii (exprimată ca
număr de păsări ce traversează în timp de o oră un front de 1 km perpendicular pe
direcţia principală de migraţie), (figura 9).
In România metoda a fost folosită de Vâlcu (2004), pentru caracterizarea
migraţiei nocturne de toamnă în zona Fermei Piscicole Călăraşi.
252
Figura 108 – Cuantificarea direcţiei şi intensităţii migraţiei nocturne; observarea lunii. Mărimea
aparentă a păsării este estimată în raport cu craterul Tycho iar direcţia aparentă de zbor este
apreciată în raport cu cadranul unui ceas virtual amplasat pe discul lunar; pe baza δ, β şi Ф se
calculează direcţia şi rata migraţiei. δ = azimutul lunii (grade faţă de nord), β = înălţimea lunii, Ф =
semidiametrul lunii, T = Craterul Tycho. (din Vâlcu, 2004, după Liechti şi col., 1996).
253
cantitative continentale au la bază cartarea teritoriilor de cuibărit ale păsărilor pe
anumite suprafeţe din cadrul ecosistemelor studiate. Ele sunt metode laborioase,
rezervate specialiştilor, care asigură un grad de acurateţe total rezultatelor obţinute.
Tabelul 4 - Unele criterii folosite pentru identificare de către UICN a categoriilor de specii incluse in
Lista Roşie (UICN, 1994)
254
* Aceste criterii nu se referă doar la specii, ci trebuie luate în considerare
împreună cu alţi factori care indică declinul sau fragmentarea populaţiilor. Datele pot
fi cunoscute, estimate, deduse sau presupuse, dar trebuie să fie şi documentate. Aria
ocupată este suprafaţa totală a ecosistemelor populate, deci ea poate fi mult mat
mică decât suprafaţa geografică ocupată de specie.
255
• sunt alese pe baza unor criterii standardizate şi aplicate cu
obiectivitate;
• trebuie, unde este posibil, să fie suficient de întinse pentru susţinerea
populaţiilor de păsări datorită cărora au fost desemnate ca AIA;
• trebuie să includă, unde este posibil, arii protejate deja existente;
• trebuie să constituie parte integrantă a unui proces mai larg de
conservare care cuprinde zone, specii si ecosisteme.
Categoria Criteriul
256
A4 i) Aria cuprinde în mod regulat ≥ 1% din populaţia
Specii gregare biogeografică a unei specii gregare acvatice.
ii) Aria cuprinde în mod regulat ≥ l % din populaţia
mondială a unei specii gregare marine sau terestre
257
• să existe ca zonă protejată reală sau viitoare, cu sau fără zonă
tampon, sau să fie administrată sub o formă oarecare în scopul conservării
naturii;
• singură sau împreună cu alte arii trebuie să asigure păsărilor (datorită
cărora este Arie de Importanta Avifaunistică) toate condiţiile de existenţă
normală a populaţiilor acestor specii.
1) Metoda fâşiilor
258
suprafaţă de 1 hectar. Acest lucru este important pentru calcularea datelor colectate,
lucrând în felul acesta cu suprafeţe de aceeaşi mărime. Natural, nu peste tot se va
putea lucra cu asemenea fâşii şi, în aceste cazuri, lungimea şi lăţimea fâşiei va fi în
funcţie de conformaţia terenului.
Pentru diferitele biotopuri din Europa Centrală, practica de până acum
recomandă:
pe malurile apelor sunt cele mai indicate fâşiile de câte 1 000 m lungime,
iar lăţimea lor poate fi media lăţimii râului.
La alegerea terenului pentru fâşii trebuie ţinut cont de proprietăţile terenului şi
fâşiile trebuie astfel fixate, încât ele să parcurgă variantele cele mai importante din
teren (figura 111).
După ce s-a fixat poziţia fâşiilor în teren, se trece la întocmirea unei schiţe a
fâşiilor şi a terenului, lucru care este important pentru faptul că, notând direct pe
schiţe păsările observate se obţin si date valoroase privind dispersia păsărilor în
interiorul fâşiilor. În fâşii se merge întotdeauna în linie dreaptă folosind pentru
aceasta o busolă sau un ceas de mână. Se notează şi toate datele şi manifestările
observate în zbor, dar numai cele care zboară in direcţia numărătorului pentru a evita
numărarea lor de mai multe ori. In cazul întâlnirii unui stol de păsări în interiorul
fâşiei, care poate avea o compoziţie specifică diferită (stol de piţigoi) se calculează
componenţa relativă a speciilor din stol, se face o medie care se aplică apoi la toate
stolurile de piţigoi.
Estimarea păsărilor pe un teren deschis, de exemplu, se execută după cum
urmează. Pe terenul ales se marchează lungimea şi lăţimea fâşiilor cu ajutorul unor
pari sau ţăruşi din 20 în 20 de metri.
259
Figura 109 - Schiţa unui teren şi amplasarea unei fâşii în teren, (după Korodi Gal, 1960)
260
observaţii despre factorii care ar putea influenţa numărul păsărilor in biotopul
respectiv.
Metoda fâşiilor are foarte multe variante şi se bucură de o răspândire largă în
cercetările cantitative. Cu această metodă se pot estima şi cuiburile păsărilor,
toamna sau iarna, când vegetaţia s-a rărit şi cuiburile se pot depista uşor. Tot prin
această metodă se pot estima (aprecia) stolurile de fazani, potârnichi, estimând în
fâşii locurile de baie în nisip, vara, excrementele şi urmele în zăpadă, iarna. Tot în
fâşii, cu bicicleta, căruţa, automobilul sau avionul, se pot estima păsările cu o rază de
acţiune mare, cum sunt păsările răpitoare de zi de exemplu. Parcurgând fâşii lungi pe
jos, care trec peste mai multe biotopuri, în afară de numărul păsărilor se pot obţine
date foarte valoroase privind formarea şi dezvoltarea succesiunii populaţiilor de
păsări.
261
2) Metoda pătratelor
Esenţa acestei metode constă în faptul că, în diferite perioade ale anului, pe
terenuri mai ales acoperite (păduri), unde populaţiile de păsări arată o densitate mai
mare, pe suprafeţe bine determinate, de obicei de 1 hectar mărime, se estimează
păsările, cuiburile lor şi toate urmele lăsate de ele într-o biocenoză dată. Cantitatea
populaţiilor de păsări, în cazul folosirii acestei metode, se raportează la o suprafaţă
binecunoscută, obţinând în felul acesta densitatea lor pe o anumită suprafaţă şi
dispersia lor în spaţiu. Metoda este foarte potrivită pentru estimarea coloniilor de
păsări şi pentru estimarea populaţiilor cu o rază mică de acţiune.
După marcarea pătratelor (prin legarea de ierburi, vopsire cu culoare albă a
copacilor, steguleţe albe etc.) urmează descrierea fitocenologică a lor şi a biotopului.
Astfel se descrie componenţa specifică a stratului arbustiv, dacă acesta există. Se
menţionează speciile dominante dintre arbori, înălţimea, vârsta şi gradul lor de
acoperire etc. Apoi se descrie stratul de arbuşti cu toate caracteristicile lui şi la urmă
stratul ierbos cu elementele dominante. La fel se notează înălţimea deasupra
nivelului mării la care se găseşte biotopul, înclinaţia, expoziţia şi biotopurile
învecinate. Se fac observaţii asupra prezenţei sau lipsei apei, a scorburilor din
copaci. şi asupra tuturor factorilor care ar putea influenţa cantitatea păsărilor din
biotopul studiat.
Valabilitatea datelor obţinute prin această metodă depinde de poziţia
pătratelor, de mărimea lor şi, nu în ultimul rând, de numărul pătratelor cu care se
lucrează. În ceea ce priveşte poziţia pătratelor, ele trebuie să reprezinte cât mai fidel
comunitatea de viaţă, deci aşezarea pătratelor trebuie astfel făcută încât ca ele să
cuprindă şi să oglindească proporţional toate variantele biotopului.
262
Figura 110 – Schiţa unui teren, în care se estimează abundenţa păsărilor prin metoda pătratelor;
(după Korodi Gal, 1960)
Aşezarea pătratelor în teren se poate face în linie, în forma unei table de şah
sau la întâmplare. Pe terenuri ondulate, ele se pot fixa pe curbele de nivel sau paralel
cu liniile de înclinaţie. Mărimea pătratelor variază după scopul urmărit şi după
densitatea păsărilor din biotopul respectiv.
Pentru păsări comune, cu o rază de acţiune mică, mărimea preferată a
pătratelor este de 1 hectar. Pentru estimarea păsărilor răpitoare de zi, cu o rază de
acţiune relativ mare, se întrebuinţează pătrate de câte 5 - 10 sau chiar 25 de hectare.
In condiţiile pădurilor Europei Centrale, mărimea unui pătrat pe care se poate lucra
într-o singură zi este de 5 - 6 hectare sau 5-6 pătrate de 1 hectar, având în vedere
faptul că de obicei estimările se repetă de 3 - 4 ori pe acelaşi pătrat.
Practica de până acum a arătat că, pentru a obţine rezultate bune prin această
metodă, este de dorit ca suprafaţa totală a pătratelor cu care se lucrează, să fie de
cel puţin 5% din totalul suprafeţei biotopului studiat. In ceea ce priveşte numărul
pătratelor cu care se lucrează este de dorit ca să se execute cel puţin 30 de probe,
adică 30 de estimări pe un teren, deoarece numai în felul acesta se pot analiza bine
datele obţinute din punct de vedere statistic. Numărul pătratelor folosite este
determinat şi de dispersia în spaţiu a populaţiilor studiate. Pentru o dispersie relativ
omogenă a păsărilor se preferă folosirea unui număr mai mic de pătrate, iar în cazul
unei dispersii eterogene se va folosi un număr mai mare de pătrate.
In folosirea acestei metode se procedează după cum urmează: pe terenul
destinat estimărilor se fixează locul pătratelor de cate 1 hectar mărime şi se
263
marchează laturile acestora. O latură a fiecărui pătrat, în direcţia mersului, se împarte
cu ajutorul a două linii (marcând copacii) în 3 fâşii de cate 33 m fiecare, pentru a se
uşura parcurgerea în linie dreaptă a pătratului cu ocazia estimărilor. Apoi, se trece la
estimarea propriu-zisă care va decurge în sensul indicat pe desenul pătratului din
figura 113.
In fiecare pătrat, estimarea trebuie făcută în total de 4 ori. In perioada
reproducerii se pot folosi şi în acest caz cu foarte mult succes schiţele pe calc pentru
depistarea cuiburilor din pătrat. După terminarea lucrărilor de estimare, se notează
numărul pătratelor, data şi ora executării estimărilor, condiţiile climaterice etc.,
urmând analiza datelor colectate.
În cazul când se efectuează, din lipsă de timp, numai o singură estimare în
cadrul unui pătrat, atunci rezultatele obţinute trebuie corectate cu 60%. În cazul când
se estimează de două ori în acelaşi pătrat, este necesară o corecţie de 25% a
rezultatelor, iar în cazul unei estimări de 3 ori, corecţia va fi de numai 10%. Când se
estimează păsările de 4 ori într-un pătrat, rezultatele trebuie corectate cu 4%, eroare
care poate fi neglijabilă.
3) Metoda cercurilor.
264
Cunoscând lungimea razei cercului i se poate calcula acestuia cu uşurinţă
suprafaţa, astfel cantitatea păsărilor din interiorul cercului se poate raporta la o
suprafaţă cunoscută, apoi la suprafaţa totală a biotopului respectiv. Metoda este
bună, pentru estimarea păsărilor cu rază de acţiune mică (ciocârlii, fâse, mărăcinari,
presuri etc.).
Figura 111 - Schiţa unui teren, în care se estimează abundenţa păsărilor prin metoda cercurilor; (după
Korodi Gal, 1960)
265
(ii) Metodele de evaluare a densităţii păsărilor bazate pe „estimarea distanţei”
Modalitatea generală de apreciere a densităţii este 'estimarea distanţei' şi se
poate aplica în punctele fixe sau pe transecte. Partea primordială a metodei rezidă în
faptul că estimarea distanţei se face între locul unde se află pasărea şi centrul
punctului sau transectul.
Aceste evaluări ale distanţei sunt folosite pentru a calcula densitatea păsărilor.
Chiar dacă obiectivul principal al proiectului nu este mărimea totală a populaţiei,
colectarea datelor referitoare la distanţe permite efectuarea de comparaţii directe
între specii, precum şi între aceeaşi specie în ecosisteme diferite.
Puncte de referinţă ale metodei de evaluare a distanţei:
• transectele sau punctele fixe sunt amplasate în funcţie de densitatea păsărilor;
• păsările care se află pe transect sau în fiecare punct fix trebuie întotdeauna să fie
înregistrate;
• păsările trebuie înregistrate în locul în care se aflau iniţial, înaintea ca ele să se
deplaseze ca răspuns la prezenţa observatorului;
• distanţele trebuie măsurate exact (sau cel puţin estimate cu erori mici sau
neglijabile).
Odată ce datele relevante au fost strânse, se pot calcula densităţile
aproximative cu ajutorul unui calculator, sau cu programul 'DISTANCE'. Programul
este însoţit si de un manual intitulat 'Estimarea Distanţelor' (Buckland şi colab. 1993).
1) Metoda transectelor
Transectele sunt mai utile pentru densităţi mici de păsări estimate, pentru
specii mai mobile şi ecosisteme omogene.
Poziţionarea începutului transectelor se face randomizat. Acesta e unul din
punctele de referinţă al evaluării distanţei: transectele care sunt poziţionate fără
legătură cu distribuţia păsărilor duc la estimări neinfluenţate ale densităţii, care pot fi
apoi extrapolate la alte arii ale unui ecosistem de acelaşi tip.
Dacă poziţionarea transectelor se face în funcţie de anumite repere sau după
preferinţa observatorului (de exemplu, de-a lungul potecilor sau într-o arie care se
pare că are un număr mare de păsări) datele obţinute sunt doar într-o anumita
266
măsură reprezentative pentru aria studiată. De obicei, din motive de siguranţă sau
care ţin de logistică transectele nu sunt poziţionate randomizat, iar acest lucru trebuie
luat în considerare în ceea ce priveşte influenţarea rezultatelor.
Transectele situate de-a lungul râurilor sau potecilor/drumurilor nu sunt
totdeauna potrivite, întrucât vegetaţia de pe marginea acestora poate fi total diferită
de cea a pădurii în general.
Transectele pot fi dispuse sub formă de reţea, care este orientată în funcţie de
conturul sau de o anume trăsătură a terenului, cum ar fi un drum sau un râu.
Folosirea unei astfel de reţele poate să nu ofere un eşantion aleatoriu, dar poate
uşura identificarea sau verificarea elementelor ce influenţează mărimea populaţiilor
de păsări (de exemplu, transectele din apropierea râurilor pot fi comparate cu cele
mai îndepărtate transecte). Ea se poate dovedi folositoare şi pentru studiile pe
termen lung, atunci când se monitorizează evoluţia populaţiilor dintr-o zonă.
Lungimea totală a transectelor din cadrul unui studiu depinde de cât timp este
nevoie pentru a se obţine un eşantion adecvat pentru specia studiată şi de numărul
ecosistemelor care trebuie să fie cercetate.
La sfârşitul studiului pilot ar trebui să se poată prevedea timpul necesar pentru
a culege suficiente date şi în consecinţă câţi kilometri de transect trebuie parcurşi.
Cel mai lung transect parcurs într-o zi nu trebuie să depăşească 10km. Acest lucru
se datorează faptului că numărarea se face în perioada de maximă activitate a
păsărilor, iar calitatea datelor colectate va scădea pe măsură ce observatorul începe
să obosească. Pentru a avea evaluări precise într-un anumit ecosistem, se
recomandă ca cercetătorul care lucrează în teren să efectueze mai multe transecte
scurte, de aproximativ 4km.
Fiecare transect poate fi împărţit în sectoare. De exemplu, marcajele dispuse
la fiecare 50m pot ajuta observatorii sa urmeze drumul corect si le permit sa adune
informaţii corespunzătoare lungimii reale a transectului parcurs. Caracteristicile
ecosistemului pot fi astfel legate de prezenţa anumitor specii in anumite sectoare ale
transectului.
Pe fiecare transect observatorul trebuie să se deplaseze cu o viteză
constantă, cercetând zona de ambele laturi ale transectului şi estimând distanţa pe o
linie perpendiculară de la pasărea observată pe linia transectului. Există două
modalităţi de estimare a distanţei:
1) se poate face o estimare directă a distanţei dintre pasăre şi transect sau
267
2) se poate estima distanţa dintre observator şi pasăre şi unghiul făcut de linia
imaginară dintre cei doi şi transect. Aceste metode sunt ilustrate în Figura 114.
Figura 112 - Estimarea/măsurarea distanţei de-a lungul transectului. Fie se măsoară distanţa
perpendiculară (d1) dintre transect şi pasăre, fie d1 se calculează folosind d2 şi unghiul de observaţie
Ө (d1 = d2 x sin (Ө)).
268
• momentul zilei la care se realizează culegerea datelor pentru fiecare
observaţie;
• înălţimea la care se afla (de exemplu, sol, subarboret, trunchi,
ramuri, coronament).
3 „ Dendrocopos major 1 9
6 „ Dendrocopos 1 50 4 7
major
Tabelul 6 - Exemple de fişe pentru colectarea de date
Numărarea aceleiaşi păsări de două ori poate avea consecinţe importante, dar
dacă observarea ei nu se face în acelaşi eşantion (de exemplu, de-a lungul aceluiaşi
transect), atunci numărarea dublă va avea un efect minim asupra estimării densităţii.
Metoda presupune că distanţele până la păsările observate sunt înregistrate
exact sau sunt estimate cu eroare cât mai mică. Este de o deosebită importanţă ca
observaţiile din apropierea transectului să se înregistreze corect.
Estimarea exactă a distanţei de la pasăre perpendicular pe transect este,
statistic, cea mai dinamică metodă de estimare a distanţei şi este cea mai
recomandată actualmente.
O metoda alternativă ar fi utilizarea de transecte cu lăţime fixă, în care păsările
sunt înregistrate fie pe ambele laturi ale traseului urmat, fie doar pe una. Folosind
aceasta metodă, intitulată Transect cu lăţime fixă - TLF, sunt numărate toate păsările
ca în metoda obişnuită, dar toate sunt raportate la o fâşie de teren cu lăţime
constantă. Folosind această metodă erorile privind estimarea distanţei au efect
269
negativ doar dacă observaţia e încadrată în afara fâşiei, în timp ce prin metoda TLV
toate erorile produc la rândul lor efecte negative. O altă posibilă cauză de eroare în
cazul folosirii metodei TLV este că de cate ori se încearcă estimarea exactă a
distanţei există tendinţa de a rotunji cifra la cea mai apropiata valoare care se
termină în 5 sau 0.
Două fâşii reprezintă minimul necesar pentru estimarea densităţii, dar e bine
ca să se utilizeze mai multe fâşii şi de obicei ele trebuie să fie de lăţime diferită. Se
pot chiar alege fâşii paralele cel puţin pe una dintre laturile traseului urmat, având
aceleaşi lăţimi sau lăţimi diferite. Se pot folosi fâşii cu lăţime de 10, 30 50, 100, 200+
metri. În ecosistemele cu vegetaţie densă unde cele mai multe păsări observate se
află în imediata apropiere e mai bine să se utilizeze fâşii mai înguste. Cu cât sunt mai
multe fâşii, cu atât acestea vor fi mai uşor de analizat, dar observarea păsărilor va fi
mai laborioasă. Daca sunt doar două fâşii pe aceeaşi parte a traseului, cea interioară
trebuie să cuprindă cel puţin 50% din observaţii pentru ca estimarea să fie corectă.
Dimensiunea eşantioanelor în care se aplică metoda transectelor trebuie să fie
cât mai mare. Eşantioanele mici conţin puţină informaţie referitoare la densitate, iar
precizia acesteia este scăzută, indiferent ce metodă se foloseşte. Numărul minim
ideal este de aproximativ 60-80 observaţii.
Diferenţa între transecte şi puncte fixe constă în faptul că pentru cele din urma
un observator stă exact într-un anume loc (punct de observaţie) şi înregistrează toate
păsările pe care le vede şi le aude într-un anume interval de timp. Adesea această
metodă este preferată transectelor atunci când se studiază o specie de păsări puţin
mobilă şi care se află într-un ecosistem dens.
Punctele fixe care sunt dispuse randomizat sau sistematic în aceeaşi arie au
mai mari şanse să cuprindă o gamă mai largă a ecosistemelor existente. In plus,
dacă unul din obiectivele studiului este analiza diferenţelor dintre ecosisteme
apropiate, prin metoda punctelor fixe putem uşor stabili prezenţa sau absenţa unor
anumite specii de păsări în anumite ecosisteme.
270
Dispunerea sistematică a unor puncte fixe în lungul transectelor preîntâmpină
problema deplasării şi cercetării păsărilor în porţiuni de teren accidentat: în punctele
fixe timpul este folosit pentru a găsi păsările şi nu pentru a căuta drumul.
Punctele fixe pot fi dispuse randomizat în cadrul eşantioanelor sau tipurilor de
ecosisteme. Dacă punctele fixe sunt dispuse de-a lungul transectelor, timpul este
folosit mai eficient, dar trebuiesc luate în considerare influenţele negative care pot
apărea prin eşantionarea într-o ordine anume sau pe marginile ecosistemului. Un
mod practic de dispunere a punctelor fixe este amplasarea lor de-a lungul
transectelor care urmăresc potecile sau cursurile de apă, dar să fie localizate în aşa
fel încât să fie la o anumită distanţă perpendicular pe transect.
O altă problemă este distanţa dintre punctele fixe. Dacă ele sunt prea
apropiate, atunci păsările pot fi înregistrate într-un punct şi apoi pot să zboare pană
la celălalt punct. În acelaşi timp, dacă punctele fixe sunt la prea mare distanţă unele
de altele se poate pierde prea mult timp pentru deplasarea între puncte. Distanţa
minimă dintre punctele fixe în pădurile dense ar trebui să fie între 200 şi 250m. Dacă
studiul vizează păsările mici, relativ sedentare şi care nu ies în evidenţă, distanţa
poate fi mai mică (ex. 150m). Pentru specii mai mari, mai evidente, mai mobile şi mai
cu seamă pentru studiul în ecosisteme deschise, distanţele trebuie să fie mai mari, şi
anume între 350 -400m.
Distribuţia punctelor fixe este uşoară dacă acestea sunt dispuse de-a lungul
transectelor. Distribuţia punctelor fixe este dimpotrivă, mult mai grea dacă ele sunt
dispuse randomizat, când din întâmplare două puncte pot nimeri foarte aproape unul
de celălalt. În acest caz e mai bine să se intervină în procesul de dispunere aleatorie
şi să se aloce un nou amplasament unuia dintre puncte. Acest lucru poate fi repetat
până ce toate punctele au între ele distanţe mai mari decât cea minimă admisă.
Numărul punctelor fixe depinde de mărimea eşantionului ales pentru fiecare
specie studiată. Este nevoie de un minim de 50 de puncte în cadrul unui eşantion
(care cuprinde un singur tip de ecosistem într-o arie) atunci când se cercetează o
specie comună şi se doreşte să se descrie populaţia acelei păsări în ecosistem. In
cazul speciilor rare sunt necesare multe puncte fixe pentru a se strânge destule
informaţii ca să poată fi făcută o estimare precisă, iar acest lucru se datorează
faptului că în marea majoritate a punctelor fixe specia nu este întâlnită.
Majoritatea studiilor folosesc o perioadă de numărare de 5-10 minute; cu cât
specia cercetată e mai mobilă sau dispersă, cu atât ar trebui să se folosească mai
271
puţin timp. În cazul studiilor axate pe mai multe specii, se poate folosi o perioadă mai
lungă pentru totalul speciilor (de exemplu, 10 minute).
Se înregistrează păsările care îşi iau zborul din apropiere şi se estimează
distanţa la punctul din care au plecat. Acest lucru e valabil şi pentru păsările alungate
de venirea observatorului. Păsările care sosesc în zonă sau trec pe deasupra ei
trebuie de asemenea să fie înregistrate, dar ele nu sunt luate în seamă la analiza
finală. Numărarea dublă are aceleaşi consecinţe ca şi cele prezentate referitor la
transecte.
Dar, IKA ale diferitelor specii nu sunt comparabili între ei, deoarece fiecare
specie, ca urmare a comportamentului său şi a caracterului emisiunilor sale sonore
(intensitate şi frecvenţă), poate fi mai uşor sau mai greu detectată.
Aşadar, IKA obţinuţi pentru două specii nu sunt comparabili în mod direct.
Un alt inconvenient al metodelor relative este imposibilitatea de a se compara
datele obţinute prin metode diferite, întrucât constantele de referinţă nu sunt întru
totul identice.
Primul pas constă în alegerea şi marcarea în teren a unor transecte rectilinii
de lungime cunoscută, cuprinse în general între 500-1.000 m. Fiecare transect
reprezintă un eşantion şi va avea un număr de cod. In pădurile întinse de câmpie
aceasta e uşor de realizat, dar apar dificultăţi în zonele de deal şi de munte.
272
Observatorul trebuie să meargă de-a lungul eşantionului pe care îl cercetează şi care
trebuie să fie mai larg decât câmpul său vizual (chiar de 200 m). El trebuie sa evite
"efectul de lizieră", alegând traseele în interiorul masivelor forestiere compacte şi
mari şi nu porţiunile de la margine, din lizieră.
Observatorul se deplasează lent (1-2 km/h) notând toate păsările văzute sau
auzite de o singură parte a transectului. Numărarea lor se face fără a se ţine seama
de distanţa laterală la care sunt înregistrate păsările (prin observaţii directe sau după
glas). In situaţia unei păduri vaste se pot număra păsările existente şi pe cealaltă
latură a traseului, ceea ce înseamnă că în acelaşi timp se realizează două
numărători care vor fi interpretate în mod separat. Se efectuează cel puţin trei-patru
numărători în decursul unui sezon de cuibărit, iar pentru caracterizarea unui
ecosistem sunt necesare cel puţin patru trasee. Rezultă de aici un total de cca. 10-15
numărători.
273
păsărele se preferă suprafaţa etalon de 10 ha, pentru păsările mai mari şi ciocănitori
se preferă suprafeţe de 100 ha, iar pentru răpitoare se preferă surafeţe de 1.000 ha.
Exemple:
Picus viridis 0,4 Locustella naevia 1,2
Picus canus 0,2. Sylvia borin 1,2
Dendrocopos major 0,3 Sylvia communis 1,2
Dendrocopos medius 0,5 Phylloscopus collybita 1,2
274
Parns major 1,1 Phylloscopus trochilus 0,9
Parus caeruleus 1,7 Prunella modularis 1,3
Parus palustris 1,4 Anthus trivialis 0,9
Aegithalos caudatus 1,9 Stumus vulgaris 1,1
Sitta europaea 0,8 Carduelis cannabina 1,2
Certhia brachydactyla 1,5 Pyrrhula pyrrhula 1,2
Troglodytes troglodytes 1,1 Frmgilla coelebs 1,2
Phoenicurus 1,0 Emberiza citrinella 1,5
phoenicurus
Tabelul 7 – exemple de rapoarte C = D/IKA (Blondel, 1969; Ferry) pentru un număr de specii de păsări
din Franţa
Este utilizată pentru a se studia frecvenţa indivizilor uneia sau mai multor
specii de păsări pe un anumit teren. Cercetătorul, pe un teren oarecare, în anumite
puncte determinate anterior, notează cantitatea păsărilor, repetând aceasta de mai
multe ori. Natural, în acest caz, cantitatea păsărilor nu se poate raporta la o anumită
suprafaţă şi datele astfel primite sunt numai date relative privind cantitatea păsărilor
şi componenţa specifică a unei combinaţii de specii de păsări din zona cercetată.
1) Metoda ha/h
Dintre metodele combinate, metoda hectar/oră este cea mai cunoscută şi se
bazează pe principiul estimării păsărilor pe un pătrat de un hectar mărime, timp de o
oră. Cu această metodă se lucrează în păduri şi se estimează păsările cu o rază de
275
acţiune mică. In interiorul unui pătrat de un hectar mărime, cercetătorul schimbându-
şi locul de 1-4 ori şi înconjurând laturile pătratului cel puţin odată el notează toate
păsările observate. De obicei, în fiecare pătrat, estimarea are loc de 10 ori, prinzând
astfel în probe şi indivizii speciilor care vizitează doar pătratul şi masculii solitari.
276
Sectiunea .46 PRELUCRAREA DATELOR
277
Atributele biostatistice referitoare la volumul relativ al unei populaţii de păsări,
arată compoziţia procentuală a indivizilor speciei respective, raportat la totalul
indivizilor de păsări ce trăiesc în biocenoza dată. Aceste date oglindesc mai mult
componenţa ornitofaunei dintr-o biocenoză şi indică densitatea relativă a speciilor.
De asemenea, conţin informaţii valoroase privind dispersia ecologică a speciilor în
spaţiu, informaţii asupra etologiei şi fenologiei speciilor şi exprimă dominanţa
populaţiilor de păsări.
A
D A 100
în care: Σ = numărul total de indivizi;
τ A = numărul de indivizi ai speciei A din totalul de indivizi.
278
(iii) Dominanţa în energie potenţială (D.S.)
Redă gradul de consumare de hrană şi degajare de căldură, excremente,
gaze, apă, adică exprimă relaţiile energetice ce au loc la nivelul unei populaţii a unei
specii de păsări dintr-o biocenoză dată. Asupra acestei valori biostatistice,
deocamdată se pot trage concluzii din dominanţa suprafeţei corpului păsărilor,
cunoscând faptul că suprafaţa corpului la animale este proporţională cu greutatea lor.
Suprafaţa corpului la păsări se poate calcula după formula de mai jos:
G2/3 K sau 3
G2 K
279
Dintre atributele biostatistice referitoare la volumul absolut al populaţiilor de
păsări, raportate la spaţiu şi timp, fac parte: densitatea sau abundenţa individuală
(D), biomasa (B) şi bioenergia sau consumaţia de alimente sau furaje (C).
Frecvenţa (F)
: se calculează conform relaţiei :
p
F 100 în care :
P
p = numărul de probe în care apare o specie
P. = numărul total de probe observate
280
Abundenţa (A)
: se calculează conform relaţiei :
n
A (%) 100 în care :
N
Echitabilitatea (J)
: se estimează după formula :
s
H p 1 ln( pi )
, în care :
J i 1
, J (0,1]
H max ln( s )
281
282
Capitolul X. Noţiuni de conservare a avifaunei în România
283
prevederi legate de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii, dar nu a fost
adoptată nici o lege pentru administrarea acestora. În 1979, Munţii Retezat şi
Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca rezervaţii ale biosferei sub egida
programului UNESCO – Man and Biosphere (MAB).
1990 – prezent: după perioada comunistă se aştepta o adminstrare mai bună a
zonelor protejate şi constituirea unei reţele naţionale care să acopere întreaga
diversitate a ecosistemelor nivelul ţării. De asemenea, se spera la un plan legislativ şi
instituţional care să asigure un management eficient al ariilor protejate. Una din
dificultăţi în îndeplinirea acestor scopuri a fost legată de interpretarea diferită de către
diverşi factori de decizie a măsurilor ce trebuie întreprinse privind protecţia mediului,
pe fondul unei indecizii a autorităţii centrale de mediu – Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului. Abia în anul 1997 s-a constituit Direcţia de Conservare a
Biodiversităţii care să planifice şi să coordoneze toate activizăţile legate de
conservarea naturii. O altă recunoaştere internaţională a valorii capitalului natural din
România a reprezentat-o desemnarea Deltei Dunării ca sit Ramsar în 1991 şi ca sit
al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafaţa sa. În 1992 este
recunoscută a Rezervaţie a Biosferei, existând, astfel paradoxul ca Delta Dunării să
fie recunoscută ca arie protejată la nivel internaţional şi să nu fie recunoscută ca arie
protejată la nivel naţional. Astfel, cu titlu excepţional, Delta Dunării este recunoscută
ca Rezervaţie a Biosferei prin H.G. 248/1994, tot în acest an începând şi derularea
unui proiect GEF (Global Environment Fund) pentru constituirea administraţiei
parcului şi realizara planului de management. Ca urmare a aderării României la
Convenţia pentru Biodiversitate Biologică de la Rio de Janeiro, în 1996, s-a realizat,
cu asistenţa financiară a Băncii Mondiale „Strategia naţională şi planul de acţiune
pentru conservarea biodiversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor
sale în România”, care planifică pe termen scurt, mediu şi lung activităţile care
trebuie întreprinse în România. În 1995, a fost adoptată Legea Mediului nr. 1937 care
cuprinde prevederi legate de conservarea naturii şi ariile protejate şi recunoaşte toate
ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotărâre sau decizie. În ultimul
timp, numeroase organizaţii non-guvernamentale şi-au adus aportul în administrarea
unor arii protejate, dar în Rpmânia există în continuare mari conflicte de idei între
silvici, biologi şi ecologi. În prezent, ariile protejate din România pot rezolva probleme
legate de evaluareaa corectă a capitalului natural al ţării, constituirea unei reţele de
arii protejate care să acopere întreaga varietate a ecosistemelor din ţară şi
284
administrarea eficientă a ariilor protejate pe baza unor planuri de management şi prin
intermediul unor administraţii ale ariilor protejate.
Din punct de vedere ornitologic, organizaţia cu cel mai mare rol în conservarea
speciilor de păsări rare sau ameninţate cu dispariţia este Societatea Ornitologică
Română care îşi desfăşoară activitatea cu sprijinul membrilor (aprox. 1500),
voluntarilor şi pe bază de donaţii şi proiecte. Din 1997 Societatea Ornitologică
Română este partener al BirdLife International – o reţea mondială ce cuprinde 105
organizaţii naţionale pentru conservare păsărilor şi a naturii.
Activitatea de cercetare a societăţii cuprinde:colectarea, analiza, evaluarea şi
publicarea informaţiilor despre păsările sălbatice din România, monitorizarea
anumitor specii, conservarea aiilor de importanţă avifaunistică (AIA) din România –
parte a unui program mondial desfăşurat de BirdLife International, studiul şi protecţia
speciilor de păsări ameninţate sau pe care de dispariţie pe plan naţional şi mondial,
realizarea planurilor de acţiune pentru protecţia acestor specii. În cadrul programului
Natura 2000 în România, SOR participă la desemnarea a 80 de Arii de Importanţă
Avifaunistică pe lângă cele 44 existente care ocupă 2,4% din suprafaţa ţării.
Împreună acestea vor acoperi 7,6% din suprafaţa României şi se aşteapă creşterea
suprafeţei ariilor protejate până la 15% în 2009.
În domeniul conservării SOR participă la o varietate de programe internaţionale:
Distribuţia şi efectivele populaţiilor de păsări din Europa, Recensământul păsărilor de
apă, Programul de monitorizare a speciilor clocitoare comune, Recensământul
internaţional al berzei albe etc. În cooperare cu organizaţii din ţările învecinate sau
apropiate geografic, SOR realizează proiecte regionale pentru studiul şi protecţia
unor specii precum gâsca cu gât roşu, cristelul de câmp, barza albă, cormoranul mic,
raţa cu cap alb.
285
naţionale. Majoritatea păsărilor rare din România trăiesc în arii protejate, în parcuri
naturale şi naţionale:
Parcul Naţional Munţii Rodnei, sunt reprezentative speciile de talie mare
precum cocoşul de mesteacăn (Tetrao tetrix), o specie foarte rară în România a cărei
habitat se restrânge ca urmare a influenţelor antropice – zona fiind una dintre
ultimele din România unde mai există această specie, cocoşul de munte (Tetrao
urogallus), acvila de munte (Aquila chrysaetos), etc.
În cadrul Parcului Naţional Călimani este protejat cocoşul de mesteacăn
(Tetrao tetrix).
În Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş este protejat fluturaşul de stâncă
(Tichodroma muraria), specie rară.
În Parcul Naţional Piatra Craiului, dintre speciile de păsări cităm acvila de
munte (Aquila chrysaetos), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), fluturaşul de
stâncă (Tichodroma muraria), drepneaua neagră (Apus apus), etc.
Importanţa florei, faunei şi peisajului în Munţii Retezat a dus la constituirea, în
1935, a primului parc naţional din România, care este în acelaşi timp şi reervaţie
a biosferei. În Parcul Naţional Retezat trăiesc specii rare de păsări, cum ar fi:
ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), acvila de munte (Aquila chrysaetos),
acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şoimul călător (Falco peregrinus),
lăstunul de stâncă (Ptyonoprogne rupestris),Parcul Naţional Semenic – Cheile
Caraşului – dintre speciile de păsări rare şi periclitate în regiune amintim acvila
ţipătoare mică (Aquila pomarina), şerparul (Circaetus gallicus) şi muscarul mic
(Ficedula parva).
Parcul Naţional Munţii Măcinului; Munţii Măcinului se remarcă prin existenţa a
numeroase specii rare, protejate pe plan naţional şi mondial: dumbrăveanca
(Coracias garrulus), prigoria (Merops apiaster), şoimul dunărean (Falco cherrug),
cu unicul loc actual (cuoscut) de cuibărit în România, şorecarul mare (Buteo
rufinus), pietrarul negru (Oenanthe pleschanka), la limita vestică a arealului
nordică, mierla de piatră (Monticola saxatilis), piţigoiul de livadă (Parus lugubris),
dintre păsări.
În Parcul Natural Apuseni s-a realizat o cu succes între anii 1970 – 1980 o
acţiune de repopulare prin reintroducerea în Apuseni a cocoşului de munte
(Tetrao urogallus), dispărut din cauza vânătorii abuzive.
286
În Parcul Natural Vânători Neamţ există un număr de specii de păsări protejate
pe plan naţional şi internaţional, cum ar fi cristelul de câmp (Crex crex), acvila
ţipătoare mică (Aquila pomarina), viesparul (Pernis apivorus), huhurezul mare
(Strix uralensis), cucuveaua (Athene noctua) etc.
Parcul Natural Balta Mică a Brăilei este singura zonă umedă rămasă în regim
natural după desecarea Bălţii Mari a Brăilei şi a Bălţii Ialomiţei, care păstrează
sisteme caracteristice atât deltei cât şi zonei inundabile. Păsările sunt
reprezentate de un număr de 205 de specii care utilizează acest teritoriu pentru
cuibărit, loc de popas în timpul migraţiei sau pentru iernare. Între acestea se
includ specii ameninţate pe plan internaţional, cum ar fi, pelicanul creţ (Pelecanus
crispus), raţa roşie (Aythya nyroca), gâsca cu gât roşu (Branta rufcollis),
cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus). Peste 40% dn totalul speciilor de
păsări identificate aici se află pe lista Directivei Păsări, şi 34 de specii pe lista
Convenţiei de la Berna.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – în perimetrul RBDD au fost identificate
peste 325 de specii de păsări, reprezentând aproxiamtiv 81% din fauna României.
Aici întâlnim cele mai mari populaţii europene de pelican comun (Pelecanus
onocrotalus) şi pelican creţ (Pelecanus crispus) – ambele specii au fost declarate
monumente ale naturii. Peste 60% din populaţia mondială de cormoran mic
(Phalocrocorax pygmaeus) şi peste jumătate din populaţia mondială de gâscă cu
gât roşu (Branta ruficollis), vizitator de iarnă, aflată pe Lista Roşie a speciilor
ameninţate cu dispariţia.
Vulturul codalb (Haliaetus albicilla) este pe cale de dispariţie în toată Europa şi
în lume. În Delta Dunării s-au semnalat doar câteva cuiburi. O altă specie ocrotită
este vulturul egiptea, de asemenea o prezenţă rară în Europa.
Dropia (Otis tarda) tăieşte pe o zonă restrânsă a Câmpiei Dunării. Fiind din ce
în ce mai rară, vânarea femelei este interzisă, iar a masculului este reglementată de
lege.
287
Capitolul XI. Bolile şi afecţiunile păsărilor
BOLILE GUŞII
1- INGLUVITA
Ingluvita (guşa moale sau catarul guşii) se produce ca o consecinţă a iritaţiei
produse de diferite substanţe chimice, de alimente sau corpi străini prea duri şi de
diferite toxine. Ingluvita se întâlneşte mai frecvent la găini; la porumbel poate fi
consecinţa îndepărtării prea timpurie a puilor iar la gâşte apare după consumul
neghinei. Boala poate apărea şi secundar, în urma unor boli
infecţioase( difterovariolă, pseudopestă, holeră) şi parazitare ( candidoză,
trichomonoz). Clinic păsărea este tristă, zburlită, nu mai consumă decât reduse
cantităţi de alimente, respiră pe cioc, guşa este mărită în volum şi are consistenţă
moale, păstoasă.
Diagnosticul se stăbileşte cu uşurinţă.
Profilaxia presupune evitarea hrănirii păsărilor cu furaje greu digestibile,
murdare, alterate sau tratate cu substanţe chimice.
Tratamentul constă în suprimarea alimentaţiei timp de o zi iar apa se va
acidula cu acid lactic sau acid clorhidric. Medicamentos, se va administra de 2-3
ori/zi câte 1-2 linguriţe de acid lactic 0,5%, acid clorhidric 0,5%, se poate recurge la o
spălare a guşii.
2- OBSTRUCŢIA GUŞII
Este o indigestie sporadică şi reprezintă o supraîncărcare a guşii în prealabil
dilatată (hipotonă), cu un conţinut de consistenţă dură.Boala se întălneşte mai
288
frecvent la tineret, după un consum prelungit cu concentrate, tărâţe, pleavă, după
consumul unor corpi străini accidental.
Semnele clinice constau în abatere,zgribulire, deglutiţii infructuoase, mărirea
guşii care la palpare este foarte dură.
Tratament. Primă măsură luată va fi înmuierea conţinutului guşii prin
administrarea (cu sonda ingluvială sau cu seringă fără ac) de lichide, masajul guşii şi
încercarea de eliminare manuală a conţinutului prin întoarcerea capul în jos, ulterior
pe sondă se poate administra medicaţie acidă (acid lactic, o linguriţă de iaurt, etc.), la
nevoie se poate recurge la ingluvitomie.
3- GUŞA PENDULATĂ
Constă în mărirea exagerată a volumului guşii (mai ales la curci), care
pendulează când pasărea se deplasează.
Bolii i se incriminează mai mult cauze printre care supraîncărcarea repetată a
guşii, carenţa în vitamina B6, predispoziţie genetică.
Tratament. Boala este incurabilă dar unii autori recomandă intervenţia
chirurgicală ce constă în separarea guşii de piele cu un instrument bont.
289
5- RUPTURA FICATULUI
Este un accident nedorit, de regulă mortal prin hemoragia internă instituită,
care apare ca o consecinţă a unei contuzii, a căderii de la înălţime, în cazul evoluţiei
unei hepatoze sau hepatite, tumori hepatice.
Semnele clinice apar imediat, păsărea îşi pierde vioiciunea, cade în decubit şi
apare anemia crestei şi bărbiţelor.
6- RAHITISMUL
Este o osteopatie de creştere, întâlnită la pui în vârstă de până la două
săptămână, dar şi la adulţi, cunoscută sub denumire de Sindromul oaselor moi (Soft
bone syndrome). Cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de: dezechilibrul Ca/P
al raţiei, subnutriţia puilor, carenţa în vitamina D 3, reducerea absorbţiei digestive de
Ca şi P ca umare a excesului de lipide.
Leziunile sunt caracteristice pentru diagnostic, atât la embrion cât şi la puii
după ecloziune, oasele lungi şi ciocul se pot deforma fără a se produce fracturi,
capetele articulare sunt îngroşate.
Tabloul clinic: Semnele sunt caracteristice, la pui se înregistrează mers
legănat, adoptarea prelungită a poziţiei pe tarse ulterior în decubit.
Prevenirea: Se are în vedere asigurarea unei raţii echilibrate care să acopere
necesarul de calciu, fosfor şi vitamina D3, din sursele bogate în aceste elemente.
Tratament se recomandă la primele semne de rahitism şi constă în
administrarea de vitamine (A, D3, E), buvabil sau injectabil şi echilibrarea urgentă a
raţiei.
7- HIPOVITAMINOZA A
Hipovitaminoza A apare în cazul consumului de furaje cu aport însuficient de
factori vitaminizaţi A (raţii cu valori scăzute de caroten), reprezentaţi de furaje
necorespunzătoare (mucegăite, alterate etc).
Clinic. Manifestările clinice pot apărea în tot timpul anului la păsările crescute
în sistem intensiv şi în perioadă de iarnă-primăvară în sistemul extensiv (la
gospodăria populaţiei).
Diagnosticul se pune cu dificultate când se ţine cont de semnele clinice.
Pentru precizare, se va face o minuţoasă anchetă nutriţională a raţiei.
290
Profilaxia presupune asigurarea raţiilor cu conţinut corespunzător în
betacaroten sau vitamină A. Pentru sistemul extensiv, în perioadă de iarnă-
primavară, raţia furajeră poate fi suplimentată cu vitamină A sau prin premix
vitamino-mineral(PVM).
9- HIPOVITAMINOZA B
Complexul vitaminic B cuprinde mai mulţi factori hidrosolubili care participă în
numeroase sisteme enzimatice, după activitatea lor enzimatică, cele mai importante
vitamine din complexul B aparţin la două principale grupe: - 6 vitamine, care asigură
transferul de grupări (B1, B6, acidul folic, acidul pantotenic, vitamina B 12 şi biotina),
- 2 vitamine care intervin în reacţiile enzimatice de oxidoreducerea ( vitamina B 2 şi
vitamina PP).
10- HIPOVITAMINOZA B1
Vitamina B1 este cunoscută sub alte denumiri: tiamina, aneurina şi automatina
(influenţează contracţiile muşchiului cardiac).
Tabloul clinic: Semnele carenţei în vitamina B1 la păsări sunt caracterizate în
general prin pierderea apetitului, slăbire generală şi semne de polinevrită la tineret.
Semnele de polinevrite se exprimă prin ataxie, contracţii ale aripilor şi picioarelor,
convulsii, sprijin pe jarete, torticolis, ulterior apare pareze şi paralizii, cu decubit
lateral şi mişcari de pedalare a picioarelor.
291
Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice (nervoase) şi pe evoluţia
rapidă.
Profilaxia constă în asigurarea unui aport de 1,5-2,5 mg tiamină/kg furaj.
11- HIPOVITAMINOZA B2
Vitamina B2 ( riboflavina, lactoflavina). Aportul insuficient de vitamina B2 se
produce consecutiv administrării raţiilor unilaterale cu porumb, cereale şi furaje
sărace în această vitamină.
Tabloul clinic: Este nespecific şi cuprinde tulburări de creştere, semne
cutanate, tulburări nervoase, oculare şi locomotorii, păsările adulte au apetitul redus,
ouatul mult diminuat şi penajul ondulat.
Profilaxia se bazează pe asigurarea aportului suficient al raţiei în vitamina B2,
prin administrarea de drojdie de bere sau suplimentare cu premixuri
vitaminominerale.
12- HIPOVITAMINOZA B6
Aportul insuficient de vitamină B6 (piridoxina, adermina, piridoxal,
piridoxalamina) apare în urma consumului unor raţii unilaterale sărace în acest
substrat. Tulburările de sinteză şi de absorbţie pot apărea consecutiv utilizării
antiinfecţioaselor timp îndelungat.
Clinic: Semnele clinice constau în oprirea în creştere, anoroxie, semne
nervoase şi anemie.
Profilaxia: Necesită măsuri de asigurare prin raţie a necesarului de piridoxină,
şi combaterea eventualelor afecţiuni digestive.
Tratament are în vedere corectarea raţiei întregului lot cu preparate
vitaminominerale.
292
Profilaxia. Carenţa în vitamina B12 la păsări poate fi atenuată dacă acestea
practică coprofagia (îşi consumă excrementele), acestea fiind bogate în vitamină
B12.
Profilaxia: Se mai bazează pe asigurarea unui aport alimentar suficient în
vitamina B12.
14- HIPOVITAMINOZA PP
Vitamina PP ( nicotinamida, acidul nicotinic), aportul insuficient este posibil
prin administraea raţiilor unilaterale cu porumb care conţine niacină într-o formă greu
asimilabilă. Păsările carenţate în vitamina PP prezintă anorexie, slăbire, întârzierea
formării penajului de acoperire, valorificarea insuficientă a hranei, horiplumaţie sau
deplumaţie, pene rupte, dermatită scvamoasă şi tulburări nervoase (tremuraturi sau
pareze). Combaterea se bazează pe asigurarea necesarului de vitamina PP în raţia
furajeră, sau suplimentarea cu premixuri vitaminominerale.
293
BOLILE PARAZITARE
1- TRICHOMONOZA
Este o boală întâlnită la porumbel.găină, curcă, fazan, gâscă şi raţă, produsă
de flagelate ce fac parte di familia Trichomonadidae. Încidenţa bolii mai mare la
porumbei, la care în cazul infecţiilor cu tulpini virulente mortalitatea poate atinge 50%
înainte ca un răspuns imun protector să se dezvolte.
Tabloul clinic: Este diferit în funcţie de specie. În cazul localizării buco-
faringiene prezintă abatere, înapetenţă, jetaj de culoare gălbui-verzuie, disfagie. În
stadiile iniţiale putem observa prezenţă depozite cazeoase aderente, procesul
patogen extinde şi chiar poate cuprinde şi alte zone (orbite, urechea medie sau
internă).
Tratament. În formele buco-faringiene se îndepărtează membranele necrotice
şi se pensulează zonele sângerânde cu tricolaval, tinctură de iod glicerinată,
tripaflavină 1%. Profilaxia:
- îndepărtarea păsărilor infectate din efectiv.
- respectarea condiţiilor de igienă şi alimentaţie.
- creşterea separată a tineretului aviar faţă de păsările adulte.
- tratamente profilactice ale porumbeilor adulţi înainte de împerechere.
- chimioprofilaxie cu substanţe trichomonadice administrate înfuraje sau apă.
2- HISTOMONOZA
Histomonoza este o parazitoza întâlnită la mai multe galinacee, se dezvoltă în
cecumuri şi ficat. Această boală este frecventă şi are o evoluţie gravă la puii de
curcă, găină.
Tabloul clinic. semnele clinice apar după o perioadă de încubaţie de 5-7 zile,
păsările prezintă anorexie, abater, aripi lăsate în jos, pene zbărlite, ochi închişi, cap
coborât apropiat de corp sau dispus sub arip. Fecalele sunt diareice, galbene ca
sulful, urât mirositoare, un semne caracteristic este culoarea cenuşie-albăstruie a
294
caruncurilor la curcan şi barbiţelor la găină, şi in formă cronica se obsevă abatere,
diaree, pareze şi paralizii ale aripilor şi picioarelor, slăbire şi mortalitate 2-3%.
Tratament. Dimetridazol, romidazol, tricolobal, furazolidon.
Profilaxia:
- împedicarea contaminării păsărilor cu aceste ouă are un rol important în
profilaxia acestei boli.
- deparazitarea adăposturilor, prin flambare cu lampă de benzină sau vapori de
apă la 110° C.
- tineretul se va creşte separat de păsările adulte.
- vasele de hrănire şi adăpare se vor steriliza periodic şi mai ales înainte de
introducerea noi pui.
- administrarea preventivă a dimetridazolului în furaje.
- administrarea de lapte acidofil pentru a modifica PH-ul intestinal.
3- EIMERIOZA
Eimeriozele sunt boli produse de paraziţi care se dezvoltă în celulele epiteliale
ale intestinului, mai rar în alte ţesuturi.
Eimeria tenella: această specie parazitează în epiteliul şi corionul cecumului,
dar mai poate fi întâlnită şi în partea inferioară a intestinului subţire şi în
intestinul gros. Ea este cea mai patogenă şi cea mai de întâlnită eimerie de la
puii. Boala determinată de E. tenella afectează în principal puii până la vârstă
de 8 săptămâni cu incidenţă maximă la 5 săptămâni.
Eimeria acervulina: Această specie se localizează în duoden şi produce o
boala cu evoluţie subacută. Frecventează puii mai în vârstă. Este larg
răspândită, deoarece infecţiile rareori produc semne clinice evidente.
Eimeria mivati: Se localizează în treimea anterioară a intestinului şi în cecum.
Această specie adesea se confundă cu E. acervulina. Infecţii masive cu E.
mivati pot determina semne clinice, dar mortalitatea este redusă.
Eimeria mitis: Această specie se localizează în jumatatea anterioară a
intestinului subţire, la puii tineri, infecţiile masive determină reducerea sporului
în greutate şi mortalitate.
295
Eimeria necatrix: Această specie parazitează zona mijlocie a intestinului
subţire. Majoritatea cercetătorilor consideră că această specie produce o
boală cu evoluţie cronică.
Eimeria bruneti: Această specie se localizează în zonă dintre cecumuri, în rect
şi în cloacă.
Eimeria praecox: Această specie se localizează în treimea anterioară a
intestinului subţire. Are patogenitate redusă.
Eimeria hagani: Această specie se localizează în jumătatea inferioară a
intestinului subţire, are patogenitate redusă.
Taloul clinic: Eimerioza poate evolua acut, subacut sau cronic în funcţie de
vârsta puilor.
* În forma acută se constă în apatenţă, diaree cu fecale alb-văscoase, uneori
hemoragice, formarea de dopuri de fecale la nivelul orificiul cloacal, anemia,
adinamie, cu aripile lăsate, penele zburlite.
* În forma subacută se constată apetit capricios, polidepsie, diaree, ce
alterează cu constipaţie.
* În forma cronică este semnalată la păsări peste vârsta de 3 săptămâni, se
caracterizează prin slăbire, diaree constantă.
Tratament: Tratamentul este eficace dacă se efectuează din primele zile de
boală, intervenţia medicamentoasă cu sulfamide şi antbiotice, trebuie însoţită de
îmbunătăţirea alimentaţiei şi a condiţiile de igienă ca şi de administrarea vitaminei K 3
şi vitaminei A.
Profilaxia: Se realizează prin măsuri nespecifice:
- respectarea condiţiilor de igienă şi alimentaţie;
- dezinfecţii cu fenol, faşambare;
- evitarea factorilor stresanţi.
II- TREMATODOZE: Sunt boli produse de paraziţi ce fac parte din clasa
Trematoda.
296
cianotice, din cloacă se scurge un lichid alb- văros ce aglutinează penele din jurul
orificiului anal, în faze mai avansate. Păsările prezintă semne de peritonită se
deplasează foarte greu, iau poziţie de pinguin, cloaca este prolabată.
Tratament: Nu există tratament eficace, de încercat cu Albendazol şi
Prasiquantel.
III- CESTODOZE
Sunt helmintoze frecvent întâlnite la tineretul galiformelor, anseriformelor şi
columbiformelor crescute în sistem gospodăresc sau semiintensiv.
În prezent sunt mai mult de 1400 de specii de cestode au fost descrise la
păsările domestice şi sălbatice. Cele mai importante specii aparţin familiilor
Davaineidae, Dilepididae şi Hymenolepididae.
Diagnosticul : la păsările în viaţă se pune pe baza anchetei epizoologice, a
examenului clinic şi coproscopic.
Ancheta epizootologică:
- Cestodele păsărilor sunt mai frecvent întâlnite în sistemul gospodăresc sau în
sistemul semiintensiv de creştere;
- Tineretul sub vârsta de 3 luni este mai receptiv;
297
- Infecţiile cu aceşti paraziţi sunt mai frecvente vara târziu când gazdele
intermediare sunt mai abundente;
- Păsările sălbatice pot fi surse indirecte de helminţi pentru păsările domestice.
Tabloul clinic:
- Păsările bolnave slăbesc şi devin apatice, sunt anemice, ouatul se reduce şi
prezintă întârziere în creştere;
- În infecţiile cu Davainea proglottina se mai pot obseva diaree cu fecale
hemoragice, tulburări respiratorii, paralizii şi moartea păsărilor.
Tratament: Praziquantel (Droncit); Niclosamid; Fenbendazol.
Profilaxie:
- Dehelmintizare păsărilor adulte primăvara şi toamna, şi păsărilor tinere vara;
- Pe durata tratamentului păsările se ţin închise 2 zile, fecalele se recoltează şi
se depozitează la platforma de gunoi;
- Identificarea cestodelor poate furniza informaţii despre gazdele intermediare,
uşurând astfel profilaxia;
- Efectuarea decontaminărilor riguroase a adăposturilor cu soluţie alcalină de
formol încălzit la 25° C, aplicată în trei reprize la interval de 1-2 ore;
- Întroducerea păsărilor în adăpost se face după 21 de zile de la
decontaminarea finală.
IV- NEMATODOZE
298
- Se vor efectua dehelmintizări periodice.
2- HETERAKIDOZA:
Tabloul clinic: puii de fazan în caz de infecţii masive prezintă anorexie, diaree
cu fecale verzui, slăbire progesivă, mortalitatea poate depăşi 50% din efectiv. La
găini şi palmipede heterokidoza evoluează cronic cu mainfestări clinice şterse.
Tratament: ca şi în Ascaridioză.
3- SINGAMOZA:
Este o nematodoză respiratorie ce afectează tineretul multor specii de păsări
domestice şi sălbatice.
Tabloul clinic: Prezenţa paraziţilor adulţi şi mucusul în exces determină
tulburări respiratorii grave respiraţie zgomotoasă, dispneică, cu ciocul deschis, gâtul
întins, deglutiţii repetate, cu accese de asfixie, scuturări ale capului, tuse, anorexie,
slăbire, anemie. Moartea se produce datorită asfixiei.
Tratament: Tahendazol, thibendazole, mebendazol, mebenvet, levamisol,
tetramisol, nilverm, cambendazol, etc.
Profilaxie:
- Tineretul va fi crescut izolat de păsările adulte purtătoare de paraziţi;
- Dezinfecţia adăpostului;
- Recoltarea aşternutului şi excrementelor şi arderea lor;
- Menţinerea uscată a padocului şi volierelor.
4- CIATOSTOMOZA:
Este o helmintoză produsă de Cyathostoma bronchialis, nematod ce se
localizează în laringe, trahee, bronhii şi rar în sacii aerieni la gâscă, raţă şi curcan.
Această boală afectează bobocii.
Tabloul clinic: Crize de asfixie, cap întins pe gât, slăbire.
Tratament: Ca în Singamoză.
V- ASCAROZE
Ascarozele sunt boli produse de paraziţi ce fac parte din clasa Arachinida, sub
clasa Acarida.
299
1- ARGASIDOZA
Tabloul clinic: Păsările parazitate de către Argaside sunt anemice, neliniştite,
slăbite, şi au producţii scăzute, uburlirea penelor, reducerea apetitului şi diarea sunt
semne ce sugerează infestaţia. Curcile de obicei suferă mai mult decât găinile.
Pentru evidenţierea paraziţilor adulţi şi a nimfelor se vor examina păsările
noaptea şi se vor inspecta adăposturile ziuă.
Tratament: Pentru obţinerea unor rezultate bune în combaterea argasidozei
este necesară pe lângă tratarea păsărilor. Să se execute o dezacarizare foarte
atentă adăposturilor.
Pentru tratarea păsărilor se poate folosi: Neguvon, Malation, Sevin, Ectomin.
Pentru dezacarizarea adăposturilor se poate folosi: Alfacron, Malation, Sevin.
VI- ENTOMOZE
Entomozele sunt boli produse de organisme ce fac parte din clasa Insecta.
300
- Evitarea factorilor favorizanţi.
2- INFESTAŢIA CU PURICI
Purici sunt insecte ce parazitează numai în stadiul adult, larvele lor trăiesc
liber. Parazitează la păsări (găină, curcă, porumbel, fazan, potârniche, şoim, vrabie,
etc.) dar şi la mamifere (om, cal, porc, câine, etc.) de obicei se localizează în
regiunea capului, frecvent în grupuri. Păsările infestate cu purici sunt neliniştite,
slăbite, anemice, cele tinere prezintă întârziere în dezvoltare, iar la cele adulte scade
producţia de ouă.
Tratament: Cele mai importante măsuri sunt:
- Îndepărtarea dejecţiilor şi curăţire riguroasă;
- Folosirea unor insecticide în adăposturi pentru a distruge stadiile imature;
- Deparazitarea păsărilor;
- Tratamentele se repetă periodic.
- Pentru tratamentul păsărilor se por folosi: Ectomin, Neostomosan.
BOLILE INFECŢIOASE
301
1- PSEUDOMONOZELE: sunt boli infecţoase comune mamiferelor şi păsărilor,
produse de bacterii din grupul Pseudomonas.
- Pseudomonoza aviară: are evoluţie acută, cu localizări gastro-intestinale şi
encefalice. Boala se întâlneşte la curcă, bobocii de raţă, de gâscă şi la găinile adulte
şi la porumbei.
Tabloul clinic: hipertermie, abatere, somnolenţă, anorexie, creastă şi bărbiţe
palide, catar nazal şi conjunctival, apoi apare diaree cu dezhidratare rapidă, tulburări
nervoase şi moarte în 2-3 zile.
Combaterea bolii se face prin:
- corectarea condiţiilor de creştere şi întreţinere;
- fierberea apei de băut;
- izolarea păsărilor bolnave şi tratarea lor;
- administraea sulfadimidinei timp de 3-5 zile;
- vaccinarea adulţilor cu autovaccin.
2- BORDETELLOZA AVIARĂ
Bordeteloza este o boală extrem de contagioasă ce afectează găinile, curcile,
raţele, gâştele, precum şi papagalii şi potârnichile.
Boala este produsă de Bordetella avium care preferă căile respiratorii
anterioare.
Tabloul clinic: boala se manifestă printr-o rinită exudativă, conjunctivită,
sinuzită şi dispnee.
3- COLIBACILOZA AVIARĂ
Colibaciloza aviară este o boală infecţioasă comună mai multor specii de
păsări, caracterizată prin semne clinice respiratorii.
Tabloul clinic: boala debutează brusc cu temperatură crescută, somnolenţă,
adinamie, lipsa poftei de mâncare, sete exagerată, cianoza crestei, diaree, strănut,
catar nazal şi ocular, seros, tuse, respiratie grea şi deformarea sinusurilor
infraorbitare.
Combaterea constă în:
- izolarea păsărilor cu semne clinice de boală;
- decontaminarea adăposturilor;
- tratamnet cu antibiotice profilactic la păsările sănătoase;
302
- eliminarea factorilor de stresanţi.
5- LISTERIOZA LA PĂSĂRI
Boală este întâlnită la găini, canari, cocoşii sălbatici, vulturi, bobocii de gâscă
şi raţă.
Tabloul clinic: listerioza se manifestă prin: abatere, conjunctivită, jetaj, diaree,
semne nervoase (răsucirea capului pe spate, mişcări dezordonate ale membrelor),
paralizii ale aripilor, gâtului sau picioarelor.
Combaterea: Păsările bolnave se izolează şi se tratează cu aureomicină, timp
de 7 zile.
6- PSITACOZ-ORNITOZA
Psitacoza-oritoza este o boală infecţoasă a păsărilor, caracterizată prin catar
oculo-nazal şi inflamaţii exudative şi necrotice la nivelul mucoaselor, seroaselor şi al
organelor.
Tabloul clinic: Păsările care par sănătoase mor în câteva ore fără manifestări
evidente, febră, tristeţe, indiferenţă, prezentă stare de somnolenţă, penele zbărlite şi
aripile lăsate, mersul nesigur, respiraţie greoaie, din nas şi din ochi se scurge un exudat-
mucos. Diarea de culoare alb-verzuie, tuse şi raluri, iar după 8 zile păsările mor.
Combaterea:
303
-se aplica un tratament curativo-profilactic cu antibiotice, tetracicline timp de 3 zile;
- se recomandă să se efecteaze decomtaminări şi dezinsecţii riguroase.
II- VIROZE
Virozele sunt boli infecţoase produse de virusuri (microorganisme filtrabile, cu
structură subcelulară, invizibile la microscopul fotonic).
Combaterea:
- Boală se supune măsurilor de carantină de gradul II;
- Izolarea adăposturilor contaminate;
304
- Izolarea păsărilor bolnave;
- Se asigură condiţii optime de microclimat;
- Efectuarea decontaminărilor profilactice;
- Păsărilor cu semne clinice se sacrifică sau se ard;
- Păsările sănătoase din loturile contaminate se vaccinează de necesitate sau
se revaccinează la 14 zile de la vaccinarea anterioară;
- Ridicarea măsurilor de carantină după 30 de zile de la ultimul caz de boală şi
după efectuarea decontaminărilor finale.
4- OSTEOPETROZA
Osteopetroza numită şi boală picioarelor îngroşate sau boala osului marmorat.
Este produsă de un virus care produce creşterea rapidă a osteoclastelor.
Tabloul clinic: Se manifestă prin anemie, slăbire, puii rămân nedezvoltaţi şi mor
într-o fază mai avanstă, oasele lungi se îngroaşă treptat, se deformează, sunt dure,
calde, dar nedureroase. Această fază este de lungă durată şi duce la anemie şi moarte.
305
BIBLIOGRAFIE
1. BEECHER, W., 1953 – A phylogeny of the Oscines. Auk 70: 270 – 333
2. BRUUN, B., HAKAN DELIN, LARS SVENSSON, Pasarile din Romania si Europa,
Determinator ilustrat, Societatea Ornitologica Romana, Cluj, 1993
3. BUB, H, 1995 - Bird Trapping and Bird Banding: A Handbook for Trapping
Methods All over the World
7. COTTON A. P., 2003 – Avian migration phenology and global climate change,
Proc. Natl. Acd. Sci. USA 100 (21):12219-12222
8. FEDUCCIA, A., 1999 - The Origin and Evolution of Birds, Yale University Press, 2
edition, 480 pp.
10. GREENBERG, R., P. MARRA, 2005 - Birds of Two Worlds: The Ecology and
Evolution of Migration, Smithsonian Institution
11. HARRISON, C., P. CASTELL, 1998 - Bird Nests, Eggs and Nestlings of Britain &
Europe: With North Africa and the Middle East (Collins Field Guide),
Harpercollins Pub Ltd, 512 pp.
12. HARTERT E., 1910 – Die Vogel der palaarktischen Fauna, Systematische
Ubersicht der in Europa, Nord – Asien und der Mittelmeerregion
vorkommenden Vogel, (Hirundinidae) vol. I: 799-817
306
13. LINTIA D. 1946 - Păsările României, dupa R.R.Dombrowski Ornis romaniae vol.I,
Fundatia Nationala pentru Literatură şi Arta, Bucureşti
14. LINŢIA, D., 1954 - Păsările din R.P Română. Ed. Academiei. Bucureşti, Vol.II:
18-21
16. MUNTEANU, D., 1968 - Cercetari asupra populatilor de pasari din bazinul
Bistritei. II, Aplicarea metodei transectelor in pduri de fag. Lucrarile Statiunii de
Cercetari Biologice, Geologice si Geografice "Stejarul". 1: 359-365
17. MUNTEANU, D., PAPADOPOL, A., WEBER, P., 2002 - Atlasul provizoriu al
păsărilor clocitoare din România. Ediţia a II-a. Publicaţiile Societăţii
Ornitologice Române, 16: 72
18. NEWTON, I., 2003 - The Speciation and Biogeography of Birds, Academic Press,
650 pp
21. SVENSON, L., 1984 - Identification guide to European passerines, 312 pp.
22. SIBLEY, C, J., AHLQUIST – 1990 - Phylogeny and Classification of the Birds: A
Study in Molecular Evolution, Yale University Press, 1080pp.
23. WALTERS, M., 1994, Birds’ eggs, Eyewitness Handbooks, 256 pp. Dorling
Kindersley, Ney York
25. WEBER, P., MUNTEANU, D., PAPADOPOL, A., 1994 - Atlasul provizoriu al
păsărilor clocitoare din România, Publicaţiile S.O.R. 1 - 148.
26. WIENS, J., 1989 - The Ecology of Bird Communities (Volume 1, Foundations and
Patterns), Cambridge Studies in Ecology, Paperback
27. WIENS, J., 1989 - The Ecology of Bird Communities (Volume 2, Processes and
variations), Cambridge Studies in Ecology, Paperback;
307
28. RADU CODREANU, 1978 – Probleme de biologie evoluţionistă, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti;
29. NICHIFOR CEAPOIU, 1980 – Evoluţia speciilor, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti:
30. R. Călinescu et al. – Biogeografia României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
31. Michael Walters – A Concise History of Ornithology, Yale University Press, New
Haven and London, 2003:
32. Russel Greenberg, Peter P. Marra – Birds of Two Worlds, The Ecology and
Evolution of Migration, John Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 2005:
33. Ian Newton – The speciation and Biogeography of Birds, Academic Press,
London, 2003:
34. Vladimir Olaru – Din tainele migraţiei animalelor, Editura Albatros, Bucureşti,
1972;
35. Z. Feider, Al. V. Grossu, St. Gyurko, V. Pop – Zoologia Vertebratelor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967
36. Z. Feider, Al. V. Grossu, St. Gyurko, V. Pop – Zoologia Vertebratelor – Ediţia a
treia revizuită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;
37. Tim Dodman, Cor de Vaan, Edith Hubert, Claire Nivet – Les Denombrements
Internationaux d’Oiseaux d’Eau en Afrique, Wetlands International, Wageningen,
Netherlands, 1997;
38. Victor Ciochia – Păsările clocitoare din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1992Ş
39. Dimitrie Radu – Păsările din Delta Dunării, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1979;
40. Erich Rutschke – Wildganse, Parey Buchverlag, Berlin, 1997;
41. L. G. Underhill, A. J. Tree, H. D. Oschadleus, V. Parker – Review of Ring
Recoveries of Waterbirds in Souther Africa, Avian Demography Unit, University of
Cape Town, 1999;
42. Biber O., P. Enggist, C. Marti, T. Salathe – Proceedings of the International
Symposium on the White Stork (Western Population) Basel 1994, Schweizerische
Vogelwarte Sempach, Switzerland, 1995;
43. Lothar Gundling, Horst Korn, Rudolf Specht – International Workshop: Case
Studies on Sustainable Tourism and Biological Diversity, Federal Agency for
Nature Conservation, Bonn, 2000;
308
44. Derek A. Scott, Paul M. Rose – Atlas of Anatidae Populations in Africa and
Western Eurasia, Wetlands International, Wageningen, Netherlands, 1996;
45. Nels Johnson – Biodiversity in the Balance: Approaches to Setting Geographic
Conservation Priorities, Corporate Press, Landover, Maryland, 1995;
46. Traian Ceuca, Niculai Valenciuc, Alexandrina Popescu – Zoologia
Vertebratelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
47. UNEP/CMS.ed. (1999), Proceedings of the CMS Symposium on Animal
Migration, Gland, Switzerland,13 April 1997, CMS Technical Series Publication,
Bonn, Hague;
48. Evgenij N. Panow – Die wurger de Palaarktis, Spektrum Akademischer Verlag,
Berlin, 1996;
49. Einhard Bezzel – Vogel beobachten, BLV Verlagsgesellschaft mbH, Munchen,
1990;
50. Robert Burton – Unsere Gefiederten Nachbarn, BVL Verlagsgesellschaft,
Munchen, 1990;
51. Erika Gal – Avifauna Cuaternară a Europei, Publicaţiile Societăţii Ornitologice
Române, 1997;
52. V. Gheţie, Şt. Chiţescu, V. Coţofan, A. Hillebrand – Atlas de anatomie a
păsărilor domestice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976;
53. Constantin Vasiu, 2003, Viroze şi boli prionice la animale, Editura Nereamia,
Cluj-Napoca;
54. Constantin Vasiu, 2004, Bolile infecţioase la animale, bacterioze, Editura Mega,
Cluj-Napoca;
55. Dumitru Mihai, Viorel Andronie, 2000, Medicina veterinară a animalelor,Vol. I,
Editura Greea, Bucureşti;
56. Ioan Liviu Mitrea, 2002, Boli parazitare la animale, Editura Ceres, Bucureşti.
309