Sunteți pe pagina 1din 310

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE BIOLOGIE

ELEMENTE DE ORNITOLOGIE
- NOTE DE CURS -

Lector Dr. Nicolae Crăciun

BUCUREŞTI 2008
CUPRINS
Introducere..................................................................................................................................4
Capitolul I. ORNITOLOGIA – SCURT ISTORIC.....................................................................8
(a) PRIMELE CERCETĂRI...................................................................................................8
(b) Istoricul cercetărilor ornitologice în România................................................................13
(c) Ornitologia contemporană...............................................................................................16
CLASIFICAREA PASARILOR ACTUALE.......................................................................20
Capitolul II. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PĂSĂRILOR..........................................................29
Sectiunea .01 PRINCIPALELE IPOTEZE ALE ORIGINII PĂSĂRILOR....................29
(a) IPOTEZA ORIGINII PĂSĂRILR DIN REPTILELE „TECODONTE”, SAU
IPOTEZA LUI HEILMANN...........................................................................................30
(b) IPOTEZA MAMIFERE-PĂSĂRI, IPOTEZA LUI OWEN.................................32
(c) IPOTEZA CROCODILI-PĂSĂRI, IPOTEZA LUI WALKER...........................33
(d) IPOTEZA ORIGINII DINOSAURIENE, IPOTEZA LUI THOMAS HUXLEY 35
Sectiunea .02 EVOLUŢIA PĂSĂRILOR.......................................................................38
(a) ETAPELE EVOLUŢIEI PĂSĂRILOR................................................................38
Sectiunea .03 DIVERSITATEA AVIFAUNEI ACTUALE ŞI FOSILE A
PĂMÂNTULUI 41
(a) DIVERSITATEA FORMELOR FOSILE.............................................................41
(b) SPECII DE PĂSĂRI DISPĂRUTE ÎN TIMPURI RECENTE...........................47
Capitolul III. ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A PĂSĂRILOR....................51
Sectiunea .04 PENAJUL PĂSĂRILOR..........................................................................51
(a) DEZVOLTAREA PENELOR..............................................................................53
(b) STRUCTURA PENEI...........................................................................................54
(c) PRINCIPALELE TIPURI DE PENE....................................................................61
Sectiunea .05 SISTEMUL OSOS....................................................................................67
(a) SCHELETUL CAPULUI......................................................................................69
(b) COLOANA VERTEBRALĂ ŞI CUŞCA TORACICĂ.......................................76
(c) SCHELETUL CENTURILOR ŞI AL MEMBRELOR LA PĂSĂRI...................82
Sectiunea .06 SISTEMUL MUSCULAR LA PASARI..................................................89
Sectiunea .07 LOCOMOŢIA PĂSĂRILOR.................................................................101
Sectiunea .08 APARATUL RESPIRATOR..................................................................104
Sectiunea .09 APARATUL DIGESTIV LA PĂSĂRI..................................................108
Sectiunea .10 APARATUL CIRCULATOR...............................................................119
Sectiunea .11 TEMPERATURA CORPULUI...........................................................124
Sectiunea .12 APARATUL EXCRETOR..................................................................124
Sectiunea .13 APARATUL GENITAL.......................................................................126
Sectiunea .14 SISTEMUL NERVOS............................................................................128
Sectiunea .15 ORGANELE DE SIMŢ..........................................................................132
(a) ORGANUL VIZUAL.........................................................................................132

1
(b) ORGANUL STATO-ACUSTIC.........................................................................136
(c) RECEPTORII OLFACTIVI................................................................................137
(d) RECEPTORII GUSTATIVI...............................................................................138
(e) RECEPTORII CUTANAŢI................................................................................138
Capitolul IV. ELEMENTE LEGATE DE BIOLOGIA REPRODUCERII LA PĂSĂRI.......141
Sectiunea .16 STRATEGII REPRODUCTIVE ÎNTÂLNITE LA PĂSĂRI.................142
Sectiunea .17 DEPUNEREA PONTEI - MECANISME..............................................145
Sectiunea .18 DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ.......................................................150
Sectiunea .19 FORMA OULUI LA PĂSĂRI...............................................................153
Capitolul V. ECOLOGIA ŞI ADAPTĂRILE PĂSĂRILOR.................................................160
Sectiunea .20 Păsările de pădure şi tufişuri...................................................................161
Sectiunea .21 Păsările de mlaştină.................................................................................163
Sectiunea .22 Păsările de stepă şi deşert:.......................................................................164
Păsările acvatice 165
Sectiunea .23 REGIMUL ALIMENTAR AL PĂSĂRILOR........................................167
Capitolul VI. CÂTEVA ELEMENTE PRIVIND ETOLOGIA PĂSĂRILOR.......................170
Sectiunea .24 Preprogramare în comportamentul animal..............................................173
Sectiunea .25 Recunoaşterea înnăscută.........................................................................174
Sectiunea .26 Impulsurile..............................................................................................175
Sectiunea .27 Dezvoltarea comportamentului individual..............................................176
(a) Experienţa timpurie.............................................................................................176
(b) Perioadele critice.................................................................................................177
(c) Comportamentele imprinting-ului.......................................................................177
(d) Situaţiile complexe..............................................................................................178
(e) Obişnuinţa - învăţare simplă...............................................................................178
(f) Însuşirea limbajului de către păsări.....................................................................178
(g) Forme organizatorice sociale. Avantajele grupurilor..........................................179
Capitolul VII. SPECIATIA SI BIOGEOGRAFIA PĂSĂRILOR..........................................181
Sectiunea .28 Delimitarea şi formarea speciilor de păsări............................................182
Sectiunea .29 Speciaţia în lumea păsărilor....................................................................184
(a) RADIAŢIA ADAPTATIVĂ.........................................................................................187
(b) FACTORII RADIAŢIEI ADAPTATIVE.....................................................................189
Sectiunea .30 Avifaunele continentale..........................................................................192
Sectiunea .31 Avifaunele insulare.................................................................................193
Sectiunea .32 Efecte ale ciclurilor climatice majore din istoria Pământului.................195
Sectiunea .33 Regiunile Ornitogeografice.....................................................................198
Sectiunea .34 Avifaunele...............................................................................................202
Sectiunea .35 Avifauna şi avicenoza Munţilor Carpaţi.................................................205
Regionarea biogeografică a României – noţiuni generale..................................................207

2
Capitolul VIII. MIGRAŢIA PĂSĂRILOR.............................................................................209
Sectiunea .36 Cauzele migraţiei....................................................................................209
Sectiunea .37 Factorii care declanşează migraţia sezonieră..........................................210
Sectiunea .38 Mecanismele orientării păsărilor în timpul migraţiei..............................214
Sectiunea .39 PRINCIPALELE CĂI DE MIGRAŢIE ALE PĂSĂRILOR..................216
(a) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN EUROPA ŞI ASIA..............................................218
(b) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AMERICA DE NORD........................................228
(c) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AMERICA DE SUD...........................................230
(d) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AFRICA..............................................................231
(e) MIGRAŢIA PĂSĂRILOR DIN AUSTRALIA ŞI NOUA ZEELANDĂ..........234
(f) MIGRAŢIA PĂSĂRILOR OCEANICE............................................................235
Sectiunea .40 FORMAŢIILE DE ZBOR SI TIMPURILE DE MIGRAŢIE.................236
Sectiunea .41 VITEZA DE ZBOR ÎN TIMPUL MIGRAŢIEI.....................................239
Sectiunea .42 INALŢIMEA DE ZBOR IN MIGRAŢIE..............................................240
Sectiunea .43 INVAZIILE DE PĂSĂRI.......................................................................241
Capitolul IX. METODE DE CERCETARE A PĂSĂRILOR................................................243
Sectiunea .44 METODE TAXONOMICE....................................................................244
(a) Studiul biometric.................................................................................................244
Sectiunea .45 METODE ECOLOGICE........................................................................250
(a) Metode autoecologice.........................................................................................250
(b) Metode sinecologice,...........................................................................................253
Sectiunea .46 PRELUCRAREA DATELOR................................................................277
Capitolul X. Noţiuni de conservare a avifaunei în România..................................................283
Istoricul conservării naturii şi a avifaunei în România.......................................................283
Specii rare de păsări şi principalele arii de conservare a acestora în România...................285
Capitolul XI. Bolile şi afecţiunile păsărilor............................................................................288
BOLILE GUŞII 288
BOLILE PARAZITARE....................................................................................................294
BOLILE INFECŢIOASE...................................................................................................301
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................306

3
Introducere

Păsările, această minunată clasă de vertebrate remarcabil adaptate la mediul


aerian prin dobândirea capacităţii de zbor se spune că l-au inspirat în antichitate pe
ICAR.
Noi, oamenii, probabil de când ne-am ridicat in poziţie bipedă, odată cu
readunarea suprafeţelor ocupate de păduri în Africa şi extinderea savanelor (acum
circa 7 milioane de ani prin apariţa primelor specii de hominine –Australopithecus)
am început să analizăm cu alţi ochi – cu ochii abstracţi ai minţii toată lumea
înconjuratoare.
Mediul de selecţie pe Terra a favorizat apariţa păsărilor pe continentul din
jurasicul inferior cu mult înainte de apariţia noastră.
Dar, noi nu puteam să nu admirăm aceste specii de păsări, noi nu puteam să
nu ne punem întrebări referitoare la zborul păsărilor doarece suntem singura specie
de pe Terra care gândeşte rece, abstract, greşeşte dar face şi lucruri bune, se
căieşte şi într-un cuvînt îşi pune mereu întrebări, Aşa începe cunoaşterea şi ştiinţa.
Păsările impresionează pentru că înving gravitaţia. Incepînd din antichitate apoi
în evul mediu savanţi ca Leonardo daVinci, au studiat cu interes zborul păsărilor
imaginând şi primul avion care a putut fi realizat 5 secole mai târziu, doarece
mecanica şi tehnica secolului XV nu permiteau încă acest lucru. Avioanele din zilele
noastre au fost inspirate după zborul păsărilor.
Încetul cu încetul însă, domeniu întreg de cercetare ştiinţifică s-a dezvoltat
plecînd de la patente inventate de natură numit BIONICA.
Clasa Aves numară peste 9500 de specii de păsări, chiar şi in ultimii ani
descoperându-se noi specii de păsări în insulele oceanice sau în marile habitate
forestiere tropicale şi ecuatoriale. Prin cercetări taxonomice avansate efectuate în
ultimii ani utilizându-se şi metode moderne cum este cea a secvenţierii AND-ului s-a
ajuns la concluzia că perioade întinse pe care trăiu unele specii sau chiar în acelaşi
areal există mai multe specii care diferă genetic şi astfel s-a demonstrat că există şi o
izolare reproductivă între aceste specii gemene pe care noi nu am putut-o sesiza
pînă acum. Astfel s-a mărit considerabil mărimea de specii de la 8600 (1982) şi pînă
la 9500- 9600 în 2008.

4
Păsările, din punct de vedere filogenetic, reprezintă un grup cu o vîrstă
considerabilă (au apărut în jurasicul mediu – jurasicul superior din era mezozoică).
Din punct de vedere al evoluţiei se constată o radiaţie adaptativă excepţională,
păsările adaptându-se şi trăind practic în toate tipurile de habitate acvatice şi
terestre din toate ecozonele şi regiunile planetei noastre.
Din punct de vedere etologic, păsările au influenţat foarte mult chiar
dezvoltarea etologiei ca ştiinţă prin studiile realizate la vechea Grădină Zoologică din
Berlin (1909 - 1935) de profesorul Oscar Heinroth şi de către eminentul lui
continuator Konrad Lorenz, care pe modelul de lucru reprezentat de raţele şi gâştele
din Europa Centrală, realizând cercetări comparative ale comportamentului, a putut
să stabilească câteva legităţi etologice fundamentale: legea imprimării
comportamentului matern la pui în primele 10 – 24 ore de viaţă şi a adaptării unei
mame în caz că mama reală nu există – legea imprinting-ului, legea tiparelor
comportamentale înnăscute şi moştenite care se transmit ca instincte din generaţie în
generaţie, legea învăţării sociale sau individuale şi realizarea comportamentului
învăţat prin care comportamentul rigid fixat prin tipar genetic este adaptat la mediul
mereu schimbător prin dezvoltarea comportamentului explorator şi de învăţare prin
încercări repetate înoţite de eraore sau reuşită, culminând cu adaptarea la mediu.
Dacă păsările n-ar fi avut un comportament extrem de evoluat şi n-ar fi avut
structuri anatomice (excepţionala dezvoltare a corpilor striaţi) adecvate fixării
comportamentelor înnăscute (tipar matern şi patern) ca şi o fiziologie complexă,
dinamică, datorită dezvoltării unei locomoţii speciale (zbor) care reclamă cel mai
mare consum de energie cunoscut în lumea vie pe Terra până acum (un efort
locomotor uriaş) şi n-ar fi avut în paralel şi o dezvoltare accentuată a organelor de
simţ, probabil că nu ar fi evoluat atât de mult toate tipurile de comportament:
comportamentul de reproducere cu dansul prenupţial şi nupţial, formarea perechilor
prin alegerea partenerilor (formarea familiei), construcţia cuibului, clocitul şi cuibăritul,
eclozarea puilor, îngrijirea, protejarea şi hrănirea acestora până la stadiul de zbor sau
de juvenil, comportamentul de apărare, comportamentul de hrănire, de explorare şi
cercetare, comportamentul teritorial şi de pază a teritoriului, comportamentul agresiv,
de cârduire şi de migraţie, comportamentul social de învăţare.
Din punct de vedere economic păsările culminează cu găina (Gallus bankiwa
domestica), al cărui strămoş natural încă trăieşte în pădurile ecuatoriale de la poalele

5
munţilor Himalaya din India, fiind considerată dispărută şi redescoperită (1957),
prezintă o mare importanţă economică.
Creşterea lor în sisteme intensive şi superintensive reprezintă cel mai rentabil
sector zootehnic din România ca şi din alte ţări datorită pe de o parte dezvoltării
tehnologiei şi a sistemelor de creştere automatizate cât şi datorită adaptabilităţii
păsărilor la creşterea în ferme (sociabilitatea lor ridicată).

6
7
Capitolul I. ORNITOLOGIA – SCURT ISTORIC

(a) PRIMELE CERCETĂRI

Încă de la începuturile civilizaţiei păsările i-au fascinat pe oamenii primitivi,


care le-au observat cu atenţie, mărturii în acest sens fiind desenele rupestre sau
hieroglifele egiptene săpate în piatră. Cu 4000 de ani î.e.n. egiptenii au reprezentat în
pereţii templului lui Ramses al doilea din Teba aproximativ 90 de specii de păsări. Tot
egiptenii îl vedeau pe zeul Horus ca un şoim uriaş ale cărui aripi se întindeau de la
un capăt al universului la celălalt. In frescele egiptene este reprezentată de
asemenea gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis), care în acele vremuri ierna în Delta
Nilului, lucru care astăzi nu se mai întâmplă.
Printre cele mai vechi informaţii scrise referitoare la păsări se numără scrierile
lui Thales din Milet (650-580 î.e.n.) care avea credinţa că toate lucrurile îşi au
originea în ape. Spre sfârşitul secolului 6 î.e.n. Xenophanes descoperind fosile ale
unor animale marine în zone montane înalte, ajunge la concluzia că munţii au fost la
un moment dat sub apă.
Studiul ştiinţific al păsărilor a început cu adevărat cu Aristotel (384 – 322
î.e.n.). Personalitate remarcabilă a poporului grec, filozof şi naturalist născut pe
teritoriul actual al Republicii Macedonia a pus bazele mai multor discipline ştiinţifice.
Este primul care centralizează toate cunoştinţele de până atunci despre animale şi
implicit despre păsări în opera Historia animalum. Opera sa este constituită în nouă
cărţi, şi reprezintă prima încercare de clasificare a regnului animal. Deşi multe dintre
descrierile sale nu au putut fi asimilate unor specii de păsări, Aristotel împărţea
păsările în cinci mari categorii: păsări de pradă, păsări înotătoare, porumbei şi
turturele, drepnele, lăstuni şi rândunici, şi restul „păsărelelor”. El recunoştea faptul că
penele păsărilor sunt echivalente solzilor de la reptile şi faptul că păsările îşi schimbă
culorile penajului prin câteva năpârliri succesive.
Continuatorul lui Aristotel a fost Gaius Plinius Secundus, sau Pliniu cel Bătrân.
A fost cel mai eminent filozof naturalist al Romei, fiind autorul unei istorii naturale în
37 de volume. Timp de peste 1500 de ani opera sa a rămas principala sursă de

8
cunoştinţe de istorie naturală şi în timpul perioadei renascentiste. Atunci când
Gessner sau Aldrovandus au revizuit cunoştinţele de zoologie din acele timpuri, l-au
avut ca bază de pornire tot pe Plinius cel Bătrân şi opera sa anitcă monumentală.
Istoria naturală a lui Plinius cel Bătrân este una dintre cele mai bogate surse
de informaţie din acea perioadă având la bază cunoştinţe din peste 2000 de lucrări
scrise de tot felul de autori, de la călători, istorici, geografi filozofi şi fizicieni, autori din
operele cărora foarte puţine s-au păstrat până astăzi. 17 cărţi din această operă sunt
dedicate botanicii, dar de cele mai multe ori plantele sunt descrise vag sau confuz,
fiind practic imposibilă identificarea lor. Ultimele 5 cărţi sunt dedicate descrierii
metalelor, mineritului, pământului şi pietrelor.
Plinius cel Bătrân, este primul naturalist care a cuprins cele 170 de specii de
păsări cunoscute la acea dată într-un volum separat, cartea a 10-a, probabil prima
carte scrisă în lume şi dedicată păsărilor.
După această perioadă prolifică din punct de vedere al scrierilor rămase, a
urmat o perioadă foarte lungă, a evului mediu timpuriu şi întunecat, când timp de
aproape 1500 de ani studiul ştiinţelor naturale a fost ca şi inexistent din cauza
instalării obscurantismului religios în toată lumea creştină. Odată cu apariţia primelor
imprimerii, aproape concomitent se tipăresc operele lui Aristotel, în latină în anul
1475 şi în latină în greacă în anul 1495.
La sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI, odată cu epoca renaşterii,
studiul ornitologiei capătă un nou avânt, pe de o parte prin descoperirea Americii
(1492) şi pe de altă parte datorită primei călătorii în jurul lumii, a lui Magellan (1519-
1521).
G. Turner publică în 1553 lucrarea „La Colonia”, un tratat cuprinzând 130 de
specii de păsări, mai ales europene, Avium praecipuarium quarum apud Aristotelem
et Plinium mentic est brevis et succinta historia, primul comentariu critic asupra
modului de descriere al păsărilor folosit cu 1500 de ani în urmă de Aristotel, Platon şi
Pliniu cel Bătrân.
In 1546, regele Franţei, Francis I, trimite un ambasador la Constantinopol,
care ulterior va fi acompaniat de un naturalist, Pierre Belon. Belon a explorat şi o
serie de ţări vecine, şi la întoarcerea sa la Paris, a scris timp de câţiva ani memoriile
sale de călătorie. Opera sa este intitulată L’Histoire de la nature des Oyseaux, şi a
fost publicată la Paris în 1555. Pierre Belon este primul autor a cărui operă poate fi
privită critic şi afirmativ din punctul de vedere al clasificării moderne a păsărilor ea

9
apărând cu mult înaintea lucrării lui Karl Linne cu nomenclatura binară a speciilor
care a revoluţionat sistematica zoologică şi botanică şi ştiinţa clasificării, taxonomia.
El nu a aranjat speciile în genuri, dar le-a grupat după anumite afinităţi, iar unele
dintre aceste grupări sunt foarte asemănătoare cu unele ordine actuale. Cartea este
structurată în şapte părţi şi s-a dorit a fi un compendium exhaustiv de ornitologie.
Pierre Belon a divizat păsările în şase grupe: răpitoare, păsări acvatice cu palmatură,
păsări de mlaştină (unde includea şi prigoriile şi pescăruşii verzi), păsări terestre,
păsări arboricole mari, şi păsări arboricole mici (unde includea şi rândunicile).
Konrad Gessner publică în 1595 lucraea Histoire des animaux, lucrare în care
volumul III este dedicat păsărilor, şi cuprinde 217 specii de păsări ilustrate în gravuri
pentru fiecare specie. Textul include descrieri, elemente de anatomie, distribuţie,
habitat, mitologie şi referinţe bibliografice. Gessner a încercat să ordoneze fiecare
specie de animal cunoscută la acea vreme, acestea fiind prezentate în ordine
alfabetică. Se presupune că a fost primul care a înfiinţat o colecţie de istorie naturală.
Ulise Aldrovandus (1527 - 1605), naturalist italian din Bologna, având origini
nobile a avut oportunitatea de a călători foarte mult pentru a aduna informaţii pentru
cărţile sale şi a avut posibilitatea de a plăti pictori şi desenatori pentru gravuri de
păsări. El şi-a început opera ornitologică devreme în carieră, dar cele trei volume au
apărut când avea vârsta de 77 de ani, în 1599, 1600 şi 1603. El a redat numele
păsărilor în greacă, ebraică, arabă şi italiană, şi le-a descris detaliat pe fiecare în
parte, punctând asupra biotopilor, a hranei, a modului cum pot fi capturate şi
conservate. Discută şi aspecte legate de anatomia şi incubaţia ouălor la diferite
specii. Păsările sunt împărţite în diferite grupe, începând cu şoimii şi bufniţele, apoi
păsări de diferite tipuri (unde includea struţii alături de lilieci), păsări fantastice, şi în
final papagalii şi corbii. Cele trei volume ale operei lui Aldrovandus Ornithology sunt
divizate în mai multe cărţi. Astfel primul volum cuprinde 12 cărţi: 1. despre acvile în
general, 2. despre acvile în special unde sunt descrise diferite specii, 3. despre
vulturi în general, 4. despre accipitride în general, 5. despre accipitride în special
(incluzând şi cucul), 6. despre şoimi în general, 7. despre şoimi în special, 8. despre
păsările prădătoare de noapte (Strigiformes), 9. Despre alte păsări (în care include
struţii alături de lilieci), 10. păsări fantastice, 11. despre papagali, 12. despre corbi în
general. Al doilea volum conţine şase cărţi: 13. despre găinile sălbatice în general,
14. despre găinile domestice, 15. despre porumbei şi alte păsări care trăiesc pe
lângă ape, 16. despre sturzi, 17. păsări insectivore, 18. păsări cântătoare. Al treilea

10
volum are doar două capitole: 19. palmipede, şi 20. păsări de ţărmuri. Întreaga operă
a lui Aldrovandus contă în 13 volume, dintre care în timpul vieţii sale au fost publicate
doar cele trei volume despre păsări şi unul despre insecte.
Elevul lui Aldrovandus a fost Volcher Coiter (1534 - 1576) şi acesta a fost
primul autor care a făcut observaţii înseriate asupra incubaţiei ouălor, descriind şi
desenând fiecare fază a dezvoltării embrionare a puiului în ou.
O altă personalitate marcantă a acestei perioade este englezul John Jonston
(1603 - 1675) a cărui Istorie Naturală a Păsărilor a fost publicată între ani 1650 –
1653. Lucrarea sa a fost ulterior tradusă din limba latină în limba germană, engleză,
olandeză şi franceză, iar ultima republicare a sa a fost în anul 1773. Lucrarea sa a
fost publicată la Paris şi este o compilaţie a tuturor scrierilor cunoscute până atunci,
fiind structurată în două părţi.
Începutul secolului XVII este marcat de apariţia primelor studii monografice de
faună regională europeană. Schwenckfeld publică în 1603 prima faună a Sileziei în
ce foloseşte clasificarea alfabetică, păsările fiind enumerate în latină, cu un soi de
nomenclatură binară. In 1645, în Elveţia, J. Cysat publică o carte despre fauna
Elveţiei, unde el enumeră 70 de specii de păsări şi citează şi un cuib de zăgan
(Gypaetus barbatus). In tot cursul secolului XVII exploratorii Americii de Nord şi de
Sud îşi continuă scrierile despre păsările descoperite în Brazilia (Marcgrave în 1648),
Mexic (Hernandez, 1615), insulele St. Cristopher, Guadelupa şi Martinica (Tertre în
1654).
Englezii Willoughby F. şi Ray Y. au călătorit foarte mult prin Franţa, Spania şi
Italia (1663 – 1666) şi au publicat lucrarea Ornitologiae libri tres (1676) care
cuprindea în 307 pagini toate păsările cunoscute, clasificate raţional după o metodă
proprie a lui Willoughby, care l-a făcut să fie considerat şi creatorul sistematicii în
ornitologie.
La sfârşitul secolului al XVII lea şi începutul secolului al XVIII lea, pe lângă
dezvoltarea în mod ştiinţific a studiului păsărilor din Europa, s-au efectuat cercetări şi
asupra păsărilor din alte continente. Astfel Sloane publică în 1707 date despre
păsările din insulele Madeira, Barbados, St. Cristophor şi Jamaica; Catesby în 1731
şi 1743 publică despre păsările Virginiei, Columbiei, Floridei şi insulelor Bahamas;
Sonnerat publică lucrări despre păsările din Noua Guinee (176), India, Ceylon, China
(1782), lucrări în care descrie cca 300 de specii noi.

11
In Europa, în decursul acestei perioade se remarcă opera lui Georges Louis
Leclere deBuffon, care bazându-se pe publicaţiile predecesorilor săi şi pe un bogat
material procurat de pe diferite continente, scrie începând cu 1770 lucrarea Histoire
des aniomaux în 16 volume, din care păsările ocupă `10 volume: Histoire des
oiseaux (1770 – 1790) cu 1008 planşe gravate şi pictate de mână de peste 80 de
artişti. Această lucrare a fost ulterior tradusă în mai multe limbi, şi completată de
Lacepede, cu încă şapte volume (1774 – 1779).
Etapa următoare, reprezentată de secolul al XVIII lea şi al XIX lea sunt
marcate de lucrări cu însemnătate ştiinţifică deosebită, din tre care remarcabile sunt
cele scrise de Karl Linne, la Universitatea din Uppsala, Suedia, întemeiatorul
nomenclaturii binare. In Systema Naturae (1735) Linne prezintă o listă numerică a
celor 554 de specii cunoscute de el, şi le grupează pe genuri şi specii, cu descrieri
succinte. El subdivide clasa păsărilor Aves în şase ordine (Accipitres, Picae,
Anseres, Scolopaces, Gallinae, Passeres), schimbând ulterior ordinul Scolopaces în
Grallae.
Ediţia a X-a a acestei lucrări apărută în 1758 este considerată ca apogeu sau
punct de plecare al nomenclaturii de zoologie şi botanică, fiind o cotitură importantă
în aprofundarea şi dezvoltarea ştiinţifică a zoologiei şi botanicii. Linne a fost primul
creator de genuri, indicând 78 de genuri în ediţia a X-a a lucrării sale, dintre care 9 au
fost create de el.
Se remarcă, de asemenea un alt nume important, Brisson. El a fost primul
ornitolog care a introdus pe alocuri nomenclatura ternară.
Karl Illinger (1775 - 1813) în Prodromus systematicus Mammalium et Avibus,
lucrare apărută în anul 1811, reface clasificarea păsărilor în şapte ordine (Scansoers,
Ambulatores, Raptatores, Rasores, Cursores, Grallatores şi Natatores), 41 de familii
şi 147 de genuri bazate pe diferite caractere.
Vieillot în Nouveau dictionaire d’histoire naturelle (1818) împarte păsările în
cinci ordine: Accipitres, Sylvicolae, Galinacei, Grallatores, Tetradactlyi şi Natatores.
El separă unicul gen Corvus creat de Linne în Corvus, Pica, Nucifraga, Garrulus şi
Pyrrhocorax. Este de asemena creatorul altor multor genuri de păsări.
Georges Cuvier, în lucrarea sa monumentală Regne animal distribue d’apres
son organisation (1817) urmând clasificarea lui Linne indică şase ordine (Palmipede,
Picioroange, Răpitoare, Galinacee, Agăţătoare şi Păsărele). In anul 1830 Georges
Cuvier admitea existenţa a 4000 de specii de păsări. În anul 1840 F. Naumann

12
publică Tratatul de Ornitologie, considerat a fi primul tratat de ornitologie ştiinţifică
modernă care a influenţat fundamental dezvoltarea ornitologiei în tot secolul XIX şi
XX.
Hartert E., în perioada 1910 – 1938 a publicat Die Vogel der Palearktische
Fauna (în trei volume), în care este abordată o clasificare modernă, valabilă în lini
mari până astăzi. Hartert are marele merit de a-şi fi bazat întreaga lucrare pe
nomenclatura ternară, lucrarea lui devenind astfel baza de plecare a studierii tuturor
speciilor şi subspeciilor din zona biogeografică palearctică.
In cursul secolului al XX lea în Europa cercetările în ornitologie au luat un
avânt deosebit. Cercetările au început să fie foarte mult aprofundate şi, pe lângă
cercetările de sistematică, au apărut preocupări tot mai intense pentru ecologie,
migraţie, etologie, etc.

(b) Istoricul cercetărilor ornitologice în România

După cum citează Dimitrie Linţia (1946) primele cercetări ornitologice au fost
efectuate în Transilvania, leagănul ornitologiei româneşti.
Prima lucrare mai de seamă (a lui Simion Florea Marian) apare la Cernăuţi
cu sprijinul profesorului Eugen Botezatu, întemeietorul fiziologiei în învăţământul
biologic universitar românesc la Universitatea din Cernăuţi, (în 1883, lucrare în 2
tonuri, publicată la Cernăuţi) .
Prin filiera profesorului Alexandru Borza, unul din cei mai erudiţi naturalişti
români şi care a fost promotorul şi fondatorul principal al Comisiei Monumentelor
Naturii din România (1928-1932). D. Linţia a descoperit preocupări ornitologice mai
vechi: Istoria naturii sau a firei (Gheorghe Şincai) în revista Transilvania(după 1806)
Vocabularium partinens ad tria Regna Naturae (primul vocabular de ştiinţe naturale
românesc). Limba şi terminologia lui Gh. Şincai ne aduc aminte de faptul că din
Comoara limbii române populare trebuie să scoatem elementele necesare unei
terminologii ştiinţifice împrumutând cât mai puţin din alte limbi europene. Lucrările au
fost publicate în alfabet chirilic dar sunt primele istorii naturale româneşti.
Urmează istoria naturală publicată de Czichae la Iaşi (1837) şi Barasch
(1854). 7ani mai târziu apare în limba română traducerea primului manual de
zoologie din limba germană destinat gimnaziilor inferioare şi realizat de învăţătorul

13
vienez de istoria naturală Alosiu Pokorny. Din păcate a fost publicată tot în alfabet
chirilic, din 264 pagini 42 sunt destinate biologiei păsărilor. Acesta este cel mai vechi
manual de zoologie tipărit în limba română.
(Eugen Botezatu)
Ornitologia poporană română (1883 Cernăuţi) a lui S.F. Marian (preot şi
catihet şi apoi profesor de religie la Suceava) trebuie considerată însă ca prima mare
lucrare românească pur ornitologică prin care autorul atrage atenţia cu ambiţie şi
iubire de neam că a scris această carte pentru a scoate din lexicul ştiinţific al timpului
denumirile de plante şi animale veşnic neînţelese de popor „pe când în popor există
numiri aşa de frumoase, precise si poetice” . Au fost adunate prima dată legendele,
datinile, credinţele şi cântecele ce le are poporul despre păsări. După unirea cea
mare ornitologul modest din Suceava de orientare teologică a ajuns membru al
Academiei Române .
În 1903 I.P. Licherdopol publică la Bucureşti lucrarea „Despre ornitologia
română” iar în 1906 lucrarea „Ornitologia română” fiind prima lucrare de orientare
ecologică pentru protecţia păsărilor şi fiind adoptată clasificarea din lucrarea lui
Naumann (Naturgeschiehte der Vogel Mitteleoropos), dovadă fermă că autorul era
documentat din punct de vedere ştiinţific.
De altfel lucrarea a doua era inspirată şi adaptată după Tratatul lui Naumann
(1906). Licheropol a fost contemporan şi cunoscut al lui Dombrovski oferindu-i
cunoştinţe detaliate despre denumiri populare şi colecţia de ouă de păsări (Al.
Grossu, 1936 în Rev. Şt. V. Adamache, Iaşi, 1936).
Lucrarea de căpătâi, cea mai modernă şi actuală este cartea în 3 volume
„Păsările României” a lui Dimitrie Linţia (1946-1955).
D. Linţia citează şi alte lucrări publicate în limba germană sau maghiară în
Transilvania de către etnicii maghiari şi germani: I. Benko (1777) folosind deja
nomenclatura binară la unele specii, profesorul I. Leonhard de la Gimnaziul din Sibiu
(1812) în limba latină în care descrie 148 specii de păsări. E. Baldamus (1849, 1850,
1851) publică în limba germană rezultatele studiilor asupra ornitofaunei bălţilor
Banatului. A. Fritsch (1853) publică rezultatele cercetărilor efectuate în călătoriile prin
Banat. Cea mai serioasă lucrare este însă „Fauna der Wirbelthiere Siebenburgens”
publicată de E. Albert Bielz (1856), prima lucrare cu chei dicotomice pentru
determinarea păsărilor reeditată în 1888.

14
F.W. Stetter (1845) din Deva publică lucrarea cea mai completă despre
animalele din Ardeal, inspirată după Tratatul lui Naumann.
Lucrarea lui Stetter a fost luată în seamă ca sursă principală de inspiraţii de A.
Bielz, numai la capitolul păsări, Stetter enumerând 267 de specii.
Urmează lucrarea contelui I. Lazar (1861) despre păsările din Ardeal . I.
Frivaldsky de la Muzeul de Istorie Naţională din Budapesta, în Banat (1872) şi
Ardeal-Maramureş (1871), dr.L. Kuhr din Timişoara care pune bazele Muzeului de
Ştiinţă Naţional din Banat (1877).
Meritorii sunt studiile lui I. Csato din Aiud (1838-1913) care a avut cea mai
bogată colecţie particulară de păsări din Austro-Ungaria care se află azi la Muzeul de
Istorie Naturală din Budapesta.
Moşierul Alexa (şi fiul lui Adam Buda) colaborator al lui I. Csato din comuna
Rea (Haţeg) au colectat şi studiat fauna Retezatului şi a judeţului Hunedoara, în
colecţia de 653 de piese fiind şi 2 de Gypaetus barbatus, colecţie achiziţionată de
Societatea Astra de la Sibiu.
G. Ch. Danford şi Harvie Brown colaboratori ai moşierului Alexa cercetează şi
colectează material ornitologic pentru British Museum timp de 20 de ani fiind instalaţi
într-o cabană lângă „Gura Zlatii”. Rezultatele au fost publicate în revista londoneză
„The Ibis” din 1875 şi în continuare în lucrarea „The Birds of Transilvania”.
O. Herman (Cluj) pune bazele Muzeului Ardelean de Ştiinţe Naturale de la
Cluj; este primul director al Centralei Ornitologice, devenit ulterior Institutul
Ornitologic Ungar de la Budapesta, publicând numeroase articole în revista Aquila
din Budapesta şi „Anualele Asociaţiei Muzeologice Ardelene din Cluj”. Urmează Nick
Zeyk (1819-1853) la Aiud, W. Knopfler (la Zlatna), Mauriţiu Klima Kovitz la Făgăraş,
E. Czink (la Braşov), şi I. Romer la Turcheş W. Hausmann care donează o colecţie
vastă muzeului Hoiterus din Braşov, azi la Facultatea de Silvicultură.
În prima parte a sec. XX se ocupă cu studiul păsărilor D. Lintia (Banat), A.
Camner (Sibiu), L. Dobay (Diciosinmartis), W. Leonhardt şi elevul său H. Hobr (în
Sighişoara), W. Klemm şi V. Spiess (Sibiu), R. Iacobi (Braşov), Robert V. Domrovsky.
Cea mai importantă lucrare „Ornis Romaniae” în limba germană în Bul. Soc.
de Ştiinţe şi în 1912 Die Vogelwelt Rumaniens, în prima parte a sec.-XX-. Cel mai
studiat ţinut românesc este însă Dobrogea care a atras foarte mulţi naturalişti
ornitologi. O. Finsch (1858)-Germania, W. H. Simpson (Anglia,1860)m, Aug. V.
Pelzen (1864,Germania), W. H. Cullen (1867,Anglia), C. Farman (1868, Anglia), Ed.

15
Hodek (1868-1886, Austria), H. I. Elvessi T. E. Buckley (Anglia, 1870), Gebruder
Sintetis (1877, Germania),W. N. Radakoff (Rusia, 1879), Seebohm (1886, Anglia),
Comte A. Alleon (1886, Franţa), H. Bilke (1885, Austria), Freiherr V. L. Kalbernaten
(1894, Austria) L. Lorenz-Liburnau (1893) şi O. Reiser (1894, Austria), G. V. V.
Almasy (1897, Ungaria), D. Lintia (Timişoara) care dedică 27 de pagini din lucrarea
‚Păsările României.’ Ornitofaunei dobrogene, Dr. Rettig (Tulcea), Dr. C. Floericke
(1917, Germania), I. Gengher şi E. Stresemann (1918, Germania).
În Basarabia W. N. Radakoff (1879) şi F. Osterman (1888-1905) conservatorul
(taxidermistul) Muzeului Naţional din Chişinău publică lucrări în revista „Lucrările
Societăţii Naturaliştilor şi Amatorilor de Ştiinţe Naturale din Basarabia”.
Din punct de vedere zoogeografic şi ecologic D. Linţia distinge în România 4
regiuni: reg. muntoasă, reg. deluroasă, câmpia şi Dobrogea care este cu totul
specială.

(c) Ornitologia contemporană

Academicianul M. Băcescu publică „Păsările în nomenclatura şi viaţa


poporului” (1961). Dimitrie Radu publică lucrările „Păsările din Delta Dunării”(1979),
„Păsările Lumii” (Ed. Albatros,1977), „Păsările în peisajele României”(1984), V.
Ciochia COR (1993), „Păsările clocitoare din România”(1992), V. Ciochia „Dinamica
şi migraţia păsărilor”, Vladimir Olaru „Din tainele migraţiei animalelor”(1972), „Aripi
deasupra Deltei”(M. Tălpeanu şi M. Paspalova), Erika Gal „Avifauna cuaternară a
Europei” SOR, (1999).
Din 1990 (ianuarie – februarie) ia naştere Societatea Ornitologică Română
(S.O.R) şi ale ONG-uri care au ca scop protejarea păsărilor.
S.O.R. reprezintă filială a Bird Life International încă de la început,
organizaţie mondială care acordă sprijin logistic fundamental şi permanent de
cercetare şi mai ales de protecţie a păsărilor.
Legi internaţionale care promovează protecţia păsărilor, Convenţia de la
Ramsar, Iran(1976-prezent) apoi Wetlands Internaţional-organizaţie mondială care
promovează protajarea zonelor umede de pe glob pentru protejarea de fapt a
ecosistemelor de cuibărit. Convenţia de la Bonn pentru pentru protejarea animalelor

16
migratoare care a avut loc în Cape Town(Africa de Sud) ca primă întâlnire a oficialilor
guvernamentali, a specialiştilor şi a ONG-uri de profil din toată lumea.
UNEP/CMS-departament pentru protecţia animalelor migratoare.
Mai sunt: Convenţia CITES de la Berna şi Convenţia de la Washington care
interzice comerţul transfrontalier cu specii ameninţate cu dispariţia, legi locale:
Convenţia Asupra Dunării, Convenţia Mării Negre, Legea mediului(29 mai 1994),
Legea apelor, Legea fondului cinergetic(1998), Legea de organizare şi funcţionare a
RBDD.
În ornitologie majoritatea cercetărilor actuale sunt de salvare a speciilor de
păsări, cele mai periclitate fiind păsările migratoare deoarece majoritatea au de-a
face în migraţii cu o infinitate de probleme nefaste de origine antropică.De aceea
ONG-urile internaţionale de protecţia păsărilor (mai ales Bird Life Internaţional)
militează pentru protejarea speciilor ameninţate ameninţate pe tot drumul migraţiei
lor, mai ales a zone-lor umede (biomuri) de pe traseu, ca principale locuri de pasaj,
odihnă şi cuibărire. Se remarcă de asemenea preocupările neguvernamentale
realizate de WWF pentru sal-varea de la dispariţie a speciilor de păsări ca şi de alte
animale extrem de periclitate (1948-2000). În paralel s-au realizat numeroase studii
de ecologie mai ales a păsărilor acvatice. Prin studiile efectuate de naturalistul
Lorenz la păsările din Europa Centrală în captivitate în condiţii cât mai aproape de
cele naturale s-au pus în evidenţă cele mai importante aspecte etologice, pe modele
experimentale aviene punându-se la cale etologia - tânără ştiinţă biologică.
Cercetările au fost efectuate în paralel de Niko Timbergm în Olanda pe modele de tip
pasăre, cei 2 etologi alături de Karl Von Fritsch primind în 1973 Premiul Nobel pentru
descoperirile lor.
În ultima vreme au luat un avânt deosebit cercetările eco-etologice
asupra păsărilor: studiul comportamentului agresiv, comportamentului social,
ierarhizarea, comportamentul de reproducere, creşterea puilor şi cuibăritul, învăţarea,
habitarea (obişnuirea cu un stimul), comportamentul de cooperare (între sexe sau în
colonii), comportamentul teritorial, semnalizarea (tipuri), comportamentul competitiv
al masculilor la reproducere etc. Se studiază şi aspecte de ecofiziologie mai ales la
speciile rare care se cresc în captivitate în vederea refacerii efectivelor din natură sau
stabilirii managementului de protecţie cel mai potrivit.
Aspecte de ecologie ale păsărilor cu evidenţierea cercetărilor asupra
habitatelor şi a ecosistemelor preferate se remarcă în lucrările lui M. Paspalova, M.

17
Tălpeanu, D. Radu, V. Ciochia , A. Pasadopol, Angela Petrescu (Muz. Gr. Antipa), I.
Iordache(Iaşi), M. Mândru(Iaşi).
Aspectele de etologie sunt reliefate în lucrările lui Dom Stănescu, Andrei Kiss,
Botond Janos Kiss (ICPDDD), Peter Weber (Muzeul de Ştiinţele Naturii Mediaş) etc.
Se realizează, mai ales în străinătate numeroase determinatoare pentru păsări-
păsări cântătoare, raţe, gâşte sau proceeding-uri cu lucrările consacrate unei singure
specii la nivel mondial - de exemplu cercetările efectuate asupra berzei europene
(cercetare în captivitate, management, monitoring, ecologie, etologie, repopulare - de
exemplu in Suedia). În ultima vreme se realizează determinatoare pentru ouă sau
numeroase pliante şi broşuri consacrate protejării unei anumite specii, postere, etc.
Pentru păsările lumii, cea mai importantă monografie e reprezentată de monografia
publicată de Societetea regală britanică de ornitologie.
S-a realizat, sub egida Societăţii Ornitologice Române, şi traducerea
determinatorului Hamlyn, în condiţii grafice deosebite, în limba română, cea mai bună
carte de determinare a păsărilor tradusă în limba română până acum care cuprinde
toate speciile de păsări din Europa.
În prezent se realizează şi activităţi de cercetare de ecofiziologie, ecologie,
fiziologia şi biologia reproducerii păsărilor, creşterea lor în captivitate în vederea
înmulţirii cu scopul refacerii, prin repopulare, a efectivelor din habitatele naturale şi
realizarea planurilor de monitoring ecologic al efectivelor speciilor rare de păsări. Se
remarcă cercetările ornitologilor români Dimitrie Radu (Centrala Ornitologică Română
Băneasa), Marina Paspaleva (Institutul de Biologie al Academiei Române), Mihai
Tălpeanu, Aurel Papadopol, Angela Petrescu, Gabriel Chişamera (Muzeul Naţional
de Istorie Naturală Grigore Antipa, Bucureşti), Victor Ciochia (Universitatea din
Braşov), Ion Iordache (Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi), Dan Stănescu (Universitatea
de Vest, Timişoara), M. Mândru (Muzeul de Ştiinţele Naturii, Iaşi).
În străinătate se realizează foarte multe cercetări de evaluare a efectivelor la
păsările acvatice şi de conservare a lor, cei mai mulţi specialişti fiind grupaţi în reţele
internaţionale în cadrul programelor şi convenţiilor (Convenţia Animalelor Migratoare
– Bonn, 1979, Convenţia de la Washington cu privire la traficul şi comerţul cu
animale ameninţate cu dispariţia – CITES, 1976, Programul Natura 2000 al U.E. cu
ariile de importanţă avifaunistică – SCI şi SPA, Convenţia de la Berna, 1979 care
publică anual Lista Roşie a speciilor de floră şi faună ameninţate cu dispariţia la nivel
mondial, inclusiv păsările).

18
O altă reţea de specialişti lucrează la UICN (Uniunea Internaţională pentru
Conservarea Naturii) care stabileşte gradele de periclitare şi listele de specii
ameninţate clasificate pe cele 6 categorii de vulnerabilitate. De asemenea, Fundaţia
Vieţii Sălbatice (WWF) cuprinde reţeaua de specialişti salvatori care se ocupă strict
de programe de conservare a speciilor rare de floră şi faună, inclusiv păsări, de
realizarea staţiunilor şi a centrelor de înmulţire în captivitate, în interiorul ariilor
protejate dedicate speciilor rare şi a activităţilor de repopulare şi de evaluare a
succesului repopulării.
Astfel s-a reuşit cu succes, în Statele Unite ale Americii, Germania, Olanda,
Franţa, Suedia şi mai recent Japonia, realizarea echipe de salvatori care au refăcut
efectivele de vultur imperial america, simbolul heraldic al SUA, pornind de la 16
indivizi (1983) şi ajungându-se astăzi la peste 300 de exemplare, la cocorul japonez,
cocorul mic european, cocorii nord-americani, gâsca cu gât roşu, alte specii de gâşte
şi raţe, activitate de conservare şi monitorizare a efectivelor desfăşurându-se practic
pe toată lungimea de migraţie a păsărilor euro-asiatice şi africane şi a celor
americane.

19
CLASIFICAREA PASARILOR ACTUALE

În clasificarea păsărilor se pune o mare întrebare: câte păsări trăiesc astăzi pe


Terra? Unele clasificări recente care s-au realizat în ton cu cele mai noi descoperiri
ştiinţifice realizate au fost realizate de Sibley şi Monroe (1990) bazându-se pe
metoda secvenţierii ADN-ului după care s-a realizat împărţirea păsărilor în triburi,
familii, ordine, genuri, oferindu-se astfel şi alte informaţii despre speciile de păsări
(distanţa genetică dintre ordine, familii şi genuri).
Cea mai recentă clasificare recunoaşte un număr de 23 de ordine repartizate
în 146 de familii de păsări cuprinzând până astăzi un număr de 9736 de specii de
păsări (Sibley, 1996).
Anual se descoperă specii noi de păsări (cam 5-6 specii noi /an din 1938 şi
până în zilele noastre). Speciile noi descrise trăiesc în habitate reduse ca suprafaţă şi
în condiţii ecologice stenotope relativ neschimbate pentru lungi perioade de timp, mai
ales în condiţiile insulare din arhipelagurile mici şi cu multe insule (Blackburn şi
Gaston, 1995). De asemenea, utilizându-se în clasificare noile criterii precum sunt
analiza secvenţierii ADN-ului şi cântecul păsărilor din punct de vedere etologic, s-a
constatat că astăzi sunt cu circa 1000 de specii mai multe decât cele descrise
anterior (1985) prin clasificarea veche din trecut utilizându-se doar metodele
taxonomice clasice (Sibley, Monroe, 1990).
Din păcate, multe specii de păsări din regiunile calde au dispărut sau dispar
înainte de a putea fi descrise pe plan ştiinţific, mai ales speciile de păsări de talie
mică.
Numărul de specii şi de subspecii de păsări descrise avansează pe măsura
adâncirii cunoaşterii.
De exemplu, Peters (1940) listează 141 de specii cunoscute în fam. Tytonidae
şi Strigidae, iar 60 de ani mai târziu Moyo şi colaboratorii (1999) listează 195 de
specii din aceste familii iar König şi colaboratorii (1999) descriu un număr de 212
specii din cele două familii de răpitoare de noapte (Ord. Strigiformes). Aşadar, s-au
descoperit în această perioadă încă circa 38% de specii faţă de numărul iniţial
cunoscut din 1940.

20
Dar, în aceeaşi perioadă s-a intensificat şi un alt fenomen invers – extincţia
speciilor de păsări – mai ales păsările tropicale de pădure odată cu deforestaţia
realizată de om asupra unor zone intinse de păduri ecuatoriale şi subecuatoriale (de
exemplu, deforestaţia aproape totală prin incendieri a pădurilor din insula
Madagascar în ultimii 100 de ani pentru extinderea terenurilor cultivate şi a păşunilor,
deforestaţia în zilele noastre a pădurilor din insula Sumatera (Borneo) de către marile
companii nord-americane de mobilă şi industria lemnului prin coruperea guvernului
Indoneziei.
În ultimii 400 de ani au dispărut circa 127 de specii binecunoscute de păsări
(Newton, 1998). Peste 116 specii au dispărut din insule şi arhipelaguri (sepcii
indemice şi vulnerabile) din cauza colonizării excesive de către oameni şi a
degradării ecosistemelor din aceste zone (Newton, 1998). În ultimii 150 de ani e
posibil ca peste 1000 de specii endemice şi insulare de păsări să fi dispărut (Newton,
1998). Deci, în urma colonizării insulelelor circa 20% din speciile de păsări trebuie să
fi dispărut din cauza intervenţiilor umane (Olson şi James, 1991, Steadman,1995).
Prin comparaţie, extincţia recentă a afectat într-o proporţie mai mică celelalte
grupe de vertebrate. În aceeaşi perioadă de timp au discpărut 58 de specii de
mamifere, 100 de specii de reptile şi 64 specii de amfibieni, (Lawton şi May, 1995).
Unele specii de păsări sunt extrem de vulnerabile la schimbarea condiţiilor de
habitat, cum este, de exemplu, pasărea nezburătoare Kagu (Rhinochetos jubatus)
din insula Noua Caledonie - atacate de mamifere euteriene domestice sălbăticite sau
introduse – în stadiile de puii şi ouă – de pisici, şobolani, câini şi câini dingo, pasărea
hoatzin (Opistochomus hoatzin) din pădurea amazoniană sau cele 3 specii de păsări
kiwi (Apterex australis, A. haastii şi A. oweni) din Noua Zeelenadă care şi-au redus
efectivele odată cu degradarea habitatelor forestiere şi reducerea acestora pentru
extinderea culturilor agricole). Aceste specii extrem de vulnerabile şi ameninţate cu
dispariţia trăiesc în condiţii naturale în rezervaţii strict protejate şi administrate de
ornitologi care au amenajat în fiecare rezervaţie o staţie de reproducere şi repopulare
a acestor specii de păsări, rezervaţiile fiind încercuite şi protejate cu gard electric pe
mari suprafeţe de mii de hectare, de către organizaţiile internaţionale de ornitologie
(Bird International, Bird Royal Society of UK).
Repartiţia speciilor pe familii se face inegal la cele 146 de familii de păsări.
Astfel, fam. Fringillidae numără 996 de specii, find familia cu cele mai multe specii de
păsări. Explicaţia marii biodiversităţi a familiei ar fi aceea că speciile de fringilide sunt

21
în general granivore, forestiere şi, în genere habitatele forestiere asigură o nutriţie
sigură şi constantă, pădurile fiind bogate şi îndestulătoare în aceste resurse trofice.
Fiind specii mici, cintezele şi speciile de păsări insectivore şi granivore
necesită o cantitate mică de hrană, au o prolificitate ridicată, au puţini duşmani
(şoareci, răpitoare), au două generaţii de pui pe an, generaţiile sunt mai scurte decât
la alte familii, deci au o viteză mare de evoluţie şi speciaţie (Owens, 1999).
De aceea, de exemplu, 57% din toate păsările sunt cuprinse în Ord.
Passeriformes (Owens şi colaboratorii, 1999). De asemenea, speciile mici de păsări
în păduri se pot adapta şi se pot specializa la mai multe nişe trofice şi spaţiale (unele
specii îşi caută hrana pe sol, altele îşi caută hrana şi cuibăresc în frunzişul arbuştilor,
alte specii îşi caută hrana şi cuibăresc pe trunchiul gros al arborilor, alte specii
hoinăresc şi cercetează frunzişul coronamentului arborilor hrănindu-se ori cu insecte
vegetariene, ori cu insecte polenizatoare, ori cu fructe şi seminţe de arbori. Deci,
pădurea le oferă păsărilor de talie mică mai multe posibilităţi de hrănire şi mai multe
nişe trofice şi spaţiale decât orice alt tip de ecosistem terestru.
Speciile de păsări din Ord. Passeriformes, având generaţii scurte şi un număr
mare de indivizi per generaţie statistic produc mai multe mutaţii /an la nivelul tuturor
populaţiilor speciei aflată în evoluţie şi astfel creşte viteza de evoluţie a ADN-ului şi
de speciaţie a păsărilor prin adaptarea la condiţiile complexe de habitat forestier cu
multe nişe trofice şi spaţiale care trebuie rapid ocupate (speciaţia simpatrică) mai
ales atunci când şi condiţiile de mediu sunt complexe şi favorabile şi oferă
oportunităţi mari în ceea ce priveşte diversitatea hranei, diversitatea nişelor trofice,
producţia şi productivitatea de biomasă ridicată, adăposturi nenumărate soldate cu
creşterea capacităţii de supravieţuire şi evoluţie a acestora (Marzluff şi Dial, 1991).
Atunci când condiţiile permit imigrarea, mai ales atunci când presiunea selectivă şi
concurenţa interspecifică şi intraspecifică creşte păsările din familia Fringillidae caută
să migreze în alte tipuri de habitate forestiere în sens voit sau accidental randomizat
(driftul genetic) cum a fost cazul colonizării cu cinteze a arhipelagurile insulelor
Galapagos (2,5 – 2,8 mil. ani) şi Hawaii (acum circa 5-7 mil. ani).
Prezentăm lista clasificării actuale realizată pe baza celor mai avansate
cercetări de secvenţiere a ADN-ului realizată de Sibley şi colaboratorii în 2006:

1. Ordinul Struthioniformes  -- Casuarii, Păsările Emu, Păsările Kiwi, Struţii Africani,


Struţii Sudamericani (Nandu)

22
          Familia Apterygidae  -- Păsările Kiwi
Familia Casuariidae  -- Casuarii.
Familia Dromaiidae  -- Păsările Emu
Familia Rheidae  -- Struţii Sudamericani (Nandu).
Familia Struthionidae  -- Struţii Africani.
2. Ordinul Ciconiiformes  -- include ordinele mai vechi Sphenisciformes, Gaviiformes,
Podicipediformes, Procellariiformes, Pelecaniformes, Ciconiiformes, Falconiformes şi
Charadriiformes.
          Familia Accipitridae  -- Vulturi, Acvile, Ulii, Ereţi, Şorecari
Familia Anhingidae  -- Păsările gât de şarpe
Familia Ardeidae  -- Stârcii
Familia Burhinidae  -- Păsările ogorului
Familia Charadriidae  -- Ciocântorşii, Prundăraşii, Fluierarii, ş.a.
Familia Chionididae – Păsările Cioc-în-teacă
Familia Ciconiidae  -- Berzele
Familia Falconidae  -- Şoimii
Familia Fregatidae  -- Fregatele
Familia Gaviidae  -- Fundacii
Familia Glareolidae  -- Ciovlicele
Familia Jacanidae  -- Fazanii de apă
Familia Laridae  -- Pescăruşi, Chirighiţe, Lupi de mare, Forfecari
Familia Pedionomidae 
Familia Pelecanidae  --Pelicanii
Familia Phaethontidae  -- Faetonii
Familia Phalacrocoracidae  -- Cormoranii
Familia Phoenicopteridae  -- Flamingii
Familia Pluvianellidae 
Familia Podicipedidae  -- Corcodeii
Familia Procellariidae  -- Furtunarii, Albatroşii (ex. Familia Diomedeidae),
Petrelii (ex. Familia Pelecanoididae), Rândunelele de furtună (ex. Familia
Hydrobatidae).
Familia Pteroclididae  -- găinuşele de pustiu
Familia Rostratulidae 
Familia Sagittariidae – Păsările-secretar

23
Familia Scolopacidae  -- Becaţine şi sitari
Familia Scopidae  -- Păsările-ciocan
Familia Spheniscidae -- Manşoţii
Familia Sulidae  -- Sulidele
Familia Thinocoridae 
Familia Threskiornithidae  -- Lopătarii şi Ibişii
3. Ordinul Anseriformes  -- Gâşte, Lebede, Păsările cu ţepi, Raţe arboricole    
Familia Anatidae -- Raţe, Gâşte, Lebede
Familia Anhimidae – Păsările cu ţepi
Familia Anseranatidae
Familia Dendrocygnidae -- Raţe arboricole
4. Ordinul Gruiformes  -- Cocorii, Cristeii-soare, Cristeii înotători, Cristeii, Găinuşele
de apă, Lişiţele, Dropiile, ş.a.       
           Familia Aramidae  -- Cristeii uriaşi
Familia Cariamidae  -- Berzele-şerpi
Familia Eurypygidae – Cristeii-soare
Familia Gruidae  -- Cocorii
Familia Heliornithidae  -- Cristeii înotători
Familia Mesitornithidae 
Familia Otididae  -- Dropiile
Familia Psophiidae  -- Păsările-trompetă
Familia Rallidae  -- Cristeii, Găinuşele de apă, Lişiţele
Familia Rhynochetidae – Păsările Kagu
 5. Ordinul Turniciformes         
Familia Turnicidae  -- Cristeii luptători
6. Ordinul Tinamiformes  -- Tinamiforme        
Familia Tinamidae  -- Găinuşele de pampas
7. Ordinul Galliformes  -- Fowls, gallinacées, Gallinaceous Birds, volaille    
Familia Numididae  -- Bibilici
Familia Odontophoridae 
Familia Phasianidae  -- Prepeliţele, Potârnichile, Fazanii, Păunii,
8. Ordinul Craciformes        
           Familia Cracidae  -- Cocoşii Hoco
Familia Megapodiidae  -- Găinile de gunoi

24
9. Ordinul Columbiformes 
           Familia Columbidae  -- Porumbei, Turturele
Familia Raphidae 
 10. Ordinul Apodiformes  -- Colibri, Drepnele      
Familia Apodidae  -- Drepnele
Familia Hemiprocnidae 
Familia Trochilidae  -- Colibri (păsările-muscă)
11. Ordinul Strigiformes  -- Bufniţe, Ciufi, Huhurezi, Cucuvele, Strigi, Owls    
           Familia Aegothelidae 
Familia Caprimulgidae  -- caprimulgii
Familia Nyctibiidae 
Familia Podargidae 
Familia Steatornithidae 
Familia Strigidae  -- Bufniţe, Ciufi, Huhurezi, Cucuvele
Familia Tytonidae  -- Strigi
12. Ordinul Psittaciformes  -- Papagalii        
          Familia Psittacidae  -- Ara, Cakatoo, Lory, Peruşi, etc
13. Ordinul Cuculiformes  -- cuci         
         Familia Cuculidae  -- Cucii
Familia Opisthocomidae 
14. Ordinul Musophagiformes     
           Familia Musophagidae  -- Turacos
15. Ordinul Piciformes  -- Indicatoarele de miere, Ciocănitori, Tucanii   
           Familia Indicatoridae  -- Indicatoarele de miere
Familia Picidae  -- Ciocănitori
Familia Ramphastidae  -- Tucanii
16. Ordinul Galbuliformes     
           Familia Bucconidae  -- Păsările leneşe
Familia Galbulidae  -- Păsările strălucitoare
17. Ordinul Trogoniformes  -- Trogonii    
            Familia Trogonidae  -- Trogonii
18. Ordinul Coliiformes  -- Păsările-şoareci
          Familia Coliidae  -- Păsările-şoareci

25
19. Ordinul Coraciiformes  -- Pescăruşii verzi, Dumbrăvencile, Păsările-rinocer,
Pupezele, Prigoriile, etc.    
          Familia Alcedinidae  -- Pescăruşii verzi
Familia Brachypteraciidae 
Familia Coraciidae  -- Dumbrăvencile
Familia Leptosomidae 
Familia Meropidae -- Prigoriile
Familia Momotidae – Dumbrăvencile cu ciocul dinţat
Familia Todidae  -- Păsările cu ciocul lat
20. Ordinul Upupiformes - Pupezele
Familia Phoeniculidae 
Familia Upupidae  -- Pupezele
21. Ordinul Bucerotiformes       
Familia Bucerotidae  -- Păsările-rinocer-bicorn
Familia Bucorvidae  -- Păsările-rinocer-unicorn
22. Ordinul Passeriformes  -- passereaux, Perching Birds           
Familia Acanthisittidae 
Familia Aegithalidae  -- piţigoii codaţi
Familia Alaudidae  -- Ciocârliile
Familia Bombycillidae  -- Mătăsarii
Familia Callaeatidae
Familia Cardinalidae
Familia Certhiidae  -- Cojoaicele
Familia Cinclidae  -- Mierlele de apă
Familia Cisticolidae --
Familia Climacteridae
Familia Conopophagidae – Mâncătorii de ţânţari
Familia Corvidae  -- Ciori, corbi, coţofene, gaiţe
Familia Eurylaimidae  -- Păsările cioc-larg
Familia Formicariidae  -- Păsările-furnicari
Familia Fringillidae  -- Fringilidele
Familia Furnariidae  -- Păsările olar
Familia Hirundinidae  -- Rândunici, Lăstuni
Familia Hypocolidae 

26
Familia Incerta_sedis (specii cu statut incert)
Familia Irenidae  -- Ursitoarele
Familia Laniidae  -- Sfranciocii
Familia Maluridae 
Familia Melanocharitidae 
Familia Meliphagidae  -- Mâncătoarele de miere
Familia Menuridae – Păsările Liră
Familia Monarchidae 
Familia Muscicapidae  -- Muscarii Lumii Vechi
Familia Nectariniidae  -- Sugătoarele de nectar
Familia Orthonychidae 
Familia Pachycephalidae  -- Fluierătorii
Familia Paramythiidae 
Familia Pardalotidae 
Familia Paridae  -- Piţigoii
Familia Passeridae -- Vrăbii
Familia Petroicidae 
Familia Peucedramidae 
Familia Philepittidae  -- Sturzii madagascarieni
Familia Picathartidae  -- Ciorile chele
Familia Pittidae  -- Sturzii multicolori
Familia Pomatostomidae 
Familia Ptilonorhynchidae  -- Păsările grădinar
Familia Pycnonotidae  -- Păsările cu păr
Familia Regulidae -- auşeii
Familia Rhinocryptidae 
Familia Rhipiduridae 
Familia Sittidae  -- Scorţarii
Familia Sturnidae  -- Graurii
Familia Sylviidae  -- Silviile
Familia Thamnophilidae 
Familia Timaliidae  -- Sturzii flecăritori
Familia Tyrannidae  -- Păsările tirani, tyrans gobe-mouches, Muscarii tirani
Familia Vireonidae  -- Sfranciocii americani

27
Familia Zosteropidae  -- Ochi-albi (păsările cu ochelari)
Familia Oscines 
Familia Tyranni 

28
Capitolul II. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PĂSĂRILOR

Sectiunea .1 PRINCIPALELE IPOTEZE ALE ORIGINII


PĂSĂRILOR

Originea păsărilor, este de mult timp un subiect interesant pentru biologii


evoluţionişti. Personalităţi ca Charles Darwin şi Thomas Huxley au făcut cunoscută
problema prezentând-o ca un „gol stânjenitor” între păsări şi alte amniote (Desmond,
1984).
Datorită faptului că păsările prezintă multe diferenţe faţă de alte tetrapode,
originea păsărilor este unul din cele mai serioase necunoscute în acceptarea
generală a concepţiei evoluţioniste a lui Darwin, legată de evoluţia speciilor.
Relaţiile precise ale păsărilor rămân controversate deşi ipoteza că păsările
sunt archosaurieni este actualmente general acceptată, majoritatea acestor
controverse fiind interpretări diferite ale dovezilor paleontologice.
In decursul vremii biologii evoluţionişti au elaborat diverse ipoteze şi
presupuneri despre modul în care ar fi putut evolua grupul păsărilor. Descoperirea
unor forme fosile cu caractere intermediare între păsări şi unele grupe de reptile
primitive a dat naştere mai multor ipoteze, dintre care cele mai importante sunt:

- Ipoteza originii thecodonte a lui Heilmann, care susţinea că păsările


au evoluat din “Pseudosuchieni“, grup de bază în interiorul grupului
archosaurilorienilor tecodonţi.
- Ipoteza mamifere-păsări, a lui Owen, continuată de Gardiner, care
sugerează că păsările şi mamiferele ar fi mult mai apropiate
filogenetic între ele.
- Ipoteza originii păsărilor din crocodilieni, susţinută de Walker, şi
ulterior de Wetstone şi Martin, care susţin că păsările şi crocodilii sunt
mult mai apropiate filogenetic chiar şi în cadrul archosaurienilor
primitivi.
- Ipoteza lui Thomas Henry Huxley, care sugerează că păsările fac
parte din Dinosauria, rămâne însă cea mai remarcabilă şi mai
interesantă, cu toate că a fost formulată cu peste un secol în urmă.

29
(a) IPOTEZA ORIGINII PĂSĂRILR DIN REPTILELE „TECODONTE”, SAU
IPOTEZA LUI HEILMANN

Una din cele mai vechi şi mai populare ipoteze ale originii păsărilor a fost
aceea că păsările au evoluat din „Pseudosuchieni”. Aceştia cuprind grupul de bază în
interiorul grupului archosaurilor, „tecodonţi” (adică cu dinţii înfipţi în alveole dentare)
din care se presupune că au evoluat toţi ceilalţi archosaurieni, inclusiv păsările.
Această ipoteză a fost principalul rival al ipotezei originii dinosauriene pe parcursul
secolului XX.
Ipoteza originii tecodonte a fost propusă prin două obiecţii principale la
teoria dinosauriană.
Prima obiecţie se referea la faptul că „dinosaurii” erau fie prea specializaţi
morfologic, fie prea recenţi din punct de vedere stratigrafic pentru a da naştere
păsărilor. Această primă obiecţie subliniază lipsa nodurilor evolutive filogenetice
dintre păsări şi dinosauri, dar ignoră abundenţa dovezilor care susţin originea
comună.
A doua obiecţie susţinea că similarităţile dintre dinozauri şi păsări pot fi puse
pe seama legii convergenţei şi a adaptării treptate la aceleaşi condiţii de mediu.
Pe la începutul secolului XX ca o alternativă aparentă la ipoteza originii
dinosauriene, ipoteza originii tecodonte, a devenit o teorie la modă şi acceptând
acest principiu a cerut acceptarea argumentului convergenţei în evoluţie.
Cele două obiecţii au stabilit stadiul acceptării ipotezei originii tecodonte, dar
accepţia acestei idei s-a născut odată cu descrierea unuia din cei mai timpurii şi mai
generalizaţi archosauri, Euparkeria capensis, Broom (1913) şi Heillman (1926), deci
având un archosaurian care era atât de vechi şi primitiv încât ar fi permis evoluţia
păsărilor dintr-un astfel de stadiu archosaurian fără a se trece prin stadiul de
dinosaurieni (Figura 1).
In realitate păsările sunt atât de înrudite cu dinosaurienii, încât ne putem
aştepta să se găsească dovezi că toţi dinozaurii împart strămoşi comuni mai recenţi
(unul cu altul) decât oricare dintre ei cu păsările (Gauthier 1986).

30
Figura 1 - Craniul de Euparkeria capensis (Pseudosuchia) (după Ewer, 1965; modificat): an, angular;
ar, articular; d, dentar; fpo, fosă preorbitală; fr, frontal; fti, fosă temporală inferioară; fts, fosă temporală
superioară; j, jugal; mx, maxilar; na, nazal; p, pătrat; pa, parietal; pf, prefrontal; pj, pătratojugal; pmx,
premaxilar; po, postorbital; sa, supraangular; sc, scvamosal.

Heilmann (1926) notează că dinosaurii cunoscuţi atunci nu aveau clavicule.


Aceasta sugerează că, păsările care aveau clavicule, au fost plesiomorfic comparate
din acest punct de vedere cu dinosaurii şi trebuie să fi derivat din alt grup de
archosaurieni mai primitiv care prezentau clavicule. Această singură dovadă care
susţinea ipoteza originii „tecodonte” a fost infirmată în anul 1936 când au fost
descoperite clavicule la dinosaurii „nonavieni”.
De remarcat este faptul că, Heilmann (1926) arătând că păsările sînt
„dinosauri theropozi”, şi subliniind că dinosaurii nonavieni nu au clavicule, a favorizat
prin dovezile sale teoria că păsările sunt dinosauri. El concluzionează că păsările
s-au desprins dintr-un alt grup de archosauri anterior originii dinosaurilor. Explicaţia
sa pare a fi fost formulată după stricta interpretare a legii lui Luis Dillo a ireversibilităţii
evoluţiei. Recunoscând că nu este de aşteptat ca o pasăre colibri să evolueze înapoi
în Archaeopteryx, în special prin reversia identică a secvenţelor istorice principale, de
la ultimele la cele dintâi, se poate concluziona, că odată ce claviculele au fost
pierdute ele nu mai pot fi redobândite (Gauthier 1986).
Insuficienţa ipotezei originii tecodonte este mult mai limpede văzută în
revendicarea sa că păsările provin dintr-un membru nedescoperit al grupului

31
„Thecodontia“. Din perspectivă filogenetică „Thecodontia” şi Archosauria sînt
descrise de aceleaşi sinapomorfii. De aceea aceşti taxoni sînt redundanţi şi atunci
când se afirmă că păsările au evoluat din „Thecodonti” aceasta este o simplă
repetare a faptului că păsările sînt Archosaurieni.
Afirmaţia că păsările sînt archosaurieni ar putea fi privită ca o inexactitate prin
care păsările nu sînt mult mai apropiate faţă de crocodili, pterosaurieni, „ornithischia”
sau oricare alt grup monofiletic în cadrul archosaurienilor fosili. (Gauthier, 1986).
Tarsitano şi Hecht (1980), susţin că păsările derivă din „thecodonti evoluaţi”
lipsiţi de armură dermică şi care prezentau articulaţia gleznei asemănătoare cu cea a
păsărilor. Acest caracter este de fapt atribuit lui Lagosuchus, pterosaurilor şi altor
dinosaurieni incluzînd şi păsările. Acest lucru ar fi putut stabili că „thecodonţii” sînt un
grup parafiletic, păsările făcînd parte din grupul Archosaurilor mesotarsali şi fără
armură dermică.
In concluzie, pentru că ipoteza „tecodonţilor” ancestrali este foarte redundantă
şi propune un grup parafiletic ca strămoş comun, Gauthier (1986), o consideră o
diversiune şi recomandă ignorarea sa.

(b) IPOTEZA MAMIFERE-PĂSĂRI, IPOTEZA LUI OWEN

Conform lui Desmond (1975, 1979, 1984), Owen (1841) folosind cele trei
criterii ale lui Jean Baptiste Lamarck, organizaţia nervoasă, respiratorie şi vasculară
argumenta că dinosaurii ca şi păsările şi mamiferele „urcă pe cea mai înaltă scară
fiziologică a naturii”. Owen a fost probabil condus către o asemenea concluzie de
insuficientele rămăşiţe ale celor trei dinozauri cunoscuţi până atunci. Owen a
argumentat că „tipul reptilian” a atins demult apexul maxim evolutiv prin atingerea
stadiului dinosaurian şi ulterior a „degenerat într-un trist roi de şopârle” (Desmond,
1984).
Ipoteza lui Owen a fost recent reluată de Gardiner (1982), care a intenţionat să
descopere înrudirile dintre „variatele grupe de tetrapode actuale”, potrivit modelului
caracterelor derivate. Gardiner a strâns apomorfiile dintre mamifere şi păsări, care
lipsesc la alte amniote extincte, ipoteza sa conducând dovezile într-un context
filogenetic explicit.

32
Cu toate eforturile sale Gardiner nu a reuşit să descopere decât patru
apomorfii prezentate de mamifere şi păsări: forma inimii, arcul aortic, condilul
occipital şi modelul ferestrei temporale (Gauthier,1986).

(c) IPOTEZA CROCODILI-PĂSĂRI, IPOTEZA LUI WALKER

Walker (1977) a susţinut că păsările şi crocodilii au fost mult mai apropiat


înrudite între ele faţă de alte chiar şi între archosauri. Ulterior el a respins această
ipoteză în favoarea ipotezei dinosaurilor theropozi.
Ipoteza crocodili-păsări a primit atenţie şi din partea altor autori cum sînt,
Wetstone şi Martin (1981), care au listat 30 de caractere pe care le-au folosit pentru
a susţine ipoteza crocodili-păsări, deşi aceştia au acceptat argumentele potrivit
cărora aproape jumătate dintre ele au asemănări plesiomorfice
Printre caracterele care nu au fost respinse datorită evidentei plesiomorfii
semnalate sunt următoarele:
 articulaţia pătratului este bipartită cu ataşare anterioară la prootic şi
laterosfenoid şi ataşare posterioară la prootic
 fosa pseudorotundă protejează ductul perilimfatic.
 Foramenn aerosum este prezent în mandibulă
 există cavităţi pneumatice periotice cu orientare în poziţie dorsală,
centrală şi rostrală.
 există două cavităţi pneumatice care înconjoară arterele carotide
cerebrale.
 osul pătrat este pneumatic.
 dinţii sunt nezimţaţi.
 coroana dintelui este scurtă, teşită conic, cu profil triunghiular.
 există o îngustare între coroană şi rădăcina dintelui.
 rădăcina dintelui este acoperită cu cement.
 înlocuirea dinţilor şi dezvoltarea generală a dinţilor are loc în cavitatea
pulpară a dintelui predecesor.
 dinţii sunt implantaţi în cavităţi deschise, cel puţin la indivizii tineri.
 pereţii linguali şi osul din care se formează dinţii sînt denşi.

33
Cu posibila excepţie a caracterului “foramen aerosum”, cel puţin unele din
sinusurile pneumatice ale craniului şi caracterele relatate de formă a dintelui şi
implantare a sa, nu par să fi fost prezente la archosaurienii ancestrali mezozoici.
S-a observat un “foramen aerosum” la unii carnosauri theropozi, Tyranosaurus
şi Albertosaurus, deci la dinosaurieni, într-o formă esenţial identică cu cea a păsărilor
existente (şi nu ca cea a crocodilienilor). Alţi archosauri au fost semnalaţi ca avînd un
“foramen aerosum” asemănător cu al crocodilienilor. De exemplu, Welenhafer (1985)
a semnalat la pterosauri, iar J. Clark a observat această structură la archosaurul
arhaic Euparkeria. Distribuţia acestui caracter printre archosaurienii primitivi indică că
poate fi o trăsătură ancestrală.
Martin (1983) notează că “fenestra pseudorotundum” la păsări şi crocodili
poate fi distinsă în dezvoltarea noilor forme analoage structurilor care au evoluat
independent la mamifere pe de o parte şi la reptilele squamate (şerpi, şopârle) pe de
altă parte.
Identificarea “fenestrei pseudorotundum” la fosile este complicată de absenţa
părţilor moi şi a dovezilor dezvoltării acesteia şi se poate doar sugera din oasele
craniului şi amprenta internă. Din păcate, există doar câteva cutii craniene păstrate
într-un mod care poate furniza neîndoielnice dovezi privind prezenţa sau absenţa sa
între archosaurieni.
Potrivit lui Walker (1977) “fenestra pseudorotundum” este absentă la rudele
extincte ale crocodilomorfilor, aetosauri şi parasuchieni, deci această “fosă” pare să
fie absentă la archosaaurii ancestrali. Raath şi Walker au identificat o “fenestra
pseudorotundum” la theropodul Syntarsus.
Această structură, de asemenea, pare să fie prezentă la un dinosaur carnivor
Acrocanthosaurus, deşi s-a menţionat absenţa sa la carnosaurul Tyranosaurus
(Whetstone şi Martin, 1981). Witmer a examinat de asemenea Tyranosaurus şi a
concluzionat că “fenestra pseudorotundum” este prezentă şi la această specie.
Fenestra pseudorotundum, a fost de asemenea semnalată la teropodele
troodontide, ornitomimide şi caenagnatidae. Fiecare dintre ele pare să fie mai
apropiat de păsări decât alte grupe de dinosauri cum sunt genurile Syntarsus-
Diplophosaurus sau carnosaurii.

34
(d) IPOTEZA ORIGINII DINOSAURIENE, IPOTEZA LUI THOMAS
HUXLEY

Ipoteza dinosauriană a lui Huxley a avut rădăcinile în teoria lui Ernst Haeckel
(1866), care considera păsările ca fiind la origine „reptiliene”, în lucrările sale
timpurii, Huxley arătând că păsările au evoluat din „reptile sauropside”.
Thomas Huxley (1868, 1870,a,b) citează 35 de caractere ca dovezi ale
afinităţilor dintre reptilele dinosauriene şi păsări. Dintre aceste caractere, în lumina
cunoştinţelor actuale numai 17 suportă o examinare critică:
 scheletul este gol pe interior şi uşor constituit.
 vertebrele cervicale sunt alungite.
 există mai mult de două vertebre sacrale.
 scapula este alungită şi îngustă.
 coracoidul este scurt şi rotunjit.
 illiumul este alungit antero-posterior.
 acetabulum este acoperit deasupra de un contrafort al illiumului.
 contribuţia osului ilium la acetabulum este mai mult sau mai puţin
înlocuită de membrane.
 ischiumul şi pubisul sunt mult alungite.
 femurul are un trohanter anterior puternic.
 femurul prezintă o creastă pe faţa ventrală a condilului extern, care
trece printre fibulă şi tibie.
 capătul proximal al tibiei prezintă anterior o creastă puternică care este
înclinată exterior sau către faţa fibulară.
 există o creastă pe partea laterală a capătului proximal al tibiei, pentru
articularea fibulei.
 tibia prezintă o fosă distală pentru articularea procesului ascendent al
astragalului.
 fibula este firavă în comparaţie cu tibia, iar capătul ei distal este mult
mai mic decât cel proximal.
 astragalul este turtit, articulaţia sa cu tibia fiind concavă proximal şi
având o suprafaţă distală convexă, asemănătoare unui scripete.

35
Inegalitatea dintre fibulă şi tibie este reflectată în astragalus, care este
mult mai lărgit decât calcaneul.
 astragalul se conectează mai mult sau mai puţin strâns de tibie printr-
un proces ascendent.

La prima vedere, puterea explicativă a ipotezei crocodili-păsări faţă de ipoteza


dinosauriană nu pare a fi foarte diferită, prima fiind susţinută de 14 apomorfii, iar a
doua de 17. Trebuie avut însă în vedere faptul că ipoteza dinosauriană a fost
formulată de mai bine de un secol şi o parte din argumente sunt încă valabile şi
astăzi. Deşi ipoteza crocodili-păsări se bazează pe cunoştinţe actuale, nu există nici
un motiv serios şi important pentru acceptarea sa în defavoarea ipotezei originii
dinosauriene aşa cum a fost ea formulată în 1870 (Gauthier 1986).
Ipoteza originii dinosauriene a păsărilor, a primit un imbold odată cu
descoperirea de către Ostrom în 1973 a lui Deinonychus antirrhopus, un theropod
foarte asemănător păsărilor.
Ipoteza lui Ostrom care susţine că strămoşii păsărilor sunt printre dinosaurienii
coelurosaurieni, poate fi privită ca o extindere a ipotezei lui Huxley. Cele două
ipoteze diferă prin faptul că Huxley priveşte „dinosaurii” în general ca intermediari
între reptile şi păsări, iar Ostrom a căutat strămoşii păsărilor printre coelurosaurienii
theropozi.
Comparaţia dintre păsări şi coelurosaurieni, a fost considerată încă din studii
timpurii, Heilmann (1926), care a fost considerat un susţinător al ipotezei originii
thecodonte, concluzionând că „avem de aceea motive să sperăm că într-un grup de
reptile foarte asemănător Coelurosaurienilor am putea găsi un animal complet, fără
deficienţa indicată pentru strămoşul păsărilor” (Gauthier, 1986).

36
Figura 2 - Scheletul autopodului, centurii scapulare (stânga) şi centurii pelviene (dreapta) la
Archaeopteryx litographica (din Gauthier, 1986): cor, coracoid; sc, scapula; il, ilium; isc, ischium; pub,
pubis.

Figura 3 - Craniul de Archaeopteryx litographica: an, angular; ar, articular; d, dentar; fpo, fosă
preorbitală; fr, frontal; fti, fosă temporală inferioară; j, jugal; l, lacrimal; mx, maxilar; na, nazal; p, pătrat;
pa, parietal; pf, prefrontal; pj, pătratojugal; pmx, premaxilar; po, postorbital; pof, postfrontal; pt,
pterigoid; sa, supraangular; sc, scvamosal. (după Ostrom, 1976; modificat)

37
Figura 4 - Scheletul autopodului pelvian stîng în vedere dorsală la Archaeopteryx litographica (stânga),
(după Ostrom, 1976) şi Euparkeria capensis (dreapta) (după Cruickshank, 1979): ts, tarsiene; mts,
metatarsiene; fa, falange.

Sectiunea .2 EVOLUŢIA PĂSĂRILOR

(a) ETAPELE EVOLUŢIEI PĂSĂRILOR


HOLOCEN

1. răspândire explozivă a reprezentanţilor ordinului


Passeriformes

- climat aspru de tip arctic, care a determinat dispariţia completă a


CUATERNAR

unor grupe care existaseră din Jurasicul superior.


- se diferenţiază unele specii noi.
PLEISTOCEN

- este perioada de maximă dezvoltare şi expansiune a Ratitelor,


păsărilor-emu, casuarii, păsările-moa (Dinornis, Emeus, Palopteryx,
Anomalopteryx –Ord.-Dinornithiformes, din Noua Zeelandă) şi
păsările elefant. (Aepyornis, Mullerornis –Ord.-Aepyornithiformes din
Insula Madagascar).
- din această perioadă s-a descris cea mai mare specie de pasăre
zburătoare, Teratornis incredibilis, din California, o specie de condor
cu anvergura de 5m.
- apar familiile: Tinamidae, Alaudidae, Hirundinidae, Corvidae,
PLIOCEN

Sittidae, Certhiidae, Turdidae, Motacillidae.


- apar primii struţi: Strutionidae, Rheidae şi Dromaeidae.
TERŢIAR

- apar familiile: Hydrobatidae, Falconidae şi Haematopodidae.


MIOCEN

- apar genurile actuale Anser, Otis, Tringa, Uria, Ardea, Apus.


- s-au dezvoltat exploziv Passeriformele.
- Apare pasărea Osteodontornis cu anvergură 4,5 m.

38
- apar patru ordine noi şi 16 familii actuale: Diomedeidae,
Procellariidae, Sullidae, Podicipedidae, Ciconiidae, Aramidae,
Charadriidae, Recurvirostridae, Burhinidae, Meleagridae,

OLIGOCEN
Columbidae, Psittacidae, Alcedinidae, Caprimulgidae, Sylviidae şi
Ploceidae.
- apar primii reprezentanţi ai unor genuri actuale: Sulla, Pelecanus,
Puffinus, Podiceps, Gavia, Anas, Lanius etc.
- Apar păsările din America de Sud Phororhacos, Brontornis;
Andrewsornis
- apar strămoşii majorităţii grupelor actuale. Dintre familiile actuale
apar speciile din familiile: Spheniscidae, Pelecanidae, Alcidae,
Gaviidae, Ardeidae, Treskiornithidae, Rallidae, Gruidae,
EOCEN

Scolopacidae, Laridae, Tetraonidae, Cucullidae, Bucerotidae,


Laniidae, Apodidae, Accipitridae, Cathartidae, Strigidae, Picidae etc.
- sunt prezente specii cu caractere intermediare între unele grupe
actuale: Romanviellea, prezintă caractere intermediare între Sula şi
Phalacrocorax; Telmabates, prezintă caractere comune flamingilor,
raţelor şi gâştelor.
Tabelul 1 - Momentul apariţiei principalelor grupe taxonomice de păsări în cursul erelor geologice

39
Figura 5 – Schema originii şi evoluţiei păsărilor

40
Sectiunea .3 DIVERSITATEA AVIFAUNEI ACTUALE ŞI
FOSILE A PĂMÂNTULUI

(a) DIVERSITATEA FORMELOR FOSILE

De pe teritoriul Europei, doar din perioada cuaternară au fost descrise 30 de


specii şi 13 subspecii de păsări fosile în pleistocenul inferior, 45 de specii şi 28 de
subspecii din pleistocenul mediu şi 10 specii şi 10 subspecii din pleistocenul superior.
Printre acestea au fost identificaţi şi precursori ai speciilor actuale, iar altele sunt
specii fosile endemice, dispărute în urma schimbărilor climatice şi ecologice, sau
chiar în urma activităţii omului (de exemplu Alca impennis descrisă de Linné ca
specie actuală, dar dispărută definitiv la mijlocul secolului trecut). Speciile cuaternare
din Europa sunt în număr de 600, din care 67 de specii fosile, 33 de subspecii fosile,
411 specii actuale şi peste 100 de genuri cu specia indeterminată. Ele aparţin la 20
de ordine, zeci de familii şi sute de genuri actuale şi fosile (Gál, 1999).

 Ordinul Archaeopterygiformes

41
Figura 6 - Archaeopteryx litographica

Pasărea fosilă Archaeopteryx litographica (Fig. 6) a fost descoperită


în depozitele jurasice din Solenhofer, Bavaria (Kimmeridgian mijlociu) în
perioada 1860-1861. Din punct de vedere anatomic Archaeopteryx
litographica este mai degrabă o repilă decat o pasăre, deoarece caracterele
sale aviene sunt de abia schiţate. Se remarcă următoarele caractere:
alungirea anterioară a craniului pe seama premaxilarului, dimensiunile mărite
ale orbitei şi ale cutiei craniene. Oasele pubiene sunt îndreptate înapoi iar
claviculele sunt contopite pe linia mediană. Prezintă un tarso-metatars
diferenţiat şi un halux opozabil la picioare (Figura 2, 3, 4).
În România, în localitatea Cornetu, din judeţul Bihor a fost găsit un
schelet de Archaeopteryx şi unul de Eurolimnornis într-o lentilă de bauxită
(depozit de bauxită) datând din cretacicul inferior.
Acest fapt demonstrează ca Archaeopteryx nu stă la originea păsărilor
actuale, specia constituind un grup închis din punct de vedere evolutiv, care a
supravieţuit un timp în paralel cu strămoşii păsărilor actuale (Ostrom, J.H.,
1976).
 Ordinul Hesperornithiformes

42
Figura 7 - Hesperonis sp.

Hesperornis sp. (Fig. 7, 9) avea talia şi înfăţişarea unui cufundac, fiind


un bun înotător, dar cu aptitudini de zbor mai reduse, prezentând aripi mici,
coracoidul foarte scurt şi carena sternală absentă. Prezenta dinţi mici şi
ascuţiţi pe maxilare (exceptând premaxilarele). Atingea o talie de aproximativ
80 cm înălţime (Figura 6).

 Ordinul Ichthyornithiformes

43
Figura 8 - Ichthyornis sp.

Ichthyornis sp. (Fig. 8, 9) era un bun zburător, asemănător


pescăruşilor. Oasele sale erau pneumatice, aripile erau bine structurate pentru
zbor, coracoidul şi carena sternală erau bine dezvoltate, coada scurtă,
vertebre sacrale fuzionate, dar în număr mai mic decât la păsările actuale.
Atingea o talie de aproximativ 30 cm înălţime. (Figura 6).

44
Figura 9 – Aspect general al scheletului de Ichthyornis sp (stânga) şi Hesperornis sp. (dreapta) (după
Marsh, din Sahl, 1974)

 Ordinul Diatrymiformes
Diatryma sp. cunoscută din Eocenul Americii de Nord, atingea o
înălţime de peste 3 m. Prezenta aripi reduse, picioare puternice, craniu
neobişnuit de mare, înzestrat cu un cioc foarte puternic (Figura 10). Era o
specie de pasăre carnivoră, alergătoare, cu aripile atrofiate. Trăia în terenuri
deşertice (preerii) şi era consumatorul terţiar dominant al habitatelor eocene,
vânând toate speciile de erbivore, inclusiv elefanţii contemporani şi concurând
cu marile felide carnivore, contemporane lor (Smilodon).
Phororhacos sp. era o pasăre carnivoră de mari dimensiuni (3m),
contemporană cu Diatryma. Trăia în America de Sud, Patagonia, care era în
Eocen – Oligocen o insulă, izolată de America de Nord prin canalul Panama.
Astăzi istmul Panama uneşte cele 2 Americi.

45
Figura 10 – Aspect general al scheletului de Diatryma sp.

 Ordinul Sphenisciformes
Pachidyptes ponderosus, descris din Eocenul târziu al Noii Zeelande,
este un reprezentant similar din punct de vedere structural cu formele actuale
de pinguini, având aripile transformate în înotătoare. Se remarcă o dezvoltare
puternică a extremităţii proximale a humerusului membrului anterior pentru
realizarea unei aripi înotătoare eficiente pentru vâslit.

 Ordinul Procellariformes
Calonectris diomedea (albatros fosil), a fost descris în jurul Mării
Mediterane şi malul european al Oceanului Atlantic. Într-o peşteră din sudul
Ţarii Galilor au fost găsite rămăşiţe de adulţi şi pui datând de aproximativ
100.000 de ani.

 Ordinul Gruiformes
Phorushacus inflatus (cocorul uriaş) atingea o talie de 1,5 m. Specia
a fost descrisă din Oligocenul Americii de Sud, unde a evoluat şi a devenit
prădătorul dominant. A dispărut spre sfârşitul Pliocenului.

46
(b) SPECII DE PĂSĂRI DISPĂRUTE ÎN TIMPURI RECENTE

 Ordinul Sphenisciformes
Alca impennis – pinguinul mare (Figura 11), singura specie de emisfera
nordică inaptă de zbor, a fost o pradă uşoară, pinguinul mare dispărând în secolul
XX, datorită „handicapului său” şi avidităţii omului. A fost răspândit în nordul extrem,
Insulele Britanice, coastele Norvegiei, coastele Labradorului şi Terra Nova, Coastele
Sudice ale Groenlandei.
Vânătoarea masivă de la începutul secolului al XX-lea, pentru carnea sa
comestibilă şi pentru pene şi o erupţie vulcanică submarină care în 1830 a afectat
una din micile insule ale Islandei, folosită ca loc de reproducere, au dus la decimarea
speciei. În primele zile ale lunii iunie 1844, a fost ucis ultimul cuplu de pinguin mare,
iar cuibul distrus. Astăzi în diverse muzee din întreaga lume se mai păstrează
aproximativ o sută de exemplare naturalizate şi 70 de ouă. Tot în perioada anilor
1840, în sudul Groenlandei, în zona costieră s-a semnalat ultimul cârd înotând,
format din circa 17 exemplare.

Figura 11 - Pinguinul mare - Alca impennis, habitus general (http://www.biologie.uni-hamburg.de)

47
 Ordinul Columbiformes
Ectopistes migratorius – porumbelul migrator, în trecut foarte răspândit în
America de Nord, din Golful Hudson, până în Golful Mexic şi de la Munţii Stâncoşi
până la coasta de est. La sfârşitul secolului XIX efectivul s-a micşorat drastic din
cauza vânării intense şi a faptului că specia depunea un singur ou. Ultimul exemplar
a murit la 1 septembrie 1916, în Grădina Zoologică din Cincinnati (Ohio).
Raphus cucullatus – pasărea Dodo, (Figura 12), specie endemică pentru
insulele Mauritius, atingea 23 kg greutate. A fost descoperită în anul 1507, fiind una
din cele trei specii de păsări imense şi incapabile de zbor care au trăit în insulele
Mascarene, în estul Madagascarului. Nefiind capabilă de zbor singurul mijloc de
apărare prin care s-ar fi putut apăra în faţa pisicilor, porcilor şi şobolanilor, şi implicit a
vânării de către om pasărea Dodo a fost exterminată în mai puţin de 200 de ani de la
descoperirea sa. Ultimul exemplar al speciei a fost semnalat în anul 1681.

Figura 12 - pasărea Dodo - Raphus cucullatus – habitus general (www.encyclopedia.mu)

 Ordinul. Aepyornithiformes
Aepyornis sp. – pasărea elefant, sau „struţul gigant” (Figura 13), Specie
endemică pentru insula Madagascar. Reprezentanţii săi atingeau înălţimi de 3 metri
iar ouăle găsite în plajele insulei aveau un volum de 10-12 l şi o circumferinţă de
aproape 1 metru. A dispărut pe la începutul evului mediu, sec. XVII, probabil datorită
vânării sale intense practicate de către om.

48
Figura 13 - Aepyornis sp. –pasărea elefant, comparaţie cu talia unui om (din Rev. National
Geographic)

 Ordinul Dinornithiformes
Dinornis ingens – pasărea Moa (Figura 14), a trăit în insulele Noua
Zeelandă, păsările fiind numite şi „struţii teribili”. Cele mai mari specii ale genului
Dinornis atingeau 4 metri înălţime şi aveau volumul oului de 6-8 litri. Păsările
atingeau o greutate de aproximativ 500 kg. Aceste specii endemice pentru Noua
Zeelandă, au supravieţuit până în timpuri recente, dispariţia lor fiind datorată mai ales
vânării intense realizate de către om. In turbăriile din Noua Zeelandă s-au găsit
exemplare foarte bine conservate, la care s-a putut analiza şi conţinutul stomacal. A
dispărut pe la începutul secolului XVII, pe atunci nefiind dezvoltată în nici o ţară din
lume concepţia salvării speciilor rare, vulnerabile sau ameninţate cu dispariţia.

49
Figura 14 - Dinornis ingens, pasarea Moa (din Rev. National Geographic)

50
Capitolul III. ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A
PĂSĂRILOR

Sectiunea .4 PENAJUL PĂSĂRILOR

Caracterul original primordial al clasei păsărilor este penajul, care constituie


îmbrăcămintea lor. Penele au origine epidermică, fiind alcătuite din celule cornoase
cheratinizate într-un mod specific. Împreună cu depozitele de grăsimi din hipodermă,
penele au rolul de a proteja organismul împotriva frigului (constituind un înveliş
izoterm sau înveliş termic al corpului).

CUM AU APĂRUT PĂSĂRILE?


Scenariul apariţiei păsărilor a fost recent stabilit prin strădaniile echipelor de
paleontologi americani şi chinezi (P. Sereno, 1998) care au descoperit şi faptul că
păsările îşi au originea între dinosaurienii primitivi din Jurasicul inferior, care trăiau la
acea vreme pe o mare insulă complet acoperită de păduri, la fel ca insula Borneo
(Sumatra) de astăzi.
Acea insulă jurasică cuprindea actualele teritorii ale Chinei, Mongoliei, Coreei,
Vietnam şi se numea continentul Mu. Dinosaurii rămaşi aici erau de tip triasic,
primitivi, fiind în general de talie mică. Unii erau arboricoli (specii de raptori), alţii erau
tericoli (carnivori, erbivori). Din marele grup al raptorilor arboricoli se pare că se trag
păsările, chiar din subordinul Ornitischia, a căror centură pelviană este de tipul celei
de la păsări.
Presiunea selectivă şi lupta pentru existenţă sunt mai intense în habitatele
forestiere decât în toate celelalte habitate terestre în prezent şi presupunem că
acelaşi lucru se întâmpla şi în acea perioadă.
Deoarece continentul Mu era complet acoperit cu pădurim singurele terenuri
deschise fiind poieni mici, rezultate din doborâturi de arbori ca rezultat al furtunilor şi
altor fenomene naturale, este lesne de înţeles că întotdeauna distanţa dintre pradă şi
prădător pe acest continent era foarte mică în Jurasic, în pădure vizibilitatea fiind

51
foarte mică iar informaţiile aduse de analizatorul olfactiv, gustativ şi auditiv nu puteau
constitui o şansă reală pentru supravieţuirea dinosaurienilor de talie mică.
Rolul de arbitru sau de factor de selecţie atunci ca şi acum l-a avut mediul.
Selecţia naturală a acţionat prin mediul specific habitatelor forestiere complexe cu o
mare biodiversitate vegetală şi animală.
În aceste condiţii soarta dinosaurienilor mici părea pecetluită – erau în general
permanent în postura de victime cu şanse mici de supravieţuire. Ce s-a întâmplat
atunci?
A apărut marele salt evolutiv. Presiunea selectivă a acţionat în sens centrifug
favorizând indivizii şi speciile agile capabile de căţărat şi sărit din arbore în arbore în
prima etapă (Proavis) iar în cea de-a doua etapă dezvoltarea penajului apărut deja
şa dinozaurii forestieri de pe continentul Mu, mai ales la nivelul membrelor anterioare
care vor deveni aripi (remigele primare autopodale, apoi cele secundare ulnare şi în
fine şi cele humerale cu rol de planare).
Pe continentul Mu ploua foarte des. Unii paleontologi cred că era ca şi în
perioada carboniferă din Era Paleozoică, când ploile erau atât de intense încât ceaţa
permanentă nu perimtea ca să lumineze soarele direct suprafaţa solului. Deci
animalele dominante (dinosaurii tereştrii), după un climat cald şi semiarid din triasic
se confruntau în jurasicul de pe continentul Mu cu ploi permanente şi, probabil,
tremurau de frig pentru că erau mereu uzi. După datele paleontologice recente oferite
de paleontologi chinezi, acestea au fost condiţiile şi, implicit factorii care au dus la
apariţia penei şi a penajului cu rol de izolator termic al corpului şi, e posibil ca aşa să
fi apărut în alt loc şi în alt timp şi la mamifere un alt tip de înveliş protector termic
(blana, probabil tot în jurasic, la mamiferele mezozoice).
Unele specii mici de dinosaurieni saurischieni capabili de căţărat şi sărit şi mai
apoi de zbor activ continuu au generat şi perfecţionat structura anatomică de
dinosaur zburător cu pene, adică cea de pasăre. Dar, în zbor, frecarea cu aerul este
intensă, curenţii de convecţie superficiali de aer tinzând să răcească mereu corpul.
Penajul, apărut iniţial cu rol de protecţie termică contra ploii şi-a câştigat o nouă
funcţie, cu rol de păstrare a căldurii în corp în timpul zborului când curenţii de
convecţie tind să răcească rapid corpul. Mai mult, penajul dezvoltat cheratinizat şi
lucios şi unsuros reduce frecarea cu aerul la fel ca şi fuselajul fin din duraluminiu
lustruit al avioanelor IAR, reduce pierderile de căldură şi, în acest fel pasărea poate

52
zbura mai mult cheltuind multă energie mecanică pentru asigurarea unui zbor activ
ramat.
Pana, ca structură anatomică a evoluat răspunzând acestei multitudini
de necesităţi anatomice şi fiziologice ale păsărilor, ajungându-se la tipuri diferite de
pene, cu funcţii diferite, toate în slujba supravieţuirii sau realizării funcţiei principale a
speciei şi anume cea de autoconservare.

(a) DEZVOLTAREA PENELOR


Încă din stare embrionară corpul puiului se acoperă cu pene simple ce
constituie puful. Acesta apare la început, sub forma unor papile dermice acoperite cu
epidermă. Papilele dermice se alungesc, se îndreaptă cu vârful lor spre partea
posterioară a corpului şi, fiind aşezate în mod regulat, amintesc de solzii reptilelor.
Când o papilă dermică a atins o anumită lungime, baza ei se adânceşte în
piele, formând în jurul ei o teacă epidermală numită folicul. Stratul bazal din epiderma
care acoperă o papilă, prin proliferarea inegală a celulelor sale, formează mai multe
cute aşezate în lungul papilei (Figura 12). Mai târziu, aceste cute se cornifică şi prin
destrămarea tecii cornoase care le acoperă rămân libere, se desprind una de altă şi
vor forma barbele pufului. Aceste barbe sunt unite numai la bază şi ansamblul lor are
aspectul unui penel. Puful embrionar, astfel format, nu persistă mult timp la pasărea
adultă, ci este tranzitoriu şi va fi înlocuit cu pene definitive, care se formează la puiul
tânăr.
Penele se formează în acelaşi fel ca şi puful, dintr-un folicul, care este
continuarea în profunzimea pieii a foliculului din care s-a dezvoltat puful. La pană,
spre deosebire de puf, se formează o axă mai puternică, rahisul, iar barbele se
inseră oblic pe el, formând stindardul penei sau flabellum.
În ceea ce priveşte dezvoltarea, în ontogenia păsărilor s-a constatat că penele
prezintă asemănări cu solzii.

53
Figura 15 – Formarea penelor: A – stadiul iniţial de formare al papilei germinative; B – stadiul formării
mugurelui, papila dermică este formată din pulpă şi vase de sânge, toate temporare. Epiderma stă la
originea dezvoltării penei.

(b) STRUCTURA PENEI


O pană tipică este compusă din două părţi: calamus şi rahis (Figura 15, 16,
17).
Calamusul, (Figura 16) este partea penei care este înfiptă în piele. El are
aspect de tub transparent, conic la capătul bazal şi circular în secţiune transversală.
La capătul bazal calamusul are un orificiunumit ombilicul inferior în care intră pulpa
hrănitoare în cursul creşterii penei. Capătul superior al calamusului este marcat de
ombilicul superior, o deschidere mică situată la nivelul tegumentului (pielii) latura
ventrală. Ombilicul superior este un rest al deschiderii capătului superior al tubului
epidermic ce determină creşterea penei. Dacă analizăm o secţiune în lungul
cortexului calamusului, se observă spre lumenul intern, o serie de creste, ca nişte

54
cupe, care aparent intră una în alta. Aceste formaţiuni sunt numite calotele pulpei
interne şi sunt formate dintr-un acoperiş şi un perete lateral ce aderă la calamus.

Figura 16 – Structura generală a unei pene în creştere, (după Pettingill, 1985)

55
Figura 17 – Dezvoltarea generală a penelor de contur, (după Pettingill, 1985)

Rahisul este partea cea mai lungă a axei penei pe care se prind barbele.
Rahisul porneşte de la ombilicul superior al calamusului până la vârful penei. In
secţiune transversală, rahisul apare pătrat: la exterior are cortexul subţire şi
transparent şi în interior măduva, conţinând ţesut medular tare şi opac. Suprafaţa
ventrală a rahisului prezintă un şanţ longitudinal mărginit de două creste. Rahisul,
presat lateral este flexibil şi elastic, iar dorso-ventral el este destul de rigid. In interior
rahisul prezintă un perete (septum) medular între partea dorsală şi cea ventrală.
Acest septum precum şi scobitura longitudinală de pe partea ventrală conferă penei
de zbor flexibilitatea şi tăria de a acţiona ca o foaie elastică şi uşoară. Acest septum
nu este prezent la penele de contur ale corpului.

56
Lamele se găsesc situate pe laturile rahisului, ca două foiţe flexibile. Lama
externă este alcătuită dintr-o serie de ramuri înguste, aşezate paralel, oblic, cu un
capăt pe rahis şi cu celălalt capăt liber, înclinat către partea distală a penei. Partea
proximală a fiecărei pene este mai degrabă pufoasă.

Figura 18 – Pană de zbor de Columba livia – porumbelul de stâncă, şi secţiune longitudinală prin axul
penei, (după Pettingill, 1985)

Barbele, sunt ramurile care compun cele două lame. Fiecare barbă are un ax
principal numit ramus, care are o formă aproximativ de virgulă în secţiune
transversală. Faţa dorsală, vârful virgulei este mai mult sau mai puţin rotunjită, două
laturi sunt compresate cu o latură orientată către vârful penei, mai turtite sau chiar
concave, fată de latura opusă, care este întotdeauna convexă; ventral, cele două

57
laturi se întâlnesc pentru a forma o creastă. Barbele de pe lama externă sunt mai
scurte şi mai subţiri decât cele de pe lama internă şi pornesc pe rahis sub un unghi
ascuţit.
Hiporahisul este a doua axă a penei numită şi axa secundară care se
ramifică din rahis la nivelul ombilicului superior. Hiporahisul la porumbel lipseşte. La
speciile la care este prezent se află pe faţa ventrală a penei, la locul unde calamusul
se continuă cu rahisul. Hiporahisul este format dintr-un rahis, din barbe şi barbule,
dar cu aspect pufos. La struţii australieni, hiporahisul nu este pufos şi are aceeaşi
mărime ca şi pana. De obicei, hiporahisul este mult mai redus, mai ales la penele
mari ale aripilor şi ale cozii.
Barbulele (Figura 22). Fiecare barbă poartă de o parte şi de alta a sa nişte
ramuri numite barbule. Barbulele proximale, (acelea de pe latura proximală) au o
bază (tulpină) cu marginea dorsală curbată ca o bordură. Câteva din elementele
externe ale acestei tulpini poartă ventral nişte dinţişori. Penelul (vârful barbulei)
poartă barbicele mai mici numite cili (Figura 15).
Barbulele distale, cele de pe latura distală a ramusului au o tulpină (bază) la
care marginea dorsală este subţiată dar nu este încovoiată. Dinţii acestora sunt mai
complicaţi decât cei de pe barbulele proximale. Partea lor distinctivă o reprezintă
barbicelele lungi cu vârfurile încârligate, aşezate pe latura ventrală a elementelor
interne ale penelului. Dincolo de aceste cârlige se găsesc cili dorsali şi cili ventrali,
care sunt mai mari şi mai numeroşi decât cei ai penelului barbulelor proximale.
Din punct de vedere funcţional, barbulele distale de pe o barbă se
încrucişează cu una până la patru barbule proximale de pe următoarea barbă
aşezată mai sus; cârligele de pe o barbulă se prind de bordura dorsală a celeilalte
barbule. Alte barbicele menţin un spaţiu între barbule şi susţin cârligele pentru a nu
aluneca afară din bordură. Acest aranjament creează un mecanism flexibil, puternic
ce ţine barbele împreună. Penelul în lungul, sau are nişte noduri şi în ansamblu are
aspectul unui baston de bambus. (Figura 19).

58
Figura 19 – Pana de zbor - calamusul şi capătul proximal al rahisului, vedere oblică, (după Pettingill,
1985)

Figura 20 – Două barbe alăturate şi angrenarea barbulelor proximale şi distale, (după Pettingill, 1985)

59
Figura 21 – Vedere mărită a unui nod şi o barbulă întreagă, (după Pettingill, 1985)

Figura 22 - Schemă care ilustrează relaţia dintre barbulele proximale şi distale (după Sick): 1 – barbe;
2 – lamela bazală a unei barbe distale; 3 – barbule proximale; 4 – pennula barbulelor lise; 5 – dinte
ventral; 6 – hamuli.

60
(c) PRINCIPALELE TIPURI DE PENE
Penele de contur (pennae) alcătuiesc penajul propriu-zis al păsărilor, fiind
variate atât ca formă cât şi ca dimensiuni, deşi toate provin dintr-o modificare a penei
propriu-zise. Ele se împart în pene tari: remige (penele mari ale aripii), rectrice
(penele codale) şi tectrice, penele mici sau moi, ce alcătuiesc penele corpului ca şi
cele ornamentale.
Remigele (Figura 23), denumite astfel datorită funcţiei lor analoge ramelor de
vâslit, sunt pene de înaltă specializare, servind zborului. Rahisul lor prezintă în
general o adâncitură în formă de jgheab de-a lungul părţii ventrale, iar lamele externe
sunt de regulă mai înguste decât cele interne. Barbele lamei externe se inseră
deseori de-a lungul rahisului sub un unghi mai ascuţit decât cele ale lamei interne.
Ca şi la celelalte pene de contur, baza remigelor este pufoasă.
Rectricele servesc drept cârmă în timpul zborului cât şi la menţinerea
echilibrului în mers.
Tectricele (fulgii) sunt penele care formează îmbrăcămintea corpului. Baza
tuturor tectricelor este pufoasă, având barbele şi barbulele libere, lamele pufoase
putând trece insensibil la lame cu barbe si barbule, dar în genere separaţia se face
distinct. Barbicelele sunt foarte reduse sau chiar lipsesc. Tectricele sunt singurele
pene care posedă deseori hiporahis. Acesta este un vexil secundar al penei care se
desface de la nivelul ombilicului superior al calamusului şi are forme variate. De
regulă, este în întregime pufos, cu toate că are rahis, barbe, barbule, ca şi rahisul
principal . Cea mai comună formă prezintă un ax scurt cu barbe divergente şi lungi.
La Tetrao şi Lyrurus, hiporahisul atinge un grad înalt de dezvoltare, axul măsurând
deseori trei sferturi din lungimea tectricei. La speciile din ordinul Passeriformes, din
contră, el este foarte scurt, având doar câteva barbe rudimentare în apropierea bazei
rahisului, urmate de 4—8 barbe libere foarte lungi, care sunt în întregime separate
unele de altele.
Tectricele sau penele de acoperire ale corpului contribuie la menţinerea
homotermiei corpului cu cheltuieli energetice minime şi acestea se pot modifica
uneori în pene ornamentale, foarte variate ca formă şi colorit. La unele specii sunt fie
simple moţuri crescute pe cap, (Galerida), fie învelitori alare în lanţetă (Anatinae),
sau alungiri ale rahisului (Casmetornis), sau sunt pene fără barbule asemănătoare
unui puf, formînd gulere (Gyps fulvus – vulturul pleşuv sur), sau fără barbe, uneori pe

61
o mare lungime a rahisului (Cicinnurus), fie prin separarea lamelor, pene ce cresc pe
cap şi piept (Fam. Ardeidae), se găsesc plasate sub aripi (speciile din Fam.
Paradiseidae etc), pe umeri, crosele (Kgreita etc), supracaudale (I) (M emir a, Pavo
ele).
Unele păsări posedă pene adaptate la funcţii speciale, care au aparenţa
perilor rigizi, numite pene setiforme şi vibrise. Penele setiforme sînt pene rigide, cu
barbe tari, foarte scurte, netede si rare, cu barbule rudimentare, ce cresc la baza
ciocului, acoperind de regulă nările (Fam. Corvidae). Vibrisele au rahisul fără barbe,
în formă de fire lungi (ca perii) ce cresc fie la păsările insectivore de ambele părţi ale
comisurii ciocului, ca să reţină prada (unele specii de Passeriformes, Ord.
Strigiformes, Ord. Caprimulgiforme etc), fie sub cioc ca un smoc (Gypaetus barbatus
- zăganul), fie pe labe (Aegolius), fie ca gene foarte mici sau lungi (unele păsări
răpitoare de zi din Fam. Accipitridae etc), fie ca vibrise divergente (genurile Buteo,
Accipiter etc), acesta din urmă fiind acoperit încă la bază de vibrise divergente.
Puful apare pe corpul puiului încă în stare embrionară, sub formă, de papile
dermice acoperite de epidermă, care se alungesc şi se îndreaptă cu vârful spre
partea posterioară a corpului. Acestea sunt dispuse regulat, ca nişte solzi, amintind
de solzii reptilelor, din care de fapt păsările derivă din punct de vedere filogenetic.
Baza papilei, când aceasta atinge o anumită lungime, se adânceşte în piele,
formând în jurul ei o teacă de epidermă (folicul). Prin proliferarea inegală a celulelor
stratului bazal din epiderma care o acoperă se formează mai multe cute aşezate în
lungul papilei, care mai târziu se cornifică şi prin destrămarea păturii (tecii) cornoase
care le acoperă, rămân libere şi se desprind una de alta, formând barbele pufului.
Puful, sau penele de încălzire (plumae), este alcătuit din pene pufoase şi puful
propriu-zis, având rolul unui strat termoizolator.
Puii păsărilor, înainte de a îmbrăca penajul definitiv, sunt acoperiţi de puf.
Acesta este cu atât mai dezvoltat cu cît puiul are nevoie să fie mai mult ocrotit. Astfel,
păsările răpitoare ca şi păsările nidifuge (galinacee, palmipede etc), care-şi
construiesc cuiburi rudimentare, au puii acoperiţi de un strat de puf mai gros şi mai
călduros decât păsările nidicole (Ord. Passeriformes etc), ale căror cuiburi sînt în
general bine clădite, cu un culcuş de muşchi, lână, păr sau pene, puii lor fiind
aproape golaşi.
Puful este alcătuit din pene mici denumite penule, care cresc fie în pterii sau
apterii, fie în ambele, în acelaşi timp. Rahisul acestor pene este scurt şi niciodată

62
bine dezvoltat. Barbele sînt foarte lungi şi fine, ieşind deseori toate dintr-o bază
comună, în loc să crească de-a lungul rahisului. Unele dintre aceste rahisuri sunt
deseori despărţite la bază în ramuri foarte lungi, ale căror barbule sînt compuse dintr-
un ax fără apendice sau numai cu mici vârfuri laterale numite barbe pufoase.
Puful embrionar (neoptil) este alcătuit din tufe de barbe fără rahis care cresc
pe aceeaşi papilă şi formează penajul pufos ce acoperă corpul puilor.
La unele grupe de păsări (Ord. Strigiformes – păsări răpitoare de noapte,
Gruidae – cocorii, etc.) se observă un al doilea penaj (mezoptil), care este compus
din barbe fără rahis ce urmează primelor barbe, care sînt mai complicate şi mai puţin
primitive decât acesta. La păsările adulte, neoptilul este înlocuit prin teleoptil, care
este întotdeauna acoperit de penele de contur.
Puful neoptil nu cade prin năpârlire, ca să poată să fie înlocuit prin cel teleoptil,
ci pe măsura dezvoltării puiului primul puf este înlocuit în creştere prin următorul
(Falco, Buteo). Aceste două stadii sînt distincte şi limita dintre ele este în genere
reprezentată prin apariţia unui rahis neoptilian.
Unele păsări posedă pe anumite regiuni (Figurile 24, 25) bine determinate ale
corpului tufe de puf fără rahis, ale căror barbe par a creşte continuu, aşa cum creşte
părul mamiferelor, pe măsură ce extremitatea liberă se uzează.
Aceste tufe sînt abundent acoperite de un praf unsuros, provenit din
fărâmiţarea penelor, care este compus din cheratină impermeabilă la apă şi
formează plăci de puf pudrant (Circus, Elanus etc). La aceste păsări, plăcile sunt
amestecate cu celelalte pene din penaj, în timp ce la Ardeidae şi Gruidae sunt mai
dezvoltate şi bine delimitate, astfel că se găsesc două şi chiar trei plăci pectorale şi
două coxale. Prin creşterea lor continuă, barbele pufului aduc neîncetat noi elemente
grase, care amestecate cu produsul provenit din fărâmiţarea barbelor formează
peliculele ceroase atât de abundente în regiunile pufului pudrant. Funcţia acestui puf
pudrant este comparabilă cu cea a glandei uropigiene, înlocuind-o la păsările la care
aceasta lipseşte.
Filopenele sau filoplumele sunt pene degenerate, filiforme, minuscule, în
formă de peri, ce nu trebuie însă confundate cu vibrisele. Ele se nasc la baza penelor
de contur şi sînt formate dintr-un ax firav, nediferenţiat în calamus şi rahis, care nu
poartă decât câteva barbute aşezate la vârful lor ascuţit sau, uneori acestea lipsesc.
De regulă, abia se văd cu ochiul liber, în afară de cele ce se găsesc la Phalacrocorax
(cormoran).

63
Pteriloza
Penajul, deşi acoperă de obicei întreg corpul păsării, nu creşte uniform pe
toată suprafaţa lui, decât la struţi, casuari, pinguini etc. Foliculii peniferi sunt
repartizaţi într-o anumită ordine, formând benzi numite pterii, despărţite între ele de
benzi pe care nu cresc pene, denumite apterii. Răspândirea pteriilor şi apteriilor
diferă în funcţie de specie. Cu toate că dispoziţia lor este foarte variată, anumite
benzi au poziţii constante:

a. Banda spinală se întinde de la cap la vertebrele coccigiene, unindu-


se uneori pe laturile gâtului cu banda ventrală. în unele cazuri există însă o
apterie dorsală,
b. Benzile ventrale sînt în număr de două.
c. Banda humerală este situată de-a curmezişul humerusului.
d. Banda femurală este situată de-a curmezişul piciorului.

Placa incubatoare. În timpul cuibăritului, la păsările care iau parte la incubaţie


apar în regiunile abdominală şi pectorală nişte porţiuni golaşe, perechi sau
neperechi, provenite dintr-o modificare specială a tegumentului. Derma se
vascularizează puternic, se inflamează şi local temperatura corpului este mai ridicată.

64
Figura 23 – Comparaţie între aripa la porumbel şi aripa la lăstun

Coloritul penajului. Pielea păsărilor este uneori viu colorată, cum este cazul
porţiunilor golaşe de pe capul sau gâtul unor specii (Casuarius etc), pielea cu lobii şi
diverticulii mai mult sau mai puţin cărnoşi purtaţi de masculi în perioada de
reproducere (Gallus - găină, Meleagris - curcan etc), podoteca păsărilor răpitoare
(Falco - şoim) sau a unor specii de Anser (gâscă), Anas (raţă), Charadriiformes
(Totanus, Larus etc.) sau ramfoteca unor specii din familiile Anatiidae (raţe, gâşte) şi
Psittacidae (papagali).
Coloritul penajului serveşte nu numai la diferenţierea speciilor, a sexelor
(dimorfism sexual), a vârstelor, dar si la folosirea mediului adecvat coloritului lor
(homocromie). Coloritul penajului poate fi împărţit, conform fenomenelor cărora îşi
datorează existenţa, în următoarele categorii.

A. Culori datorate pigmenţilor, denumite şi culori obiective. Culorile galben-limoniu,


roşcate, brune, albastre şi negre se datorează depunerii în pană a pigmenţilor din
următoarele grupe :
a. Pigmenţii carotenoizi colorează penele în galben, galben viu (♂ de
Oriolus), portocaliu, roşu cu toate nuanţele de roşu deschis, roşu pur, roşu
închis (Nectarina famosa) şi până la castaniu închis. Aceşti pigmenţi se
prezintă sub formă difuză sau de granule şi se crede că ar prezenta o fază
premergătoare pigmenţilor negri.
b. Pigmenţii porfirinici colorează penele în roz, dar culoarea roz
dispare repede atunci când pasărea este expusă după moarte la lumină
(Larus genei, Sturnus roseus).
c. Pigmenţii melanici colorează penele în toată gama de nuanţe de la

65
cenuşiu-fumuriu, ardezie la castaniu-roşcat, castaniu-negru şi negru. Culoarea
neagră pură a penei are întotdeauna un reflex strălucitor, iar când această
culoare are luciu metalic de bronz, aceasta denotă impuritatea pigmentului de
eumelanină. Culoarea verde rezultă din amestecul pigmenţilor galbeni
(carotenoizi) cu cei melanici, sau cu culori structurale.

B. Culorile complexe şi Culorile de interferenţă, sau culorile subiective ale penelor,


sunt produse prin combinaţia pigmenţilor şi a culorilor fizico-structurale. Ele se
datorează deseori jocurilor de lumină, refracţiei ei pe asperităţile suprafeţelor şi, mai
ales, fenomenelor de interferenţă.

Culoarea albă a penelor se datorează absenţei pigmenţilor, barbele penelor


fiind atunci translucide sau semitransparente. Totuşi, albul penelor se poate datora şi
altor cauze, cum sunt, de exemplu, mici bule de aer diseminate în pană (Lagopus)
sau se datorează unghiului sau direcţiei luminii care traversează keratina, care este o
substanţă incoloră. Multe pene galbene, ca cele de pe capul păsării paradisului
(Paradisea apoda) îşi datorează coloraţia refracţiei luminii în şanţurile longitudinale
ale barbelor. Culoarea albastră a penelor se datorează în special interferenţei
culorilor (culoare de interferenţă). Astfel, albastrul aprins al penajului de Coracias
affinis (dumbrăveancă) se datorează unei culori de interferenţă violacee produsă în
celulele hexagonale ale ramurilor, care sînt acoperite de pelicule albicioase (Boubier,
1925).
Coloritul penajului se poate modifica fără ca năpârlirea să aibă loc, prin
decolorarea penelor sau prin uzura marginilor lor. Totodată culoarea penelor poate
varia după anotimp, vârstă şi sex, dar de asemenea coloritul poate fi datorat şi
schimbării de hrană, aceasta fiind mai ales la păsările ţinute în captivitate.
La păsări, ca şi la alte animale, se pot produce modificări anormale, numai
parţiale, sau chiar totale în coloritul penajului. Acestea sînt cazurile de albinism
(decolorarea penelor spre alb, sau devenirea lor complet albe), flavism (colorarea
penelor în galben), izabelism (închiderea culorii penajului spre cafeniu deschis),
eritrism (colorarea penajului spre roşcat) şi melanism (întunecarea culorii penelor).

Grăsimea penajului. Mult timp s-a crezut că penajul este impermeabilizat de


către păsări, ele ungîndu-l cu ajutorul grăsimii secretate de glanda uropigiană (glanda

66
cozii), secreţie pe care o întind cu ciocul atunci când îşi netezesc penele. S-a
constatat însă că, chiar la păsările la care această glandă este redusă (Fam.
Ardeidae) sau lipseşte (Caprimulgus - caprimulg) penajul este totuşi impermeabil.
Aceasta se datorează faptului că barbele penelor conţin o cantitate apreciabilă de
materie prăfoasă albă cu aspect gras (peliculele ceroase întâlnite la plăcile cu puf
pudrant), care se datorează unei degenerescente unsuroase a pulpei centrale.
Culoarea plăcilor de puf variază de la alb la galben sau albăstrui şi este de regulă
influenţată de coloritul penajului.

Sectiunea .5 SISTEMUL OSOS

Ca o consecinţă a adaptării lor la zbor, păsările au suferit modificări esenţiale,


în special la scheletul membrelor şi al centurilor (Figura 26), ceea ce se manifestă
printr-o greutate specifică mică, soliditate şi rezistenţă mare la impact (decloare -
aterizare). Greutatea scheletului reprezintă numai 7-8 % din greutatea corpului, fapt
care este datorat în special faptului că majoritatea oaselor, cu excepţia omoplaţilor şi
a falangelor, sunt pneumatice (cu excepţia familiei Gaviidae - fundacii), peretele lor
având numeroase goluri de aer.
Cavităţile centrale ale oaselor lungi ale păsărilor sunt lipsite de măduvă şi
comunică cu plămânii şi cu sacii aerieni. Pereţii oaselor sunt foarte subţiri, soliditatea
scheletului fiind asigurată de faptul că majoritatea oaselor concresc încă din primele
stadii de viaţă.

67
Figura 24 - Regiunile corporale la cocoş (cu penaj) (după V. Gheţie, 1976): A - creasta; a - ciocul; b -
fruntea; c - creştetul; d - ceafa; e - ochiul; f - urechea; g - faţa; h - bărbiţa; j - gâtul; k - spinarea; l -
pieptul; m - abdomenul; p - aripa; u - gamba; v - articulaţia tibio-metatarsiană; w - tarso-metatarsul; y -
pintenul; z - degetele; 1 - lanţete; 2 - remige secundare; 3 - remige; 4 - rectrice; 5 - rectrice (secerile
mari şi mici)

68
Figura 25 - Regiunile corporale la cocoş (fără penaj) (după V. Gheţie, 1976): a - ciocul; b - fruntea; c -
creştetul; d - ceafa; e - ochiul; f - urechea; g - faţa; h - bărbiţa; i - gâtlejul; j - gâtul; k - spinarea; k` -
crupionul; l - pieptul; m - abdomenul; n - anusul; o - braţul; p - antebraţul; r - vârful aripii; s - coapsa; t -
genunchiul; u - gamba; v - articulaţia tibio-metatarsiană; w - tarso-metatarsul; y - pintenul; z - degetele

(a) SCHELETUL CAPULUI

Scheletul capului păsărilor (Figurile 29, 30, 31) este format din craniu neural şi
craniu visceral.

69
Craniul neural al păsărilor sau neurocraniul se aseamănă, ca schemă
generală cu cel al reptilelor din care provin, având un singur os în urechea mijlocie,
pătratul articulat semimobil cu craniul neural şi cu mandibula, dar totuşi neurocraniul
păsărilor se deosebeşte de cel al reptilelor prin forma sa globulară, dimensiunile mai
mari, sudarea timpurie a oaselor între ele, dimensiunea relativ mare a orbitelor,
dispariţia arcului postorbital, prezintă o singură fosă temporală mare, prezintă
aşezarea orificiului occipoital şi a condilului într-un plan înclinat spre faţa ventrală.
Regiunea occipitală este formată din 4 oase: supraoccipitalul, bazioccipitalul
şi două exoccipitale (occipitale laterale), sudate între ele şi cu oasele vecine,
delimitând astfel orificiul occipital. Singurul condil occipital este format de bazi- şi
exoccipitale, mai rar numai de bazioccipital.

Figura 26 – Scheletul corpului la Columba livia – porumbelul domestic (după Sewall, 1985)

70
Regiunea auriculară, este formată din prootic, epiotic şi opistotic care sunt
sudate între ele şi formează capsula auditivă, mărginind împreună fereastra ovală.
Distal de oasele otice se află scvamozalul, aceasta delimitând între el şi fereastra
ovală urechea mijlocie.
Baza craniului este alcătuită din bazisfenoid, os median care are două oase
ca două aripi laterale: alisfenoidele. În faţa bazisfenoidului uneori există două oase
presfenoide, iar pe laturile lor sunt aşezate orbitosfenoidele, oase care pot însă să
lipsească. La baza regiunii nazale se găsesc vomerele, oase poroase, perforate,
între care sub forma unei lame verticale se află mezetmoidul, cu două prelungiri
laterale, ectetmoidele laterale (prefrontale), care pot lipsi la unele specii.
Mezetmoidul, pătrunde până între nazale, şi formează împreună cu ali- şi
orbitosfenoidele, septul interorbital, care, împreună cu frontalele şi lacrimalele,
vomerul şi palatinele, delimitează orbitele. Fosele nazale sunt delimitate de către
oasele nazale, lacrimale, vomere, etmoide şi palatine. Cele două nări pot fi sau nu
separate printr-un sept internazal, format din mezetmoid şi vomer. La baza craniului
multor păsări, bazisfenoidul este acoperit de parasfenoid, os de membrană, care la
păsări poartă denumirea de bazitemporal.
Bolta craniului este formată din nazale, frontale şi parietale, oase care sunt
sudate într-o piesă unică, scobită în regiunea orbitelor şi având pe laturile sale,
înaintea orbitelor, câte o apofiză care reprezintă prefrontalul şi care se numeşte osul
lacrimal.

Craniul visceral.
Maxila se compune în fiecare jumătate a sa din premaxilar, maxilar, jugal şi
pătratojugal, ultimele oase articulându-se cu pătratul. In felul acesta se formează
arcul temporal inferior sau arcada zigomatică, care delimitează orbita de fosa
temporală. La interiorul acesteia, pe bolta palatină, există un al doilea arc osos
pereche, format din palatine, pterigoide şi pătrate. Bolta palatină osoasă nu este o
placă continuă, ci ea are ferestre mari, iar raporturile dintre oasele care o compun
variază de la un grup de păsări la altul şi au un caracter sistematic.
Mandibula, la păsările tinere este formată din dentar, angular, supraangular,
splenial, complemetar şi articular şi, ca şi maxila, este acoperită de o ramfotecă
cornoasă. La păsările adulte, toate aceste oase se sudează într-un singur os.

71
După poziţia anumitor oase craniile se pot împărţi în mai multe categorii, după
cum urmează (Figura 27):
 după poziţia oaselor maxilare şi a vomerului, craniile se împart în patru
categorii:
o craniu schizognat, la care prelungirile posterioare ale celor două
oase maxilare nu se unesc nici între ele nici cu vomerul. Acesta din
urmă este bine dezvoltat şi ascuţit la vârf (speciile din ordinele
Galiformes – găini, fazani, Columbiformes - porumbei,
Trochiliformes – păsări colibri, etc.).
o craniu egitognat, deosebit de craniul schizognat prin faptul că
vomerul are vârful obtuz.
o craniu desmognat, la care prelungirile posterioare ale celor două
oase maxilare concresc complet între ele, formând o placă osoasă
continuă. Vomerul este slab dezvoltat şi uneori lipseşte (speciile din
ordinele Anseriformes – gâşte, raţe, Psittaciformes - papagali,
Accipitriformes – păsări răpitoare de zi).
o craniu dromeognat, la care prelungirile posterioare ale celor două
oase maxilare concresc cu vomerul, care este puternic dezvoltat şi
ascuţit la vârf (păsările din ordinele Ratites - struţi şi Tinamiformes).

 După poziţia oaselor nazale şi a celor premaxilare se deosebesc două


categorii de cranii:

o craniu schizorinal, la care oasele premaxilare sunt unite şi nu se


prelungesc dincolo de capetele posterioare ale oaselor nazale,
rămânând astfel şi ele unite. Capătul proximal al nării este ascuţit
(speciile din familiile Laridae, Alcidae, Columbidae).
o craniu holorinal, la care oasele premaxilare unite se prelungesc
dincolo de capetele posterioare ale oaselor nazale, rămânând astfel
despărţite. Capătul proximal al nării este de obicei rotunjit, dar poate
fi şi ascuţit (Furnariidae).

72
Aparatul hioidian (Figura 28) sau osul hioid este format din jumătatea
ventrală a arcului hioidian şi din primul arc branhial (jumătatea dorsală,
hiomandibularul, intrând în urechea mijlocie, a format columela), care după ce s-a
osificat, serveşte ca schelet al limbii şi laringelui.

Figura 27 – Forme diferite de cranii, A, schizognat; B, egitognat; C, dromeognat (după Boubier, 1925,
din Cătuneanu şi col., 1978)

Figura 28 – Aparatul hioidian la Columba livia – porumbelul domestic.

73
Figura 29 - Scheletul capului la curcan (vedere laterală şi vedere dorsală) (după V. Gheţie, 1976) - A –
Mandibula; B – Dentale; C – Supraangulare; D – Articulare; E – Angulare; E’ – Processus angularis
posterior. a – Os supraoccipitalle; a’ – Os exoccipitale; b – Os parietale; c – Os temporale, pars
squamosa; c’ – Processus zygomaticus; c’’ – Porus acusticus externus; d – Os quadratum; d’ –
Processus oticus; d’’ – Processus orbitalis; e – Processus orbitalis aboralis; f – Frontalis; g – Os
quadratojugale; h – Os jugale; i – Processus nasalis maxillae; i’ – Processus zygomaticus maxillae; j –
Os incisivum s. premaxilla; j’ – Processus frontalis ossis incisivi; j’’ – Processus maxillaris; k –
Foramen n. optici; l – Os lacrimale; l’ – Processus orbitalis oralis; m – Os palatinum; n – Os nasale; n’
– Processus intermaxillaris; n’’ – Processus maxillaris ossis nasalis; o – Nares; r – Os pterygoideum; v
– Vomer; w – Os ethmoidale; x – Septum interorbitale; x’ – Foramen n. olfactorii
a – Os supraoccipitale; a’ - Os exoccipitale; b - Os parietale; b’ – Fontanella; c – Os temporale, pars
squamosa; d – Os quadratum; e – Processus orbitalis aboralis; f – Os frontale; g – Os quadratojugale;
h – Os jugale; i – Processus nasalis maxillae; i’ – Processus zygomaticus maxillae; j – Os incisivum s.
premaxilla; j’ – Processus frontalis; j’’ – Processus maxillaris; l – Os lacrimale; m – Os palatinum; n –
Os nasale; o – Nares

74
Figura 30 - Scheletul capului la curcan (vedere laterală şi vedere ventrală) (după V. Gheţie, 1976): a' -
Os exocclpitale; a" - Condylus occlpitalis; a'" - Fossa subcondylica; a"" - Foramen occlpitale magnum;
d - Os quadratum; d' – Processus olicum quadrati; d" - Processus orbitalis quadrati; g - Os
quadratoJugale; h - os Jugale; 1- Processus nasalis maxi11ae; i' - Processus zygomaticus maxi11ae;
i" - Processus pallatinus maxi11ae; j - Os incisivum; j' – Processus frontalis; j" - Processus maxil1ans;
j'" - Processus palatinus; 1- Os lacrimale; r - Processus orbitalis oralis; m - Os palatinum; n - Os
nasale; o - Nares; p - Presphenoid; r - Os pterygoideum; s - Foramen tubae auditivae; t -
Bazisphenoid; f - Alisphenoid; u - Foramen caroticum et Jugulare; v – Vomer.

75
Figura 31 - Articulaţiile oaselor capului şi ale coloanei cervicale la găină (după V. Gheţie, 1976): A –
Membrana orbitalis;a – Ligamentum articulo – oticum; b – Articulatio quadratomandibularis; c –
Articulatio squamosoquadratica; e – Ligmanetum squamosomandibulare; i – Ligamentum
zygomatolacrimale; n – Articulatio quadratozygomatica; o – Membrana allantoccipitalis; p – Membrana
allantoaxialis; r – Ligamentum interspinale; s, t – Capsula articularis.

(b) COLOANA VERTEBRALĂ ŞI CUŞCA TORACICĂ.

Coloana vertebrală a păsărilor actuale este alcătuită din vertebre de forme


diferite, şi este diferenţiată în cinci regiuni. Această diferenţiere este legată de
adaptarea la zbor a păsărilor şi de sprijinirea corpului numai pe membrele
posterioare.
Regiunea cervicală, este alcătuită din 11-25 de vertebre heterocelice, (care au
suprafaţa de articulaţie în formă de şa), şi care dau gâtului şi copului o mobilitate
foarte mare (Figura 33). De exemplu, în cazul răpitoarelor de noapte, (Ord.
Strigiformes), capul poate fi rotit cu 270º în stânga sau în dreapta. Corpul acestor
vertebre heterocelice este scobit anterior lateral, iar posterior este scobit de sus în
jos. Ele poartă pe laturi apofize stiloide şi apofize transverse cu procese costale
rudimentare. Primele două vertebre cervicale au o conformaţie specifică: atlasul,
inelar, înconjoară apofiza odontoidă a axisului, în jurul căreia se poate roti împreună
cu capul pe care îl susţine. Ultimele două vertebre cervicale poartă coaste libere şi
incomplet dezvoltate, care însă nu ajung pînâ la stern. Numărul vertebrelor cervicale

76
variază mult la diferitele ordine de păsări, astfel încât la speciile de pinguini (Fam.
Spheniscidae) sunt 11 vertebre cervicale, la speciile din Ord. Galliformes între 14 şi
18 vertebre, la Struthionidae - struţi între 18 şi 20, şi la genul Cygnus – lebede, între
23 şi 25.
Regiunea dorsală a coloanei vertebrale, cu un număr variabil de 3-10
vertebre, constă din 1-2 vertebre libere, articulate cu ultima vertebră cervicală şi din
vertebre dorsale sudate între ele, fie prin sudarea între ele a spinelor neurale, fie prin
osificarea discurilor intervertebrale respective. Astfel, această parte a coloanei
vertebrale devine solidă şi rigidă conferind corpului rigiditate în timpul zborului
(Figurile 33, 34). De vertebrele dorsale se articulează coastele.
Coastele sunt articulate de fiecare vertebră, fiind bine dezvoltate numai în
regiunea dorsală (coaste sternale, adevărate). Ele sunt formate din câte două
segmente, unul dorsal sau vertebral, prevăzut cu cap şi tubercul costal şi altul ventral
sau sternal, unite printr-o articulaţie mobilă, care are rol în dilatarea cutiei toracice.
Segmentul sternal, are o prelungire îndreptată posterior, numită apofiză uncinee,
care leagă coastele între ele şi conferă soliditate cuştii toracice. Coastele de pe
ultimele două vertebre cervicale şi ultima vertebră dorsală, nu se articulează la stern
şi se numesc coaste alternale (neadevărate), sau coaste false (Figurile 34, 37).
Sternul (Figurile 35, 36) este foarte bine dezvoltat la păsări şi are o formă
variată în funcţie de capacitatea de zbor a diferitelor grupe de păsări. La păsările
zburătoare are forma unei lame late, este întreagă sau prevăzută cu ferestre, cu
diferite apofize laterale şi cu o creastă mediană, numită carenă, pe care se inseră
muşchii pectorali, muşchii zborului. Pe partea superioară, lateral, sternul are incizuri
costale, la care se articulează coastele, iar în partea cranială, prezintă şanţuri de
articulaţie pentru coracoid. La păsările nezburătoare (genurile Strutio, Rhea, Apteryx,
Casuarius), sternul este plat şi nu are carenă, fapt pentru care aceste păsări se
numesc păsări acarenate sau ratite. (Figurile 34, 37)

77
Figura 32 - Osul sinsacrum la curcan (după V. Gheţie, 1976): A – Facies dorsalis; B – Facies ventralis;
C – Facies lateralis; D – Pars lumbalis; E – Pars sacralis; a – Neurospina; b – Corpus ossis lumbo-
sacrale; c – Paraphophysis; d – Diapophysis; e – Foramen diapophysale; f – Facies synchondrosealis;
g – Processus transversus; h – Processus articularis cranialis; i – Găuri pentru nervii lombosacrali.

78
Figura 33 – Vertebră cervicală de porumbel (Columba livia)

Figura 34 - Scheletul toraco-abdominal la raţă (după V. Gheţie, 1976): a – Crista sterni; a` - Processus
carinae; a`` - Processus xiphoideus; b – Processus episternalis dorsalis; b`` - Processus episternalis
ventralis; c – Sulcus articularis; d – Processus costalis; f – Processus abdominalis; g – Costae
cervicalis; h – Costae vertebralis; h` - Costae sternalis; i – Processus uncinatus; j – Processus
spinalis; j` - Processus transversis; l, m – Os ilium; n – Os pubis; o – Foramen obturatum; p –
Foramen ischiadicum; r – Acetabulum; s – Vertebrae caudales; t – Pygostylus; u – Capitulum costae;
u` - Tuberculum costae; u`` - Collum costae.

79
Figura 35 - Sternul la găină (după V. Gheţie, 1976): a – Crista sterni; a` - Processus carinae; a`` -
Processus xiphoideus; b – Processus episternalis; b` - Foramen episternale; c – Sulcus articularis; d –
Processus costalis; e – Processus thoracicus; f – Processus abdominalis; g – Incisurae costales; h –
Incisura sterni lateralis; i – Incisura sterni medialis; j - Mesosternum

Figura 36 - Sternul la porumbel (după V. Gheţie, 1976): A – Facies lateralis; B – Facies dorsalis; a –
Crista sterni; a` - Processus carinae; a`` - Processus xiphoideus; b – Processus episternalis dorsalis;
b`` - Processus episternalis ventralis; c – Sulcus articularis; d – Processus costalis; e – Processus
thoracicus; f – Processus abdominalis; g – Incisurae costales; h – Incisura sterni lateralis; i – Incisura
sterni medialis; l – Foramen pneumaticum

Vertebrele dorsale, coastele şi sternul formează împreună cuşca toracică, în


care se găsesc organele interne.

80
Regiunea lombară are vertebrele sudate între ele şi împreună cu ultimele
două vertebre dorsale, cele două vertebre sacrale şi o parte din vertebrele codale,
formează osul sacru sau sinsacrum (Figura 32), de care se sudează şi centura
pelviană. Numărul vertebrelor care formează osul sacru la Archaeopteryx este de 4,
iar la păsările actuale variază între 10 şi 23.
Regiunea codală are câteva vertebre libere, iar ultimele 4-6 vertebre, se
sudează între ele formând un os numit pigostil, sau urostil.
Numărul total de vertebre din coloana vertebrală a păsărilor actuale variază de
la 39 la Ord. Passeriformes, până la 63 la genul Cygnus (lebede).

Figura 37 – Scheletul toraco-abdominal la Gallus: 1 – crista sterni; 2 – processus carinae; 3 – sulcus


articularis; 4 – foramen episternalis; 5 – processus episternalis; 6 – processsus costalis; 7 – processus
xiphoideus; 8 – processus abdominalis; 9 – processus thoracicus; 10 – coaste cervicale; 11 – coaste
sternale; 12 – coaste vertebrale; 13 – capitulum costae; 14 – tuberculum costae; 15 – processus
transversus; 16 – processus spinosus; 17 – ilium; 18 – acetabulum; 19 – foramen ischiaticum; 20 –
foramen obturatum; 21 – ischium; 22 – pubis; 23 – vertebre caudale; 24 – pigostil, (după Gheţie, 1976)

81
(c) SCHELETUL CENTURILOR
ŞI AL MEMBRELOR LA PĂSĂRI

Centura scapulară (Figurile 38, 40) a păsărilor este formată din trei perechi
de oase.
Omoplatul are formă de coasă îndreptată înapoi, paralel cu coloana
vertebrală.
Coracoidul este dezvoltat puternic şi este îndreptat ventral, puţin înapoi, este
articulat semimobil şi cu capătul distal ataşat sau fixat la stern, iar cu capătul
proximal unit fix cu omoplatul.
Clavicula (Figura 39) este îndreptată ventral şi înainte. Capetele ventrale ale
celor două clavicule se unesc, formând iadeşul sau furcula, caracteristică păsărilor.
La locul de unire al coracoidului cu omoplatul, se găseşte cavitatea glenoidă, în care
se articulează humerusul, iar în locul unde cele două se unesc cu clavicula, ele
circumscriu un orificiu, foramen triosseum, prin care trece tendonul muşchiului
pectoral mijlociu.

Figura 38 - Centura scapulară la găină (după V. Gheţie, 1976): a – Os coracoides; b – Scapula; c –


Clavicula; d – Hypocleidum; e – Acrocoracoid; f – Foramen triosseum

82
Figura 39 - Clavicula la găină (după V. Gheţie, 1976): A – Facies cranialis; B – Facies lateralis; a –
Hypocleidum; b – Extremitas proximalis

Figura 40 - Unghiurile centurii scapulare la găină (după V. Gheţie, 1976): a – Os coracoides; b –


Scapula; c – Clavicula; d – Foramen iriosseum; e – Angulus sternocoracoideus; f – Angulus
clavicularis; g – Angulus claviculocoracoideus; h – Angulus scapulocoracoideus

83
Scheletul membrului anterior, (Figurile 41, 42) este format din: stilopod -
humerus, zeugopod - radius, cubitus, oase care sunt alungite şi bine dezvoltate; şi
oasele autopodului, care sunt foarte reduse ca număr şi volum, servesc doar la
inserţia penelor; oasele carpiene proximale, reduse doar la două oase mici, radialul şi
cubitalul; oasele carpiene din rândul distal care s-au unit cu cele metacarpiene,
reduse şi ele la numai trei purtând fiecare câte un deget, numindu-se carpo-
metacarp. Degetele I şi III sunt foarte scurte şi au câte o singură falangă, iar degetul
II este mai lung şi are două falange. Părţile componente ale membrului anterior al
păsărilor pot să se mişte doar într-o singură direcţie, cea plană, păsările strângând şi
desfăşurând aripa în timpul zborului. In zbor aripa se mişcă ca un tot unic, ceea ce îi
asigură o rezistenţă mecanică mai mare la multiplele solicitări mecanice la care
aceasta este supusă în timpul zborului.

Figura 41 – Scheletul membrului anterior la păsări

84
Figura 42 - Scheletul autopodului la curcan (după V. Gheţie, 1976)

Centura pelviană se compune din trei oase perechi tipice, oase care pentru
asigurarea poziţiei bipede s-au alungit foarte mult spre centrul corpului şi s-au
contopit cu osul sacru.
Ileonul sau illiumul este alungit în direcţie anterioară şi se sudează cu
minimum 10 şi maximum 23 de vertebre la păsările actuale.
Ischionul sau ischiumul, este îndreptat înapoi şi sudat proximal cu ilionul.
Pubisul este foarte subţire, este îndreptat şi el înapoi, stă mai mult sau mai
puţin liber pe laturile ischionului. Simfiza pubiană lipseşte, astfel încât bazinul este
larg deschis ventral permiţând depunerea ouălor. La unirea oaselor bazinului se
găseşte cavitatea cotiloidă sau acetabulară sau acetabulara în care se articulează
femurul.

85
Figura 43 - Osul coxal la găină (faţa ventrală) (după V. Gheţie, 1976): a – Os ilium; b – Linea arcuata;
b` - Processus transversus lumbalis; c – Os ischii; c`` - Margo caudalis; c`` - Processus ischiadicus; d
– Os pubis; f – Processus pectinealis; h – Foramen obturatum; j – Vertebrae caudales; m – Os
lumbosacrale; n – Parapophysis; o – Foramen interdiapophysale; r – Costae; v – Fovea lumbalis; v` -
Fossa iliaca cranialis; v`` - Fosa iliaca caudalis

86
Figura 44 - Osul coxal de găină (faţa dorsală) (după V. Gheţie, 1976): a – Os ilium, pars
preacetabularis; a` - Os ilium, post preacetabularis; a`` - Crista transversa; c – Os ischii; c`` -
Processus ischiadicus; c``` - Angulus ischiadicus; d – Os pubis; e` - Antitrochanter; f – Processus
pectinealis; i – Fissura puboischiadica; j – Vertebrae caudales; l – Pygostylus; o – Foramen
interdiapophysale mediale; t – Canalis iliolumbalis; u – Crista iliaca

Scheletul membrului posterior, (Figura 45) a suferit şi el modificări specifice,


datorită adaptării la mers, alergat, înot, sărit, căţărat în arbori.
Femurul este îndreptat oblic înainte şi capătul său distal formează punctul de
sprijin al corpului.

87
Tibia este bine dezvoltată, iar peroneul, din cauză că piciorul nu execută
mişcări laterale şi de rotaţie, este redus foarte mult şi este sudat pe o mare întindere
cu tibia. La locul de articulaţie al femurului cu tibia se găseşte rotula.
Modificarea esenţială este cea a autopodului, unde rândul proximal al oaselor
tarsiene s-au sudat la capătul distal al tibiei, pentru care aceasta se mai numeşte şi
tibiotars. Oasele tarsiene distale şi trei oase metatarsiene corespunzătoare degetelor
II, II şi IV sunt contopite într-un singur os numit tarso-metatars, care este scheletul
tarsului. Autopodul cuprinde 2-4 degete: degetul I (halux), alcătuit din două falange,
este îndreptat înapoi, degetul II format din trei falange, degetul III este format din 4
falange şi degetul IV este format din 5 falange. Degetele II, III şi IV sunt îndreptate
înainte.

Figura 45 – Scheletul membrului posterior la păsări

88
Sectiunea .6 SISTEMUL MUSCULAR LA PASARI

Figura 46 - Musculatura superficială la păsări (după V. Gheţie, 1976): 1 – M. masseter; 2 – M.


cutaneus colli lateralis; 3 – M. biventer maxillae; 4 – M. rectus capitis dorsalis; 5 – M. complexus; 6 –
M. trachealomastoideus; 7 – M. intertransversarii cervicis; 8 – M. longus colii dorsalis; 9 – M. biventer
cervicis; 10 – M. rectus capilis lateralis; 11 – Esophagus; 12 – Trachea; 13 – M. longus coliiventralis;
14 – M. supinator brevis; 15 – M. flexor digitii secundii; 16 – M. interosscus ventralis; 17 – M. flexor

89
digiti quartilongus; 18 – M. extensor digiti tertii medialis; 19 – M. pronator brevis; 20 – M. flexor digitalis
superficialis; 21 – M. flexor carpi ulnaris caudalis; 22 – M. biceps brachii; 23 – M. triceps brachii, caput
ventrale; 24 - M. triceps brachii, caput dorsalis; 25 – M. expansor secundarium; 26 – M. latissimus
dorsi; 27 – M. teres major et infraspinatus; 28 – M. cutaneus costohumeralis; 29 – Inglavies; 30 – M.
pectoralis superficialis; 31 – M. obliquus externus abdominis; 32 – M. sartorius; 33 – M. tensor faciae
latae; 34 – M. biceps femoris; 35 – M. semimembranosus; 36 – M. semitendinosus; 37 – M. flexor
perforans et perforatus digitii II; 38 – M. gastrocnemius lateralis; 39 – 45 – M. gastrocnemius
medialis; 40 – M. flexor perforans et perforatus digitii III; 41 – M. tibialis caudalis; 42, 44 – M. peroneus
superficialis; 43 – M. tibialis cranialis; 46 – M. extensor digitalis communis; 47 – M. levator caude; 48 –
M. levator retricum; 49 – M. levator ani; 50 – M. sphincter ani; 51 – Glandula uropygii; 52 – M.
basiretricales; 53 – M. depressor caude; 54 – M. caudalis lateralis; 55 – M. depressor retricum; 56 –
M. cutaneus pectoralis cranialis; 57 – M. cutaneus pectoralis caudalis; 58 – M. retractor ani; 59 – M.
flexor perforatus digiti IV; 60 – M. flexor hallucias longus; 61 – M. flexor digitorum profundus; 62 – M.
tensor patagii longus; 63 – M. caudofemuralis

Figura 47 - Musculatura aripii (după V. Gheţie, 1976): 1 – Membrana patagialis; 2 – Facia brachialis; 3
– Fascia antebrachialis; 4 – Fascia carpea; 5 – Fascia metacarpophalangea; 6 – M. tensor patagii
longus; 7 – M. pataginalis; 8 – M. cutaneus iliacus; 9 – M. cutaneus spinalis dorsalis; 10 – M. biceps
brachii; 11 – M. triceps brachii; 12 – M. expansor secundarium; 13 – M. brachialis; 14 – M. extensor
carpi radialis superficialis; 15 – M. pronator brevis; 16 – M. pronator longus; 17 – M. extensor carpi
radialis profundus; 18 – M. extensor digiti tertii medialis; 19 – M. extensor digiti tertii lateralis; 20 – M.
extensor carpi obliquus; 21 – M. flexor digiti superficialis; 22 – M. extensor digiti tertii profundus; 23 –
M. flexor corpi ulnaris caudalis; 24 – Vinculum elasticum dorsale; 25 – Vinculum elasticum volare

90
Figura 48 - Musculatura aripii la curcan (după V. Gheţie, 1976): 1 – M. pectoralis superficialis; 2 – M.
patagialis; 3 – M. deltoideus; 4 – M. latissimus dorsi; 5 – M. triceps brachii, caput dorsale; 6 – M.
extensor carpi radialis sperficialis; 7 - M. extensor carpi radialis profundus; 8 – 20 – M. extensor digiti
tertii lateralis; 9 – 13 – M. flexor metacarpi longus; 10 – M. anconeus lateralis; 11 – 14 – M. flexor digiti
secundi et digiti tertii; 12 – Brida fasciei metacrpiene; 15 – M. abductor digitii secundi; 16 – M. extensor
digiti secundi; 17 – M. flexor digiti secundi; 18 – M. extensor digiti tertii brevis; 19 – Tendo m.
interossei dorsalis; 21 – Membrana pataginalis

Figura 49 - Musculatura profundă a aripii la curcan (după V. Gheţie, 1976): 1 – M. pataginalis; 2 – M.


deltoideus; 3 – M. scapulohumeralis maximus; 4 – M. triceps brachii, caput dorsale; 5 – M. biceps

91
brachii; 6 – M. extensor carpi radialis superficialis; 7 – M. extensor carpi radialis profundus; 8 – M.
supinator brevis; 9 – M. flexor digiti secundi et digiti tertii; 10 – M. flexor metacarpi longus; 11 – M.
anconeus lateralis; 12 – M. extensor digiti tertii lateralis; 13 – M. flexor metacarpi caudalis; 14 – M.
interosseus dorsalis; 15 – M. abductor digiti quarti proprius; 16 – M. flexor digiti quarti brevis; 17 – M.
flexor digiti quarti longus; 18 – M. extensor digiti tertii brevis; 19 – M. extensor digiti secundi; 20 – M.
flexor digiti secundi; 21 – M. abductor digiti secundi; 22 – M. flexor et abductor metacarpi brevis; 23 –
M. interosseus ventralis; 24 – Membrana pataginalis

Datorită mişcărilor complicate pe care păsările le execută cu ajutorul aripilor în


zbor, musculatura păsărilor (Figura 46) este bine dezvoltată şi diferenţiată faţă de
cea a vertebratelor inferioare. Această dezvoltare a musculaturii nemaiîntâlnită în
seria vertebratelor constă nu numai în volumul mare al musculaturii, ci mai ales în
structura ei fină, rezistenţa mare şi metabolismul specific. Muşchii care asigură
mobilitatea corpului, se găsesc pe trunchi, iar spre capătul liber al membrelor, se
găsesc numai tendoanele lor. Din cauza efortului locomotor sau travaliului mare
desfăşurat de aripi, principala masă musculară este dispusă pe piept, în jurul
centrului de greutate a păsării în zbor, aceasta asigurând în felul acesta o stabilitate
cât mai mare a corpului în timpul executării zborului activ de tip fâlfâit sau vâslit.
Muşchii cutanaţi sunt foarte bine dezvoltaţi, numărul lor fiind mai mare decât
la mamifere. Se prind de tecile penelor, şi au rol în zbârlirea sau netezirea acestora,
dirijând totodată remigele şi rectricele în timpul zborului în poziţia cea mai bună de
zbor pentru a cuprinde ca un evantai o pală cât mai mare de aer cu aripile pe care o
apasă lateral şi în jos sau oblic – posterior.
Muşchii capului se caracterizează prin lipsa muşchilor mimicii, şi prin slaba
dezvoltare a muşchilor maseteri, deoarece păsările nu rod hrana. Sunt dezvoltaţi
muşchii ridicători şi coborâtorii ai mandibulei. Musculatura limbii este slab dezvoltată.
Muşchii gâtului datorită marii mobilităţi a acestuia, sunt foarte bine dezvoltaţi.
Muşchiul lung flexor al gâtului coboară capul, muşchiul lung posterior al gâtului ridică
capul, iar muşchii laterali ai gâtului mişcă capul la dreapta şi la stânga (dintre muşchii
cervicali, muşchiul complex este cel mai important).
Muşchii trunchiului, atât cei de pe spate cât şi cei de pe fată, sunt slab
dezvoltaţi, datorită faptului că aceste regiuni sunt imobile. Este bine dezvoltată
musculatura regiunii codale, aceşti muşchi ridicând şi coborând coada, aceştia fiind
totodată răspunzători şi de răsfirarea rectricelor. Musculatura cutiei toracice,
ridicătorii şi coborâtorii coastelor, sunt bine dezvoltaţi şi joacă un rol important în
respiraţie. Muşchiul diafragm are forma unei lame tendinoase, şi mişcă părţile
ventrale ale plămânilor în sus şi în jos.

92
Muşchii membrului anterior sau ai aripii (Figurile 47, 48, 49, 50) sunt cel
mai bine dezvoltaţi. În actul zborului participă nu mai puţin de 40 de muşchi. Dintre
aceştia, cei mai importanţi sunt: marele pectoral care coboară aripa şi pectoralul
mijlociu care ridică aripa în timpul zborului; aceşti doi muşchi reprezintă cam 20% din
greutatea totală a corpului păsării.
Muşchii ventrali (Figura 53), muşchii flexori fundamentali, au rolul de a ridica
şi coborî aripa pentru a flecta membrul anterior.
Pectoralul este cel mai lung muşchi şi cel mai puternic. Se inseră cu un capăt
de stern, claviculă, şi coracoid, şi cu celălalt capăt se inseră pe humerus. Contracţia
lui determină coborârea aripii. Profund, sub pectoral, există muşchiul coracoidian şi
muşchiul coracobranhial posterior.
Supracoracoidianul, prezintă pe mijlocul său o linie albicioasă uşor încreţită.
Împreună cu pectoralul, joacă principalul rol în ridicarea şi coborârea aripii. Ambii
muşchi reprezintă cca. 35 % din greutatea corpului.
Coracobranhialul posterior, ajută la tragerea humerusului în spate, împreună
cu pectoralul.
Bicepsul brahial, are o inserţie pe suprafaţa anterioară a capului coracoidului
şi cealaltă inserţie este situată pa capul humerusului. Acest muşchi flexează membrul
anterior.
Muşchiul biceps glisant, se observă legătura corpului acestui muşchi cu
bicepsul brahial, de pe care se ridică către tendonul muşchiului patagial tensor lung.
Prezenţa sau absenţa muşchiului biceps glisant la diferite grupe de păsări este folosit
ca un caracter de diagnoză, deci are rol taxonomic important în clasificarea păsărilor.
Muşchiul expansor decundar – corpul acestui muşchi este aşezat în spatele
cotului. Este un muşchi particular alcătuit mai mult din fibre musculare netede decât
striate. Inserţia sa se face pe calamusul câtorva remige secundare. De la capătul
proximal al muşchiului există un tendon scapular subţire care merge în sus în
regiunea axilară. Tendonul scapular este prins de marginea dorso-medială a
scapularului, şi este întărit de un al doilea tendon care se ridică de pe învelişul fasciei
care înconjoară porţiunea distală a corpului muşchiului scapular dorsal. Expansorul
secundar are un tendon de origine scurt pe capătul distal al humerusului. Acest
muşchi trage median şi coboară secundarul proximal.
Tricepsul brahial este un muşchi care se află în lungul feţei posterioare a
humerusului. Are două părţi distincte: scapulotricepsul şi humerotricepsul.

93
Scapulotricepsul se ridică de pe faţa laterală a scapularului, posterior cavităţii
glenoide şi el se inseră pe partea dorsală a bazei ulnei. Are rolul de a întinde aripa
păsărilor.
Alţi muşchi ventrali pe faţa ventrală a antebraţului sunt următorii: extensorul
metacarpo-radial; pronatorul superficial; pronatorul profund; flexorul superficial al
degetelor şi flexorul carpo-ulnar.
Muşchii dorsali (Figura 52), cei mai mulţi dintre ei servesc la întinderea şi
ridicarea aripii.
Muşchiul lat dorsal (latissimus dorsalis) este cel mai superficial muşchi al
spatelui. Are un singur corp şi pleacă de pe apofizele neurale ale ultimei vertebre
cervicale şi a primelor vertebre toracice. Acest muşchi are patru părţi: anterioară,
posterioară, metapatagială, dorso-cutanee.
Tensorul patagial lung şi scurt se ridică de pe apexul ori epicleidiumul
claviculei şi de pe procesul acromian al scapularului. Partea scurtă a tensorului
patagial flectează şi ridică aripa. Se observă legătura tendonului lung la bicepsul
glisant şi traseul tendonului spre inserţia sa la carpiene. Partea lungă a tensorului
patagial împreună cu bicepsul glisant ajută la încordarea aripii.
Deltoidul mare are un capăt anterior mic şi un capăt posterior mare. Tendonul
de inserţie se află pe supracoracoidian. El are rolul de a ridica braţul şi de a-l trage
posterior.
Scapulotricepsul este un capăt mare al tricepsului brahial. Originea sa se află
pe suprafaţa inferolaterală a scapularului şi pe marginea inferioară a buzei
posterioare a cavităţii glenoide.

94
Figura 50 – Muşchii aripii: sus, vedere ventrală a umărului drept şi a aripii drepte; jos, vedere dorsală a
muşchilor umărului drept şi a aripii drepte.

Romboidalul superficial şi romboidalul profund sunt doi muşchi aşezaţi între


apofizele neurale şi marginea mediană a scapularului. Aceşti muşchi au rolul de a
trage scapularul spre coloana vertebrală.
Scapulo-dorsalul este un muşchi care se ridică pe faţa laterală a scapularului.
Corpul muşchiului se termină într-un tendon care se inseră pe capătul proximal al
humerusului. Rolul său este de a trage braţul median şi de a-l roti în aşa fel încât
marginea aripii să fie trasă în jos.
Alţi muşchi dorsali sunt muşchii extensori de pe suprafaţa ventrală a
membrului anterior: metacarpianul extensor radial, digitalul extensor comun;
metacacrpianul extensor lunar şi anconeus.

95
Muşchii membrului posterior şi ai zonei pelviene, (Figura 51) Numai în
membrul posterior muşchii sunt în număr de circa 35. Ei sunt voluminoşi şi puternici,
asigurând mişcările complicate ale piciorului. Femurul este înconjurat de jur-împrejur
de numeroşi muşchi, care se inseră cu baza. pe oasele bazinului, iar cu vârful pe
extremitatea distală a femurului, pe rotulă, pe tibie sau peroneu. Cei de pe faţa
femurului întind tibia şi trag femurul înainte, iar cei posteriori trag femurul înapoi şi
ridică tibia. Un mare interes prezintă muşchiul numit tensor suspensor (m. ambiens),
care există numai la anumite păsări.

Muşchii superficiali

Muşchiul sartorius este cel mai anterior muşchi aşezat pe faţa antero-laterală
a coapsei. Originea sa este pe capătul anterior al ileonului, iar inserţia sa este pe
ligamentul patelar din capătul proximal al tibiotarsului. Muşchiul sartorius are rolul de
a întinde piciorul.
Ileotibialul este cel superficial muşchi de pe faţa laterală a coapsei. Originea
este pe creasta iliacă anterioară şi posterioară a ileonului şi de pe creasta mediană a
sinsacrumului, iar inserţia formează învelişul anterior al tendonului patelar. Muşchiul
ileotibial are rolul de a trage coapsa lateral faţă de axa mediană a corpului şi de a
întinde piciorul.
Ileotrohanterul posterior este ascuns printr-o aponevroză cu originea pe
ileotibial. Acest muşchi roteşte suprafaţa laterală a femurului în faţă şi către exterior.
Gastrocnemianul este un muşchi care se găseşte pe suprafaţa posterior
laterală şi mediană a gambei. Cele trei capete separate: lateral, median şi intern,
contribuie la formarea tendonului lui Achile la scurtă distanţă de articulaţia
intertarsiană. Acest muşchi întinde tarsometatarsul.

Formula musculară. In sistemul de clasificare sunt folosiţi 11 muşchi care


sunt notaţi prin simboluri A, B, C, D, E, F, G, X, Y, Am, şi V. La porumbel ( Columba
livia), formula musculară a piciorului este ABCEFGXYAmV, unde un singur muşchi
D, gluteus median şi mic este nereprezentat. Formula pentru Pandion haliaetus
(vulturul pescar) este ADEBAm, pentru Asio otus – ciuful de pădure, formula
musculară etse ADEG, pentru Chaetura pelagica formula musculară este AE.

96
Ileotrohanterul median „C” este un muşchi care în formula musculară a
piciorului, se identifică plecând de la originea sa de pe marginea ventrală a ileonului,
anterior cavităţii acetabulare, la inserţia sa de pe femur, dorsal de ileotrohanterul
anterior. Are acţiune similară cu ileotrohanterul posterior.

Iliacul „E” în formula musculară, este un muşchi lat, subţire cu o bandă pe


marginea ventrală a ileonului. Corpul turtit al muşchiului trece în afară pentru a se
insera pe suprafaţa mediană a femurului, la 5 mm de capătul proximal al osului. El
acţionează ca muşchi adductor pentru a roti şi a trage coapsa către axa mediană a
corpului.

Figura 51 – Muşchii piciorului la păsări.

97
Figura 52 – Muşchii dorsali superficiali (sus) şi profunzi (jos) la Tyranus sp.: M. deltoideus major
caudalis; DMACR, M. deltoideus major cranialis; DMI, M. deltoideus minor; EDC, M. extensor
digitorum communis; EMR, M. extensor metacarpi radialis; ICR, M. iliotibialis cranialis; LDCA, M.
latissimus dorsi caudalis; LDCR, M. latissimus dorsi cranialis; PPB, M. pectoralis pars propatagialis
brevis; RP, M. rhomboideus profundus; RS, M. rhomboideus superficialis; SHCR, M.
scapulohumeralis cranialis; SP ca, M. serratus profundus, pars caudalis; SP cr, M. serratus profundus,
pars cranialis; SSCA, M. serratus superficialis pars caudalis; SSCR, M. serratus superficialis pars
cranialis; SUP, M. supracoracoideus; TH, M. humerotriceps; TPB, M. tensor propatagialis pars brevis;
TPL, M. tensor propatagialis pars longa; TS, scapulotriceps. (după McKitrick, 1985)

98
Figura 53 - Muşchii ventrali superficiali (sus) şi profunzi (jos) la Tyranus sp BB, M. biceps brachii;
CCA, M. coracobrachialis caudalis; DMI, M. deltoideus minor; P, M. pectoralis; PPB, M. pectoralis
pars propatagialis brevis; PPL, M. pectoralis pars propatagialis longus; SC, M. sternocoracoideus;
SHCA, M. scapulohumeralis caudalis; SP, M. serratus profundus; SUP, M. supracoracoideus; TH, M.
humerotriceps; TPL, M. tensor propatagialis pars longa. (după McKitrick, 1985)

99
Muşchiul semitendinos „X” şi Accesorul semitendinos „Y”. Acest complex
muscular se întinde posterior femurului. Traseul semitendinosului este de la originea
sa de pe treimea posterioară a crestei iliacului, posterior la ligamentul ce separă
muşchiul de accesorul semitendinos. Urmărind mai departe muşchiul se observă
inserţia sa de pe faţa posterolatrerală a capătului distal al femurului. Semitendinosul
împreună cu accesorul semitendinos servesc la flectarea femurului (îl trage
posterior). Accesorul semitendinos este absent la unele specii, iar la alte specii ambii
muşchi lipsesc

Muşchiul piriform. Acest muşchi la porumbel are două părţi separate: partea
ileofemurală „B” şi partea caudofemurală „A”. Partea ileofemurală se ridică de pe faţa
ventrală a crestei iliace posterioare. Corpul muşchiului trece în jos şi înainte spre
partea caudofemurală şi se inseră pe faţa posterolaterală a femurului Partea
caudofemurală porneşte de pe faţa ventrală a pigostilului şi de pe o aponevroză lipită
de acoperişul subcaudal. Corpul muşchiului, cu aspect de fâşie trece în faţă între
muşchiul semimembranos şi muşchiul semitendinos. Muşchiul caudofemural se
termină pe un mic tendon care fuzionează cu tendonul de inserţie al părţii
ileofemurale. Piriformii sunt muşchi care acţionează în flexarea coapsei şi mişcă
coada lateral şi în jos.

Muşchiul ambiens „Am”. Este situat în partea mediană a coapsei, urmărind


muşchiul de la originea unei aponevroze pe pubis şi până la genunchi. Tendonul intră
într-un compartiment al ligamentului patelar pe suprafaţa laterală a genunchiului.
Tendonul muşchiului ambiens descinde adânc (în profunzime) spre tendonul de
inserţie al bicepsului femural şi serveşte în formarea unei părţi a originii a trei din
muşchii flexori ai degetelor 2,3,4 întărind acţiunea lor.
Acest muşchi începe în regiunea bazinului, se întinde de-a lungul femurului,
cuprinde apoi sub formă de tendon genunchiul şi se uneşte cu muşchiul flexor al
degetelor. Pasărea, care stă pe ramură, îşi îndoaie genunchiul întinzând acest
muşchi şi, prin urmare, şi muşchii flexori ai degetelor. În felul acesta, degetele se
strâng şi prind puternic ramura. Cu cît pasărea s-a aşezat mai bine, cu atât tendonul
suspensor se contractă mai mult şi pasărea apucă mai puternic ramura. în timpul
somnului, pasărea se menţine astfel automat pe ramură. La alte păsări (de exemplu
Ord. Passeriformes etc.), mecanismul îndoirii automate a degetelor este determinat

100
de acţiunea muşchilor denumiţi: musculi flexorum perforam şi muşchiul perforatus
digitorum. Tendoanele acestor muşchi, care merg spre vârfurile degetelor, au
suprafeţele inferioare puternic rugoase şi alunecă în teci ale căror suprafeţe interne
prezintă nişte septe transversale. Când pasărea se aşează pe o ramură şi o cuprinde
cu degetele, suprafeţele rugoase ale tendoanelor se alipesc, sub greutatea ei, de
peretele tecilor şi se fixează de septele transversale ale acestora. în acest fel,
degetele se fixează, încovoiate şi prind strâns ramura. Acest muşchi se găseşte şi la
unele reptile, iar la mamifere lipseşte.

Muşchiul plantar „F”. Se găseşte pe faţa posteromediană a tibiotarsului


imediat sub suprafaţa articulară proximală. Corpul se întinde aproximativ pe
jumătatea inferioară a gambei şi se inseră pe capătul proximal al cartilajului tibial.
Muşchiul plantar are rolul de a trage cartilajul tibial şi sprijină extensia
tarsometatarsului.

Muşchiul popliteu. Este cel mai profund muşchi şi este plasat pe faţa
posterioară, capătul proximal al său fiind situat pe gambă. Are formă rectangulară şi
se întinde între capul fibulei şi tibiotars. Are o acţiune slabă în tragerea capului fibulei
spre tibiotars.

Muşchiul vinculum. Două tendoane ale muşchilor flexori ai degetului III se


inseră pe faţa posterioară a tibiotarsului şi sunt legate printr-o fâşie tendinoasă sau
muşchiul vinculum.

Sectiunea .7 LOCOMOŢIA PĂSĂRILOR

Păsările sunt animale foarte mobile, iar mişcările lor sînt foarte variate. Astfel,
ele zboară, înoată, se caţără pe substraturi verticale, aleargă, execută salturi şi merg
pe un substrat orizontal sau oblic, drept sau accidentat.
Zborul este mijlocul de locomoţie cel mai obişnuit şi mai caracteristic al
păsărilor. Există şi păsări care nu au dobândit alte capacităţi (înot, alergat, sărit) şi au
pierdut secundar capacitatea de zbor (Aptenodytes – pinguinul imperial, Struthio
camelus - struţ, Stringops, Plautus impenis etc).

101
Zborul se realizează cu aripile, adaptate morfologic şi funcţional acestui mod
de locomoţie. Ele constituie nişte planuri bombate, care se articulează mobil de corp
şi pe care păsările le mişcă de sus în jos foarte rapid, apăsând prin aceste mişcări pe
o pală de aer, rezistenţa aerului permiţând deplasarea înainte în aer, deci zborul
propriu-zis. Efectul pozitiv al mişcărilor aripilor în jos şi uşurarea ridicării aripilor în
sus este asigurat de structura şi funcţionarea specifică a penelor ce formează aripa.
Când aripile bat de sus în jos, remigele se află în acelaşi plan, marginile lor se
suprapun şi formează o suprafaţă închisă, care întâmpină rezistenţa aerului şi astfel
ridică corpul păsării în sus. Când aripile se ridică sub presiunea aerului şi având cele
două jumătăţi ale lamelor inegale, remigele se rotesc automat în jurul axului lor, îşi
îndreaptă lama externă mai îngustă în sus, îndepărtându-se astfel unele de altele, şi
lasă între ele spaţii pe unde trece aerul. Astfel, la ridicarea aripilor în sus, acestea
întâmpină o rezistenţă mult mai mică din partea aerului, decât atunci când ele bat de
sus în jos. Prin mişcările active ale aripilor, care se sprijină pe rezistenţa aerului,
corpul păsărilor este ridicat în sus şi împins înainte de acesta (Cătuneanu şi col.,
1978).

Zborul ramat (prin vâslire, prin bătaia aripilor) este cea mai simplă formă de
zbor la care sursa de energie este travaliul muscular, iar viteza de zbor depinde de
puterea şi frecvenţa bătăii aripilor. Acest tip de zbor aparţine în general păsărilor mici,
dar şi păsărilor de talie mai mare, în perioada de început al zborului în stadiul de
juvenil.
Zborul ramat se desfăşoară în trei faze consecutive şi bine distincte:
decolarea, zborul susţinut şi aterizarea. Decolarea, care variază de la un grup la altul,
precum şi după substratul de decolare, se petrece în trei faze care se succedă foarte
repede şi care încep cu un salt iniţial, după care urmează o ridicare verticală şi o
ridicare oblică înainte. După atingerea unei viteze orizontale suficient de mare,
urmează zborul susţinut, în care pasărea, ţinându-şi corpul orizontal, execută bătăi
de aripi de sus în jos şi de dinainte înapoi, care îi împing şi îi propulsează corpul
înainte, nelăsându-l să se prăbuşească. Aterizarea păsării începe cu micşorarea
vitezei zborului, se continuă cu aşezarea aripilor perpendicular pe direcţia zborului
(frânarea zborului), răsfirarea penelor codale şi a celor din alulă şi atingerea
substratului cu picioarele îndreptate puţin înainte.
La unele specii se poate întâmpla ca în timpul zborului forţa gravitaţională şi

102
rezistenţa aerului să nu fie învinse perfect, din care cauză zborul ramat deviază de la
cel tipic. Astfel se pot observa şi porţiuni cu zbor planat (speciile din ordinul
Galliformes, Fam. Sturnidae, Accipiter nisus – uliul păsărar, etc), alteori porţiuni de
zbor sacadat-ondulat (Fam. Picidae – ciocănitori, etc.) sau zbor ondulat-vălurat (Fam.
Motacilliae etc.). Tipul extrem al zborului ramat este zborul fâlfâit (Caprimulgus
europaeus) şi zborul fâlfâit pe loc (Falco - şoim, Buteo - şorecar, Alcedo – pescăruş
albastru, etc.).

Zborul planat sau prin plutire se realizează fără bătăi de aripi, pasărea stând
cu aripile întinse foloseşte curenţii de aer. Forma cea mai simplă a acestui zbor este
zborul de zmeu, care se realizează atunci când pasărea este purtată de curenţii de
aer, ca şi un zmeu de hârtie. Zborul planat tipic poate fi static, în cazul în care
păsările răpitoare diurne (Vultur grypus - condorul, Aegypius – vulturul negru, etc), cu
aripile lor mari întinse, se lasă purtate de curenţii ascendenţi ai aerului şi planează
ore sau chiar zile întregi, îngrijindu-se numai de echilibrare şi de cârmuire, sau poate
fi dinamic, atunci când zborul se bazează pe folosirea diferenţelor dintre curenţii de
aer ascendenţi, întâlniţi şi deasupra oceanelor (Fam. Diomedeidae - albatroşi, Fam.
Procelariidae – furtunari, etc).
Dintre zborurile specifice, temporare, care au loc mai ales în perioada nupţială
se pot aminti zborul de rut (Columbidae etc.) şi zborul nupţial cu cântec (Anthus -
fâsă, Alauda – ciocârlie de câmp, etc).
Viteza, înălţimea şi randamentul zborului sînt foarte variate, în funcţie de
specie şi de condiţiile de viaţă în care acestea trăiesc.

Locomoţia pe uscat. În general, păsările bune zburătoare se mişcă greoi pe


uscat, fenomen care este valabil şi invers. în mişcarea lor pe un substrat solid se pot
întâlni forme foarte variate ale locomoţiei: mers, salt, alergat, balansat şi căţărat.
Mersul, sau mişcarea prin paşi alternativi, se întâlneşte la unele păsărele
(Fam. Motacillidae - codobaturi, Sturnidae - grauri etc.), dar mai ales la păsările cu
picioare lungi (picioroange), ale căror degete lungi sînt unite la bază, cu palmură
semiplată, care măreşte considerabil suprafaţa labei în contact cu solul (Ciconia -
barză, Fam. Ardeidae – stârci, egrete, Himantopus – piciorong, etc.).
Mişcarea prin salturi sau sărituri este caracteristică păsărilor în general, dar
mai ales răpitoarelor arboricole, ale căror degete se termină prin gheare încovoiate în

103
jos, care favorizează locomoţia pe crengile arborilor, dar împiedică şi îngreuiază
mersul pe sol. Unele păsări acvatice, care au picioarele dispuse în partea posterioară
a corpului, când ies din apă pe uscat, au centrul de greutate în regiunea guşii, din
care motiv nu pot sta în poziţie verticală. Ele se aşează pe abdomen şi îşi schimbă
poziţia împingându-se pe sol cu picioarele sau executând un fel de salturi scurte
(Fam. Gaviidae - fundaci, Podicipedidae - corcodei).
Raţele şi gâştele au un mers balansat.
Alergatul este mijlocul de deplasare a păsărilor terestre, cu picioarele potrivit
de lungi şi aşezate la mijlocul corpului (Alauda - ciocârlia, Anthus – fâsă, etc).
Păsările care trăiesc pe soluri mai tari şi care aleargă mai repede (Otididae - dropii)
au degetele scurte, groase, iar haluxul este slab dezvoltat sau absent. Această
conformaţie a piciorului micşorează foarte mult suprafaţa care ia contact cu solul şi
favorizează alergatul. Forma extremă a adaptării la alergat, se întâlneşte la struţ care
este capabil să întreacă şi un cal în fugă, putâd alerga chiar cu o viteză de 75 km/h
pe distanţe de 3 – 5 km în savana africană, scăpând de următori.
Căţăratul este forma cea mai primitivă a locomoţiei păsărilor şi în fond nu este
altceva decât mişcarea prin salturi consecutive de urcare pe scoarţa arborilor sau pe
pereţii stâncilor. Organul acestei mişcări este piciorul căţărător (zigodactil),
caracteristic pentru speciile de ciocănitori din Fam. Picidae, la care degetele se
termină prin gheare ascuţite şi încovoiate ca nişte căngi. În căţărare, ele se sprijină şi
pe rectrice, care au axul foarte rigid. Cel mai perfect picior căţărător se întâlneşte la
drepnea sau lăstunul mare (Apus apus), la care toate cele patru degete sunt unite,
iar stilopodul şi zeugopodul sunt reduse. Păsările nu pot merge pe substrat, doar pot
ateriza direct pe cuib sau zboară continuu.

Sectiunea .8 APARATUL RESPIRATOR

Aparatul respirator al păsărilor prezintă caracteristici structurale specifice


numai păsărilor, rezultate ca urmare a adaptării lor la zbor.
Căile respiratorii încep cu nările şi sunt formate din doi saci respiratori nazali,
coane, trahee, şi bronhii. Partea superioară a traheii formează laringele, care este

104
menţinut deschis de un cartilaj cricoid şi de două cartilaje aritenoide şi nu are rol de
aparat vocal.
Traheea este un tub relativ scurt, format din inele cartilaginoase sau în parte
osificate şi legat în tot lungul său de esofag. La unele specii ( genurile Grus, Cygnus)
ea poate avea o lungime considerabilă şi poate intra în stern, chiar în carena
sternului, unde se încolăceşte ca o trompetă înainte de a se continua în bronhii,
sunetele scoase şi amplificate de trahee direct prin corp se propagă şi se pot auzi de
alţi cocori în migraţii până la distanţe de 10 km.
La masculii unor specii de raţe şi ferestraşi, traheea are o dilataţie uneori
asimetrică cu rol de cameră de rezonanţă. La bifurcaţia traheei în cele două bronhii
se găseşte o dilataţie susţinută de inele osoase, numită syrinx, sau laringe inferior,
care formează organul vocal fonator caracteristic păsărilor, altul decât laringele la
mamifere. In lumenul siringelui se găsesc membrane vibratoare, iar muşchii şi inelele
cartilaginoase şi osoase din pereţii săi pot schimba calibrul traheei şi poziţia
membranelor vibratoare, modelându-se astfel glasul păsării (Figura 54).
Unele păsări (Atrichia) nu au decât două perechi de muşchi vocali, altele
(Menura superba – pasărea liră) au trei perechi de muşchi vocali, în timp ce
passeriformele ating maximum de complexitate având câte 7-9 perechi de muşchi
vocali.
Glasul păsărilor este un mijloc prin care comunică între ei indivizii aceleiaşi
specii (cântec intraspecific) sau chiar indivizii aparţinând la specii diferite (cântec
interspecific de alertare , avertizare, apărare de prădători). Cu ajutorul glasului, se
cheamă, semnalizează apropierea unui duşman, se provoacă la luptă, iar glasul
modelat în cântec susţinut poate exprima starea fizică sau psihică a lor. Glasul de
chemare este cel mai des întrebuinţat şi este caracteristic fiecărei specii. Glasul de
alarmă este specific, dar este înţeles şi de către indivizii altor specii mai ales prin
învăţare. Glasul de spaimă este emis atunci când un individ a ajuns într-o situaţie
dificilă şi este înţeles de indivizii care trăiesc în acelaşi loc, indiferent de apartenenţa
specifică. Glasul nupţial, de teritoriu sau cântecul propriu-zis, este specific şi
caracteristic numai masculilor. Masculii unor specii în perioada premergătoare
reproducerii şi în perioada reproducerii propriu-zise cântă intens, pentru a ademeni
femelele şi pentru a aduce la cunoştinţa rivalilor dreptul masculului dominant şi
stăpân asupra teritoriului de cuibărit, dreptul de proprietate asupra teritoriului lor de
cuibărit. Glasul de oferire a hranei este caracteristic adulţilor masculi şi femele sau
numai femelelor care hrănesc puii şi masculilor care hrănesc femelele clocitoare.

105
Puii, la rândul lor, emit glasuri de cerere a hranei, atunci când sosesc adulţii la cuib
cu hrana.

Figura 54 – Schema syrinxului la păsările cântătoare; 1 – muşchi extrinseci, 2 – muşchi intrinseci, 3 –


membrana timpanică laterală, 4 – inel traheal, 5 – timpan, 6 – bronhiodesm, 7 – membrană timpanică,
8 – membrană semilunară, 9 – pessulus, 10 – membrană timpanică medială, 11 – membrană
timpanică laterală, Bb1,2,3 - cartilaje bronhiale.

Unele specii (Garrulus - gaiţa, Sturnus - graurul), pe lângă glasul lor


caracteristic, pot imita şi pot ţese în cântecul lor, fragmente din cântecul altor păsări.
Plămânii sunt nişte corpi compacţi fixaţi de peretele dorsal al cutiei toracice.
Cele două bronhii primare, în care se ramifică traheea, intră fiecare în câte un
plămân şi anume pe faţa ventrală a acestuia, continuându-se în tot lungul plămânilor
sub forma unui tub numit mezobronhie, care apoi se deschide în 1—2 saci aerieni
mari. De pe mezobronhie se desprind trei serii de tuburi numite bronhii secundare : o
serie de 4—6 bronhii ventrale, o serie de 6—10 bronhii dorsale şi o serie de 8 bronhii
laterale. Bronhiile secundare se ramifică în tuburi mai subţiri, care pleacă spre peri-
feria plămânilor unde se ramifică din nou, formând bronhiile terţiare sau
parabronhiile. Bronhiile terţiare fac legătura între bronhiile secundare şi formează un
sistem de tuburi aeriene, aşezate paralel între ele şi suprafaţa plămânilor. Pereţii
bronhiilor terţiare emit pe toată suprafaţa lor tubuşoare şi mai mici, numite bronhiole
respiratorii, iar acestea se continuă în capilare aeriene, care, la rândul lor, se unesc

106
cu capilarele aeriene ale bronhiilor terţiare vecine. Bronhiolele şi capilarele aeriene
constituie suprafaţa respiratorie a plămânilor, la păsări lipsind alveolele
pulmonare.
Sacii aerieni (Figura 56, 57). sunt nişte diverticule ale bronhiilor, care s-au
dezvoltat în afara plămânilor, printre diferitele organe interne, iar ramificaţiile lor
pătrund sub piele, printre muşchi şi în oase. în general sînt 5 perechi de saci aerieni
respiratori extrapulmonari : 2 saci cervicali, 2 saci claviculari, 2 saci pretoracici, 2 saci
posttoracici şi 2 saci abdominali. Sacii respiratori din prima şi a doua pereche se
unesc de regulă în câte un singur sac. Cu excepţia celor cervicali, sacii aerieni sînt
legaţi cu plămânii şi printr-un sistem de bronhii recurente prin care se întoarce aerul
din ei în plămâni. Însemnătatea sacilor aerieni este mare şi variată. Rolul lor principal
constă însă în reglarea mecanismului respirator, mai ales în timpul zborului şi
realizarea mecanicii respiratorii şi a fiziologiei respiraţiei duble caracteristice
păsărilor.

Figura 55 – Dispunerea sacilor aerieni respiratori în corpul unei păsări (după Montagna, din
Mişcalencu, 1982); 1 – trahee, 2 – syrinx, 3 – bronhie, 4, plămânul stâng.

În repaus, pasărea respiră prin îndepărtarea şi apropierea cuştii toracice de


coloana vertebrală. Când sternul coboară, volumul cuştii toracice se măreşte, sacii
aerieni se întind şi aerul din ei trece în plămâni. Când sternul se ridica are loc
expulzarea aerului. în acelaşi timp, rolul de pompă îl joacă şi plămânii.
În zbor, toracele este fixat, din cauza încordării muşchilor toracici şi
subclaviculari, şi rolul de pompă îl îndeplinesc numai sacii aerieni. Când aripile se

107
ridică, sacii aerieni se întind, iar aerul este inspirat cu putere în plămâni şi de acolo el
este trimis în sacii respiratori aerieni. Aerul inspirat trece atât de repede prin plămâni
încât nu reuşeşte să cedeze mult oxigen sângelui, iar în sacii aerieni intră aer bogat
în oxigen, dar aici nu are loc un schimb de gaze. Când aripile sînt lăsate în jos are
loc expiraţia, iar prin plămâni trece din nou aerul încărcat cu oxigen din sacii aerieni.
în această fază are loc o nouă oxigenare a sângelui, fenomen care poartă denumirea
de respiraţie dublă.

Figura 56 – Schema plămânilor şi sacilor aerieni la păsări – vedere laterală (stânga), vedere dorsală
(dreapta), (după Brandes şi Hitch); 1 – mezobronhie secţionată, 2 – deschiderea mezobronhiei în sacii
aerieni, 3 – sac aerian clavicular, 4 – saci aerieni scheletici, 5 – sac cervical, 6 – sac aerian pretoracic,
7 – sac aerian posttoracic, 8 – sac aerian abdominal, 9 – bronhia dorsală, 10 – parabronhie.

Sacii aerieni mai îndeplinesc şi alte funcţii. Astfel, în timpul zborului apără
organismul de supraîncălzire, micşorează frecarea dintre organe şi micşorează
greutatea specifică a corpului, măresc presiunea abdominală şi înlesnesc defecaţia.

Sectiunea .9 APARATUL DIGESTIV LA PĂSĂRI

Aparatul digestiv al păsărilor (Figura 60) se caracterizează prin lipsa dinţilor,

108
care sunt înlocuiţi din punct de vedere funcţional prin ciocul cornos şi parţial prin
stomacul musculos, prin diferenţierea stomacului în două compartimente distincte,
prin lipsa diferenţierii intestinului posterior în intestin gros şi rect, etc.
Tubul digestiv este diferenţiat în următoarele porţiuni: cavitatea bucală;
esofagul cu gusă, stomacul glandular şi stomacul muscular, intestinul, cecumii, şi
intestinul posterior şi glandele anexe ale tubului digestiv.
Cavitatea bucală la păsările actuale este lipsită de dinţi. Bolta poartă
amprenta limbii, în mijlocul căreia, printr-o fantă longitudinală se deschid coanele. In
spatele acestora se află orificiul comun al trompelor lui Eustache. Planşeul este
acoperit de limbă, în spatele căreia se găseşte fanta laringelui şi a esofagului.
Glandele salivare sunt prezente doar la puţine specii. La păsările granivore care se
hrănesc cu seminţe există glande mucoase, iar la Collocalia fuciphaga, există nişte
glande mandibulare, al căror produs salivar bogat în glucide este utilizat la
construirea cuibului, motiv pentru care în Asia de sud-est (Indonezia, Malaezia)
aceste cuiburi se mănâncă, fiind folosite la supe. La ciocănitori secreţia glandelor
salivare este cleioasă şi lipicioasă servind lipirii limbii de corpul larvelor insectelor
xilofage pe care le scot ciocănitorile din galerii.
Limba (Figura 58), organ musculos, acoperit cu un epiteliu stratificat cornos,
are formă de lance cu vârful ascuţit şi adesea ea se prelungeşte posterior cu două
coarne latero-posterioare. Limba poate fi bifurcată în formă de tub la speciile din
Fam. Trochilidae - colibri, lată şi cărnoasă la Anseriformes – raţe, gâşte, lebede,
groasă la Ord. Psittaciformes (papagali), etc.

109
Figura 57 - Limba cu planşeul cavităţii buco – faringiene la curcan (după V. Gheţie, 1976): a – Apex
linguae; b – Radix linguae; c – Aditus laryngis cranialis; d – Papillae laryngis cranialis; e – Glandulae
linguales posteriores (ostia); f – Papillae linguae; g – Glandulae cricoarytenoidae (ostia); h – Glandula
mandibularis anterior (ostia); i – Aditus esophagi; j – Apparatus hyoideus

Esofagul păsărilor granivore şi carnivore are pe faţa ventrală o pungă numită


guşă, care serveşte la înmagazinarea, umectarea şi înmuierea hranei. La speciile din
ordinul Columbiformes (porumbei), pereţii guşii conţin glande care secretă o emulsie
de grăsimi (laptele de porumbel), cu o compoziţie chimică asemănătoare laptelui de
mamifer, cu care părinţii hrănesc puii care cresc astfel foarte repede.
Stomacul glandular prezintă o structură extrem de specializată. El poate fi
mai mult sau mai puţin extensibil, în funcţie de mărimea hranei ingerate. Când hrana
ingerată este alcătuită din bucăţi mari, ca la păsările răpitoare sau ihtiofage, pliurile
longitudinale ale mucoasei sunt foarte evidente. Epiteliul mucoasei, de obicei, este
format dintr-un strat celular mucogenic cuboidal sau prismatic, asemănător în general
cu epiteliul mucoasei gastrice de la celelalte grupe de vertebrate.
In cadrul mucoasei gastrice la păsări, se pot observa chiar cu ochiul liber o
serie de orificii, care corespund unor depresiuni aşezate între faldurile mucoasei. In
aceste depresiuni se deschid criptele glandelor compuse care se extind şi în lamina
proprie a stomacului.

110
Glandele compuse gastrice apar numai la păsări şi se deosebesc interspecific
esenţial ca formă şi structură - ZISWILLER (1967). Astfel, corpul glandular poate fi ca
un elipsoid, fie cilindric sau mai mult rotund. Aceste glande, pot pătrunde în
musculoasa mucoasei şi pot să o separe în două straturi: unul intern şi altul extern -
SCHREINER (1900); SWENANDER (1902).
Glandele compuse pot fi organizate unistratificat când segmentele glandulare
nu se suprapun sau acestea pot avea o aparenţă stratificată când părţile distale ale
glandelor stau una peste alta numărul lor dublându-se. Lumenul stomacului
glandular, care este mărginit de o fâşie de glande tubulare, este în cazul glandelor
compuse unistratificate foarte cutat datorită înălţimii diferite a secţiunilor glandulare
alăturate; la o organizare cu glande compuse suprapuse cutarea este mai slabă
întrucât glandele compuse umplu cavităţile prin suprapunere, ductele lor sunt
perpendiculare pe lumenul proventriculului, fie oblice. Elementele secretorii ale
glandelor sunt tubulare sau tubulo-alveolare.
Se presupune că funcţia primară a glandelor compuse este aceea de a
produce sucul gastric, mucusul fiind produs atât de către celulele de la suprafaţa
epiteliului cât şi de celulele din sistemul ducturilor colectoare ale glandelor compuse.
Funcţia glandelor simple mucoase nu este clară, cu toate că rolul lor este în parte
acela de a produce mucus (GROEBBELS, 1932). Există părerea că celulele
elementelor secretorii ale glandelor compuse ar avea o funcţie omoloagă cu aceea a
celulelor principale şi parentale de la mamifere; există totuşi în această privinţă multe
neclarităţi. Musculoasa mucoasei este în general slab dezvoltată şi formată din
fascicule izolate aşezate printre glandele compuse (ZISWILLER, 1967). Submucoasa
este o pătură puţin evidentă. Tunica musculoasă însă, este formată din două pături
de fibre: unul intern circular ceva mai dezvoltat, altul extern longitudinal mai puţin
dezvoltat - SCHREINER (1900); SWEHANDER (1902).
Stomacul muscular diferă în ceea ce priveşte gradul său de dezvoltare cât şi
forma. Acesta prezintă o mare variabilitate corelată cu tipul de hrană. In general,
tunica musculară şi stratul cheratoid prezintă o mare dezvoltare la păsările granivore
şi păsările erbivore. La păsările carnivore, rânza tinde să ia o formă de sac, cu un
perete subţire. Omnivorele şi insectivorele sunt păsări care prezintă o mare
variabilitate a stomacului; speciile frugivore de păsări tind să aibă rânza redusă. In
ceea ce priveşte stratul cheratoid, acesta este o formaţiune secretată de glandele
tubulare ale mucoasei. Pe secţiuni stratul cheratoid are striaţii perpendiculare clare,

111
conform cu activitatea secretorie a glandelor tubulare. Stratul cheratoid din rânza
păsărilor care se hrănesc cu o hrană moale este subţire, emailat, cu organizare
striată. Această striaţie este foarte evidentă la păsările granivore.
Epiteliul stomacului muscular este prismatic şi formează cripte în care se
deschid glande tubulare. Uneori glandele pot fi ramificate. Lamina propria a
stomacului muscular este variabil dezvoltată. Tunica musculoasă a mucoasei este
slab dezvoltată şi este prezentă numai în partea cea mai puternică a păturii
musculare. După unii autori, această pătură este bine dezvoltată la mai multe specii
de corvide, ca şi la alte păsări. Formarea acesteia este atribuită păturii interne
musculoase. Pătura submucoasă este în general mult redusă. Tunica musculoasă
este variabil dezvoltată după genul de hrană. Aceasta prezintă un strat intern circular
care variază ca grosime şi unul extern longitudinal mai slab dezvoltat.

La pasările omnivore stomacul glandular este caracterizat de existenţa unor


caractere structurale generale, cu o serie de variaţii de detaliu legate probabil de
predominanţa unui sau altui gen de hrană. Aceste asemănări relevă existenţa unor
caractere convergente de grup (ZISWILLER, 1967). Stomacul muscular în cazul
păsărilor omnivore prezintă o constanţă structurală, care apare mai accentuată decât
în cazul esofagului sau al stomacului glandular. Acest fapt constituie probabil, un
caracter convergent grupat.
Variabilitatea structurală a stomacului muscular, legată de predominanţa unui
gen de hrană, este de ordin cantitativ şi se referă în special la grosimea stratului
cheratoid cât şi la grosimea păturilor musculare.

La păsările granivore (Ordinul Columbiformes) mucoasa stomacului


glandular este foarte dezvoltată, cuprinzând în grosimea ei numeroase glande
gastrice. Epiteliul mucoasei este simplu, prismatic, înalt; acesta acoperă pliurile mici
şi dese ale mucoasei insinuându-se şi printre cute şi capitonând în continuare
ductele de deschidere ale glandelor gastrice în proventricul. Corionul mucoasei este
foarte dezvoltat. în grosimea sa fiind cuprinse glandele tubulare şi capilare sanguine.
Glandele gastrice la aceste păsări sunt repartizate în mod uniform şi dens în tot
peretele proventriculului, având o aranjare cu aparenţă stratificată pe 1 1/2 rânduri,
astfel încât mucoasa se pliază uşor în jurul porilor glandulari.
Activitatea secretorie a glandelor gastrice este intensă, fapt demonstrat de

112
existenţa numeroaselor vase sanguine ce înconjoară bogat glandele. Aceasta se
corelează cu genul de hrană exclusiv uscat şi dur. Astfel, sucul gastric împreună cu
mucusul secretat de epiteliu şi glandele gastrice contribuie la înmuierea şi pregătirea
preliminară a hranei, pentru procesul mecanic următor din cadrul digestiei. La
granivore, stomacul glandular are şi o funcţie de pasaj a alimentelor spre stomacul
muscular. Pătura musculoasă a mucoasei stomacului glandular, formată din fibre
musculare netede, longitudinale, aşezate într-un singur plan, este relativ bine
dezvoltată; pătura submucoasă nu este evidentă; pătura somatică musculoasă însă
este bine dezvoltată, în special în ceea ce priveşte pătura internă circulară. Pătura
externă longitudinală este foarte slab dezvoltată. între cele două pături musculare, se
observă numeroase vase sanguine, fapt care demonstrează, existenţa unei intense
activităţi musculare, cu toată relativa sa dezvoltare. Această activitate poate fi legată
de funcţia de pasaj activ a alimentelor spre stomacul muscular. De remarcat este
dezvoltarea seroaseimusculare. Aceasta este formată dintr-un ţesut conjunctiv lax cu
numeroase vase sanguine şi ganglioni nervoşi.
Stomacul muscular la granivore se caracterizează printr-o mucoasă foarte
bogată în glande tubulare simple, a căror intensă activitate secretorie este ilustrată
prin pătura "cheratoidă" groasă, compactă şi cu aspect striat ce acoperă toată faţa
internă a stomacului muscular. Aceasta pătură "cheratoidă" astfel dezvoltată are rolul
de a proteja mucoasa stomacului muscular de duritatea şi asprimile hranei, servind,
totodată şi la măcinarea acesteia. În ceea ce priveşte musculoasa mucoasei, ea este
foarte slab dezvoltată şi se conturează ca o pătură subţire de fibre longitudinale
netede. Pătura submucoasă nu se observă, ea fiind asemănătoare cu cea de la
nivelul stomacului glandular. Tunica musculoasă este dezvoltată puternic mai ales în
regiunea păturii interne circulare care prezintă numeroase fascicule ce se succed
regulat şi uniform în regiunea maselor musculare laterale. Pătura externă
longitudinală este slab dezvoltată.
Dezvoltarea puternică a maselor musculare laterale se corelează cu funcţia de
bază a rânzei la granivore, şi anume cu cea mecanică sau fizică. Seroasa este slab
dezvoltată.

La păsările carnivore de zi (Ordinul Faiconiformes ) stomacul glandular


prezintă o mucoasă puternic dezvoltată, sectorul glandular ocupând suprafaţa cea
nai mare din cadrul ansamblului structural. Epiteliul mucoasei este înalt, prismatic,

113
simplu, îmbrăcând bogat pliurile mucoasei. Aceste pliuri sunt în general mici şi
situate în acelaşi plan, fapt datorat aranjării stratificate a glandelor gastrice. În ceea
ce priveşte glandele gastrice, acestea sunt foarte mari, distribuite bogat şi uniform în
peretele stomacului glandular, acestea se întind în toată grosimea corionului de la
fiecare por glandular situat între pliurile mucoasei până la pătura musculoasă a
mucoasei.
Activitatea secretorie a glandelor gastrice la speciile de păsări exclusiv carni-
vore pare a fi extrem de intensă, dovadă fiind bogata vascularizare a corionului,
glandele gastrice precum şi funcţia de digestie gastrică a stomacului glandular la
păsările carnivore. Mucoasa gastrică la Falco tinnunculus - vinderel este completată
cu o tunică musculoasă relativ subţire, formată din fibre longitudinale netede. Tunica
musculoasă apare relativ bine dezvoltată în special în ce priveşte pătura sa internă
circulară. Pătura externă longitudinală este subţire. Tunica musculoasă este
vascularizată, fapt care sugerează o intensă activitate contractilă, necesară probabil
eliminării sucului gastric pe de o parte, cât şi propulsării hranei în sectorul gastric
următor, pe de altă parte. Seroasa apare de asemenea dezvoltată şi bine
vascularizată.
Mucoasa stomacului muscular apare, atât macroscopic cât şi microscopic,
puternic cutată, fapt care demonstrează volumul său mare, conform cu cantitatea de
hrană ingerată (bucăţi mari de carne). Epiteliul mucoasei gastrice este simplu,
prismatic şi formează numeroase pliuri fine, foarte lungi, filiforme, la baza cărora se
deschid glandele tubulare, majoritatea acestora fiind simple. Toate aceste glande
insinuate în grosimea corionului, secretă un produs care acoperă ca o peliculă fină
partea internă a stomacului muscular; este aşa-zisa "pătură cheratoidă", care în
acest caz apare ca fiind pieloasă, subţire şi moale. Se pare că acest stomac are la
genul Falco - şoimi, mai mult rol de digestie chimică - D.S. FARNER (1960).
Tunica musculoasă a mucoasei apare şi în acest sector ca fiind subţire,
probabil tot o continuare a tunicii musculoasei longitudinale a stomacului glandular.
Tunica musculoasă este în general slab dezvoltată fiind formată dintr-o serie de
fascicule scurte dispuse circular, uniform distribuite. Acestea formează masele
musculare ale aşa zisei "rânze", care conform naturii şi tăriei regimului alimentar,
sunt subţiri sau groase (principiu explicat pe baza teoriei evoluţioniste a lui J. B.
LAMARCK).

114
La păsările ichtiofage (Ordinul Ciconiiformes), stomacul glandular prezintă o
mucoasă extrem de dezvoltată, întrecând în grosime mucoasa stomacului păsărilor
carnivore. Această dezvoltare se datorează densităţii glandelor gastrice, care aici au
o aparenţă pluristratificată pe mai mult de 1 1/2 rânduri. Epiteliul mucoasei este
simplu prismatic şi acoperă pliurile fine, puţin dense ale mucoasei. Corionul este
foarte înalt. Glandele au o formă care variază între oval şi piriform, fiind puţin înalte,
fapt din care derivă aparenţa lor de stratificare pe mai multe rânduri. Sistemul
conductor este structurat pe baza unor tubuli ramificaţi, care colectează sucul gastric
într-o cameră centrală, ce ocupă tot spaţiul intern al glandei. Deschiderea în lumenul
stomacului a glandelor se realizează prin ducte scurte cu direcţie perpendiculară pe
suprafaţa mucoasei. Distribuţia glandelor în pereţii stomacului este uniformă şi foarte
densă.
Tipul de hrană ihtiofag, necesită o secreţie gastrică intensă, fapt ilustrat de
densitatea şi multitudinea capilarelor sanguine din cadrul corionului. Intensitatea
secretorie a glandelor este susţinută de dispoziţia musculoasei muccoasei, care este
diferenţiată în două pături distincte de fibre netede - una internă, circulară ceva mai
subţire, dispusă, într-o pătură deasupra glandelor şi o alta externă longitudinala mai
groasă, dispusă la bază, pe care se sprijină glandele.
In ceea ce priveşte tunica musculoasă aceasta se conturează slab dezvoltată,
redusă aproape numai la pătura sa internă circulară, fapt ce demonstrează marea
elasticitate şi extensibilitate a stomacului glandular; aceasta, împreună cu esofagul şi
cu stomacul muscular, având rol de rezervor pentru hrana voluminoasă ingerată.
Seroasa este slab dezvoltată.
Stomacul muscular la păsările ihtiofage prezintă atât mucoasa cât şi tunica
musculoasă cutate, caractere care atestă marea sa elasticitate şi extensibilitate.
Acest stomac are în primul rând rol de rezervor pentru hrană, alături de stomacul
glandular şi de esofag. Mucoasa stomacului muscular la Ardea purpurea – stârcul
roşu este înzestrată cu o serie de glande tubulare mici, ce se insinuează în tot
corionul şi a căror secreţie formează la suprafaţa mucoasei o pătură "cheratoidă"
pieioasă, relativ slab dezvoltată, cu rol de protecţie a acesteia de asperităţile hranei
ingerate. Corionul glandei este bine vascularizat, fapt ce atestă o activitate secretorie
intensă pentru digestia chimică de la acest nivel. Şi la acest nivel musculoasa
mucoasei este distinct alcătuită din cele două pături ale sale: una internă circulară
formată din fibre rare dispuse printre glandele stomacale şi o pătură externă

115
longitudinală uniform distribuită şi relativ dezvoltată. Glandele stomacului muscular
sunt bogat înconjurate de fibrele musculare ale tunicii musculoase a mucoasei, care
prin contracţii contribuie la expulzarea unor cantităţi mari şi continue de suc gastric,
pentru continuarea digestiei chimice începută la nivelul stomacului glandular. Tunica
musculoasă este relativ bine dezvoltată, fiind formată dintr-o pătură internă circulară
ceva mai groasă şi uniformă şi din una externă longitudinală subţire şi foarte pliată
Plierea păturii musculare longitudinale externe relevă extensibilitatea stomacului
muscular care poate primi astfel cantităţi foarte mari de hrană. Seroasa este bine
dezvoltată şi vascularizată.
Stomacul piloric este existent la trecerea dintre stomacul muscular în prima
parte a intestinului şi are în general o structură asemănătoare cu a stomacului
muscular, cu deosebirea că mucoasa sa este mult mai cutată, formând nişte
expansiuni filiforme cu rol de filtru pentru resturile dure provenite din hrană.

La păsările insectivore stomacul glandular este slab dezvoltat atât din punct
de vedere morfologic cât şi din punct de vedere structural. Datele din literatură
(ZISWILLER, 1967), susţin că "apare paradoxal că la formele insectivore - a căror
hrană este bogată în proteine - stomacul glandular pare să fie mai puţin dezvoltat,
decât la formele carnivore". Interpretarea care clarifică această problemă este că
"păsările insectivore iau permanent proteine în exces, mai mult decât este necesar
pentru metabolismul lor; astfel, păsările adulte consumă în primul rând grăsimile din
corpul insectelor proporţia de proteine în exces, fiind mult peste necesar, astfel încât
acestea nu sunt utilizate".
Mucoasa stomacului glandular este relativ subţire şi săracă în glande. Epiteliul
mucoasei gastrice este prismatic, foarte puţin înalt, ce îmbracă uniform pliurile laxe şi
moi ale mucoasei. Corionul său este relativ îngust, în grosimea sa fiind situate
glandele. Glandele gastrice, în general, sunt repartizate în mod uniform în pereţii
stomacului. Corionul glandei apare bogat în capilare sanguine; acest fapt atestând o
activitate secretorie bogată necesară digestiei proteinelor şi lipidelor din hrană. În
acest fel se compensează slaba dezvoltare a ansamblului glandular din pereţii
proventriculului stomacului. Tunica musculoasă a mucoasei cât şi tunica musculoasă
propriu-zisă apar foarte subţiri, stomacul glandular căpătând astfel o oarecare
extensibilitate. Această proprietate a stomacului păsărilor insectivore este
indispensabilă, dată fiind cantitatea foarte mare de insecte necesară consumului

116
energetic de la păsările insectivore adulte. Seroasa este aproape inobservabilă.
Stomacul muscular al păsărilor insectivore prezintă caracteristici
asemănătoare cu cel de la păsările granivore. Astfel, mucoasa este relativ bine
dezvoltată, bogată în glande tubulare simple, care ocupă toată grosimea corionului.
Pătura "cheratoidă" este bine dezvoltată, fiind formată din 2-3 pături relativ groase,
situate paralel între ele şi cu suprafaţa mucoasei. Dezvoltarea păturii "cheratoide"
relevă rolul "triturator" al acestei porţiuni gastrice, dat fiind învelişul chitinos extern
(exoschelet), deci tare şi dur al insectelor ingerate. Se pare că pe lângă rolul
triturator, stomacul muscular are şi rol în digestia chimică, la nivelul său continuându-
se procesul început la nivel de proventricul. Musculoasa mucoasei este foarte
subţire, fiind formată dintr-o fâşie fină de fibre longitudinale netede.

Intestinul (Figura 59), din punct de vedere morfologic, poate fi împărţit într-o
parte duodenală şi una ileală, ambele părţi însă nedeosebindu-se prea mult din punct
de vedere structural; acestea trec continuu din una în alta.
În general la păsări, ca la toate vertebratele, intestinul prezintă aceeaşi
conformaţie fiind alcătuit dintr-o mucoasă, o musculoasă şi o seroasă. Diferenţele
structurale dintre grupele de păsări, existente de a lungul intestinului subţire, sunt mai
puţin accentuate decât acelea de la nivelul părţii superioare a tubului digestiv
Intestinul mediu. Din punct de vedere al glandelor intestinale, la nivelul
duodenului apar nişte glande tubulare, care ar putea fi omoloage glandelor Brunner,
de ia mamifere, fără variaţii de formă sau mărime. Tunica proprie mucoasei
intestinale este alcătuită din ţesut conjunctiv reticular, infiltrată puternic cu limfocite
difuze sau dispuse în agregate prezente mai ales către musculoasa mucoasei.
Submucoasa este slab dezvoltată, fapt pentru care musculoasa mucoasei apare
situată pe pătura internă a tunicii musculoase. în general tunica submucoasă este
redusă numai la câteva fibre de ţesut de legătură. Tunica musculoasă cuprinde de
asemenea fibre netede, situate în două pături: una internă circulară şi una externă
longitudinală, ambele fiind variabile ca grosime. Pătura musculară la nivelul
duodenului în general este mult mai puternică decât cea longitudinală. Grosimea
acestor pături se egalează la nivel de intestin subţire pentru ca apoi să se observe
din nou o creştere a păturii interne către intestinul terminal.
La păsări, intestinul subţire funcţionează ca un organ secretor cât şi ca o
cameră digestivă.

117
Intestinul posterior se întinde de la cecumii intestinali până la cloacă. Din
punct de vedere histologic, intestinul posterior este asemănător cu cel mediu,
diferenţa dintre ele constând în tipul de suprafaţă al reliefului mucoasei şi în
variabilitatea cantitativă a diferitelor structuri. La nivelul intestinului terminal, relieful
mucoasei apare cu vilozităţi rare, aceste vilozităţi intestinale fiind însă net mai
voluminoase, cu diametrul mult mai mare, puţin înalte, lăţindu-se treptat către cloacă
până ce dispar. Interesantă apare variaţia de grosime a tunicii musculoase în
intestinul terminal şi anume în segmentul inferior al acestuia, unde stratul muscular
circular creşte în grosime, pe când cel extern rămâne constant.

Figura 58 – Partea anterioară a tubului digestiv la A - Phalacrocorax carbo, cu o dilatare simplă a


esofagului; B – Gyps fulvus cu o dilatare a esofagului mai pronunţată; C – Pavo cristatus, cu o guşă
veritabilă; D – Columba livia, cu guşă sub forma a două buzunare laterale mari: e ps – esofag (partea
suparioară; e pi – esofag (partea inferioară; g.r. – guşă rudimentară; g.f. – guşă falsă; j – guşă
veritabilă; s.g. stomac glandular; s.m. – stomac muscular; in – intestin (partea duodenală); r.p. –
regiunea pilorică a stomacului; c cr. – cecum cranial; c ca. – cecum caudal, (după Pernkopf şi
Schimkewitsch, din Papadopol, 1974).

În ceea ce priveşte cecumii intestinali, s-a arătat că la păsările cu regim


vegetal sau mixt, cecumii sunt lungi, iar histologic sunt cutaţi în mod asemănător cu

118
un intestin. Cecumii scurţi însă, caracteristici păsărilor ce se hrănesc cu animale, au
un aspect glandular şi o suprafaţă internă netedă, aproape lisă. Corionul lor este
bogat în ţesut radicular în care se găsesc glandele, precum şi o serie de elemente
limfoidale, fie sub formă de noduli, fie sub formă difuză.

Figura 59 - Topografia organelor toraco – abdominale la găină: 1 – Trachea; 2 – Esophagus; 3 – V.


jugularis dextra; 4 – Ingluvies; 5 – Cor; 6 – Pulmo dexter; 7 – Hepar, lobus dexter; 8 – Vesica fellea; 9
– Duodenum; 10 – Cecum; 11 – Pancreas; 12 – Jejunum; 13 – Ren dexter; 14 – Oviducuts dexter; 15
– Anus; 16 – Glandula uropygii; 17 – M. compressor ingluvialis

Sectiunea .10 APARATUL CIRCULATOR

Principala caracteristică a circuitului sângelui la păsări o constituie despărţirea


completă a sângelui arterial de cel venos, determinată de particularităţile de structură
ale inimii şi ale arterelor, precum şi de păstrarea unei singure cârje aortice, cea
dreaptă, caracteristică păsărilor.
Inima, cu dimensiuni foarte mari, datorită marii intensităţi a proceselor

119
catabolice vitale, mai ales în timpul zborului, este alcătuită din patru compartimente:
două auricule şi două ventricule.
Partea dreaptă, cea venoasă, are pereţii mult mai subţiri decât cea stângă cu
sânge arterial, iar cele două jumătăţi ale inimii nu comunică între ele, sângele venos
fiind total separat de cel arterial.
Sistemul arterial (Figura 61). La embrion, trunchiul aortic se ramifică în şase
perechi de arcuri aortice, care în cursul dezvoltării vor suferi următoarele modificări:
primele două perechi de arcuri aortice se vor resorbi de timpuriu; a treia pereche va
forma arterele carotide, a patra pereche de arcuri aortice va forma arcurile sau
rădăcinile aortice din care nu se păstrează decât cea dreaptă, numită cârjă aortică
dreaptă, a cincea pereche se va resorbi, iar a şasea va forma arterele pulmonare.
Cârja aortică, ieşind direct din ventriculul stâng, emite imediat la bază două
trunchiuri brahiocefalice, unul drept şi altul stâng, care se divid în câte o arteră
carotidă şi o arteră subclaviculară. Din arterele subclaviculare se ramifică câte o
arteră sternoclaviculară, care vascularizează peretele ventral al pieptului, o arteră
axilară sau brahială, care vascularizează aripa şi o arteră toracică, care
vascularizează muşchii toracelui şi muşchii abdominali. Cârja aortică se răsuceşte la
dreapta şi dorsal, ajunge la coloana vertebrală şi merge de-a lungul ei spre coadă
sub formă de aortă dorsală. Din aorta dorsală se desprind pe rând: arterele
intercostale, artera celiacă, artera mezenterică anterioară, arterele. renale, arterele
femurale, arterele sciatice, artera mezenterică posterioară, arterele hipogastrice şi
artera sacrală mediană.
Sistemul venos (Figura 62). Din partea anterioară a corpului, sângele venos
se adună în cele două vene cave anterioare în care se varsă venele jugulare, ce
colectează sângele din cap, apoi venele subclaviculare, în care se deschid venele
vertebrale, venele sternoclaviculare, venele axilare şi venele toracice. Din partea
posterioară a corpului, sângele este colectat de către vena cavă posterioară, în care
se varsă o serie de vene şi înaintea intrării lor în aceasta, vena cavă posterioară
formează două sisteme porte : sistemul portrenal şi sistemul porthepatic.
Venele din fiecare picior se unesc într-o venă iliacă externă, mare, şi o venă
sciatică, mică, ambele intrând în rinichi. Din regiunea codală, sângele este colectat
de către venele coccigiene, ale căror continuări înainte se numesc venele
hipogastrice şi în care se deschide vena coccigiomezenterică.
Venele hipogastrice intră în rinichi, unde iau denumirea de vene portrenale şi

120
unde se unesc cu venele iliace externe formând o reţea de vene capilare, după care
venele unindu-se din nou formează în ambii rinichi câte o mare venă renală eferentă.
După ieşirea din rinichi, acestea se unesc şi constituie începutul venei cave
posterioare.
În vena cavă posterioară se varsă şi sistemul porthepatic. Vena porthepatică
se formează din reunirea venei gastrointestinală, mezenterică, pancreatică şi
coccigiomezenterică. în ficat, vena porthepatică formează o reţea de capilare, care,
după ce se reunesc, formează vena hepatică, ce se varsă în vena cavă posterioară.
Cele două vene cave anterioare şi cea posterioară se varsă în atriu drept al
inimii. În atriul stâng al inimii se deschid separat sau reunite două vene pulmonare,
care aduc sângele oxigenat de la plămâni la inimă, de unde sângele trece în
ventriculul stâng, el fiind propulsat în sistemul aortic.
Sângele. Eritrocitele de formă oval-turtită, au nucleu. Leucocitele sunt mai
numeroase decât la mamifere. Trombocitele au aspect fusiform şi seamănă cu cele
de la reptile.
Sistemul limfatic este compus din ganglioni, capilare şi vase limfatice cu
pereţi proprii prevăzuţi cu valvule. Vasele limfatice însoţesc, în general, venele sau
formează o reţea în jurul aortei dorsale din care pleacă spre cap două canale
toracice, care la rândul lor se unesc, cu vasele limfatice care vin de la cap şi din aripi
şi se varsă în vena cavă anterioară. În regiunea sacrală a embrionului se găseşte o
pereche de inimi limfatice, care la unele specii dispare după eclozare, iar la altele se
păstrează şi în stare adultă.
Splina este un organ important care aparţine aparatului circulator şi este
aşezată în regiunea stomacului. În ea se formează leucocitele şi se distrug
eritrocitele.

121
Figura 60 – Sistemul arterial: a.a. - axilară; a.c. - celiacă; a.c.c. - carotidă comună; a.c.l. -
subclaviculară; a.d. - aortă dorsală; a.f. - femurală; a.h. - hipogastrică; a.i. - intercostale; a.m.a. -
mezenterică anterioară; a.m.p. - mezenterică posterioară; a.os. - ovospermatică; a.p. - pulmonară; a.r.
- renale; a.s. - sciatică; a.sc - sternoclaviculară; a.s.m - sacrală mediană; a.t. - toracică; a.v. –
vertebrală; i - inimă..

122
Figura 61 – Sistemul venos: Vene: v.a - axilară; v.c.a - cavă anterioară; v.cl. - subclaviculare; v.cm. -
coccigiomezenterică; v.co - coccigiană; v.c.p. - cavă posterioară; v.gi. - gastrointestinală; v.he. -
hepatică; v.hi. - hipogastrică; v.i.c. - iliacă comună; v.i.e - iliacă externă; v.j. - jugulară; v.m. -
mezenterică; v.ph. - porthepatică; v.pr. - portrenală; v.re. – renală eferentă a lobului anterior; v.s. -
sciatică; v.sc - sternoclaviculară ; v.t. – toracică ; v.v. - vertebrală ; s.pr - sistem portrenal.

123
Sectiunea .11 TEMPERATURA CORPULUI

Păsările sunt vertebrate homeoterme cu o temperatură care variază între


37,8° la pasărea kiwi şi 42—45° la unele răpitoare diurne. Această temperatură
ridicată a corpului se datorează atât metabolismului intens, cât şi funcţiilor active ale
musculaturii. Metabolismul intens al păsărilor este rezultatul proprietăţii
oxihemoglobinei păsărilor de a se descompune mai uşor în ţesuturi, decât cea a
vertebratelor poikiloterme şi chiar a mamiferelor. Din această cauză procesele de
oxidare în ţesuturile păsărilor sunt mai rapide. Menţinerea unei temperaturi atât de
ridicate şi constante necesită o intensă activitate a organelor şi o alimentaţie bogată
şi constantă, dar şi un mecanism foarte perfect de reglare a temperaturii, în care rolul
cel mai important îl are sistemul nervos central.
Organismul păsărilor este adaptat să împiedice pierderea de căldură. Astfel,
penajul păsărilor constituie un strat izolator, la care se asociază şi paniculul adipos
din hipodermă şi sacii aerieni. Când aripile sunt strânse, gâtul îndoit şi retras între
pene, suprafaţa corpului este relativ redusă faţă de volumul lui. Părţile neacoperite cu
pene (tarsul, degetele şi ciocul) ale corpului conţin puţini muşchi şi vase sanguine,
aşa încât căldura ce se pierde la suprafaţa lor este neînsemnată.
Ridicarea peste normal a temperaturii corpului este împiedicată prin
accelerarea respiraţiei, când aerul mai rece decât corpul, circulând prin plămâni şi
sacii aerieni, răceşte sângele şi organele interne. În repaus, evaporarea apei la
nivelul mucoasei bucale contribuie de asemenea la răcirea corpului.

Sectiunea .12 APARATUL EXCRETOR

La păsările adulte, cei doi rinichi care se găsesc în stadiul de metanefros, se


prezintă sub forma unor organe compacte, care se alipesc strâns de osul sinsacrum.
Rinichii sunt alungiţi şi foarte mari, capătul lor anterior ajunge până la plămâni, iar cel
posterior până la marginea posterioară a sinsacrumului. Ei reprezintă 1,2% din
greutatea corpului la Sturnus - graur, 1,6% la Chlidonias - chirighiţa şi 2,6% la
Mergus - ferestrăiaş.

124
Mărimea rinichilor este în directă legătură cu metabolismul intens al pasărilor.
În mod obişnuit rinichii se împart în trei lobi: anterior, median şi posterior, uneori însă
(exemplu la Fulica atra - lişiţa), numărul lobilor poate să fie de cinci.
Tuburile urinare încep cu capsula lui Bowman, care înconjură un glomerul al
lui Malpighi şi se deschid în tuburi colectoare, ce se varsă direct în ureter.
Cele două uretere pleacă de pe partea ventrală anterioară a rinichilor şi se
deschid în partea mediană a cloacei, în urodeum (Figura 63).
Păsările adulte nu au vezică urinară, dar ea este schiţată la embrion ca
omolog al alantoidei. Rudimentul său se păstrează la unele specii până la vârsta de 1
an, după care se resoarbe şi astfel dispare.
Urina păsărilor este foarte bogată în acid uric concentrat şi în uraţi. Ea trece
foarte repede prin căile aparatului excretor, procesul de reabsorbţie tubulară al apei
fiind foarte intens, probabil din cauza solubilităţi reduse a acidului uric, rezultând o
urină solidă, ceea ce ar putea duce la înfundarea căilor deferente cu uraţi. Tot din
această cauză lipseşte probabil şi vezica urinară.
Pierderea apei prin eliminarea urinei nu este mare, deoarece şi în cloacă are
loc absorbţia inversă a apei, din urină în organism. Prin resorbţia apei, urina, foarte
limpede până atunci, formează o concreţiune solidă, albă, care se adaugă materiilor
fecale.
Glandele de eliminare a sării, sunt prezente la păsările de mare (raţe
marine, pescăruşi, pinguini, corbii de mare (Fam. Sullidae) etc., care ingurgitează
apă odată cu hrana, înlocuind-o pe cea pierdută prin excreţie, prin glandele salifere
de la baza ciocului având un orificiu care se deschide pe cioc sau la baza lui prin
care se elimină picăturile suprasărate (păsările care plâng).
Concentrarea sării de mare în sânge ar putea fi mortală dacă păsările nu ar
avea, în afara rinichilor, cu o slabă capacitate de excreţie, şi un al doilea sistem
osmoreglator: câte o glandă situată deasupra fiecărui ochi, care elimină prin nări un
fluid de sare puţin mai concentrat decât apa de mare. Lacrimile secretate de glandele
lui Harder (situate înapoia ochilor) ar putea avea un rol asemănător.

125
Figura 62 – Sistemul urogenital la porumbel, stânga mascul, dreapta femelă

Sectiunea .13 APARATUL GENITAL

Aparatul genital mascul este format din două testicule, două canale
deferente şi în unele cazuri şi dintr-un organ de copulaţie.
Testiculele sunt dispuse deasupra lobilor posteriori ai rinichilor, suspendate de
peritoneu. Mărimea lor variază în funcţie de anotimp, iar în perioada de reproducere
volumul se poate mări de 1125 de ori la Parus major (piţigoiul mare) şi de 1500 de ori
la Sturnus vulgaris (graur).
Pe laturile interne ale testiculelor se observă epididimurile slab dezvoltate, de
la care pleacă câte un vas deferent sau spermiduct, paralel cu ureterul care se
deschide în cloacă.
La unele specii, vasele deferente, înainte de a se deschide în cloacă,
formează o dilatare numită veziculă seminală, care serveşte ca rezervor pentru
spermă.
Majoritatea păsărilor nu au organ copulator, fecundarea internă realizându-se
prin apropierea orificiilor cloacelor celor două sexe, în timp ce masculul ejaculează
sperma.

126
Organe copulatoare există la puţine specii. Astfel, penisul apare sub forma
unei evaginaţii a cloacei la păsările din ordinele Anseriformes, Tinamiformes,
Struthioniformes, iar la speciile din genurile Ardea, Ciconia şi Phonieopterus este
rudimentar.
Aparatul genital femel, cu foarte puţine excepţii, este asimetric, el fiind redus
la un singur ovar şi un singur oviduct pe partea stângă. Ovarul şi oviductul drept sunt
prezente la începutul dezvoltării embrionare, dar la cele mai multe specii de păsări se
reduc oviductele, aşa încât la adult ele sunt abia vizibile.
Ovarul şi oviductul drept se poate dezvolta uneori la speciile din ordinele
Falconiformes, Strigiformes, Gaviiformes, Psittaciformes, Rallidae, Galliformes, dar
foarte rar îndeplineşte un rol funcţional.
Ovarul este situat înaintea rinichiului stâng. Mărimea lui variază, foarte mult
cu gradul de maturare a ouălor care se formează în el.
Oviductul păsărilor este format din următoarele regiuni: infundibul, regiune
iniţială în care oul stă circa 18 minute. Aici are loc fecundarea şi este produs primul
strat de albuş; magnum, cea mai mare regiune a oviductului (33 cm la găină), unde
se formează majoritatea albuşului şi în care oul rămâne 2-3 ore, după care el terce în
cloacă şi poate fi depus în cuib de către femelă.

127
Sectiunea .14 SISTEMUL NERVOS

Se diferenţiază de cel reptilian prin creşterea volumului masei nervoase şi


dezvoltarea diferenţiată a unor vezicule cerebrale, ceea ce atrage după sine
constituirea unor noi centri nervoşi cu noi semnificaţii funcţionale.
Dezvoltarea inegală a veziculelor encefalice determină flexiunea axului
cerebral. Studiile paleontologice relevă faptul că strămoşii păsărilor posedau un
telencefal redus, alături de lobii optici cu care constituia relieful dorsal al creierului.
Păsările actuale au însă un encefal considerabil mai dezvoltat decât al strămoşilor
fosili, fapt atestat de mulajele craniilor acestora, care stabilesc poziţia lobilor optici în
acelaşi plan cu celelalte vezicule cerebrale. Creierul păsărilor actuale se mai distinge
şi prin densificarea masei nervoase cerebrale (în detrimentul ventriculilor, care
devinsimple fante), ca urmare a unirii precoce a oaselor craniului ce a impus
dezvoltarea şi creşterea veziculelor encefalice într-un spaţiu limitat.
De asemenea, diminuarea centrilor asociaţi cu simţul olfactiv şi creşterea
structurilor asociate cu simţurile vizuale, proprioceptiv şi static, constituie o notă
particulară a creierului păsărilor.

Telencefalul. Este foarte voluminos datorită creşterii exagerate în volum a


corpilor striaţi cu rol în reglarea activităţilor instinctuale; el se extinde caudal până la
cerebel (Figura 64)
Bulbii olfactivi sunt reduşi, de asemenea septumul şi scoarţa olfactivă primară,
paleocortexul prepiriform şi hipocampul (arhecortexul). Dispar, de asemenea,
organele Jacobson şi, corelat cu aceasta, nervii terminali.
Proporţional cu diminuarea centrilor olfactivi telencefalici are loc accentuarea
funcţiilor corelative prin corpii striaţi, care prelucrează datele furnizate de către centrii
inferiori, informaţii ce sunt aduse prin căile ascendente, respectiv prin pendunculii
dorsali.
Dezvoltarea corpilor striaţi se face în detrimentul palliumului care, totuşi, este
superior celui de la reptile, prin prezenţa neopaliumului, chiar polilaminar, în cazul
ratitelor (păsări nezburătoare acarenate – struţi, emu, casuari, nandu).
Striatumul expune regiuni neomologabile reptilelor; masele de substanţă ce-
nuşie care îl constituie se dispun concentric, în sens rostro-caudal, precum foile unui

128
bulb de ceapă, având o structură caracteristică inconfundabilă şi unică.
Astfel, sunt: hiperstriatum, neostrialum, mezostriatum (ca parte nouă a
paleostriatumului), paleostriatum, cu nucleul bazul, nucleul amigdalian (arhestriatum).
Hiperstriatumul, superficial, acoperă celelalte formaţiuni striatice şi este legat
lateral cu paleopaliumul, fiind localizat cranial faţă de acestea. Profund, este localizat
nucleul bazal (partea veche a paleostriatumului), iar bazal şi caudal nucleul
amigdalian. Paleo- şi mezostriatumul se omologhează cu „globus pallidus" al
mamiferelor, iar neostriatumul cu putamenul şi nucleul caudal al acestora.
Arhestriatumul este omologat cu nucleul amigdalian de la reptile. El este situat
profund, la polul occipital al telencefalului, poziţie impusă de expansiunea
neostriatumului. Arhestriatumul are funcţii olfactive, influxurile sosind prin tractusul
olfacto-arhestriatic. Conexiunea interamig-daliană, care străbate comisura anterioară,
relevă funcţiile importante ale nucleului amigdalian, nu numai olfactive ci şi corelative,
motivaţionale exprimate prin tractusul eferent amigdalo-mezencefalic.
Telencefalul primeşte importante informaţii prin pedunculul dorsal (emis de
nucleul rotund talamic şi paratenial şi sfârşind în neo- si hiperstriatum) de unde
influxurile radiază şi la nivelul cortexului.
Printre căile descendente menţionăm existenţa căii arhaice - tractusul strio-
talamo-mezencefalic şi a celor noi (calea cortico-septo-mezencefalo-bulbară şi strio-
occipito-mezencefalică). Cel de al doilea tractus este omologat cu calea piramidală a
mamiferelor, pe care se presupune că ar prefigura-o; ea este diferit dezvoltată la
păsări, dar la unele specii (de exemplu la papagal) se extinde până la centrii motori
din măduva cervicală. Calea descendentă strio-occipito-mezencefalică, cu originea în
mezostriatum şi îndeosebi în neostriatum şi paliumul occipital, se termină în nucleii
talamici pretectali.
Scoarţa occipitală primeşte informaţii de ordin vizual pe calea fibrelor optice
emise de nucleul genunchiat lateral; acestea însoţesc tractusul talamo-frontal sau
pedunculul dorsal (spre deosebire de reptile). Numărul foarte mare de corpi striaţi şi
nuclei au rol de a prelucra informaţiile din mediu care acţionează ca stimuli semnal,
pentru comportamentele instinctuale, informaţiile prelucrate sub forma unor impulsuri
acţionează nucleii care determină motivaţiile instincutale: cuibărit, creşterea puilor,
declanşarea cântatului, dansul nupţial, cârduirea şi migraţia.

Diencefalul. Este diferit de cel al reptilelor, datorită expansiunii emisferelor

129
cerebrale. „Ochiul parietal" este absent, schiţându-se pasager numai la embrioni.
Epifiza este voluminoasă. Ganglionii habenulari sunt rudimentari (păsările sînt
vertebrate microsmatice) păsările emit totuşi un tractus retroflex, de asemenea
diminuat.
Talamusul conservă nucleii dorsali lateral anterior (paratenialii mamiferelor) şi
rotunzi (staţii importante către telencefal, pentru tractusul tecto-rotund),
vestibulotalamic şi acela născut în comisura transversă. Fibrele postsinaptice
alcătuiesc pedunculul ventral. Nucleul genunchiat lateral este mult deplasat lateral,
emiţând tractusul „brachia tecti", şi fibre optice care sfârşesc în scoarţa occipitală.
Fibrele postsinaptice de la nucleul optobazal păstrează aceeaşi funcţie ca la
amfibieni şi reptile.
Hipotalamusul poartă terminal neurohipofiza la care se termină axonii
neuronilor din nucleul supraoptic şi nucleul para-ventricular.

Mezencefalul. Prezintă lobii optici bine dezvoltaţi şi deplasaţi latero-inferior


faţă de cerebel, prin presiunea exercitată de telencefal care se extinde mult caudal.
Lobii optici acoperă şi formaţiunile corespunzătoare torusurilor semicirculare, slab
reprezentate. Masa principală a fibrelor optice, alături de fibrele tractusului „brachia
tecti", se termină în tectul optic caracterizat prin delaminarea masei sale nervoase
într-un mod asemănător izocortexului mamiferelor.
Structura complexă a lobilor optici subliniază rolul încă foarte important al
acestora în coordonarea sistemului nervos. Tectul optic emite calea descendentă
(arhaică) tecto-bulbară, care este mai voluminoasă, deoarece conţine fibre dorsale şi
ventrale. Aceasta se termină în trunchiul cerebral, în olivele bulbare, în nucleii
prepontini din tegmentul mezencefalic, care prefigurează nucleii pontini ai
mamiferelor şi în măduva cervicală. Ganglionii istmului intervin în mişcările pupilare.
Nucleii roşii primesc informaţii tectale şi cerebeloase prin „brachium conjunctivum".
Fibrele sale eferente rubro-spinale intervin în reglarea tonusului musculaturii
membrelor.

Metencefalul. Este reprezentat de un cerebel considerabil dezvoltat, cu funcţii


de ordin static şi dinamic. El prezintă cute transversale care, la găină, apar în a
zecea zi de dezvoltare embrionară. Cerebelul prezintă două fisuri care îi divid corpul
în lobul anterior, mijlociu şi posterior, ceea ce a determinat pe unii cercetători să

130
admită lobulaţia identică cu aceea a cerebelului de la mamifere. Cerebelul se leagă
de trunchiul cerebral printr-un peduncul. Cavitatea creieraşului este redusă la o
simplă fantă, aflată în legătură cu ventriculul IV.
La pinguini, lobul anterior conţine lobulii: lingula, lobulul central şi culmenul; cel
mijlociu, plasat înapoia fisurii X, lobulii declive, folium şi tuber, iar cel posterior lobului
piramis, uvula şi nodulus. Formaţiunile parafloculare se nasc din uvulă, iar cele
floculare din nodulus; ambele sunt omologabile cu auriculele cerebelului vertebratelor
inferioare.
Există nuclei intracerebeloşi, ca şi la reptile: nucleul medial (tecti) şi lateral
(dinţat).
Dezvoltarea lobilor anterior şi mijlociu subliniază funcţiile somatice ale
creieraşului, lobul posterior având numai funcţii vestibulare. Tractusurile aferente
sunt caudale (spino-cerebeloase dorsale şi ventrale, olivo-cerebeloase, care sfârşesc
în lobul posterior şi nucleii intracerebeloşi). Telencefalul trimite, de asemenea,
informaţii cerebelului prin calea strio-cerebeloasă, iar mezencefalul prin calea tecto-
cerebeloasă.
Căile eferente sunt cerebelo-spinale (cu originea în nucleii cerebeloşi) şi
cerebelo-rubrice, care constituie principala componentă a pedunculului „brachium
conjunctivum”.

Bulbul rahidian. Prezintă olive proeminente, îndeosebi la păsările înotătoare,


nuclei proeminenţi ai ariei acustice (nucleul tangenţial şi nucleul Deiters). Aceştia
emit fibre descendente către măduva spinării şi fibre ascendente către nucleii
oculomotori şi nucleii roşii.

Măduva spinării. Se distinge prin alungirea regiunii cervicale şi, implicit,


multiplicarea segmentelor acesteia, ca şi prin dilatările caracteristice,
corespunzătoare centrilor medulari locomotori ai membrelor. La nivelul regiunii
lombo-sacrale măduva spinării prezintă o cavitate particulară (sinusul romboidal)
care conţine o substanţă gelatinoasă formată din ţesut nevroglic şi o mare cantitate
de glicogen. Acesta este incorect considerat ca un ventricul medular, deoarece
poziţia sa este deasupra canalului ependimar, între pachetele de fibre nervoase.

131
Figura 63 – Morfologia creierului la porumbel (Columba livia)

Sectiunea .15 ORGANELE DE SIMŢ

(a) ORGANUL VIZUAL


Păsările au o sensibilitate vizuală de mare acuitate, remarcabilă şi prin
precizia şi rapiditatea funcţionării retinei.
Simţul vizual la păsări (Figura 66, 67) este cel mai dezvoltat din întreaga serie
a vertebratelor (Buffar). Dispoziţia ochilor este diferită: la păsările diurne ei fiind
localizaţi lateral sau latero-anterior pe craniu (vânează în zbor cu mare viteză), iar
cele nocturne fiind plasaţi anterior pe craniu (vederea este binoculară).
Sclerotica este o membrană fibroasă şi este consolidată anterior până la
cornee de piese osoase imbricate unele în altele, iar în rest este dublată de o lamă
cartilaginoasă.
Corneea transparentă este în general de forma unei lentile concav-convexă,
proeminentă îndeosebi la speciile de păsări rapace nocturne (Ord. Strigiformes).
Coroida este formată dintr-o membrană limitantă vitreeană şi stratul corio-
capilar; între ea şi sclerotică se dispune pătura marilor vase, suspendate prin lame
conjunctive de sclerotică şi de lama vitroasă internă. De asemenea fanta oculară
embrionară este prezentă.
Pieptenele, un organ caracteristic păsărilor, cu rol trofic de hrănire a ochiului,
este o structură vasculară plisată, care merge prin fanta oculară embrionară din

132
profunzimea globului ocular; este omologabil structural cu conul de la reptile,
provenind din nevroglia tractusului optic. Deşi mulţi cercetători îi atribuie o funcţie
nutritivă, totuşi, datorită pereţilor vasculari foarte groşi, ca şi volumului său
neproporţional cu al globului ocular, această funcţie este contestată de unii autori;
alte opinii susţin că „pieptenele" ar interveni în acomodarea vederii, prin umplerea şi
golirea vaselor sale, ceea ce modifică presiunea intraoculară declanşând astfel
mişcările de acomodare ale segmentelor anterioare (Mişcalencu, 1982).
Corpii ciliari sunt puternic dezvoltaţi. Procesele ciliare sunt lungi şi aderente la
cristalin. La locul de contact există un material cimentant care consolidează legătura
dintre cristalin şi procesele ciliare, dispoziţie ce sugerează unor autori intervenţia
proceselor ciliare în acomodare (Mişcalencu, 1982). Printre procesele ciliare se întind
unele fibre conjunctive numite fibre zonulare.
Cristalinul este lipsit de consistenţă, păstrând o puternică elasticitate care
permite reglajul proiecţiei permanente a imaginilor pe retină, indiferent de distanţa la
care se găsesc obiectele vizate.
Retina are o structură tipică: celulele cu conuri şi bastonaşe sunt în cantitate
diferită, diferind de a o specie la alta de pasăre; primele abundă la păsările diurne,
cele din urmă la păsările nocturne. Bastonaşele au segmentele externe alungite şi
deosebit de fine la păsările diurne şi foarte voluminoase la păsările nocturne. Epiteliul
pigmentar emite prelungiri care se insinuează printre celulele vizuale. La păsările
nocturne, acestea sînt mai scurte.
Retina păsărilor prezintă arii diferenţiate, de mare acuitate vizuală, numite
fovei. Se disting astfel foveea centrală şi foveea laterală, prima situată în vecinătatea
„pieptenelui", asupra ei acţionând razele de lumină care pătrund prin centrul corneei
şi cristalinului (urmează axul central antero-posterior al globului ocular); cea de a
doua fovee este localizată latero-caudal, către zona temporală a orbitei, asupra ei
acţionând undele luminoase care vin din faţa animalului (frontale).
Această dispoziţie conferă speciilor de păsări rapace diurne (Ord.
Falconiformes) posibilitatea supravegherii simultane a câmpului vizual frontal şi
lateral. Organizarea structurală a foveei păsărilor nu atinge niciodată pe aceea de la
mamifere. La păsările diurne foveile conţin mai multe celule cu conuri, iar la cele
nocturne mai multe celule cu bastonaşe. Păsările care au două fovei au două linii
vizuale foveene.
Obiectele situate înainte, pe direcţia axului longitudinal al corpului, sînt

133
recepţionate de foveile laterale, iar cele situate lateral sînt înregistrate de foveea
centrală; în mare parte câmpurile vizuale sunt independente. Pe de altă parte, foveea
centrală stângă este independentă de cea dreaptă.

Figura 64 – Ochiul la porumbel: 1 – cornee; 2 – cristalin; 3 – iris; 4 – umoare apoasă; 5 – inel sclerotic;
6 – sclerotica; 7 – coroida; 8 – retina; 9 – umoare vitroasă; 10 – pieptăne; 11 – nerv optic; 12 – corp
ciliar.

La păsările nocturne există modificări ale globului ocular, care permit


concentrarea sursei luminoase slabe din timpul nopţii; astfel, ochiul de la bufniţă
(Bubo bubo) capătă aspectul unui telescop, corneea fiind foarte convexă şi cu
suprafaţă mare, ceea ce permite recepţionarea unei cantităţi crescute de lumină; de
asemenea, dispunerea rostrală a ochilor permite bufniţei sincronizarea activităţii
acestora. Acomodarea vederii se face graţie irisului care joacă un rol de „compresor
lentis", împingând cristalinul înapoi; antagonic, acţionează musculatura ciliară care,
prin contracţie, limitează acţiunea irisului (Mişcalencu, 1982).
Anexele globului ocular la păsări sunt pleoapele orizontale, lipsite de gene şi
de glande; membrana nictitantă este puternic dezvoltată ca şi la reptile. Ochii se
închid prin ridicarea pleoapei inferioare care este mai viguroasă, cu excepţia celor de
la cucuvea (Athene noctua) şi piţigoi (Parus major), la care ochii sunt acoperiţi prin
coborârea pleoapei superioare. Pleoapele sunt acţionate de muşchi orbiculari;
membrana nictitantă este un pliu conjunctiv vertical, foarte mobil, care acoperă ochiul
din unghiul intern către cel extern.

134
Glandele accesorii ale globului ocular sunt glandele Harder (glandele orbitare
interne) care, după marele anatomist Georges Cuvier, secretă umoarea galbenă
adipoasă ce deversează pe faţa internă al membranei nictitante pe care o lubrifiază;
există apoi glanda lacrimală (în unghiul extern), care îşi elimină produsul prin două-
trei canale. Căile lacrimale încep prin două orificii plasate în unghiul anterior al
ochiului.

Figura 65 – Organul vizual – secţiuni longitudinale schematice prin diferite forme de ochi: A – şorecar
(Buteo buteo), (după Roghon-Duvigneaud, din Cătuneanu şi col, 1979, B - Strigiformes (după
Wiedersheim, din Dornescu şi Necrasov, 1968), C – potârniche (Perdix perdix) (după Roghon-
Duvigneaud, din Cătuneanu şi col, 1979), D – Struthio camellus (după Bütschli, din Dornescu şi
Necrasov, 1968): 1 – cornee; 2 – cristalin; 3 – iris; 4 - inel de plăci osoase din sclerotică; 5 – zona
pectinată; 6 – procesul ciliar; 7 – Zona lui Zinnii; 8 – pieptene; 9 – nervul optic; 10 - retina; 11 –
coroida; 12 – sclerotica; 13 – umoarea sticloasă.

135
(b) ORGANUL STATO-ACUSTIC

Canalul cohlear al urechii interne de la păsări este asemănător structural cu al


crocodilienilor, unica deosebire de aceştia fiind că la unele specii de păsări creşte
mult în dimensiuni şi se poate răsuci în câteva ture de spiră, întocmai ca la mamifere,
mai ales la păsările bune zburătare şi extrem de mobile şi rapide (Figura 68, 69).
Papila bazilară (organul Corti) se dispune pe o membrană subţire a canalului
cohlear, care poate fi considerată membrană bazilară. Partea canalului cohlear
opusă membranei bazilare este formată dintr-un epiteliu gros ce conţine celule
glandulare şi care, uneori, poate prezenta cute. Epiteliul este localizat pe un strat
conjunctiv bogat vascularizat („tegmentum vasculosum").
În general, labirintul osos este mai mult diferenţiat, aşa încât acesta poate fi
uşor separat de restul masei osoase. El prezintă cele două ferestre (rotundă şi
ovală).
Canalele semicirculare conservă dispoziţia de la celelalte vertebrate, cu unele
deosebiri neesenţiale.
Cohleea osoasă este contorsionată, iar cea membranoasă o urmăreşte
întocmai. Separarea labirintului membranos de cel osos este extrem de dificilă;
numai cohleea membranoasă, care este liberă în interiorul celei osoase, se poate
detaşa uşor.
Mecanismul transmiterii vibraţiilor la păsări este asemănător cu acela de la
mamifere şi vertebratele inferioare păsărilor, cu unele deosebiri impuse de prezenţa
lui „tegmentum vasculosum".
Undele sonore sunt captate de urechea externă formată numai din conductul
auditiv extern de dimensiuni reduse. Undele stimulează membrana timpanică a cărei
vibraţie determină mişcarea columelei din urechea medie şi, prin aceasta, ajunge la
fereastra ovală de unde îşi continuă drumul prin spaţiul perilimfatic vestibular şi
rampa vestibulară, fără posibilitatea de a mişca „tegmentum vasculosum" care este
deosebit de gros.
Unda vibratorie trece prin vîrful cohleei în rampa timpanică determinînd
mişcarea corespunzătoare a membranei bazilare care antrenează astfel întregul
organ Corti. Teoria menţionată este valabilă şi pentru mamifere, la care însă este
admisă şi posibilitatea recepţionării probabile a undelor prin mişcarea membranei lui

136
Reissner (corespondentul lui „tegmentum vasculosum"). Vibraţiile membranei
Reissner sunt transmise prin intermediul lichidului endolimfatic către membrana
tectoria.

Figura 66 – Organul auditiv; A – Urechea mijlocie (la Gallus): 1 – apofiza extra-, infra- şi
supracolumelară; 2 – m. stapedius; 3 - fereastra rotundă; 4 – cavitatea labirintului; 5 – fereastra
ovală; 6 – columela; 7 – ligamentul lui Platner; 8 – membrana timpanului (după Pohlmann, din
Cătuneanu şi col, 1979); B – Labirintul membranos al urechii: 1 – canalul semicircular anterior; 2 –
orizontal; 3 – posterior; 4 – ampula posterioară; canalul endolimfatic; 6 – lagena; 7 – cohlea; 8 –
ductus reuniens; 9 – recessus utriculi; 10 – sacul; 11 – ampula orizontală; 12 – ampula anterioară; 13
– utricul (după Werner, din Cătuneanu şi col., 1979)

(c) RECEPTORII OLFACTIVI


Fosele nazale depăşesc complexitatea celor de la reptile, datorită creşterii
rolului funcţiei respiratorii, esenţială la animalele homeoterme. Fosele nazale încep

137
cu nările, dispuse latero-dorsal pe cioc şi se termină cu choanele, aflate pe plafonul
bucal. Epiteliul olfactiv este prezent numai în partea cea mai caudală a foselor.
Fosa nazală prezintă trei compartimente: atrium, camera olfactivă mijlocie şi
camera olfactivă posterioară (Figura 69).
Atriumul, care comunică cu exteriorul prin nară, poartă un cornet atrial (organ
particular păsărilor).
Camera mijlocie, cea mai largă, se deschide prin choane în cavitatea bucală.
Marele cornet mijlociu pe care-l poartă este omologul cornetului reptilian şi maxilo-
turbinalelor mamaliene; la unele specii el se poate răsuci într-un tur de spiră, iar
alteori în 2—5 ture (la speciile din Ord. Anseriformes – raţe, gâşte, lebede, călifari).
Camera posterioară este situată dorsal şi comunică cu cea mijlocie; prezintă
posterior un cornet echivalent cu etmoturbinalele mamiferelor. Primele două camere
sunt căptuşite cu epiteliu respirator, iar cea de a treia cu epiteliu olfactiv.
Peretele extern al cavităţii nazale, în zona de dinaintea cornetului mijlociu, se
leagă printr-un orificiu de sinusul maxilar. În cavitatea nazală se deschid glandele
nazale dispuse înaintea ochilor, glandele salifere orbitare Harder şi glandele
lacrimale care îşi elimină produsele de secreţie în camera mijlocie.
La păsări simţul mirosului are un rol secundar; văzul şi auzul fiind prioritare.

(d) RECEPTORII GUSTATIVI


La păsări organul gustativ nu prezintă particularităţi deosebite; mugurii
gustativi au aceeaşi structură ca şi la celelalte vertebrate. Ei sunt totdeauna situaţi în
cavitatea bucală, sunt puţin numeroşi şi sunt neasociaţi în agregate vizibile
macroscopic. Multă vreme s-a considerat că păsările sînt lipsite de simţ gustativ. În
1904, Eugen Botezat a demonstrat prezenţa mugurilor gustativi în partea caudală a
cavităţii bucale a păsărilor, pe flancurile limbii şi în partea moale a palatului
(Universitatea din Cernăuţi). La porumbel mucoasa linguală conţine 37 de muguri
gustativi, dintre care 70% sunt situaţi pe faţa dorsală a limbii, înapoia pliului dorsal;
se presupune că rolul lor este asemănător cu acela de la mamifere.

(e) RECEPTORII CUTANAŢI


Sunt mai bine diferenţiaţi decât la reptile, uneori corpusculii tactili omologându-

138
se cu cei de la mamifere.
La nivelul epidermului există terminaţii nervoase libere foarte numeroase,
îndeosebi în zonele apterile.
La nivelul dermului, terminaţiile dendritice sunt adăpostite în corpusculi
senzoriali.
Păsările posedă corpusculii Merckel, iar corpusculii Grandry şi Herbst, deşi
consideraţi particulari, pot fi omologaţi cu corpusculii Wagner-Meissner şi, respectiv,
Vater-Paccini de la mamifere.

Figura 67 – Cavitatea nazală şi urechea la porumbel: (a.) A – vedere laterală; B – Vedere ventrală; C
– secţiune transvesală a cavităţii a. din A; D - secţiune transvesală a cavităţii b. din A; CA – coana
anterioară; Ch – coană; Ch 1 – coană primară; Ch 2 – coană secundară; CM – coană mediană; CP –
coană posterioară; f – legătura între cavitatea nazală şi spaţiul aerian infraocular; Ne – nara
anterioară; Oe – deschiderea trompei lui Eustachio; PN – podeaua cavităţii nazale; S – sept nazal; St

139
– cuta transvarsalăîn podeaua cavităţii nazale; Vb – podeaua cavităţii nazale anterioare. (b) Vedere
laterală a capului la porumbel cu principalele părţi ale urechii: 1 – emisfera cerebrală; 2 – lob optic; 3 –
cerebel; 4 – canale semicirculare; 5 – gât; 6 – vârful orb al canalului cohlear; 7 – columela în urechea
mijlocie; 8- timpan; 9 – meatul auditiv extern.

Corpusculii Grandry (Figura 70) sunt prezenţi în tegumentul ciocului şi în


cavitatea bucală a unor specii. Ei sunt constituiţi din câte două (uneori 7) celule
senzoriale voluminoase, care vin în contact prin feţele plane. Se consideră că
acestea ar fi celule Schwann modificate ale fibrei nervoase aferente. Între celulele
senzoriale se dispune partea terminală a fibrei nervoase, care se ramifică; este
prezentă şi o a doua fibră nervoasă care formează o vastă reţea în jurul celulelor
senzoriale, peste care se suprapune ţesutul conjunctiv.
Corpusculii Herbst sunt situaţi în derm, în tegumentul ciocului şi al picioarelor,
în periost, în păturile musculare şi în cavitatea bucală; la speciile din Ord. Piciformes
abundă în vârful limbii. Au formă ovală şi dimensiuni de 150—200 Å. Prezintă o
„măciucă" centrală constituită dintr-o pătură de celule care înconjoară reţeaua
terminală a fibrei nervoase. „Măciuca" centrală este cuprinsă în capsule concentrice,
considerate după microscopia fotonică drept celule puternic comprimate. Este pre-
zentă şi fibra nervoasă secundară care se arborizează în jurul formaţiei centrale.

Figura 68 – Organele de simţ: A, B. Corpusculul lui Grandry: A secţiune perpendiculară; B secţiune


orizontală; 1, placă terminală; 2, celulă senzorială secundară; 3, dendrite secundar; 4, dendrite
principal; 5, capsulă conjunctivă; C. Corpusculul lui Herbst, din pielea de pe ciocul raţei (secţiune
longitudinală): 1, placă terminală; 2, nuclei provenind din teaca lui Schwamm, care înconjoară
terminaţia în formă de măciucă (7) a dendritului unui neuron senzitiv; 3, lame de ţesut conjunctiv şi
nuclei; 4, teaca lui Schwamm; 5, dendrite; 6, capsulă conjunctivă (după Pop, din Cătuneanu şi col,
1978).

140
Capitolul IV. ELEMENTE LEGATE DE BIOLOGIA
REPRODUCERII LA PĂSĂRI

Reproducerea la păsări constituie ca şi la celelalte vieţuitoare una din cele mai


importante manifestări din viaţă care asigură perpetuarea speciei. Mai mult însă
decât la oricare alte grupe de vieţuitoare, obiceiurile extrem de variate şi originale ale
păsărilor legate de actul reproducerii au dus la elaborarea unora din cele mai
interesante comportamente ale lumii animale.
Prin reproducere, păsările trebuie să înlocuiască exemplarele care pier din
populaţiile lor, sub acţiunea diferitelor cauze: răpiri, boli, accidente, foame, bătrâneţe,
etc. Cam o jumătate din durata unui an – la unele specii chiar mai mult – întreaga
activitate a păsărilor constă în preocuparea pentru asigurarea descendenţei.
Păsările nu ajung la maturitate sexuală odată cu împlinirea creşterii corporale,
ci mai târziu, atunci când organele sexuale dau produse capabile să fecundeze şi să
fie fecundate. În general păsările de talie mică ajung la maturitate la câteva luni, iar
cele de talie mare se pot maturiza şi după câţiva ani.
Activitatea sexuală la păsările sălbatice nu este continuă în decursul unui an; după o
perioadă de activitate intensă urmează una de inactivitate, determinându-se aşa
numitele cicluri sexuale sezoniere. Cauza principală care determină ciclul sexual la
păsări este hrana; când aceasta lipseşte, reproducerea nu are loc. În regiunile reci şi
temperate, prezenţa hranei depinde de factorii climatici, iar la cele tropicale
reproducerea depinde de sezoanele cu ploi. O aparentă excepţie de la această
regulă o constituie forfecuţa (Loxia curvirosta), o specie care populează ţinuturile reci
şi temperate, specie care se află şi în ţara noastră. Datorită specificului său de hrană,
care constă din seminţele conurilor de răşinoase (brad, pin), ea se poate reproduce
în orice anotimp al anului, în perioadele şi în locurile în care găseşte resurse optime
de hrană, cuibăreşte mai frecvent spre sfârşitul iernii, când solzii conurilor încep să
se desfacă, oferindu-i hrană din abundenţă şi mai uşor accesibilă la tot pasul.

141
Sectiunea .16 STRATEGII REPRODUCTIVE ÎNTÂLNITE
LA PĂSĂRI

Din punct de vedere al relaţiilor care se stabilesc intre parteneri şi a numărului


de indivizi implicaţi în actul reproductiv, reproducerea la păsări poate fi: monogamă,
poligamă, poliandră.
Prin monogamie se înţelege formarea unui cuplu dintre un mascul şi o femelă
în vederea reproducerii. Marea majoritate a păsărilor sunt monogame, ambele sexe
trebuind să asigure creşterea cu succes a progeniturii. Speciile insectivore, precum şi
cele de pradă de zi şi de noapte sunt aproape întotdeauna monogame. S-a ajuns la
această formă de reproducere din necesitatea creşterii puilor prin contribuţia ambilor
părinţi.
Monogramia poate fi numai pentru o singură cuibărire, de exemplu la
rândunică (Hirundo rustica), pasăre care-şi schimbă apoi partenerul. La majoritatea
raţelor (subfam. Anatinae) monogamia durează până când femela începe depunerea
pontei sau până când ies puii. Există şi deosebiri individuale. Uneori se pot vedea
masculii însoţind raţa şi bobocii. Uneori perechea poate dăinui un întreg sezon de
reproducere, după care partenerii se despart (aşa cum întâlnim la: cinteză, muscar,
silvie, presură, codobatură, etc.).
În alte situaţii monogamia poate dura toată viaţa, masculul sau femela cuplului
alegându-şi alt partener numai în cazul când unul din soţi moare dintr-o cauză
oarecare; aşa cum este cazul la lebede, berze, acvile etc. Când speciile monogame
pe viaţă sunt migratoare, cei doi parteneri se pot despărţi în cartierele de iernare, în
primăvara anului următor se reîntorc la cuibul vechi, îl reapră şi se împerechează din
nou.
În reproducerea poligamă, masculul fecundează mai multe femele, cu care îşi
formează, în prealabil un cârd sau harem. Uneori, într-un cârd sunt mai mulţi masculi
de grad inferior.
Poligamia este simultană când masculul dominant se împerechează pe rând
cu mai multe femele, ca la dropii, cocoşii de munte, cocoşii de mesteacăn, fazani etc.
În astfel de cazuri, femelele depun ouăle şi le clocesc singure şi tot singure îşi cresc
puii constituind familii monoparentale de creştere a puilor.
În acest caz, masculul poate constitui câte un cuib pentru fiecare femelă pe
care o fecundează, cum e la panţăruş (Troglodytes troglodytes) (cea mai mică

142
pasăre din avifauna noastră), care construieşte cuiburi pentru câte 2-3 femele şi le
ajută chiar la hrănitul puilor, îndeosebi pe ultima lui parteneră.
Forma poliandră de reproducere presupune împerecherea unei femele cu mai
mulţi masculi, de exemplu la pasărea kiwi din Noua Zeelandă, la notatiţă (Phalaropus
lobatus) etc.
Odată cu începutul ciclului sexual sezonier, păsările ajunse la maturitate
sexuală intră într-o stare de mare agitaţie, reprezentanţii sexului activ - masculii de la
majoritatea speciilor se îmbracă într-un penaj viu colorat şi proaspăt şi dezvoltă
ornamentaţii caracteristice fiecărei specii în parte cu rol de atragere a femelei pentru
formarea perechilor de indivizi reproducători,
Fiecare specie îşi are modul său propriu de manifestare în perioada
premergătoare împerecherii (dansul prenupţial şi dansul nupţial propriu-zis).
În cursul comportamentului de curtare „ofrandele alimentare” devin un
element important pentru unele specii. La chira de baltă (Sterna hirundo), de
exemplu atunci când masculul devine motivat sexual, prinde un peşte şi, cu el în
cioc, se îndreaptă grăbit către o femelă. După mai multe încercări lipsite de succes,
mişcările şi poziţiile masculului, manifestările sale sonore, într-un cuvânt parada sa şi
atitudinea nupţială stimulează în cele din urmă femela. Această atinge mai întâi timid
peştele, ţinut în cioc de mascul, apoi îl prinde la rându-i cu ciocul său. Dacă îl înghite,
înseamnă că ea a considerat acest peşte drept hrană şi în acest caz curtarea
masculului a eşuat. Dacă însă femela apucă peştele şi-l ţine de-a curmezişul ciocului
său, înseamnă ca ea atribuie acestui peşte o funcţie nu alimentară ci simbolică.
Secvenţa următoare în această situaţie este aceea că masculul se apropie de femelă
progresiv, prin mişcări circulare şi apoi urmează acuplarea şi fecundaţia.
La găina domestică, parada nupţială, slab ritualizată, se bazează pe repetarea
simbolică a mişcărilor de scurmat şi ciugulit, caracteristice comportamentului de
hrănire. În continuare, se desfăşoară urmarirea găinii, însoţită de manifestări sonore,
urmărire ce seamănă cu cea a unui rival. Odată ajunsă, găina este lovită cu aripile
laterale, apoi cocoşul o „calcă”, imobilizând-o de tot lateral cu pintenii şi prinzând-o
cu ciocul de creastă. Când găina este ajunsă din urma de cocoş, ea se opreşte şi se
ghemuieşte, lipindu-se de sol şi adoptând aşa numita postură de acuplare, care
caracterizează supunerea.
La presura aurie ( Emberiza citrinella), indivizii de ambele sexe trăiesc în
stoluri.

143
În februarie, masculii care sunt vioi şi frumos coloraţi cu verde sulfuriu strident,
se dispersează, stabilindu-şi fiecare un teritoriu în care se instalează şi cântă intens,
aşezaţi în locuri vizibile în iarbă. Femelele, care au penajul mai şters colorat, în bej,
sunt homocrome şi sunt atrase de vederea şi cântecul masculilor, începând să
viziteze teritoriile acestora. În mod curios, femelele-musafiri nu adoptă o atitudine de
supunere, ci dimpotrivă efectuează mişcări de atac la adresa masculilor, alungându-i.
Masculul nu ripostează, ci admite să cedeze temporar locul femelei nou-venite. La
intruziunea unui alt mascul, masculul proprietar reacţionează agresiv, alungându-l. În
scurt timp, o anumită femelă vizitează mai frecvent teritoriul până se hotărăşte să se
împerecheze cu aceasta, formând împreună cu masculul o pereche care începe să
se hrănească în comun şi să stea unul lângă altul pe o creangă sau pe sol în iarbă.
Cuplul începe, de asemenea, să colecteze material pentru cuib. Masculul începe
acum să efectueze atacuri stimulante asupra femelei, aceasta fuge în zbor, iar
masculul o urmăreşte cu perseverenţă. Urmăririle sexuale încetează când păsările
par să fi obosit. Asemenea zboruri nupţiale se manifestă şi la alte specii de păsării,
existând ipoteza conform căreia ele ar contribui la pregătirea femelei pentru acuplare
prin maturarea treptată a ovarelor pentru asigurarea fertilizării ouălor. La începutul
lunii mai, ambii parteneri încep să construiască cuibul printr-un fel de diviziune a
munci: masculul adună materialul iar femela construieşte cuibul pe sol, într-un loc
adăpostit. În cuib sau în apropierea sa, masculul începe să cânte în mod caracteristic
adoptând o anumită statură, cu ciocul îndreptat în jos, cu aripile întinse şi vibrând. El
execută, de asemenea, deplasări de scurtă durată cu penele zbârlite, cu picioarele
îndoite, cu penele cozii lăsate în jos, mişcând aripile şi târându-le pe sol. Această
manifestare aminteşte de modul cum păsările înşeală prădătorul, atrăgându-l departe
de cuib. În final, masculul aleargă spre femelă cu penele corpului, aripilor şi penele
cozii ridicate, iar dacă aceasta adoptă o postură caracteristică şi emite o chemare
specifică, are loc acceptarea masculului şi acuplarea.
Păsările ce cuibăresc în locuri împădurite îşi marchează teritoriul îndeosebi
prin cântec, dat fiind că, în astfel de condiţii etalarea penajului colorat este mai puţin
eficientă. În această categorie sunt cuprinse: privighetoarea (Luscinia
megarhynchos), filomela (Luscinia huscinia), silvia cu capul negru (Silvia atricapilla)
şi altele.
Modul de cuibărit este caracteristic fiecărei specii de pasăre în parte şi se
transmite prin zestrea ereditară a puiului (în acest caz nu intervine deloc învăţarea).

144
Construirea cuibului este efectuată fie de masculi, fie de femele sau la unele
specii, prin participarea ambilor soţi. Se întâlnesc o serie întreagă de variante mai
mult sau mai puţin diferite.
În funcţie de modul de dezvoltare postembrionară a păsărilor, cuiburile
servesc nu numai pentru perioada clocitului la speciile nidifuge ale căror pui părăsesc
cuibul îndată după ce au eclozat, dar la speciile nidicole sunt folosite în continuare şi
pentru creşterea puilor, până când aceştia sunt capabili de zbor.
Tipurile de cuiburi şi forma lor sunt de asemenea foarte variate, ca şi speciile
care le construiesc.
Astfel, unele specii, fără să construiască un cuib propriu-zis, depun ouăle
direct pe pământ, pe nisip sau pe prundiş, într-o mică adâncitură. În această
categorie sunt cuprinse: ciocântorsul (Recurvirostra avosetta), pasărea ogorului
(Burhinus oedienemus), unele galinacee (Phasianus colchicus), caprimulgul
(Caprimulgus europaeus), unele păsări de pradă de noapte. Alte specii cum sunt
pietrarii, unele ciocârlii, au obiceiul de a ridica în faţa cuibului mici valuri de pitricele,
spre a-l proteja de vânturile puternice. Tot pe sol, dar bine marcat de ierburi,
cuibăresc potârnichile (Perdix perdix), prepeliţele, pitulici, fâse (Anthus trivialis) etc.

Sectiunea .17 DEPUNEREA PONTEI - MECANISME

Hormonii estrogeni stimulează celulele stem epiteliale ca să se diferenţieze în


trei tipuri celulare: celule glandulare cilindrice, care produc sub influenţa estrogenilor
ovalbumina, lizozim şi conalbumină; celulele caliciforme, ce sintetizează avidină,
după expunerea la hormonii progesteron şi estrogen; celule ciliate, care asigură
transportul oului; istmul este implicat în formarea în 1-2 ore a membranelor
cochilifere interne şi externe; uter sau glanda cochiliferă, unde are loc calcifierea cojii
oului.
Pigmenţii cojii (în special protoporphirin şi biliverdin) sunt depuşi de celulele
ciliate ale epiteliului glandular; vaginul participă la expulzia oului (Johnson,2000).
În momentul ovulaţiei, ovulul păsărilor este înconjurat de o membrană vitelină
internă formată dintr-o reţea de proteine fibrilare. Fecundarea oului are loc în mod
normal la intrarea sa în oviduct. Ovulul fecundat sau nu este înconjurat la trecerea lui
prin oviduct de o serie de învelişuri accesorii: membrana vitelină externă; albuşul;

145
membranele cochiliere; coaja.
Membrana vitelină externă formată din proteine fibrilare, mai fine decât cele
ale membranei viteline interne, este depusă în jurul oului în momentul în care acesta
se găseşte în regiunea oviductală, adiacentă ovarului.
Albuşul formează patru regiuni distincte în oul matur: stratul albuminos ataşat
de vitelus; albuşul subţire intern care e lichid; stratul gros extern; stratul extern care
este subţire, fluid. Funcţia albuşului este aceea de a împiedica invazia
microorganismelor în vitelus şi serveşte ca sursă de apă, proteine şi minerale pentru
embrion, în cursul dezvoltării acestuia. Filamentul albuminos sau şalaza este
reprezentat de două structuri de tip fibrilar, localizate la fiecare capăt al oului.

Figura 69 - Schema tractului reproducător femel la găină, (după Carlson, 1988. din Zărnescu, 2002).

146
Datorită oviductului spiralat (Figura 71), oul se răsuceşte în drumul lui către
cloacă. Rotaţia determină ca la fiecare capăt al gălbenuşului, albuşul secretat de
porţiunea superioară a oviductului să se răsucească sub formă de spirală. Restul
albuşului secretat abundent de către oviduct este prins în filamentul albuminos şi
înfăşurat în straturi concentrice. La găină, stratul iniţial de albuş este depus de
regiunea caudală a infundibulului, însă majoritatea proteinelor albuşului sunt
secretate de celulele glandulare ale magnumului.
Proteinele majore prezente în albuş includ: 54% ovalbumină; 13%
ovotransferină (conalbumina); 11% ovomucoidină; 8% ovoglobulină (G2 şi G3); 3,5%
lizozim; 1,5-3% α- şi β-ovomucină. Există de asemenea, câteva proteine
caracteristice, prezente în concentraţii mai mici, de tipul avidină, ovomacroglobulină,
cistatină, proteine de legare a flavoproteinelor şi thiaminei. Ovalbumina serveşte ca
sursă de aminoacizi în cursul dezvoltării embrionare şi este asemănător familiei de
inhibitori proteazici de tipul serpin care poate bloca activitatea enzimatică în ou.
Ovotransferina acţionează în principal ca un chelator feric, prevenind dezvoltarea
bacteriană în ou. Ovomucoidina este un inhibitor seric proteazic şi reprezintă
inhibitorul proteazic major (în special al tripsinei); enzimele ţintă pot fi produse de
microorganisme sau alternativ, ovomucoidina serveşte la modularea degradării
enzimatice a albuminei în cursul embriogenezei. Alfa-ovomucina (glicoproteină) şi
beta-ovomucina sunt proteine fibroase, insolubile responsabile de constituţia
gelatinoasă a albuşului. Ovomucina blochează invazia microorganismelor şi poate
exprima proprietăţi antivirale. Principala funcţie biologică a lizozimului este cea de
activitate litică împotriva peretelui celular al bacteriilor gram-negative. Avidina este o
proteină a cărei secreţie depinde de hormonul progesteron şi are ca rol blocarea
creşterii bacteriene (are rol antibactericid şi sterilizant).
Membranele cochiliere sunt organizate într-o membrană internă (-50-70 |am
grosime) şi una externă (~15-25 μm grosime), produse în regiunea istmică a
oviductului. Membranele sunt dispuse una lângă alta, cu excepţia unui capăt, unde
formează camera cu aer. Membranele sunt formate dintr-o reţea de proteine
fibroase, asociate prin legături disulfidice. Conţin 10% colagen, 70-75% proteine şi
glicoproteine. Ele sunt semipermeabile şi permit trecerea gazelor, apei şi
cristaloizilor, dar nu şi a albuşului.
Coaja (Figura 72) oului este formată din mai multe straturi orizontale, fiecare
cu un aranjament particular de material biocristalin şi o morfologie diferită. Acest

147
aranjament este rezultatul condiţiilor citochimice şi biochimice ale mineralizării, de-a
lungul tranzitului oviductal. în structura cojii oului au fost descrise trei straturi:
mamilar, palisadic şi cuticular.
Stratul mamilar conţine prelungiri ale suprafeţei membranei externe, numite
miezuri mamilare, ce reprezintă situsuri iniţiale pentru calcificare. Sunt formate de
celulele epiteliale ale istmului şi conţin proteine, carbohidraţi şi mucopolizaharide. El
reprezintă cea mai mare proporţie de material organic din coajă. În afara acestor
miezuri, stratul mamilar este calcificat.

Figura 70 – Schema structurii cojii oului de găină. (după Carlson, 1988. din Zărnescu, 2002).

Stratul palisadic sau spongios are o grosime de ~200 μm şi este compus în


principal din cristale de carbonat de calciu, sub formă de calcite. Acest strat este
aranjat în coloane perpendiculare cu suprafaţa. În afara cristalelor calcificate, stratul
palisadic conţine o matrice organică formată dintr-o serie de straturi proteice şi
mucopolizaharidice, pe care are loc calcifierea. El reprezintă aproximativ 2% din
totalul compoziţiei organice a cojii. Regiunea internă a cojii are o densitate mai mare
de matrice, comparativ cu regiunea externă. În matrice s-au identificat proteine, care

148
leagă calciul şi anhidraza carbonică.
Cuticula. Suprafaţa externă a oului păsărilor este adesea (dar nu întotdeauna)
acoperită de o cuticulă subţire, cerată, formată din proteine, polizaharide şi lipide.
Cuticula poate fi distribuită inegal pe suprafaţa oului. Funcţia sa este aceea de a
proteja oul de evaporarea apei şi de invazia microbiană. Atunci când este prezentă,
se formează în timpul ultimilor 30 de minute de dinaintea ouatului.
Stratul mamilar, palisadic şi cuticula sunt traversate de pori. Aceştia reprezintă
zone de cristalizare incompletă, funcţia lor fiind aceea de comunicare în cursul
dezvoltării embrionare, între camera cu aer şi mediul exterior.

Oul de pasăre cuprinde toate rezervele nutritive necesare dezvoltării


embrionare, aşa încât puiul ia din mediul înconjurător doar oxigenul.

Gălbenuşul este principalul material din care se formează embrionul. Partea


periferică a gălbenuşului este vitelusul formativ care formează discul germinativ sau
cicatricula.
A doua parte a lui, vitelusul nutritiv, este format din bule mici de culoare
galbenă intensă, gălbenuşul galben, a cărui masă este dispusă concentric şi este
înconjurată de plasmă de culoare mai deschisă (gălbenuşul alb) dispusă tot
concentric.
Albuşul asigură protecţia gălbenuşului de lovituri bruşte, servind şi ca sursă
principală de apă în decursul dezvoltării embrionului.
Coaja oului, având în compoziţie 89—97% săruri calcaroase, apără oul de
leziuni mecanice, asigură schimbul de gaze dintre embrionul în dezvoltare – puiul şi
mediu, prin porozitatea lui şi împiedică pătrunderea microorganismelor din exterior în
ou.
În cursul dezvoltării embrionului, coaja este parţial consumată pentru
alcătuirea scheletului puiului. Cuticula apără oul de pătrunderea bacteriilor.

149
Sectiunea .18 DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ

Fecundaţia oului, de obicei polispermică, are loc în porţiunea iniţială a


oviductului, înainte ca oul să fie învelit de albuş. Numai unul din numeroşii
spermatozoizi intraţi în ou se uneşte cu nucleul oului fiind spermatozoidul fecundat.
Dezvoltarea embrionară (Figura 74) cu segmentarea parţială şi discoidală a
oului începe în timpul parcurgerii oviductului. La polul animal, unde este aşezat vite-
lusul formativ, apar şanţuri de segmentare în diferite direcţii, care segmentează
vitelusul formativ în numeroase blastomere dispuse într-un strat superficial, ectoblast,
şi cu altul intern, numit endoblast.
În momentul depunerii oului embrionul se află în acest stadiu. El poate fi
considerat ca o blastulă, turtită, discoblastulă, iar spaţiul îngust ce separă cele două
straturi de blastomere, poate fi considerat ca un blastocel sau o cavitate de
segmentare. Pentru forma sa, această blastulă a fost numită disc germinativ,
blastodisc sau cicatriculă.
Dezvoltarea embrionară în continuare presupune neapărat clocirea. În acest
caz, vitelusul nutritiv de sub discul germinativ se va lichefia, în locul său apărând o
cavitate subgerminală.
În acest stadiu, în lumină puternică, se poate observa la suprafaţa discului
germinativ o pată centrală, circulară şi clară, corespunzătoare cavităţii subgerminale,
numită arie pelucidă, în comparaţie cu periferia discului germinativ, care zăcând pe
vitelusul nelichefiat, este mai întunecată şi care se numeşte arie opacă.
În partea viitoarei regiuni codale a embrionului, celulele din ectoblast,
divizîndu-se intens, formează o îngroşare, numită placă primitivă. Aceasta, după 10
—12 ore de clocire se alungeşte în direcţia viitoarei regiuni a embrionului şi pe linia
medio-dorsală a lui apare o ridicătură îngustă, numită linia primitivă.
Capătul anterior al liniei primitive este umflat şi poartă denumirea de nodului
lui Hensen. În lungul liniei primitive se formează un şanţ, care se adânceşte în
nodului lui Hensen şi formează foseta primitivă. Celulele ectoblastului din şanţul liniei
primitive se divid activ şi migrează între ecto- şi endoblast, formând pe fiecare latură
a acestuia o nouă foiţă, mijlocie, mezoblastul.
Celulele ectoblastului din foseta primitivă se divid şi ele activ şi, migrând între
ecto- şi endoblast, formează un cordon celular, care se numeşte prelungire cefalică,

150
deoarece se alungeşte în viitoarea regiune cefalică a embrionului. Formarea celei de-
a treia foiţe embrionare reprezintă gastrulaţia, iar şanţul liniei primitive şi foseta
primitivă reprezintă blastoporul gastrulei în formă de disc şi fără arhenteron.
În faza următoare începe formarea neurulei. Ectoblastul de pe linia mediană a
liniei primitive se îngroaşă, formând o placă medulară, în lungul căreia apare o
adâncitură în formă de jgheab, numită şanţ neural.
Marginile şanţului neural se închid şi alcătuiesc prin împreunare tubul neural,
care se va desprinde de ectoblast, rămânând sub acesta. Din porţiunea lui anterioară
se vor diferenţia, cele cinci vezicule ale creierului.
Concomitent cu diferenţierea sistemului nervos se diferenţiază şi mezoblastul.
Din prelungirea cefalică se formează coarda dorsală, care se întinde sub tubul
neural. Mezoblastul de pe laturile liniei primitive se alungeşte înainte şi înapoi până la
cele două capete ale discului embrionar. Porţiunea mediană a celor două foiţe
mezoblastice se segmentează în perechi de blocuri celulare, numite somite.
În interiorul somitelor va apare câte o cavitate, numită miocel. Foiţele sau
lamele mezoblastice se clivează în toată întinderea lor în câte două foiţe: cea distală,
numită somatopleură, va adera la ectoblast, iar cea internă, numită splanhnopleură
va adera la endoblast. Cavitatea care se va forma între ele este celomul. Din peretele
somitelor se va forma musculatura scheletică, scheletul axial şi tuburile urinare.
Tubul neural, coarda dorsală şi somitele care o însoţesc pe cele două laturi constituie
organele axiale, în jurul cărora se va forma embrionul din porţiunea discului
embrionar numită arie embrionară.

Formarea anexelor embrionare (Figura 73). In timp ce se schiţează


embrionul din aria embrionară, marginile acesteia, compuse din cele trei foiţe, cresc
şi vor forma aria extraembrionară, care se întinde ca un clopot peste gălbenuşul
oului, acoperindu-l de tot în cele din urmă.
Pe măsură ce se consumă gălbenuşul de sub ea, aria embrionară se
adânceşte în interiorul gălbenuşului şi între ea şi aria extraembrionară se formează
un şanţ circular. Marginea externă a acestui şanţ, formată din ectoderm dublat de
somatopleură, se cutează spre faţa dorsală a embrionului, formând în jurul acestuia
un pliu amniotic, al cărei perete se compune din două lame, iar între acestea se
continuă celomul extern: lama externă formează învelişul extern al embrionului, numit
corion sau seroasa lui von Baer, care acoperă sacul vitelin, iar lama internă formează

151
un sac, amniosul, plin cu lichid bogat în albumină şi săruri minerale. Amniosul
protejează embrionul contra uscăciunii şi a loviturilor, contribuind şi la hrănirea lui.
Dezvoltându-se puternic la început, amniosul se micşorează apoi din ce în ce
mai mult până dispare. Consumându-se gălbenuşul din el, sacul vitelin se
micşorează şi dispare.
Alantoida apare ca o invaginaţie sub formă de sac a extremităţii posterioare a
intestinului embrionar în celomul extern. Cavitatea alantoidei serveşte ca vezică
urinară, în ea acumulându-se urina. Neputîndu-se goli, cavitatea alantoidă devine un
sac voluminos, care pătrunde între corion, amnios şi sacul vitelin. Peretele care
ajunge în contact cu corionul, fuzionând cu acesta, alcătuieşte o membrană
puternic vascularizată, numită alantocorion.
Alantoida ajută şi la nutriţia embrionului deoarece înconjurând şi albuşul oului
emite în el vilozităţi prin care-l absoarbe. La ieşirea din ou (ecloziune), alantocorionul
este spart de pui şi îndepărtat împreună cu cojile oullui.

Figura 71 – Formarea anexelor embrionare la reptile şi păsări: A, B, C, secţiuni transversale; D, E, F,


secţiuni sagitale prin ou şi prin embrion în stadii successive de dezvoltare (ectodermul este marcat cu
linie groasă, endodermul cu linie subţire, mezodermul cu linie întreruptă: 1 – arie embrionară; 2 – arie
extraembrionară; 3 – vitelus nutritive; 4 – cameră subgermunală; 5 – somatopleură; 6 –
splanhnopleură; 7 – şanţ neural; 8 – pliu amniotic; 9 – coardă dorsală; 10 – somit; 11 – celom intern;
12 – celom extern; 13 – sac vitelin; 14 – intestin; 15 – tub neural; 16 – corion; 17 – amnios; 18 –
embrion; 19 – alantoidă; 20 – peduncul ombilical; 21 alantocorion (după Feider şi col., 1967, din
Cătuneanu şi col., 1978)

152
Figura 72 - Secţiune prin ou de pasăre embrionat: 1 – cuticula externă (responsabilă şi de textura
oului); 2 – sac vitelin; 3 – vitelus (gălbenuş); 4 - pori; 5 – camera cu aer; 6 - coaja oului; 7 – membrană
cochilieră externă; 8 – membrană cochilieră internă; 9 - alantoidă; 10 - embrion; 11 - amnios; 12
-corion; 13 - albuş. (după Walters, 1994)

Sectiunea .19 FORMA OULUI LA PĂSĂRI

Numărul de ouă al unei ponte variază de la o specie la alta, şi poate varia de


la 1 până la 25 de ouă. Dintre speciile care depun un singur ou menţionăm familia
Procellariidae (furtunarii), unele acvile, vulturii pleşuvi americani sau condori
(Cathartidae); speciile de Columbidae depun două ouă; 3 ouă depun unele Laridae;

153
gâştele depun 8 – 12 ouă, piţigoii depun 15 – 16 ouă; iar unele specii de galliforme
depun 15 – 25 ouă.
Mărimea, forma, coloritul, şi dispunerea petelor ouălor (Figura 75,76, 77,78)
sunt foarte variate de la o specie la alta şi pot constitui caractere de indentificare
taxonomică foarte exactă.
La păsările nidifuge incubaţia începe după ce ponta este completă, la unele
specii de nidicole (Fam. Peleconidae, Ord. Strigiformes) după depunerea primului ou,
iar la altele (Piciformes) după ce au fost depuse jumătate din numărul de ouă din
pontă începe şi clocitul acestora.

Figura 73 – Principalele forme de ouă întâlnite la păsări: a. sferice; b. eliptice; c. eliptice alungite; d.
subeliptice scurte; e. subeliptice; f. subeliptice alungite; g. ovale scurte; h. ovale, i. ovale alungite; j.
piriforme scurte; k. piriforme; l. piriforme alungite

La speciile de păsări monogame şi fără dimorfism sexual pronunţat, ouăle


sunt clocite de către ambele sexe, iar la cele cu dimorfism sexual pronunţat, ouăle
sunt colocite numai de către femele. La speciile de păsări poliandre ponta este
incubată doar de către masculi.

154
Figura 74 – a. Podiceps cristatus (ord. Podicipediformes); b. Pelecanus onocrotalus (ord.
Pelecaniformes); c. Phalacrocorax carbo (ord. Pelecaniformes); d. Pernis apivorus (ord.
Falconiformes); e. Falco vespertinus (ord. Falconiformes). (după Walters, 1994)

155
Figura 75 – a. Coturnix coturnix (ord. Galliformes); b. Crex crex (ord. Gruiformes); c. Gallinula
chloropus (ord. Gruiformes); d. Fulica atra (ord. Gruiformes); e. Vanellus vanellus (ord.
Charadriiformes); f. Charadrius hiaticula (ord. Charadriiformes); g. Columba palumbus (ord.
Columbiformes); h. Tyto alba (Ord. Strigiformes); i. Bubo bubo (ord. Strigiformes). (după Walters,
1994)

156
Figura 76 – a. Ouă de cuc - Cuculus canorus (ord. Cuculiformes) şi ouăle câtorva din speciile
parazitate: b. Fringilla coelebs; c. Alauda arvensis; d. Acrocephalus arundinaceus; e. Lanius collurio; f.
Troglodytes troglodytes; g. Variabilitatea coloraţiei ouălor de Anthus trivialis; h. Variabilitatea coloraţiei
ouălor de Passer domesticus. (după Walters, 1994)

157
Figura 77. Pui de păsări – a. Anas platyrhynchos (ord. Anseriformes); b. Aythya fuligula (ord.
Anseriformes); c. Fulica atra (ord. Gruiformes); d. Gallinula chloropus (ord. Gruiformes); e. Sterna
sandvicensis (ord. Charadriiformes); f. Larus argentatus (ord. Charadriiformes); g. Alcedo atthis (ord.
Coraciiformes); i. Corvus frugilegus (ord. Passeriformes). (după Harrison, 2002)

158
După perioada de incubaţie puiul sparge coaja oului cu ajutorul unei formaţiuni
speciale care se dezvoltă pe cioc, numită „dinte de ou” şi eclozează. La marea
majoritate a speciilor puii abia eclozaţi sunt dependenţi de ajutorul părinţilor o
perioadă mai lungă de timp. Aceştia sunt puii „nidicoli” care sunt golaşi, fără pene în
momentul formării şi ecolozării lor (Figura 79).
La speciile tericole (fazani, potârnichi) şi acvatice (raţe), puii imediat după
eclozare sunt bine dezvoltaţi şi după uscarea pufului pot părăsi cuibul, putând înota,
alerga şi putându-şi procura hrana. Aceştia sunt pui „nidifugi” şi la eclozare prezintă
deja puf pe corp (puful embrionar) (Figura 79).
In general perioada de incubaţie la speciile care au pui nidicoli este mult mai
scurtă faţă de cea a speciilor cu pui nidifugi care este mai lungă. La fel şi creşterea
până la stadiul de juvenil este mai scurtă la puii nidicoli şi este mai lungă la puii
nidifugi care cresc mai greu până ce devin independenţi şi ating stadiul de juvenil
capabil să se descurce singur fără grija părinţilor pentru supravieţuire (hrănire,
apărare, camuflare, zbor, etc.).

159
Capitolul V. ECOLOGIA ŞI ADAPTĂRILE PĂSĂRILOR

Viaţa păsărilor este condiţionată de anumiţi factori (biotici sau abiotici), care
pot fi favorabili păsărilor, alţi factori pot fi dăunători iar alţii pot fi indiferenţi pentru
viaţa păsărilor.
Adaptări ca temperatura constantă şi ridicată a corpului, perfecţionarea
reproducerii, hrănirea cu o hrana variată, zborul activ etc., ajută ca păsările să fie larg
răspândite pe toată suprafaţa globului.
Păsările ajung să fie răspândite în Arctica până la latitudinea de 88-89º
(Alcidae, Laridae), iar în Antarctica până la latitudinea de 84º. Casuarii trăiesc şi la
altitudinea de 2000 metri în Alpii australieni, specii de Larus şi Sterna trăiesc la 4700
metri altitudine, vulturii pleşuvi americani (Cathartidae) din munţii Anzi trăiesc
frecvent la 7000 metri înălţime.
Temperatura, unul din factorii abiotici, influenţează viaţa păsărilor direct sau
indirect. Prin hrană temperatura poate limita indirect răspândirea păsărilor sau direct
poate spori degajarea de căldură din corp. Astfel, o pasăre de talia unei vrăbii, la
temperatura de 22ºC, emană 319 calorii pe oră, iar la 14º C emană 992 calorii pe
oră.
Majoritatea păsărilor sunt diurne, o mică parte sunt nocturne (Apteryx
australis, Ord. Strigiformes), alte specii având o viaţă crepusculară (Caprimulgus,
Ardeidae), ele fiind active şi ziua şi noaptea.
Regimul hidric afectează mai puţin păsările, datorită penajului protector în
cazuri de umezeală sau de uscăciune excesivă. Speciile cu glande uropigiene slab
dezvoltate (Otis) suferă de pe urma ploilor abundente combinate cu scăderi de
temperatură, inundaţiile distrugând cuiburile cu ouă (Anas, Anser, Ardea etc.).
Asemănarea de structură şi habitus, determinată de modul de locomoţie,
modul de căutare a hranei sau biotop, asemănarea caracterului ciclurilor anuale sau
a activităţii nictimerale a păsărilor, a înmulţirii, toate reunesc diferite specii de păsări
în aceleaşi habitaturi sau forme vitale, forma vitală reprezentând caracterizarea
ecologică dinamică a unei specii sau a unui grup, determinând localizarea lor în
anumite biotopuri la care sunt adaptate.

160
Există specii de păsări strict adaptate (specii stenotope) şi specii larg adaptate
(specii euritope), care pot trăi într-un anumit biotop sau în mai multe, ele fiind
clasificate în grupe ecologice.

Sectiunea .20 Păsările de pădure şi tufişuri


Trăiesc în aceste biotopuri, printre ele deosebindu-se mai multe tipuri
specializate de păsări:
- păsări arboricole-caţărătoare (speciile din familiile Picidae,
Rhamphastidae, Psittacidae, Sittidae, Certhidae etc.), adaptate vieţii în arbori,
coboară rareori pe sol, unde se deplasează greoi. Au un zbor puţin susţinut şi
ondulat. Prezintă degete cu gheare ascuţite ca nişte căngi de căţărat.
- păsări tericole-arboricole (Tetrao urogallus, Tetrastes bonasia,
Lyrurus tetrix etc.); Construiesc cuibul pe sol, iar hrana şi-o caută atât pe sol
cât şi în arbori. La Tetro, degetele sunt pectinate şi prezintă vârzobi pentru
aderarea primăvara în timpul dansului nupţial cu degetele picioarelor la
crengile poleite sau îngheţate, cu chiciură (solzi antiderapanţi) (Figura 80).

Figura 78 – A. Piciorul la cocoşul de munte, Tetrao urogallus, B vârzobi (detaliu)

161
- păsări arboricole temporar-silvice (Coracias, Columbidae).
Cuibăresc în pădure pe arbori, folosind pădurea pentru refugiu şi înnoptat dar
se hrănesc şi în alte biotopuri.
- păsări strict tericole (Scolopax rusticola – sitar de pădure). Sunt
specii care cuibăresc şi adună hrana numai pe sol.

162
Sectiunea .21 Păsările de mlaştină

Sunt păsări strâns legate de terenuri la mlăştinoase umede (Figura


81,82), terenurile de baltă, sau acoperite cu apă nu prea adâncă (smârcuri,
bălţi temporare, bălţi, lacuri):
- păsări „picioroange” cu gâtul şi ciocul lung, picioare foarte înalte
(Ardeidae, Gruidae, Threskiornithidae); Sunt adaptate pentru a căuta hrana în
ape puţin adânci, pe sol şi din vegetaţie mai joasă decât statura lor.
- păsări căţărătoare de baltă (Porzana, Rallus, Fulica); Trăiesc în
desişurile bălţilor şi ale luncilor inundate. Corpul lor este comprimat lateral, au
degetele foarte lungi care le permit să se strecoare şi să se caţere prin
desişurile plantelor acvatice. Hrana este procurată de pe sol.
- păsări de mal (Gallinago, Lymnocryptes, Tringa). Sunt în general
specii mici, cu ciocul lung şi moale, bune zburătoare pe distanţe scurte. Se
hrănesc cu diverse nevertebrate pe care le scot din mâlul de la ţărmul bălţilor,
de sub pietre sau de pe fundul apelor puţin adânci (30-50 cm adâncime).

Figura 79 – A. Piciorul la barză, Ciconia ciconia; B. Piciorul la stârci, Ardea sp.

Figura 80 – Piciorul la lişiţă, Fulica atra

163
Sectiunea .22 Păsările de stepă şi deşert:

Adaptarea păsărilor la câmpii deschise, aride, s-a realizat în două feluri. Unele
s-au adaptat la alergat şi au renunţat la zbor. Talia lor a crescut, picioarele lor s-au
alungit treptat şi s-au fortificat, iar numărul degetelor s-a redus. Caracteristici sunt
struţii, păsări uriaşe cu picioare înalte şi cu gât lung şi golaş. Păsările caracteristice
stepelor şi savanelor din Eurasia şi Africa sunt dropiile. Culoarea penajului este
brună-cenuşie. Dropiile se hrănesc cu părţi tinere de plante, seminţe de ierburi,
viermi, melci şi insecte.
- păsări alergătoare (Otis tarda - dropia) (Figura 83). Zboară numai în
caz de primejdie sau când îşi schimbă locul de hrănire. Cuibul este construit
pe sol, de unde este procurată şi hrana. Cuibăreşte rar si local pe câmpiile
mari deschise (stepa sau terenuri cultivate). In trecut era o specie larg
răspândită în Europa. Se hrăneşte în principal cu vegetale, dar si cu insecte,
broaşte etc. Masculul este cea mai masiva pasare din Europa (greutatea
normala 8-16 kg.); femelele sunt considerabil mai uşoare având 3.5 - 5 kg. De
obicei stau in cârduri. În România a fost relativ numeroasă pe toate câmpiile
întinse, mai ales în Bărăgan şi în Câmpia de Vest. În prezent este pe cale de
dispariţie, înregistrându-se numai câteva semnalări în vestul ţării şi ca păsări
de iarnă în Bărăgan, unde vin din Ucraina, primăvara reîntorcându-se
deoarece la noi nu există nici o zonă specială de conservare pentru dropie cu
habitat de stepă întinsă pe minim 1500 – 2000 ha.
- păsări bune zburătoare (Pterocles, Syrrhaptes, Melanocorypha).

164
Figura 81 - Piciorul la dropie, Otis tarda

Păsările acvatice

Deşi sunt rezultate ale unor evoluţii independente, mediul acvatic le-a imprimat
tuturor acestora câteva caractere comune: corpul turtit dorso-ventral; picioarele
deplasate mai mult sau mai puţin spre extremitatea posterioară a corpului; degetele
de la picioare sunt împreunate prin membrane înotătoare, fie numai trei, fie toate
patru, ca la pelicaniforme; degetul prim, cel îndreptat înapoi, în cazul în care nu este
împreunat prin membrană cu celelalte, este ridicat mai sus pe tors decât celelalte,
este mai mic sau absent; penajul des, puful bogat; glanda uropigiană, în general,
este bine dezvoltată.
- păsări scufundătoare (Gaviidae, Podicipeidae, Phalacrocoracidae)
(Figura 84, 85, 86); sunt legate mai mult de apă şi în general nu zboară prea
bine, iar pe uscat se deplasează greoi. Işi procură hrana din apă şi cuibăresc
pe maluri sau pe mici insule plutitoare, în arbori mici.
- păsări acvatico-aeriene (Procelariiformes, Stercorariidae, Laridae,
Sternidae); sunt excelente zburătoare. Îşi procură hrana din apă zburând
deasupra acesteia. Înoată foarte bine, dar numai puţine specii se pot şi
scufunda, cuibăresc în maluri sau în colonii pe firidele din stâncăriile
sedimentare.
- păsări terestro-acvatice (Anser, Anas). Sunt mai puţin legate de
mediul acvatic. Astefel raţele scufundătoare îşi fac deseori cuibul la distanţe
mari fată de apă. Zboară şi înoată bine, dar se scufundă mai greu. Gâştele îşi
fac cuiburile lângă bazinele acvatice, şi se hrănesc mai ales pe uscat, iar pe
apă numai se odihnesc. Speciile de raţe scufundătoare sunt mai legate de
mediul acvatic, deoarece se hrănesc şi cuibăresc aici. Înoată şi se scufundă
bine.

Adaptarea la mediul acvatic se poate constata uşor şi la anseriforme, dintre


care însă numai lebedele sunt strâns legate de apă; raţele şi gâştele părăsesc apa
pentru a-şi căuta hrana pe uscat, nu numai în apă.

165
Păsările cele mai bine adaptate la mediul acvatic sunt sfenisciformele (pinguini
polari antarctici). Aceste păsări exclusiv marine se servesc la înot mai mult de aripile
lor scurte, înguste, ascuţite, anchilozate în cot şi acoperite cu pene mici, în formă de
solzi. Aceste aripi sunt inapte pentru zbor. Pinguinii se pot scufunda la adâncimi de
30 metri şi pentru un timp mai îndelungat (30 – 45 s).
Landaşaftul de cultură sau habitat antropic (aşezări omeneşti, terenuri
agricole) este populat mai mult de specii euritope şi sinantrope (Hirundo rustica,
Passer domesticus, Tyto alba etc.).
Păsări adaptate la biotopuri speciale: drepnelele (Apodidae), aerienele (ex:
Hirundo, Delichon, Riparia etc.).

Figura 82 - Piciorul la cormoranul mare, Phalacrocorax carbo

Figura 83 - Piciorul la corcodelul mare, Podiceps cristatus

Figura 84 – Piciorul la pescăruşul râzător, Larus ridibundus

166
Sectiunea .23 REGIMUL ALIMENTAR AL PĂSĂRILOR

Menţinerea unei temperaturi constante a corpului este posibilă numai printr-un


metabolism intens şi ridicat, care reclamă şi consumarea unei cantităţi sporite de
hrană, bogată în calorii. Pentru aceasta, păsările se hrănesc intens şi mare parte din
activitatea lor zilnică, se îndreaptă spre căutarea hranei.
Păsările mici insectivore, cu ocazia celor 5—6 hrăniri intense zilnice, pot
consuma o cantitate de hrană ce depăşeşte de 2—8 ori greutatea lor corporală.
Granivorele mici: vrăbii, cinteze, mugurari, sticleţi, scatii, canari, cu ocazia celor 2 —3
hrăniri intense zilnice, consumă o cantitate de hrană egală cu un sfert din greutatea
lor corporală.
Modul de hrănire şi natura hranei sînt foarte variate. La fiecare specie se
poate delimita o hrană de bază, pe care o consumă în mod normal, o hrană
ocazională, la care pasărea recurge în lipsa sau pe lângă hrana sa de bază, şi o
hrană de nevoie, consumată în lipsa celorlalte.
După originea şi natura ei, hrana păsărilor poate fi de origine animală,
vegetală sau mixtă. Şi în problema hrănirii se deosebesc specii stenofage, care
consumă hrană puţin variată, şi specii eurifage, care consumă hrană foarte variată.

Păsările cu regim alimentar de origine animală (Figura 87) consumă diferite


animale nevertebrate şi vertebrate, vii sau moarte. După originea şi natura hranei
animale, ele alcătuiesc mai multe tipuri bine delimitate de păsări după cum urmează:
Păsările omnivore. Dintre speciile de răpitoare de zi (şoimi (Falco),
uliul găinilor (Accipiter), eretele de stuf (Hieraaetus)), precum şi toate
răpitoarele de noapte (ordinul Strigiformes) consumă numai pradă prinsă vie,
reprezentată în special de păsări şi mamifere; unii şoimi mici şi răpitoarele de
noapte mici consumă şi multe insecte. Şerparul (Circaetus gallicus) prinde tot
pradă vie, dar în care predomină reptile şi amfibieni.
Păsările necrofage. În această categorie intră vulturii hoitari (vulturul
negru (Aegypius monachus), vulturul pleşuv sur (Gyps fulvus), hoitarul mic
(Neophron percnopterus), condorii (fam. Cathartidae)), marabu (Leptoptilus
crumeniferus) etc.; dar pe lângă hoituri uneori ele mai consumă şi
excrementele altor animale;

167
Figura 85 – Piciorul la uliu porumbar, Accipiter gentilis (stânga); piciorul la bufniţă, Bubo bubo
(dreapta).

Păsările ihtiofage sunt cele care se hrănesc aproape exclusiv cu peşte


prins viu (pinguinii (Sphenisciformes), fundacii (Gavia), corcodelul comun
(Podiceps cristatus), cormoranul mare (Phalacrocorax), pelicanul (Pelecanus),
furtunarul (Puffinus), etc), precum şi specia vulturul pescar (Pandion haliaetus)
din ord. Falconiformes. Specii mai mici de Podiceps etc. consumă multe
insecte şi alte nevertebrate acvatice;
Păsările entomofage. Adevărate insectivore nu sunt multe în avifauna
noastră (viesparul (Pernis), lipitoare (Caprimulgus), cucul (Cuculus),
drepneaua (Apus), vârtecapul (Jynx)). Ele se hrănesc aproape exclusiv cu
insecte în diferite stadii de dezvoltare. Numai unele specii consumă cu totul
accidental şi hrană vegetală.

Păsările cu regim alimentar de origine vegetală. Hrana de origine vegetală


constă mai ales din seminţe (specii granivore) şi fructe (specii frugivore), dar şi din
frunze, muguri, mlădiţe tinere ; în regiunile tropicale există şi păsări care se hrănesc
cu nectarul şi polenul florilor (specii nectarivore). În contradicţie cu opinia general
răspândită, sunt puţine păsări stenofage, care consumă hrană exclusiv sau aproape
exclusiv vegetală. Astfel, strict granivori sunt porumbeii şi turturelele: porumbelul
(Columba), turturica (Streptopelia turtur); unele specii de Fringillidae: botgrosul

168
(Coccothraustes), mugurarul (Pyrrhula), etc., mănâncă aproape exclusiv seminţe şi
fructe, uneori muguri, foarte rar insecte; unele gâşte se hrănesc aproape exclusiv cu
părţile vegetative ale plantelor erbacee, terestre sau acvatice. Printre păsările exotice
se cunosc specii nectarivore: păsările colibri (fam. Trochiilidae) şi strict frugivore:
unele Columbide - porumbei, Rhamphastidae – tucanul (Rhamphastos togo),
pasărea rinocer (Buceros rhinoceros).

Păsările cu regim alimentar mixt. Marea majoritate a păsărilor consumă atât


hrană animală, cît şi vegetală. Uneori, trecerea de la una la alta este sezonieră
(intervine bineînţeles şi uşurinţa procurării hranei în sezonul respectiv).
Astfel, unele specii din fam. Fringillidae şi fam. Alaudidae se hrănesc în mare
parte a anului cu hrană vegetală, iar în perioada reproducerii aproape exclusiv cu
insecte, cu care îşi cresc şi puii. Invers, unele specii din fam. Picidae şi fam. Paridae,
de obicei pronunţat insectivore, în timpul iernii consumă multe seminţe, mai ales cele
cu conţinut ridicat de ulei.
În unele cazuri este greu de spus care este hrana principală: graurele
(Sturnus vulgaris) primăvara şi la începutul verii distruge cantităţi colosale de lăcuste
şi alte insecte, iar după coacerea strugurilor aduce pagube în vii. Sunt însă şi multe
păsări omnivore, care în tot timpul anului consumă hrană de orice fel (specii din fam.
Corvidae etc).
În cuprinsul fiecărui grup stabilit pe baza hranei, compoziţia precisă a acesteia
poate varia după condiţiile locale şi chiar de la individ la individ.

169
Capitolul VI. CÂTEVA ELEMENTE PRIVIND ETOLOGIA
PĂSĂRILOR

Etologia ca ştiinţă biologică, încearcă să analizeze modul de funcţionare a


mecanismelor fiziologice care influenţează comportamentul astfel încât, prin
înţelegerea acestor structuri funcţionale să putem elimina perturbările. În acest
proces de investigare se vădeşte clar că unele adaptări filogenetice (adaptările
apărute pe parcursul evoluţiei speciei) reprezintă acum cel puţin un balast istoric.
Konrad Lorenz vorbea de un „parlament al instinctelor” arătând că orice animal
este motivat de diferite sisteme de impulsuri şi stimuli semnal de declanşare a
instinctelor, care adesea se află într-o situaţie conflictuală de concurenţă şi
competiţie care determină chiar un bruiaj sau o stare de nedeterminare
comportamentală.

Etologia în sprijinul sistematicii în ornitologie

Stresemann (1959) arăta că, având în vedere insuficienţa datelor sigure


asupra înrudirii taxonilor superiori de păsări, gruparea lor în diferite ordine devine
strict convenţională. După Simpson (1946), ordinele actuale de păsări s-au diferenţiat
încă din cretacic, dacă nu chiar din jurasic. De aceea nu este surprinzător faptul că
puţinele fosile din cretacicul superior, bine conservate, n-au adus precizări în
filogenia păsărilor. Hesperonis şi Ichthyornis erau deja strict specializate şi tot atât de
diferite una de alta cât sunt astăzi pinguinii faţă de pescăruşi.
Fauna din terţiar conţinea mai multe tipuri diferite de păsări decât cea actuală.
Multe ramuri ale arborelui filogenetic al păsărilor au pierit înainte sau în timpul
pleistocenului. Astfel se explică deosebirile dintre clasificările propuse de autori de
seamă. Mayr şi Amadon (1951) recunosc 28 de ordine, Wetmore (1951) 27 de
ordine, iar Stresemann (1959) preferă să lase deschisă problema unor relaţii
filogenetice, recunoscând 51 de ordine.
„Reformele” propuse pe baze exclusiv anatomice sau prin utilizarea exagerată
a datelor parazitologice (privitoare la Mallophaga) au produs mai multe încurcături
prin transferarea diferitelor genuri, familii sau chiar ordine, ajungându-se astfel la
regrupări nelogice. Verheyen (1955) scria că „o clasificare clară, precisă şi solidă

170
trebuie să fie bazată pe caractere practic invariabile şi mai ales nealterate de
adaptările şi de modificările impuse de habitat”. Din păcate, aceasta nu rezolvă
problemele sistematicii, întrucât nu există nici un element structural care să nu fie
modificat de evoluţie. Stresemann (1959) menţionează un exemplu concret:
„Pierderea posbilităţii de zbor determină nu numai unele schimbări profunde ale
muşchilor şi oaselor membrului anterior şi ale centurii scapulare, dar afectează şi
pelvisul, membrul posterior şi chiar penajul întregului corp. Aceasta se simplifică
mult, după cum se constată la struţi, la Kiwi şi Dodo, precum şi la unii cârstei
nezburători”.
Prin cercetări anatomice aprofundate se corectează greşelile şi se stabilesc
asemănările datorate convergenţelor. Evoluţia convergentă a cufundarilor
(Gaviiformes) şi a corcodeilor (Podicipediformes) i-a derutat pe sistematicienii mai
vechi, care au grupat aceste două ordine într-unul singur.
În ultimele decenii s-a făcut simţită importanţa ştiinţifică a sistematicii unor
categorii de rang inferior (specii, gen) şi tocmai pentru acestea ecologia poate oferi
argumente şi dovezi noi atunci când speciile au căpătat trăsături convergente,
asemănându-se fără a fi înrudite.
Cel mai cunoscut caz de lămurire cu ajutorul etologiei a unor relaţii filogenetice
neclare îl oferă marele ordin Anseriformes. Vechile clasificări prezentau deficienţa de
a se baza exclusiv pe un număr restrâns de caractere morfologice externe ale
raţelor, gâştelor şi lebedelor, ca forma ciocului şi a picioarelor. Or, acestea sunt în
întregime forme funcţionale şi în mod cert achiziţii recente, reprezentând mai mult o
adaptare secundară, care se repetă în grupuri separate (Delacour, 1954). Ele sunt
caractere utile pentru deosebirea speciilor, dar fără semnificaţie filogenetică mai
profundă. Caracterele morfologice mai puţin adaptative sunt, dimpotrivă, mai
importante pentru sistematică. Dar, pe lângă acestea, comportamentul nupţial – şi nu
numai el – este de mare utilitate pentru sistematician, reflectând de obicei o evoluţie
mai veche.
Dificultăţile în descifrarea filogeniei raţelor din paleartic provin şi din exsitenţa
numeroaselor specii monotipice sau cu puţine subspecii, care trăiesc pe insule
îndepărtate. Particularitatea raţelor de a se „logodi” în cartierele de iernat, unde se
adună populaţii de pe teritorii întinse, împiedică formarea de subpsecii intermediare,
ceea ce îngreunează înţelegerea înrudirilor. Formarea perechilor, jocurile nupţiale,
cuibăritul, sunt cele mai însemnate aspecte ale comportamentului anseriformelor.

171
Jocurile nupţiale au fost îndeosebi folosite de sistematicieni la stabilirea relaţiilor
filogenetice. În natură, rolul acestor jocuri nu este limitat la asigurarea reproducerii,
întrucât ele previn hibridarea unor specii îndeaproape înrudite (Lorenz, 1958) prin
recunoaşterea partenerului conspecific.
De exemplu speciile Anas acuta şi Anas playrhynchos, deşi sunt simpartice în
holartic şi cuibăresc în acelaşi biotop, dau foarte puţini hibrizi, cu toate că însumate,
populaţiile lor totalizează peste 100 de milioane de exemplare (Mayr, 1975). Coloritul
penajului a evoluat pararlel cu jocurile nupţiale, culorile vii fiind puse în evidenţă prin
luarea unor poziţii avantajoase. Dimorfismul sexual este bine exprimat la speciile
simpatrice înrudite, mai slab la cele alopatrice şi în curs de dispariţie la speciile strict
izolate geografic, cum sunt cele din insule (Weller, 1964). Coloraţia ar putea fi însă
corelată şi cu habitatul, întrucât este mai intensă la răţoii din pădurile dense, ceea ce
înlesneşte observarea lor de către femele.
Lorenz (1950) a elaborat o schemă de evoluţie a genului Anas. Speciile a
căror morfologie externă a evoluat convergent sunt unoeri puţin înrudite şi rareori dau
hibrizi, de exemplu sarsele Anas crecca şi Anas querquedula.
Ordinul Passeriformes, care cuprinde 3/5 din numărul actual de specii, este un
alt grup mare în a cărui clasificare etologia are o contribuţie însemnată. În stabilirea
unor subdiviziuni mari, cum sunt subordinele, se folosesc criteriile anatomice
(muşchii flexori ai piciorului, musculatura sirixului), care însă nu pot fi utilizate pentru
gruparea, nici măcar în familii, a numărului imens de specii din subordinul Oscines.
Tipul de cuib, comportamentul în general şi mai ales cântecul sunt criterii din ce în ce
mai des folosite în atribuirea uni gen la o familie sau alta.
Se ştie că la aceste păsări cântecul are rol în formarea şi în menţinerea
perechilor, în stabilirea şi apărarea teritoriului, iar în cazul puilor, prin imprimare, la
recunoaşterea în viitor a partenerului de reproducere. Este un caracter transmis
genetic în părţile sale esenţiale: hibrizii interspecifici prezintă în cântecul lor caractere
preluate de la ambele specii parentale. Cercetări recente (Chappuis, 1969) dovedesc
că şi în cântec există variaţii clinale. La speciile asemănătoare şi simpatrice, cântecul
este net deosebit, având rolul unui mecanism de izolare, pe când la cele alopatrice
deosebirile pot fi mai puţin tranşante.
De altfel, un ornitolog care cunoaşte bine cântecul păsărilor dispunde de o
armă puternică pe teren. Cu 30 de ani înainte să fie separat, în 1817, pe
Phylloscopus collybita de Phylloscopus trochilus (descris de Linnaeus), un amator de

172
păsări, bun observator pe teren, deosebise cele 2 specii după cântec (Hindle, 1970).
Au fost descrise noi subspecii de Parus montanus, care se disting în primul rând
după cântec. De asemenea, speciile gemene de păsări au putut fi iniţial separate
tocmai pe baza cântecului (specii din genurile Meliphaga, Collocalia, Indicator,
Empidonax, etc.).
În concluzie, studiul comportamentului păsărilor oferă rezultate uitle, uneori
aducând argumente în plus pentru înţelegerea raporturilor reale filogenetice, alteori
constituind argumentul principal pe care se bazează sistematicienii în clasificările lor.

Sectiunea .24 Preprogramare în comportamentul


animal

Există diferite păreri în legătură cu modul în care s-a realizat acest proces prin
care atât oamenii cât şi animalele au fost înzestrate cu programe comportamentale.
În esenţă pot fi concepute câteva modalităţi. Având în vedere că atât oamenii
cât şi animalele au capacitatea de a învăţa programele comportamentale (s-ar putea
să fi fost asimilate în cursul asimilării ontogenetice, individuale) atât prin
autocondiţionare cât şi prin imitare. Dar există şi posibilitatea ca organismele să vină
gata echipate cu programe comportamentale. Aceasta înseamnă că programarea a
avut loc în cursul evoluţiei speciilor prin mutaţii şi selecţii, că tipurile de comportament
sunt înnăscute la fel ca elementele structurale ale organismului.
Cercetările etologice au evidenţiat iniţial la animale prezenţa unor scheme
motorii tipice speciei cu valoare „adoptivă”. Animalele vin pe lume cu o capacitate
înnăscută pentru executarea anumitor mişcări.
Imediat după eclozare, o cinteză ştie cum să-şi desfacă larg ciocul pentru a
cere de mâncare, puiul de găină ştie cum să ciugulească grăunţe, iar un boboc de
raţă ştie cum să scormonească cu ciocul prin apa mlăştinoasă pentru a-şi găsi hrana.
Bobocul de raţă execută aceste mişcări chiar dacă în stadiul de ou a fost clocit de o
găină, şi apoi a fost crescut de aceasta; el nu va imita exemplul părintelui vitreg.
Bobocul de raţă a câştigat propria coordonare a mişcărilor de filtrare a apei
mlăştinoase de la părinţii săi genetici ca o „coordonare înnăscută” sau ca un „tipar fix
de acţiune”.

173
Tiparele comportamentale moştenite nu sunt dezvoltate în momentul naşterii
sau eclozării. Multe modalităţi comportamentale se perfecţionează şi se maturizează
gradat.
F. Sauer, crescând indivizi ale unor specii cântătoare de păsări în izolare
socială şi acustică, a constatat că aceştia şi-au dezvoltat sunetele şi cântecul speciei
chiar în absenţa oricărui exemplar pe care să-l fi putut imita. Este adevărat că trebuie
să existe condiţii ambientale pentru realizarea acestui comportament. Este izbitor
totuşi cum pasărea îşi formează tiparul caracteristic de cântec pentru specia ei fără
să fi avut acces la informaţii referitoare la structura acestuia. Putem afirma că
această informaţie este conţinută în genom şi este decodificată în timpul procesului
ontogenetic de autodiferenţiere.

Sectiunea .25 Recunoaşterea înnăscută

Capacitatea de a acţiona adecvat la anumiţi stimuli cheie reclamă existenţa


unui aparat special de recepţionare şi prelucrare a informaţiilor. Ele sunt numite
„mecanisme înnăscute de declanşare a comportamentului”.
Pe calea unor astfel de mecanisme de declanşare sunt activate anumite
comportamente cum ar fi curtarea şi lupta. Declanşatorii pot fi recepţionaţi de
structuri fizice: creste, cozi mari, pinteni; coloraţii specifice, mirosuri, sunete sau chiar
mişcări expresive. Un exemplu în acest sens este prigoria africană (Merops
persicus), care îşi recunoaşte rivalii după pata roşie de pe piept. Ea atacă chiar şi un
pămătuf de pene roşii nuanţat pe o creangă plasată pe teritoriul său.
Curcile îşi recunosc puii numai după sunetele emise de aceştia; ele îşi omoară
puii surzi, dar sunt în stare să adopte un dihor împăiat, în care este plasat un difuzor
care emite sunete specifice puilor de curcă.
Recunoaşterea înnăscută este atât capacitatea puilor de a-şi recunoaşte
automat părinţii când au eclozat din ou (imprinting sau imprimare) fie ei naturali sau
adoptivi, cât şi capacitatea părinţilor de a-şi recunoaşte puii (reali sau adoptivi).

174
Sectiunea .26 Impulsurile

De regulă animalele nu aşteaptă să se întâmple ceva în jurul lor pentru a


reacţiona. Prin însăşi natura lor, ele au tendinţa de a fi
active. Dacă în condiţii experimentale, unui animal îi sunt oferiţi diferiţi stimuli, este
posibilă detectarea poziţiei interne care a stat la baza unui comportament anume.
Dacă animalul este flămând, va căuta hrana ignorând alţi stimuli; dacă îi este sete, va
căuta apă; dacă e mânat de impulsuri sexuale va încerca să găsească un partener.
Dacă animalul nu găseşte condiţii adecvate comportamentul său poate fi
direcţionat spre ţinte înlocuitoare sau chiar se poate desfăşura inegal. Astfel, un
graur bine hrănit care nu avea nici o ocazie reală de a vâna insecte, îşi lua din când
în când zborul, repezindu-se, apoi se reântorcea, făcând o mişcare de „omorâre-
înghiţire” a insectei, de fapt execută un ritual imaginar asemănător activităţii reale ,
deoarece era nevoie de descărcarea instinctuală a vânătorii hranei sale specifice.
S-au observat omologii între comportamentele anumitor păsări. Exemplu: prin
compararea comportamentului de curtare la păuni (Pavo cristatus), se observă că
parada păunului mascul este omoloagă unui comportament de ademenire la hrană a
cocoşului domestic, derivând din acest comportament propriu unui strămoş comun
găinii şi păunului.
Cocoşul domestic îşi ademeneşte femelele în jurul lui, la fel cum găina îşi
adună puii. El scurmă pământul de câteva ori, apoi ciuguleşte emiţând sunete de
apel. Dacă găseşte într-adevăr hrană, o ia cu ciocul şi o lasă să cadă jos. Adesea
însă cocoşul doar simulează găsirea hranei, indicând găinilor numai simple pietricele.
Chiar şi această ademenire simbolică este încununată de succes, găinile alergând şi
căutând în jurul lui.
Fazanul de vânătoare (Phasianus colchicus) atrage în mod similar femelele; el
se apleacă puternic în faţa femelelor şi ciuguleşte cu ciocul în pământ. Păunul
scurmă pământul la fel cum face cocoşul domestic şi se arcuieşte în faţa femelei.
Dacă aceasta se apropie mai mult de el, masculul îşi mişcă capul înainte şi înapoi în
direcţia ei. Dacă i se dă hrană, el o oferă femelei, fapt ce poate fi interpretat ca o
hrănire ritualizată. În final păunul îşi răsfiră penele cozii scuturându-le şi dându-se
câţiva paşi înapoi. Când îşi desfăşoară cozile, păunii continuă mişcările de căutare şi
ciugulire din care reiese faptul că ritualul descris derivă din comportamentul de
îmbiere la hrană.

175
Un alt ritual este comportamentul de împerechere la cintezoii de savană.
Atunci când curtează o femelă, masculul de cintezoi zebrat „îngenunchează” în faţa
ei şi îşi şterge ciocul de ramură ca şi cum l-ar curăţa. Şi masculii altor specii înrudite,
cintezoiul dungat şi cel pătat „îngenunchează” şi îşi ţin capul aplecat câteva secunde,
fără a-şi şterge ciocul.
După părerea lui Morres, în cazul ambelor specii, îngenuncherea rituală a
evoluat din ritualul de împerechere al unui predecesor, ritual care cuprindea şi
ştergerea ciocului, ceea ce la ora actuală nu se mai întâmplă decât în cazul
cintezoiului zebrat.

Sectiunea .27 Dezvoltarea comportamentului individual

(a) Experienţa timpurie


Discutând despre importanţa pe care o are experienţa timpurie, incluzând şi
îngrijirea paternală, pentru organismul tânăr, pentru pui este esenţial să se
regăsească adultul care este răspunzător pentru el.
Lorenz a demonstrat că cel puţin pentru păsări, sălbatice sau domestice,
experienţa timpurie decurge dintr-un proces care are loc la începutul vieţii individului
respectiv. Lorenz a demonstrat printr-o serie de experimente că puii de pasăre vor
urma acel stimul care le este prezentat imediat ce au ieşit din ou. În general în
condiţii normale, acest stimul este reprezentat de părinte, dar pe parcursul
experimentelor s-a apelat şi la stimuli mai puţin obişnuiţi cum ar fi un balon
portocaliu.
Concluzia lui Lorenz a fost că oricare ar fi fost obiectele folosite, elementele
esenţiale pentru realizarea imprinting-ului sau imprimării recunoaşterii şi adoptării ca
părinte a primului văzut când puiul a eclozat din ou, au fost:
 faptul că ele se aflau în mişcare;
 faptul că erau prezentate în ceea ce s-a numit apoi perioada critică, adică în
primele 24 de ore de la naştere;
 faptul că odată produs, imprinting-ul este ireversibil (devii automat părinte).
Mai mult chiar, susţine Lorenz, imprinting-ul influenţează ulterior şi alegerea
partenerului sexual, deşi unii cercetători au pus aceeaşi afirmaţie sub semnul
întrebării. De exemplu în cazul speciilor caracterizate de dimorfism sexual, dacă

176
imprintingul ar influenţa şi alegerea partenerilor, femelele ar trebui să formeze cupluri
cu alte femele.

(b) Perioadele critice

Guitan (1959) a arătat că durata perioadei critice ar putea fi extinsă, dacă


păsările abia ieşite din ou ar fi ţinute la întuneric până în momentul în care vor fi
expuse acţiunii stimulului în raport cu care se realizează imprintingul. Cu alte cuvinte,
învăţarea se realizează mai uşor într-o anumită perioadă, fără ca în acest fel să se
excludă posibilitatea unei învăţări anterioare.

(c) Comportamentele imprinting-ului

Hess (1872) a realizat experimente prin care a încercat să identifice


principalele componente ale imprinting-ului.
 În urma primului experiment el a confirmat ideea lui Lorenz conform căreia
este necesar să fie un obiect aflat în mişcare, astfel încât bobocii urmează o
raţă aflată pe masa care se roteşte;
 În afară de stimulul vizual, imprintingul are şi o componentă auditivă. Bobocii
de raţă vor urma mai degrabă modelul unui răţoi care se roteşte dacă acesta
măcăne, decât modelul unei raţe care nu scoate nici un sunet;
 Hess nu a efectuat numai studii de teren ci şi de laborator prin intermediul
cărora putem demonstra că în cazul bobocilor de raţă, comunicarea sonoră cu
mama apare înaintea ieşirii puilor din ou;
 Deşi imprinting-ul se poate realiza imediat după ieşirea puilor din ou, Hess a
descoperit că el este cu atât mai puternic dacă se petrece după primele 12-17
ore de viaţă;

Fenomenele imprinting-ului de laborator sunt reversibile.


Hess a concluzionat că imprinting-ul se realizează cel mai prielnic în momentul
în care puii sunt suficient de puternici pentru a-şi urma părinţii, dar încă nu a apărut
teama faţă de obiecte mai mari aflate în mişcare.

177
(d) Situaţiile complexe

Danies şi Brooke (1989) au descoperit că păsările care sunt de obicei gazde


pentru ouăle de cuc, discriminează într-o oarecare măsură între ouăle lor şi cele
alese ca model. Ouăle model sunt acceptate numai în măsura în care sunt similare
cu propriile lor ouă. Ca urmare, cucii au fost nevoiţi să se specializeze în funcţie de
gazde, astfel încât ouăle pe care le depun au devenit similare cu ouăle gazdelor lor.
Există şi specii ca muscarul cenuşiu şi presura cenuşie, care ar putea fi gazde
potrivite, având un mod de a se hrăni şi locuri de creştere a puilor convenabile, dar
cu toate acestea nu sunt parazitate de cuci. Explicaţia dată de Danies şi Brooke este
că aceste specii au fost iniţial parazitate, dar în timp, s-au specializat atât de bine în a
recunoaşte şi respinge ouăle străine, încât nu au mai putut fi folosite ca gazde.

(e) Obişnuinţa - învăţare simplă

În 1982, Ryan a încercat să afle dacă un porumbel recunoaşte sau nu alţi


indivizi din aceeaşi specie. În acest scop, el a plasat mai întâi porumbelul real lângă
macheta unui porumbel şi a înregistrat frecvenţa cu care acesta face plecăciuni
(pattear fix de acţiune). După circa cinci minute de încercări subiectul încetează să
mai repete acest gest datorită obişnuinţei.
Dar în momentul în care experimentul introduce un al doilea model (pentru
ochiul uman aparent identic cu primul) plecăciunile reîncep imediat.

(f) Însuşirea limbajului de către păsări

Multă vreme s-a crezut că abilitatea papagalului de a imita vorbirea umană


este mai mult decât imitare, cu alte cuvinte că ei nu sunt capabili să folosească
limbajul cu un anumit grad de înţelegere.
Dar studiile realizate de Irene Pepperberg (1983, 1987, 1990) cu ajutorul
papagalului gri african (Psittacus erithracus) pe parcursul a 10 ani de experimentări,
par să arate că dincolo de imitare există şi un anumit grad de înţelegere.
Ea a învăţat papagalul să facă aceleaşi diferite judecăţi legate de forma,
culoarea, materialul din care erau confecţionate diferite obiecte. Cu toate că păsările

178
au fost observate reproducând sunete ale limbajului, ele nu au reuşit să ataşeze nici
un înţeles sunetelor produse.
Pepperberg şi studenţii săi au elaborat un cod vocal destinat papagalului său
numit Alex, datorită căruia a putut să examineze abilităţile cognitive ale acestuia.
Ea a determinat trei condiţii care facilitează o foarte bună învăţare vocală:
 Subiectul trebuie să aibă capacitatea de a produce sunete specifice limbajului
uman;
 Subiectul trebuie să aibă capacitatea cognitivă de a recunoaşte semnificaţia
sunetelor umane;
 Subiectul trebuie să beneficieze de sprijin pentru a învăţa sunetele umane.
În cazul papagalului Alex, Pepperberg a putut îndeplini relativ uşor primele
două condiţii. El era bun imitator şi nu întâmpina nici o dificultate în reproducerea
sunetelor limbii engleze. În plus, abilităţile sale cognitive sugerau că ar trebui să
poată recunoaşte paralele dintre sistemul de limbaj pe care îl învăţase şi sistemul
său natural de comunicare.
Todt (1975) a demonstrat că papagalii gri africani învaţă mult mai uşor
vocalizarea în contextul interacţiunii sociale.
S-a pus la punct o tehnică prin care oamenii interpretau rolul unui partener
tânăr al papagalului, plecând de la faptul că în libertate papagalii se angajează în
duete complexe pe care tinerii papagali le urmăresc. Todt a reuşit să monteze o
situaţie de laborator în care papagalii tineri urmăreau oameni angajaţi în schimburi de
replici care trebuiau învăţate, ceea ce a uşurat şi a grăbit foarte mult îmbunătăţirea
anumitor părţi din aceste schimburi de secvenţe sonore (sunete sau cuvinte).

(g) Forme organizatorice sociale. Avantajele grupurilor

Indivizii se grupează deoarece este de presupus că, în acest fel situaţia lor va
fi mai bună decât dacă ar fi independenţi. O situaţie mai bună înseamnă o adaptare
mai bună.
Stolurile de păsări ca şi bancurile de peşti, oferă membrilor lor următoarele
avantaje:
 avantaje fizice – pentru a se apăra de frig în timpul iernii critice, pinguinii
imperiali se strâng foarte aproape unii de alţii. În acest fel, cantitatea de

179
căldură disponibilă se conservă, iar pinguinii din afară se mişcă mai mult decât
cei din centru generând căldură; în perioada în care îşi clocesc ouăle, etc.
 protecţia împotriva prădătorilor – Lazarus, 1979, a comparat răspunsurile pe
care păsările ţesător (Plocerus egypticus) îl dau atacatorilor când sunt singure
şi când sunt în stol. În timp ce păsările solitare nu au reuşit să dea nici un
răspuns, cele din grup au reuşit să localizeze atacatorul;
 apărarea împotriva atacurilor – s-a arătat că animalele de pradă evită să atace
grupuri de păsări;
 utilizarea optimă a resurselor de hrană – Brown (1986) a arătat că pescăruşii
care găsesc un loc cu multe insecte sunt urmaţi în viitoarele căutări de
membrii mai puţin norocoşi ai grupului. Gâştele de mare pescuiesc adesea
împreună. În opinia lui Nelson (1980) principalul motiv este că, în acest fel,
peştii sunt dezorientaţi de numărul mare de păsări şi ca urmare sunt uşor de
prins; aceasta este vânătoarea de grup sau pescuirea în grup care creşte
şansele de prindere a unei prăzi greu de prins de unul singur .
 înlesnirea activităţii sexuale – prezenţa altor păsări din aceeaşi specie are un
efect stimulator asupra activităţii sexuale. Pescăruşii aflaţi în colonii mici încep
să depună ouă mai târziu decât cei din coloniile mari, iar perioada de creştere
a puilor este mai lungă;

180
Capitolul VII. SPECIATIA SI BIOGEOGRAFIA PĂSĂRILOR

In sistematica actuală a păsărilor unitatea elementară de clasificare a lor este


specia politipică. Singura subunitate a acesteia este subspecia.
Pentru diferenţierea unei unităţi sistematice, fie ea specie sau subspecie, este
obligatorie existenţa unor deosebiri morfologice faţă de formele apropiate. In cazul
speciilor, de regulă aceste deosebiri sunt mari şi constante, fiind de cele mai multe
ori suficiente pentru a justifica separarea a două specii distincte. In cazul în care
deosebirile morfologice sunt mici, criteriul hotărâtor rămâne existenţa sau lipsa unei
izolare productive. Dacă indivizii din cele două entităţi nu se încrucişează între ei, sau
se încrucişează, dar descendenţii sunt sterili, înseamnă că există o izolare
reproductivă, iar speciile sunt distincte.
Atunci când în natură are loc încrucişarea liberă şi reproducerea de
descendenţi fertili, formele respective aparţin aceleiaşi specii, chiar dacă între ele
există deosebiri morfologice majore. In acest sens este binecunoscut cazul ciorii de
semănătură (Corvus corone cornix) şi al ciorii negre (Corvus corone corone), atât de
deosebite între ele încât mult timp au fost considerate specii distincte. In prezent,
datorită faptului că la contactul dintre cele două areale indivizii se încrucişează
frecvent, rezultând hibrizi de diferite grade, cele două „specii” sunt considerate două
subspecii ale aceleiaşi specii politipice.

Procesele naturale majore care caracterizează biologia populaţiilor de păsări,


desfăşurate de-a lungul unor perioade lungi de timp si la scară geografică mare, sunt
reprezentate de două elemente: procesul de formare al speciilor si factorii care au
influenţat istoricul si arealul geografic al acestora. Aceste elemente sunt conectate
intr-un mod inseparabil intre ele deoarece speciile noi de păsări rezultă în principal
prin izolarea geografică a populaţiilor şi a locului unde ancestorii speciei au avut în
mod inevitabil o mare influenţă în distribuţia sa.
Procesele implicate sunt dinamice, caracterizate de schimbări continue pe
măsură ce specia evoluează, îşi măreşte sau restrânge arealul şi în cele din urmă
dispare numai pentru a fi înlocuită de formele apărute ulterior. Chiar si în perioadele
scurte de timp, de câteva zeci de ani, distribuţia păsărilor se schimbă continuu.

181
Schimbările evolutive şi de areal sunt determinate îndeosebi de schimbările
fizice ale mediului, dacă acestea au loc pe perioade mari de timp, de mişcări ale
plăcilor tectonice si ale activităţilor vulcanice; pe perioade medii de timp de
glaciaţiuni sau alte cicluri climatice; şi la scara mica de timp şi ca urmare a impactului
uman recent, care este în general negativ asupra păsărilor ca şi în general asupra
întregii biodiversităţi a Terrei.
In încercarea de a reconstrui oricare parte din istoria vieţii, suntem dependenţi
nu numai de cunoştinţe biologice ci si de ceea ce este cunoscut drept istoria
pamatului precum sunt descoperiri epocale din geologie, climatologie si
paleontologie. Pentru a fi valida fiecare explicaţie a istoriei speciilor si a aspectelor
individuale ale distribuţiilor lor trebuie sa ne bazăm pe teoria darwinistă evoluţiei şi
pe istoria cunoscută a pământului incluzând şi consemnările pieselor fosile (datele
paleontologiei şi paleobiologiei speciilor din trecut).

Sectiunea .28 Delimitarea şi formarea speciilor de


păsări

In considerarea oricărei probleme biogeografice, depinde foarte mult de cum


definim şi delimitam speciile. Pentru a menţine individualizarea lor speciile pot fi mai
mult sau mai puţin izolate genetic de alte specii şi, dacă acestea hibridizează întru
totul aceasta nu va duce la pierderea integrităţii lor genetice. Totuşi, pentru speciile
simpatrice care trăiesc împreună în acelaşi areal, putem fi siguri că hibridări
interspecifice sunt puţin probabil să se petreacă. Pentru populaţiile alopatrice, care
trăiesc în arii diferite care astfel nu intră în contact unele cu altele în mod normal,
putem judeca din structurile şi înfăţişarea lor dacă ar fi susceptibile să se hibrideze în
mod frecvent în cazul în care se întâlnesc şi astfel ne gândim dacă să le clasificăm
drept subspecii sau specii în conceptul biologic actual al speciilor.
In general , cu cât sunt mai diferiţi cei doi taxoni în morfologia şi structura lor
genetică cu atât sunt mai puţini susceptibili să hibridizeze şi să se contopească. In
compararea diferiţilor taxoni strâns înrudiţi, corelarea între morfologie şi izolarea
reproductivă este săracă, faţă de corelarea dintre structura ADN-ului şi izolarea
reproductivă. Divergenţele în morfologia a două specii reflectă diferenţe ale
habitatelor lor şi ale nevoilor lor de hrănire, nu numai în preferinţele lor de
împerechere, deci depinde de puterea selecţiei naturale în egală măsură ca de

182
selecţia sexuală. Astfel găsim unii taxoni strâns înrudiţi care apar diferiţi la prima
vedere dar care hibridizează uşor şi alţi taxoni care apar aproape identici dar trăiesc
alăturat ca specii separate distincte de multă vreme între ele fiind izolare reproductivă
desăvârşită. Divergenţele în structura ADN se pare că reflectă perioada de timp de
când populaţiile au fost separate şi unele populaţii au fost separate aparent pentru
sute de mii de ani fără să se dezvolte vreo divergenţă semnificativă în morfologie sau
în alegerea partenerului.
Astfel unele populaţii de păsări analizate arată două genotipuri ADNmt
distincte, semnificând o izolare reproductivă îndelungată, dar au reintrat în contact
recent, şi nu arată nici o divergenţă evidentă morfologică şi hibridizează între ele.
Este cazul speciei Corvus corax - corbul (la care există 4% divergenţă în gena pentru
citocrom b din ADNmt, Omland & col. 2000), populaţiile de Pygoscelis adeliae –
manifestă un procent de 5% divergenta în regiunea de control din ADNmt (Monehan
1994).
Pe de altă parte, diferenţele genetice separă alţi taxoni care arată şi se
comportă ca specii separate precum specia Sphyrapicus ruber şi Sphyrapicus
nuchalis (0,4% divergenta in gena pentru citocrom b din ADNmt) (Cicero & Johnson,
1995) sau specia Spizella taverneri şi specia Spizella breweri (0,1 % divergenţa in
gena pentru citocrom b din ADNmt) (Klicka si colab 1999). In mod clar ar fi neadecvat
să definim taxoni înrudiţi alopatrici drept specii în gradul de divergenţă ADNmt, doar
dacă alte caractere diferă pentru caracterele normale ale speciilor.
Principala valoare a studiilor ADN este recunoscută în domeniul filogeneticii,
în estimarea relaţiilor genealogice, de înrudire dintre taxoni şi în reconstrucţia istoriei
descendenţei speciilor. Clasificarea păsărilor propusă de Sibley şi Ahlquist (1990)
reprezintă până în prezent cea mai importantă aplicaţie a metodelor de biologie
moleculară pentru taxonomie. S-a oferit o ipoteză alternativă a filogeniei avaiare, la
nivel de ordine şi familii şi aceasta a stimulat un val de noi cercetări în sistematica
păsărilor. Pentru cea mai mare parte a ordinelor şi familiilor, noua filogenie a fost
convergentă cu cele anterioare, bazându-se îndeosebi pe structura anatomică şi
morfologie dar a sugerat de asemenea şi unele diferenţe. Unele dintre noile
propuneri au fost susţinute de argumentări solide însă altele au rămas cu un statut
controversat încă.
Metodele moleculare s-au dovedit în special utile în descoperirea de exemple
de convergenţă, unde unele specii de păsări au evoluat independent şi au ajuns să

183
semene unele cu altele datorită faptului că au adaptări identice şi au acelaşi mod de
viaţă şi acelaşi tip de hrănire. Cel mai semnificativ exemplu în termeni biogeografici a
fost oferit de unele specii de paseriforme austral-asiatice clasificate anterior
împreună cu rudele lor europene, dar descoperirile realizate în urma analizelor ADN-
ului lor au arătat că aceste grupde de păsări că reprezintă de fapt o radiaţie distinctă
din forme ancestrale neînrudite (convergenţă evolutivă).
Odată cu dezvoltarea tehnologiilor biochimice şi moleculare, sistematica în
general a început să devină tot mai mult fundamentată în genetică. Mai mult de atât,
întrucât tehnicile moderne ale geneticii deţin informaţii ale evoluţiei speciilor care
anterior erau inaccesibile, genealogia a început să joace un rol important în deciziile
de delimitare a speciilor şi în clasificare. Aceasta la rândul său a permis istoriei
filogenetice să fie mai bine reprezentată la toate nivelele clasificării realizate cât mai
obiectiv şi realist.

Sectiunea .29 Speciaţia în lumea păsărilor

Ideea că speciile noi de păsări au apărut mai întâi ca urmare a izolării


geografice a populaţiilor, care ulterior se separă parţial ca răspuns la condiţiile locale
a trecut testul timpului. O astfel de speciaţie alopatrică poate fi dedusă din
caracteristicile curente ale distribuţiei şi variaţiei morfologice a indivizilor şi speciilor şi
verificată de analize de ADN. Următorul pas în procesul evoluţionist este
suprapunerea arealului şi dezvoltarea simpatriei, în care populaţiile care anterior au
fost separate au devenit suficient de divergente pentru a coexista în acelaşi areal
fără o competiţie excesivă sau hibridizare fiind deja specializaţi în reţeaua trofică pe
nişe spaţiale şi trofice diferite. Evoluţia simpatrică este predispusă să se dezvolte
îndeosebi în habitate complexe cum ar fi în unele tipuri de păduri care oferă mai
multe oportunităţi pentru diferenţierea nişelor decât habitatele cu o structură mai
simplă precum este câmpia. Aceasta dovedeşte că structura mediului înconjurător
însuşi poate influenţa numărul de specii care pot trăi în el şi gradele segregării
evoluţioniste dintre ele, deci chiar speciaţia însăşi si gradul de creştere şi
biodiversitate al unui grup de păsări.
Speciaţia prin hibridizare, în care o specie nouă, stabilă, poate fi formată din 2
specii deja existente, se poate întâlni la fel de bine în cazul păsărilor dar nu a fost

184
demonstrata concluziv. Sunt cunoscute populaţii care aparent s-au format din
combinarea a 2 taxoni diferiţi dar este puţin probabil ca ei să devină izolaţi
reproductiv faţă de una din formele parentale. În mod similar, speciaţia simpatrică, în
care o specie se divide în două într-o singură zonă, este teoretic posibilă în cazul
păsărilor, dar greu de dovedit, şi din nou nu există cazuri evidente, concrete. Speciile
formate recent în acest mod este de aşteptat să prezinte diferenţieri mici sau
nesemnificative în ADN-ul lor mitocondrial. Această situaţie ţine în suspensie cel
puţin trei grupe de păsări distincte morfologic, care trăiesc în acelaşi habitat, datorită
faptului că pot hibrida, şi a lipsei de diferenţe clare distinctive în structura ADN-ului lor
(pentru cintezele de Galapagos vezi Grant & Grant 1992; pentru inăriţe, vezi Seutin şi
colab 1995; pentru forfecuţe vezi Piertney şi colab 2001). Deci evidenţierea genetică
pentru speciaţia simpatrică este echivocă.
Izolarea geografică a populaţiilor unei singure specii de păsări care poate
promova speciaţia alopatrică se poate face fie prin vicarianţă (fragmentarea unui
areal pre-existent) sau prin dispersie (dând de asemenea o nouă populaţie departe
de locul original al populaţiei pentru schimbări regulate de indivizi între acestea).
Ambele procese variază ca relativitate a frecvenţei între regiunile situate la
latitudini ridicate şi joase, între continente şi insule şi între insule apropiate sau
depărtate de continente. Doar pe continente şi insule mari (precum insula
Madagascar) speciaţia păsărilor a avut loc prin vicarianţă în cadrul masivului uscat,
conducând eventual la expansiuni de areal urmate de zone cu populaţii hibride,
suprapunere de populaţii şi populaţii simpatrice. Pe insulele mai mici, dispersia între
insule a dat naştere la populaţii separate; zonele hibride sunt necunoscute iar
speciile şi populaţiile simpatrice printre taxonii congenerici de pe aceeaşi insulă sunt
puţin frecvenţi. În cadrul arhipelagurilor radiaţia adaptativă poate avea loc, rezultând
o arie de diferite specii dintr-un singur eveniment colonizator (o singură specie
colonizatoare). Pe insulele mai izolate radiaţia poate surveni numai în urma unor
evenimente multiple de colonizare, care să fie suficient de lungi ca timp şi îndeosebi
să permită unui grup de colonişti să se diferenţieze în specii distincte înaintea
următorului val de colonişti care vin.
Procesele ipotetice responsabile de divergenta populaţiilor de păsări izolate şi
producerea de specii noi, sunt: driftul genetic, selecţia naturală şi selecţia sexuală.
Aceste procese au câştigat diferite grade de susţinere din studii asupra populaţiilor
sălbatice. Rolul ambelor tipuri de selecţie a fost demonstrat prin studii asupra

185
păsărilor sălbatice, dar dovada pentru influenţa efectelor driftului genetic asupra
aspectelor fenotipice ale păsărilor sălbatice este aproape necunoscut. Dovada
acestor influenţe se bazează mai ales pe consideraţii teoretice şi pe experienţe de
laborator pe taxoni non aviari. Aceste aspecte cer totuşi mai multe studii asupra
populaţiilor sălbatice de păsări.
In estimarea timpului necesar pentru ca subspeciile şi speciile să evolueze în
specii noi, dovezile geologice şi cele ale ADN-ului au oferit rezultate rezonabile din
punct de vedere cantitativ. Totuşi, perioadele de timp estimate variază în linii mari
între diferite perechi de taxoni. Datele divergente între subspecii au fost estimate a fi
cuprinse între perioade variind de la mai puţin de 10.000 ani până la mai mult de 1
milion de ani. Datele divergente între speciile surori au fost estimate a fi cuprinse
între perioade variind de la mai puţin de 200.000 ani până la peste 5 milioane de ani.
Chiar şi pentru unele specii surori sunt necesare perioade mai lungi pentru a se
diferenţia suficient pentru a avea loc speciaţia simpatrică (Johns & Avise 1998).
Aceste estimări sunt în mod surprinzător lungi, considerând că populaţiile locale ale
păsărilor cu viaţă scurtă pot să-şi schimbe semnificativ dimensiunea corpului,
dimensiunile ciocului sau alte caractere într-un timp relativ scurt, de câteva luni sau
de câţiva ani (ca rezultat selecţiei puternice temporare). Implicaţia este aceea că, în
timp ce speciile pot răspunde rapid unei selecţii puternice, aceste schimbări sunt în
mod normal schimbate la starea iniţială de selecţia stabilizată ulterior. Perioadele
lungi ale selecţiei direcţionale consistente cerute pentru speciaţie sunt puţin
importante.
Cele mai recente estimări ale datelor divergente pentru taxonii surori au fost
bazate pe ADNmt necodat şi dependente de ipoteza că genele echivalente în diferite
linii înrudite suferă mutaţii la aceeaşi rată medie (pentru gena din ADNmt pentru
citocromul b, această rată a fost estimată la 2% pe un milion de ani). Totuşi această
rată a fost calibrată pentru foarte puţine specii din dovezi geologice sau fosile. Unele
estimări determinate geologic depind de vârsta insulelor vulcanice, şi cum astfel de
insule rezultă nu din una ci dintr-o serie de erupţii, este rareori sigur că estimările
vârstei au fost bazate pe cele mai vechi roci. In mod similar, în cazul dovezilor bazate
pe fosile, este rareori sigur că cea mai veche fosilă reprezintă cea mai timpurie
divergenţă, pentru că fosile mai vechi pot rămâne a fi descoperite ulterior. Aceasta
înseamnă ca înainte să putem avea certitudinea cu privire la în datele divergente
estimate, sunt necesare mult mai multe calibrări independente ale ratelor mutaţiilor în

186
ADNmt pentru un mare număr de specii. Aceste rate par sa varieze mult între diferite
ordine de păsări mai mult decât se credea până nu demult.
La scară de timp mare, în îmbătrânirea diferitelor ordine şi familii de păsări,
consensul între probele fosile şi cele ADN este în general sărac. Acest lucru a ridicat
întrebări legate de acurateţea şi de obţinerea de date complete a unor identificări de
înregistrări fosile şi despre calibrarea şi validarea ceasurilor moleculare. Înregistrările
fosile sugerează o radiaţie adaptivă majora a ordinelor de păsări şi a familiilor în
terţiarul timpuriu, dar înregistrările anterioare acestei perioade de timp sunt relativ
sărace. Evidenţele ADN sugerează că cele mai moderne ordine de păsări şi multe
familii au apărut mai devreme, în cretacic şi au supravieţuit evenimentului de extincţie
în masă care a marcat sfârşitul acestei perioade a erei mezozoice. Această problemă
va rămâne nerezolvată până la noi informaţii disponibile şi putem avea o încredere
mai mare în una sau în cealaltă bază de date (cea genetică şi cea paleontologică).
Avifauna oricărei zone de uscat, fie continent sau insulă, constă în mod tipic
dintr-o gama de specii cu vârste extrem de variate. Unele aparţin unor linii străvechi
şi pot să fi rămas cu mici schimbări pentru zeci de milioane de ani; altele pot să se fi
format în ultimele două milioane de ani sau mai puţin. In cele din urmă, o cauză
majoră a extincţiilor o constituie schimbarea mediului înconjurător, fie pe baza
geologică (precum unirea continentelor prin alăturarea zonelor uscate separate sau
producerea de erupţii vulcanice) sau pe baza climatologică (precum apariţia
glaciaţiunilor şi a erelor glaciare care pot avea efecte profunde asupra naturii şi
distribuţiei habitatelor). O cauză mult mai apropiată a extincţiei speciilor rezultă din
interacţiunea cu alte specii noi, coloniste, fie din gama unor specii cu caracter de
competitori, prădători sau paraziţi. Extincţiile au avut loc dintotdeuna de-a lungul
istoriei vieţii, dar nu la o frecvenţă atât de mare. Odată cu evoluţia lui Homo sapiens
în mai puţin de două sute de mii de ani, au crescut extincţiile tot mai mult datorita
impactului uman, astăzi fiind cele mai mari extincţii începând de la apariţia omului şi
până astăzi, cel mai greu tribut plătindu-l cu viaţa tot păsările în ultimii 2000 de ani.

(a) RADIAŢIA ADAPTATIVĂ

Radiaţia adaptativă este un fenomen de evoluţie episodică. Ea se prezintă sub


forma unui singur episod dar în realitate include mai multe episoade de radiaţie

187
adaptativă concretizate prin apariţia diferitelor ordine şi clase. În general, când
vorbim de evoluţia unui grup taxonomic, îndeosebi atunci când ne referim la grupurile
taxonomice superioare, trebuie să luăm in considerare existenţa mai multor episoade
de radiaţie adaptativă în cadrul grupului respectiv. O caracteristcă a radiaţiei
adaptative este că foarte adesea episoadele succesive ale acesteia sunt foarte
asemănătoare. Faptul acesta a determinat pe unii biologi să susţină că procesul
evolutiv în ansamblu – sau unele aspecte ale acestuia – este ciclic, adică este
alcătuit din episoade similare care se succed la intervale mai mult sau mai puţin
regulate. Orice grup de organisme tinde să parcurgă un ciclu evolutiv care se repetă
în fiecare grup succesiv. Într-un astfel de ciclu putem recunoaşte 3 faze: o fază
iniţială, relativ scurtă în care predomină fenomenul de expansiune şi proliferare
taxonomică, o fază lungă, stabilă, caracterizată prin schimbări evolutive minore, şi, în
sfârşit, faza finală, caracterizată prin ilustrată prin apariţia de forme superspecializate,
monstruoase, degenerate, în general neadaptate la mediu care, în cele din urmă,
sunt destinate dispariţiei. Schindewolf (1950 a) a denumit aceste faze: typogenis,
typostatis şi typolysis, respectiv faza de geneză şi diversificare a variaţiilor evolutive,
faza de stabilitate a transformărilor evolutive şi faza de extincţie a formelor. Prima
fază corespunde în general cu prima fază a radiaţie adaptative (faza de maximă
diversificare taxonomică). Faza a doua corespunde cu evoluţia lentă a formelor din
zonele şi subzonele componente ale radiaţiei adaptative, evoluţie caracterizată prin
schimbări de mică însemnătate care afectează tipurile adaptative locale. În sfârşit,
faza a treia, denumită şi faza de senilitate, corespunde cu faza extincţiei tipurilor din
cadrul radiaţiei adaptative.
Comparaţia între fazele radiaţiei adaptative şi fazele ciclurilor evolutive care se
repetă regulat în orice proces evolutiv este mai mult teoretică. Simpson (1953) arată
că orice radiaţie adaptativă variază ca mărime şi diversitate şi că are un maxim şi un
declin. El nu este de acord cu teoria că orice proces evolutiv este ciclic şi că radiaţia
adaptativă consistă din episoade asemănătoare care se repetă regulat. Evoluţia, şi
deci şi radiaţia adaptativă sunt episodice, dar nicidecum ciclice, iar episoadele
variază foarte mult ca mărime.
Această aserţiune este justă. Atât timp cât condiţiile de mediu variază
neregulat de-a lungul timpului, este imposibil să admitem ideea că radiaţiile
adaptative s-ar repeta regulat, că ar fi ciclice, aşa cum susţin unii evoluţionişti.

188
(b) FACTORII RADIAŢIEI ADAPTATIVE

Două condiţii sunt necesare pentru debutul radiaţiei adaptative: existenţa unor
zone adaptative prospective şi posesiunea de către grupurile imigrante a unor
însuşiri adaptative prospective. Factorii promotori ai radiaţiei adaptative sunt driftul
genetic şi selecţia naturală. Unexemplu concludent asupra veracităţii acţiunii acestor
factor îl constituie radiaţia adaptativă a cintezoilor (fam. Frigillidae, subfam.
Geospizinae) din insulele Galapagos, studiaţi de Darwin. Insulele Galapagos, în
număr de 16, sunt de origine vulcanică, fiind situate pe linia Ecuatorului la 500 de
mile vest de coasta Americii de Sud. Vegetaţia insulelor este diferită: în părţile joase
domină semiarbuştii, arbuştii, tufărişurile spinoase şi cactuşii, iar în părţile înalte,
umede, arborii. Probabil că după ce insulele s-au ridicat deasupra mării şi de îndată
ce au început să fie acoperite cu vegetaţie, o pereche sau câteva perechi de păsări
asemănătoare cintezoilor au emigrat de pe continentul sud-american şi s-au instalat
pe insule. Aici, neîntâlnind forme competitive şi nici prădători, s-au înmulţit foarte
repede formând o populaţie. În perioada cât a durat colonizarea una-două perechi
de păsări din populaţia respectivă au zburat spre insulele celelalte din cadrul
arhipeleagului sau, în cazul insulelor mai mari, de la o zonă la alta a insulei. În noile
nişe ecologice, micile grupuri de păsări – izolatele geografice – au găsit condiţii de
mediu diferite de cele din arealul din care au plecat. Fiind complet despărţite
geografic de populaţia ancestrală şi, încercând noi condiţii de viaţă, izolatele au
suferit un intens proces de diferenţiere. Odată cu trecerea timpului, divergenţa dintre
izolatele geografice şi populaţia ancestrală s-a adâncit, izolatele dobândind o serie
de caractere adaptative noi. Datorită acestor transformări, indivizii din aceste izolate
revenind printr-o împrejurare oarecare în zona adaptativă a populaţiei ancestrale nu
s-au mai încrucişat cu aceasta, ci şi-au menţinut intact genotipul. Datorită izolării
geografice şi vieţuirii în condiţii de mediu deosebite, izolatele au dobândit unele
mecanisme de izolare reproductivă, devenind astfel noi specii, care în prezent
populează insulele. Acestea sunt în număr de 14 şi sunt grupate în 6 genuri. Speciile
diferă între ele în primul rând prin mărimea şi forma ciocului, inclusiv alte caractere
legate de modul de procurare a hranei. De asemenea, sunt diferenţe între specii şi în
ceea ce priveşte forma cozii şi a corpului, precum şi aspectul şi culoarea penajului.
Principalele caractere ale speciilor sunt următoarele (Lack, 1947; Bowman, 1961):

189
 Geospiza magnirostris: pasăre mare, se hrăneşte cu seminţe mari, foarte tari,
de pe sol, tufe sau arbori.
 Geospiza fortis: pasăre mijlocie, se hrăneşte cu seminţe mici sau mari, tari, de
pe sol, tufişuri sau arbori.
 Geospizia fuliginosa: pasăre mică, se hrăneşte cu seminţe în general mici, de
consistenţă moale, pe care le culege mai mult de pe sol.
 Geospizia difficilis: pasăre mică, se hrăneşte cu seminţe de consistenţă
moale, de pe sol.
 Geospizia scandens: pasăre mijlocie, trăieşte majoritatea timpului pe cactuşi
(Opuntia) şi se hrăneşte cu seminţe mici, de consistenţă mijlocie, cu ţesuturi
suculente de plante şi cu nectar.
 Geospizia conirostris: pasăre mare, cu însuşiri asemănătoare cu cele ale
speciei G. scandens.
 Platyspiza crassirostris: pasăre mare, trăieşte în tufişuri dese şi arbori înalţi şi
se hrăneşte cu fructe cărnoase, seminţe de consistenţă moale sau seminţe
semitari, frunze tinere şi flori.
 Camarhynchus psittacula: pasăre mijlocie, vieţuieşte pe arbori, în tufişuri şi pe
sol şi se hrăneşte cu insecte pe care le scoate din crăpăturile şi găurile de pe
tulpina şi ramurile arborilor.
 Camarhynchus pauper: asemănătoare cu C. psittacula pe care o înlocuieşte
pe una din insule.
 Camarhynchus parvulus: pasăre mică, trăieşte pe arbori, tufişuri, pe cactuşi şi
pe sol şi se hrăneşte cu insecte pe care le scoate din crăpăturile puţin adânci
ale ramurilor şi ale lichenilor.
 Cactospiza pallida: pasăre mijlocie care prezintă particularitatea că scoate cu
ajutorul unui ghimpe de cactus insectele din găurile şi crăpăturile tulpinilor şi
ramurilor.
 Cactospiza heliobates: pasăre mijlocie, insectivoră, care trăieşte în pădurile de
mangrove de pe litoral.
 Certhidea olivacea: pasăre mică, trăieşte pe arbori şi ocazinal şi pe sol,
hrănindu-se în deosebi cu larve mici.
 Pinaroloxias inornata: pasăre mijlocie, vieţuieşte pe sol şi arbori şi se hrăneşte
cu insecte, nectar şi ceva fructe.

190
Speciile de cintezoi menţionate sunt împărţite, după anumite caracteristici în 5
tipuri. Unele din ele sunt adaptate la viaţa de pădure, au ciocul ascuţit şi se hrănesc
cu larve şi pupe de insecte de sub scoarţa sau din crăpăturile copacilor. Altele
trăiesc pe sol şi pe arbori, au ciocul de mărime mijlocie şi se hrănesc cu seminţe şi
insecte mici întocmai ca vrăbiile. Câteva specii au ciocul mare şi puternic, reuşind să
zdrobească coaja seminţelor şi să consume miezul acestora. Unele specii sunt
vegetariene şi trăiesc pe arbori şi în tufişuri. În sfârşit, o adaptare curioasă o prezintă
cintezoii care trăiesc pe cactuşi (Opuntia), ce se găsesc din abundeţă pe insule.
Aceştia smulg cu ajutorul ciocului ghimpi lungi de pe cactus, îl introduc în găurile şi
crăpăturile de pe tulpini şi ramuri şi printr-o manevră de înfingeri repetate scot
insectele ascunde şi le consumă.
Diversificarea speciilor de cintezoi din insulele Galapagos constituie un
exemplu tipic de speciaţie alopatrică şi de radiaţie adaptativă. Disponibilitatea
zonelor, subzonelor şi nişelor ecologice prospective din insulele Galapagos,
posesiunea de către primele păsări imigrante a unor însuşiri adaptative prospective,
absenţa unor forme consecutive şi lipsa prădătorilor au favorizat instalarea cintezoilor
în insule, iar driftul genetic şi selecţia naturală au determinat diversificarea acestora
în noi specii şi genuri. Tipurile de selecţie care au determinat radiaţia adaptativă au
fost: selecţia disruptivă, la început, apoi selecţia direcţională.

Exemplu de radiaţie adaptativă

Un exemplu modern carcateristic de radiaţie adaptativă îl constituie evoluţia


divergentă a păsărilor de îmbrăcăminte din familia Drepanididae care trăiesc în
insulele Hawaii (Amadon, 1950 – citat după Grant, 1977). Familia este monofiletică şi
este formată din 9 genuri grupate în 2 subfamilii. Strămoşul comun al acestor păsări
se presupune a fi o pasăre cu ciocul scurt, consumatoare de insecte şi nectar, care a
imigrat în trecut în insulă. Cele 2 subfamilii, Psittirostrinae şi Drepaniinae reprezintă
reprezintă ramurile primare ale arborelui genealogic, cele 9 genuri ramurile
secundare, iar speciile, dintre care multe s-au stins din cauza vânării lor în trecut în
scopul utilizării pieilor la confecţionarea îmbrăcăminţii, reprezintă ramurile terţiare.
Ramificarea menţionată reprezintă radiaţia adaptativă. Factorul care a determinat
această radiaţie a fost modul de nutriţie a păsărilor care se reflectă în caracterele
ciocului şi limbii. Principalele zone adaptative au fost cele ocupate de păsările

191
consumatoare de insecte, consumatoare de nectar, consumatoare de fructe şi
consumatoare de seminţe.
Unele din din aceste zone au fost subdivizate. Astfel, între păsările
consumatoare de insecte întâlnim păsări cu ciocul scurt care mănâncă insectele de
pe frunze şi altele cu ciocul lung care consumă insectele din scoarţa copacilor
(Baldwin, 1953 – citat după Grant, 1977 a).

Sectiunea .30 Avifaunele continentale

La scara de timp geologic la care are loc evoluţia, dezvoltarea fizică a


Pământului este un motor principal în schimbarea evolutivă. Nicăieri nu este mai
evident acest lucru decât în structura avifaunelor diferitelor mase de uscat, fiecare
asigurând o platforma independentă pentru evoluţie. Cele cinci mase continentale de
uscat principale ale pământului împart cele mai multe ordine de păsări actuale şi
unele dintre familii, însă compoziţia în specii diferă de la o regiune biogeografică la
alta.
Fiecare astfel de regiune are în comun cele mai multe specii cu cea mai
apropiata regiune adiacentă şi cât mai puţine specii cu regiunea cea mai îndepărtată.
Acesta este dovada rolului barierelor de dispersie în limitarea modelelor de distribuţie
a păsărilor. Cele mai distinctive avifaune sunt prezentate de cele trei regiuni sudice,
America de Sud, Africa şi Australasia, zone în care natura a experimentat cele mai
lungi perioade de separare.
Diferitele regiuni biogeografice diferă una de cealaltă prin mai mult de 4.6 ori
în ceea ce priveşte numărul de specii şi prin mai mult de 9.1 ori în ceea ce priveşte
numărul de specii pe unitate de suprafaţă. Aceste diferenţe mari rezultă din condiţiile
trecute în fiecare continent care au promovat speciaţia sau extincţia şi din condiţiile
actuale care suportă diversitatea curentă. Regiunile cu păduri tropicale deţin cele mai
multe specii. În estimarea cauzei variaţiei regionale a bogăţiei speciilor şi diversităţii
biologice, este important să separăm condiţiile din trecut care au produs diversitatea,
de condiţiile prezente care o menţin sau o reduc.
Distribuţiile unor tipuri de păsări pot fi cel mai bine explicate în termenii
mişcării plăcilor tectonice, în acele zone de uscat care sunt acum mult depărtate, dar
împart păsări înrudite, rezultă că cele două blocuri continentale au fost odată
conectate ca parte a acelaşi mase de uscat. Acest fapt geologic a fost folosit pentru a

192
explica prezenţa ratitelor, papagalilor şi multor altor grupe din zonele de uscat
derivate din continentul sudic mezozoic Gondwana şi împărţirea anumitor grupuri
între America de Sud şi Africa, sau între America de Sud şi Australasia. Multe familii
care acum sunt specifice anumitor continente sau insule sunt cunoscute din forme
fosile ca fiind mult mai larg răspândite în trecut. Ele au supravieţuit în zone izolate,
dispărând în celelalte regiuni. Astfel de specii sunt paleoendemisme şi includ specii
din Fam. Todidae din Indiile de Vest, reprezentate prin forme fosile în America de
Nord şi Europa.

Sectiunea .31 Avifaunele insulare


In discutarea avifaunelor insulare este important sa separăm insulele
continentale (istmuri) de insulele oceanice (vulcanice sau coraligene), pentru că
ultimele sunt în mod normal mult mai izolate şi pot să fi primit păsările numai prin
colonizări ocazionale de la mare distanţă decât prin moştenire directă şi imigrare
continuă de pe continentul mamă. Alte insule străvechi sunt intermediare acestui
caracter, deşi ele s-au separat de continente, separarea lor având loc acum multe
milioane de ani în urma şi de atunci ele s-au îndepărtat foarte mult (de exemplu
Noua Caledonie şi Noua Zeelandă). Astfel de insule reţin forme endemice ale căror
strămoşi au fost probabil prezenţi în momentul separării dar deasemenea deţin alte
specii care au sosit mai târziu prin colonizări trans-acvatice. In general avifaunele lor
seamănă mai mult cu cele ale insulelor oceanice decât cu cele ale insulelor
conectate prin istmuri. Gama tipurilor de păsări găsită pe insulele oceanice confirmă
faptul că speciile variază foarte mult, si demonstrează că diferenţierea şi colonizarea
păsărilor sunt procese continue. Multe insule izolate deţin unele paleoendemisme
străvechi care acum nu au corespondenţi înrudiţi în alte părţi, alte neoendemisme
clar evoluate din forme continentale existente şi încă alte specii care diferă în mod
subspecific sau nu diferă faţă de formele continentale existente.
Evaluarea avifaunelor insulare este în mare parte restricţionată de faptul că, în
general, circa jumătate dintre specii, o dată descoperite pe insulele oceanice au fost
eliminate de acţiunea umană, cele mai multe în ultima sută de ani. Multe sunt incă
reprezentate de rămăşiţe ale oaselor subfosile care indică faptul că cele mai
distinctive endemisme au dispărut în populaţii foarte mari, îndeosebi în cazul formelor
nezburătoare. Păsările insulelor oceanice sunt în mod particular vulnerabile acţiunii

193
umane deoarece datorită populaţiilor lor mici (deţinute pe zone ale insulelor mici) şi
pentru că majoritatea au evoluat în absenţa mamiferelor prădătoare, deci nu au nici o
apărare naturală împotriva oamenilor sau a câinilor, pisicilor, şobolanilor sau altor
prădători pe care oamenii i-au introdus. Teorii evaluative au încercat sa estimeze
numărul şi compoziţia speciilor din insule înaintea extincţiilor induse de oameni, şi
încă nu este clar în ce măsură aceste teorii ar fi încă valabile dacă ar fi luate în
considerare şi speciile recent dispărute.
In ciuda extincţiilor, insulele încă deţin, în general mai multe specii native per
unitate de suprafaţă decât continentele, o altă mărturie a importanţei izolării
geografice în formarea speciilor. Pentru mărimea lor, insulele pacifice în special
rămân cele mai bogate, împreună deţinând de 20 de ori mai multe specii per unitate
de suprafaţă decât America de Sud, cel mai bogat dintre continente. Datorită
dimensiunilor mici insulele, deţin per total mai puţin de 200 de specii native de păsări
de uscat.
In ultimul secol multe specii au fost introduse in insule de către oameni, dând o
rata de colonizare mult mai mare decât cea naturală, implicând păsări din părţi
diferite ale lumii, care altfel nu ar fi trăit împreună. Este nesigur în ce măsură acestea
au contribuit la diminuarea speciilor native, dar stabilirea lor cu succes (atât pe insule
cât şi pe continente) a confirmat faptul că multe specii de păsări pot trăi în zone pe
care nu le-au atins în mod natural anterior. Acest fapt demonstrează încă o dată că
incapacitatea de a trece un habitat ostil a fost o barieră a dispersiei şi extinderii
arealelor. Cu toate acestea, cele mai multe specii introduse trăiesc în prezent în
habitate construite de om, în casele lor noi şi nu ar fi putut fi în stare să
supravieţuiască în astfel de locuri în trecut când vegetaţia era încă nativă.
Avifaunele marine
Deloc surprinzător, păsările marine arată diferite forme biogeografice ale
distribuţiei faţă de păsările de uscat. Unele specii sunt întâlnite în jurul lumii la
latitudini foarte sudice şi în acelaşi timp foarte nordice, acolo unde zonele maritime
sunt continue. În contrast, multe specii diferite apar în Oceanele Indian, Pacific şi
Atlantic, separate de mari mase de uscat, deci aici din nou vedem importanţa
barierelor de dispersie în crearea şi menţinerea avifaunelor separate. Cu toate că
apele mărilor acoperă 71% din suprafaţa globului, păsările marine formează doar 3%
din numărul de specii de păsări la nivel mondial. Această disproporţie poate fi
atribuită îndeosebi "constrângerilor de organizare" impuse păsărilor marine de modul

194
lor de viaţă, a exploatării de către acestea numai a nişelor pentru păsările carnivore
şi a oportunităţilor mult limitate pentru speciaţie. Diferenţierea majorităţii populaţiilor
este alopatrică, ca în cazul păsărilor de pe uscat. În ultimele secole, distribuţiile
zonelor de cuibărit ale păsărilor marine au fost foarte mult reduse de activitatea
umană. Resturi de oase subfosile şi scrieri istorice indică faptul că multe specii erau
întâlnite odinioară pe mai multe insule decât cele pe care le ocupă în prezent,
dispariţia lor fiind conectată cu colonizarea umană şi cu introducerea asociată de
prădători.

Sectiunea .32 Efecte ale ciclurilor climatice majore din istoria


Pământului
Ciclurile climatice din pliocen-pleistocen au avut în mod clar efecte asupra
populaţiilor de păsări. Condiţiile interglaciare de tipul celor pe care le trăim în prezent
s-au succedat periodic dar per total doar pentru circa o zecime din ultimii 2,5 milioane
de ani. Pentru cea mai mare parte a acestui timp, climatul global a fost mai rece şi
mai uscat decât este el acum. Mari calote de gheaţă acopereau o suprafaţă mult mai
mare în emisfera nordică, pădurile erau mult mai restrânse şi fragmentate, în timp ce
câmpiile deschise şi tundra erau mult mai extinse. Ca şi alte grupe de animale,
speciile de păsări de la latitudinile nordice au supravieţuit acestor schimbări prin
mutarea lor spre sud şi ulterior mutarea spre nord a păsărilor şi a habitatelor lor şi
prin restrângerea către zone optime asemănătoare habitatelor lor fragmentate.
Schimbările continue de la o extremă climatică la cealaltă au eliminat unele specii de
păsări cu totul dar deasemenea au contribuit la producerea de noi specii prin
fragmentarea la scară largă a arealului. Extincţii cunoscute şi contractări ale arealului
se referă îndeosebi la speciile mari ale căror oase sunt cel mai adesea conservate,
fiind imposibil de spus cât de multe specii mici au dispărut în aceeaşi perioadă de
timp. Judecând din componenţa actuală a numărului de specii împreună cu
rămăşitele fosile, extincţia a avut loc în proporţii mai mari pentru specii de plante şi
animale în Europa Vestica decât în estul Asiei şi nordul Americii, unde efectele
glaciaţiunii au fost mai puţin severe şi, în mod direct proporţional cu fondul diversităţii
vegetale trebuie să fi dispărut mai multe specii de faună în Europa decât în Asia şi
America de Nord, inclusiv din grupul taxonomic al păsărilor de talie mică.

195
Schimbările climatice şi ale vegetaţiei ale ultimelor milioane de ani, timpul
când cele mai recente specii au fost formate, au fost ultimele dintr-o serie lungă de
evenimente ce au contribuit la dezvoltarea avifaunei moderne. Pe toate continentele,
cea mai recentă speciaţie poate fi în mod clar conectată cu oscilaţiile climatice care
au întrerupt expansiunile aceluiaşi tip de vegetaţie şi au izolat locuitorii lor aviari.
Aceste procese au facilitat diferenţierea şi speciaţia, astfel creând arii cu endemisme
şi afectând modelele distribuţiei. Induse climatic, schimbările de habitat continuă şi
azi şi împreună cu modelele de distribuţie curentă ale păsărilor demonstrează că
speciaţia îşi continuă cursul.
În general, distribuţiile actuale ale multor specii de păsări, locaţiile zonelor de
hibridare şi gradienţii de diversificare în numărul speciilor de-a lungul biomurilor, al
vegetaţiei pur omogene, pot fi toate explicate pe larg în termenii refugiilor trecute,
cunoscute sau presupuse, din care speciile s-au răspândit din nou în proporţii
variate, recucerind habitatele după glaciaţiuni.
Ultimele schimbări de areal au avut consecinţe genetice în supravieţuirea
populaţiilor de păsări şi apariţia tehnologiei ADN a pus la dispoziţie teste ale
ipotezelor timpurii şi cercetări avansate asupra formării speciilor, subdiviziunilor
genetice şi a modelelor de colonizare. Din datele furnizate de ADN-ul divergent al
speciilor surori (în cazul particular al passeriformelor), specii noi sunt în formare în
timpul ultimului ciclu glaciar. Cele mai multe însă sunt rezultatul unei serii de cicluri,
în care perioade lungi de izolare şi diferenţiere au fost intercalate cu scurte perioade
de recontact şi intergradare şi reproducere. In această idee, speciaţia indusă climatic
a fost un proces îndelungat şi întrerupt de-a lungul a sute de mii sau milioane de ani.
A fost o perioadă lungă cu condiţii foarte calde, durând 800 de mii de ani în Pliocen,
care ar putea să fi fost în mod special importantă în promovarea speciaţiei deoarece
a dus la creşterea nivelului mărilor şi la fragmentarea distribuţiilor speciilor de păsări
de atunci, îndeosebi în America de Sud. Scăderea nivelului mărilor cu prima
glaciaţiune, care a însoţit formarea gheţii, a permis ca multe zone de uscat anterior
inundate să devină emerse, creând multe insule noi şi permiţând insulelor deja
existente să formeze legături cu suprafeţele mari de uscat. Aceasta ar fi putut fi un
factor major, facilitând dispersia păsărilor şi extinderea arealului acestora pe insule.
Un aspect major ce reiese din studiul fosilelor de plante şi animale se referă la
răspunsul speciilor la schimbările climatice, care au dus la o schimbare continuă în
compozita comunităţilor. Acest fapt combate ideea că plantele şi animalele formează

196
comunităţi integrate care rămân stabile în timp. Comunităţile nu trebuiesc privite ca
ceva static, rigid ci mai bine ca grupări efemere ale speciilor care în repetate rânduri
s-au reunit şi separat fiind influenţate de schimbările globale ale climatului. Unele
specii introduse sau invazive par să se fi adaptat cu uşurinţă în comunităţile
existente, astfel încât este de aşteptat ca noi comunităţi să se formeze ca răspuns la
viitoarele schimbări climatice din viitorul apropiat. "Balanţă naturii" este astfel într-o
continuă schimbare şi stimulează mereu atât formarea cât şi dispariţia de noi specii.
Pentru a vedea în ce măsură speciile ocupau aceleaşi nise ecologice de la o
schimbare a condiţiilor climatice la alta, trebuie să facem deosebirea între nişa
fundamentală a speciei, care cuprinde totalitatea condiţiilor mediului înconjurător,
habitatul şi sursele de hrană pe care o specie ar putea să le exploateze în absenţa
unor competitori şi a altor constrângeri, şi nişa specifică care reflectă o gamă mai
îngustă de condiţii, habitatul şi resursele de hrană pe care le exploatează păsările în
fapt, la un moment dat în timp şi spaţiu. Judecând după scheletele găsite, unele
specii de păsări arată schimbări minore în ceea ce priveşte mărimea corpului la
trecerea de la o perioada rece la una caldă, în aceeaşi măsura în care prezintă
variaţii în mărimea corporală în prezent, în funcţie de răspândirea lor geografică în
zone calde sau reci, dar cu toate astea structura lor anatomică de bază rămâne
aceeaşi. Asta înseamnă că speciile ocupau în mare aceleaşi nişe ecologice în trecut.
Aproape sigur, anumite specii au folosit habitatele lor aproape în acelaşi fel în trecut
ca şi acum, ocupând habitate de structură similară şi căutând în acelaşi fel acelaşi tip
de hrană. În timp ce nişele lor fundamentale se poate să fi rămas neschimbate,
nişele specifice este foarte posibil să fi fluctuat în timp şi spaţiu, în funcţie de speciile
de plante şi animale cu care au interacţionat sau cu care s-au hrănit. Acest fenomen
nu depinde de variaţiile regionale ale habitatelor ci de dieta speciilor care există şi în
prezent.
In regiunile tropicale schimbările climatice au dus în principal la fragmentarea
habitatului cu o mult mai mică dispersie a habitatului decât la latitudini mai mari.
Speciaţia a fost probabil mai mare la tropice iar extincţia mai mică, contribuind astfel
la formarea unui număr mai mare de specii, găsit şi astăzi la tropice în comparaţie cu
regiunile de la din latitudini mai mari. Bogăţia mai mare de specii din regiunile
tropicale este manifestată parţial în numărul mare de alospecii în comparaţie cu
regiunile de la latitudini mai mari, o moştenire a fragmentării de habitat la scară largă
fără asocierea ratelor înalte de extincţie. Diferenţele în numărul de specii dintre

197
diferitele regiuni tropicale pot fi de asemenea legat de diferenţele în numărul de
refugii care au apărut în timpul extremelor climatice. Acest fapt este în mod special
evident în comparaţiile între numărul de specii de păsări de pădure şi de deşert dintre
aceste regiuni.
Importanţa insulelor şi munţilor de la tropice în formarea şi menţinerea
speciilor, este evidentă în vederea izolării si fragmentării habitatelor favorabile pe
care ele le asigură. Munţii de la tropice au oferit de asemenea un habitat continuu de-
alungul ciclurilor climatice din pliocen-pleistocen, pe măsură ce diferitele zone de
vegetaţie se mutau în susul şi în josul pantelor ca răspuns la condiţiile modificate.
Astăzi munţii de la tropice par să deţină multe specii vechi, dar şi multe specii tinere,
sugerând astfel rate înalte de speciaţie şi scăzute de extincţie, în comparaţie cu
ţinuturile de câmpie. Munţii ar fi putut astfel contribui în mod disproporţionat la
bogăţia de specii din regiunile tropicale dintre care multe sunt centre importante de
endemisme în prezent. Munţii de la latitudini mai mari nu ar fi putut avea un rol atât
de important pentru că ei au fost acoperiţi de mari calote de gheaţă sau au fost goliţi
complet în timpul lungilor perioade glaciare, formându-şi o nouă floră şi faună din
ţinuturile joase din jur în fiecare eră interglaciară când climatul s-a încălzit şi calotele
continentale de gheaţă s-au topit.

Sectiunea .33 Regiunile Ornitogeografice

Sunt definite ca fiind acel spaţiu terestru (continental sau insular) izolat prin
bariere eficace pentru păsări, în care s-au format şi au evoluat taxoni, avifaune şi
avicenoze (Cătuneanu & col., 1978). Regiunile ornitogeografice se suprapun în mare
parte peste marile perimetre zoogeografice ale globului. Structura regiuni
ornitogeografice se caracterizează prin existenţa unor familii endemice şi în funcţie
de varietatea mediilor de viaţă, familii emigrate din alte părţi. Delimitarea regiunilor
ornitogeografice este efectuată pe baza analizei geografice a repartiţiei familiilor.
Astfel majoritatea familiilor vechi, strict specializate sunt caracteristice emisferei
sudice şi sunt cantonate de obicei pe suprafeţe mici bine diferenţiate ca peisaj şî
condiţii de viaţă. Familiile de păsări marine şi unele specii acvatice continentale au în
schimb o răspândire extrem de largă, fiind cosmopolite. Familiile de paseriforme

198
(care sunt diferenţiate mai recent) sunt prezente pe întreaga suprafaţă a globului în
proporţie aproape egală, excepţie făcând Antarctica şi Oceania.
Analiza repartiţiei familiilor de păsări în principalele regiuni zoogeografice
delimitate pe glob, constituie baza delimitării celor zece regiuni ornitogeografice:
palearctică, nearctică, etiopiană, malgaşă, orientală, australiană, oceanică,
neozeelandeză, neotropicală şi antarctică.
Regiunea palearctică. Cuprinde Eurasia, nordul Africii, nordul peninsulei
Arabiei. In sudul Asiei limita trece peste podişul Iran, pe versanţii sudici ai Munţilor
Himalaya, peste munţii din partea de S-E a Chinei, până la Oceanul Pacific. Limita
sudică separă domeniul euroasiatic de cel indomalaez. Această limită este
convenţională permiţând intruziuni dinspre nord sau dinspre sud. Trăsăturile
geografice sunt date de marea varietate bioclimatică şi geomorfologică (tundră, taiga,
păduri central-europene şi mediteraneene, stepe, deşerturi). Din cele 66 de familii
prezente în această regiune, doar familia Prunellidae este endemică.
Regiunea nearctică. Este bine diferenţiată, şi cuprinde America de nord şi
Groenlanda. Numai limita sudică care trece prin sudul Mexicului este convenţională,
dar contactul se realizează pe un spaţiu restrâns. Este caracterizată de o mare
varietate de medii bioclimatice şi de relief. Numărul de familii prezente este relativ
mic (75 de familii), dintre care doar una singură este endemică (Familia
Meleagridae).
Majoritatea zoogeografilor sunt de acord cu reunirea acestor două regiuni într-
o singură unitate numită Holarctic. Caracteristicile principale ale holarcticului sunt
numărul relativ mic de specii, deşi suprafaţa ocupată este foarte mare, numărul
extins de familii endemice (numai două), omogenitatea fiecărei zone scade pe
măsură ce se apropie de ecuator, şi componenţa în specii este foarte diferită în
nearctic faţă de palearctic.
In holarctic se află centrele genetice şi de diversificare pentru grupuri din
familiile: Podicipedidae, Gaviidae, Pelecanidae, Ardeidae, Ciconiidae,
Threskiornithidae, Phoenicopteridae, Anatidae, Accipitridae, Pandionidae,
Falconidae, Tetraonidae, Meleagridae, Gruidae, Rallidae, Phalaropodidae,
Charadriidae, Scolopacidae, Recurvirostridae, Glareolidae, Alcidae, Columbidae,
Tytonidae, Strigidae, Picidae, Certhiidae,Sittidae, Cinclidae, Troglodytidae, Mimidae,
Muscicapidae, Prunellidae, Bombycillidae, Laniidae, Fringillidae, Sturnidae. In sudul
holarcticului se află unul din principalele centre de diversificare pentru anumite

199
grupuri eremiale (mai ales dintre speciile din fam. Pteroclidae şi Otididae), precum şi
pentru unele specii de păduri şi tufişuri mediteraneene (dintre Alaudidae, Turdidae şi
Sylviidae). Limitele sudice ale acestui centru trec şi în regiunile etiopiană şi orientală.
Limita sudică a holarcticului reprezintă atât în palearctic cât şî în nearctic, căi
de pătrundere şi de interferare cu unele grupe tropicale. Astfel în nearctic pătrund
spre nord unele specii din familiile Cracidae, Tinamidae, Aramidae, Heliornihidae,
Jacanidae, Ramphastidae, Momotidae, Trochilidea, Nyctibiidae, Eurypygidae, toate
fiind familii tipice neotropicale. In palearctic pătrund specii din familiile Numididae,
Turnicidae, Tetraonidae, Rostratulidae, Zosteropidae, toate caracteristice regiunii
etiopiene sau orientale.
Regiunea etiopiană. Se extinde peste Africa, la sud de Sahara, cuprinzând şi
sud vestul Peninsulei Arabia. Este caracterizată de complexitate şi omogenitate
fizico-geografică. Sunt prezente trei mari tipuri de zone: deşerturi, păduri ecuatoriale
umede şi savană, cu numeroase zone de tranziţie.
Este una dintre cele mai bogate regiuni ornitogeografice, fiind caracterizată de
prezenţa a 83 de familii, dintre care cinci sunt endemice (Struthionidae,
Balaenicipitidae, Sagitariidae, Musophagidae, Coliidae). Alte două familii, Numididae
şi Scopidea sunt endemice pentru regiunile etiopiană şi malgaşă. Restul familiilor pot
fi împărţite în trei categorii: cosmopolite, pantropicale şi comune cu una sau două
regiuni alăturate (orientală, malgaşă sau palearctică). Dintre cele 39 de familii
cosmopolite predomină cele acvatice, precum şi unele răpitore şi speciile de
passeriforme. Familiile tipic pantropicale sunt: Heliornithhidae, Jacanidae,
Rhyncopidea, Psittacidae, Trogonidae, Capitonidae, Campephagideae şi unele
Fregatidae. Familiile care sunt comune cu regiunile etiopiană, orientală şi malgaşă
sunt: Dromadidae, Bucerotidae, Indicatoriidae, Eurylaimidae, Pittidae, Pycnonotidae.
Familia Meliphagidea este comună regiunilor etiopiană, orientală, malgaşă,
australiană, neozeelandeză şi oceanică, şi la fel şi familia Spheniscidae care în plus
mai apare şi pe ţărmurile regiunilor neotropicală şi antarctică. Alte 16 familii sunt
comune cu regiunea palearctică.
Regiunea malgaşă. Este caracterizată de prezenţa a cinci familii endemice,
fiind foarte puţin extinsă. Cuprinde insula Madagascar şi câteva grupuri de insule
învecinate (Comore, Mascarene, Amirante, Seychelles). Biotopii sunt caracterizaţi de
păduri luxuriante dezvoltate pe un relief accidentat.

200
Avifauna acestei regiuni cuprinde 63 de familii, dintre care 3 sunt endemice, 2
familii sunt endemice comune cu regiunea etiopiană şi 58 de familii sunt comune cu
regiunea etiopiană. Familiile endemice care supravieţuiesc sunt familiile
Mesithornithidae, Philepittidae, iar dintre cele dispărute menţionăm fam.
Aepyornithidae şi Raphidae, care au importanţa deosebită în delimitarea acestei
bioregiuni. Familia Aepyornithidae cuprinde 11 specii subfosile, dintre care ultimul
reprezentant Aepyornis maximus depăşea 2 m înălţime, şi a dispărut cu doar 500 –
700 de ani în urmă. Familia Raphidae cuprindea porumbei nezburători de talie mare,
ultimele semnalări ale speciei Raphus cucullatus (pasărea DODO) datând din 1861
în Insula Mauritius, 1750 în Insula Reunion şi înainte de 1800 pe Insula Rodriguez
(Cătuneanu şi col., 1978).
Regiunea orientală. Se suprapune peste insulele şi peninsulele din sudul
Asiei (Arabia, India, Arhipelagul Malayez, Sudul Chinei). In această regiune sunt
întâlnite 78 de familii de păsări dintre care numai două sunt endemice, 40 sunt
cosmopolite, 12 sunt pantropicale tipice iar 24 au răspândire comună cu regiunile
învecinate.
Cele două familii endemice sunt: Fam. Hemiprocnidae, răspândită numai în
Asia de sud-est şi insulele înconjurătoare, şi Fam. Chloropseidae care este
răspândită în India, Indochina şi Arhipelagul Malayez.
Regiunea australiană. Cuprinde Tasmania, Australia, insulele Bismark şi
Noua Guinee. Sunt prezente 69 de familii, dintre care 8 sunt endemice, 37 sunt
cosmopolite, 18 pantropicale, iar 6 sunt extinse spre sud. Familiile endemice sunt:
Casuaridae, Dromiceidae, Aegothelidae, Menuridae, Atrichornithidae, Cracticidae,
Ptilonorynchidae, şi Paradiseidae. Aici este şi centrul genetic al familiei Megapodidae
(găinile de bălegar).
Regiunea oceanică (polineziană). Cuprinde toate insulele mici, cu diferite
origini, în special vulcanice şi coraligene din sud-vestul Oceanului Pacific (Solomon,
Noile Hebride, Noua Caledonie, Fiji, Mariane, Caroline, Marshall, Gilbert, Ellice,
Phoenix, Samoa, Tahiti, Haway, etc.
In această regiune sunt prezente 28 de familii de păsări, dintre care două
endemice, 17 cosmopolite şi nouă pantropicale. Familiile endemice sunt izolate din
punct de vedere al răspândirii pe una sau mai multe insule apropiate. Astfel, familia
Drepanididae este răspândită în Hawaii, iar familia Rhinochetidae în Noua Caledonie.

201
In această regiune mai există şi o subfamilie endemică, aparţinând familiei
Columbidae. Este vorba despre subfamilia Didunculinae din Samoa.
Un statut special în cadrul aceste regiuni îl reprezintă Insulele Hawaii, în care
fenomenul de izolare geografică este foarte pronunţat, manifestându-se în special la
nivel de specie. Astfel, din cele 112 specii de păsări prezente în această regiune, 30
de specii sunt endemice.
Regiunea neozeelandeză. Se suprapune peste cele două mari insule ale
Noii Zeelande, şi peste alte câteva insule mici din apropiere. Sunt prezente 39 de
familii de păsări, dintre care trei sunt endemice. Acestea din urmă sunt reprezentate
de Familia Apterygidae (păsările Kiwi), Acanthisittidae, şi Callaeidae. Caracteristică
pentru această regiune este familia Dinornithidae (păsările Moa), reprezentată prin
22 de specii, toate fosile. Dintre aceste specii, Dinornis maximus atingea 4 m
înălţime. Se pare că diminuarea numărului de indivizi şi apoi extincţia acestor specii,
se datorează migraţiei masive a triburilor Maori în Noua Zeelandă, începând cu anul
1350.
Regiunea neotropicală . Limitele acestei regiuni se suprapun peste America
de Sud, prelungindu-se în nord spre America Centrală. Limita cu regiunea nearctică
este trasată de o linie imaginară de trece prin sudul Mexicului. Sunt prezente 91 de
familii (cu peste 5000 de specii), dintre care 18 sunt endemice, 39 cosmopolite, 17
răspândite în Nearctic, şi 17 care apar în regiunile palearctică, etiopiană şi orientală.
Caracteristică pentru această regiune este familia Triochillidae (păsăriel colibri), al
cărui centru genetic se află în bazinul Amazonului şi care cuprinde peste 300 de
specii.
Regiunea antarctică. Cuprinde ţărmurile continentului cu acelaşi nume, şi o
serie de insule învecinate. Din această regiune sunt cunoscute 10 familii de păsări,
dintre care două sunt endemice: Pelecanoididae şi Chionididae. Restul familiilor sunt
marine. Dintre pinguini – familia Spheniscidae, care sunt reprezentaţi prin 15 specii,
Spheniscus mendiculus atinge ecuatorul în arhipelagul Galapagos.

Sectiunea .34 Avifaunele

In cadrul acestor regiuni ornitogeografice sunt individualizate avifaune, care


sunt definite ca reprezentând totalitatea speciilor clocitoare dintr-o anumită
formaţiune vegetală zonală. Limitele acestor avifaune corespund în linii mari cu
limitele acestor formaţiuni vegetale. Astfel, avifaunele se diversifică local în funcţie de

202
relief. Din punct de vedere al compoziţiei specifice, avifaunele sunt alcătuite dintr-un
nucleu reprezentat de specii vechi, bine adaptate la mediul respectiv, la care se
adaugă specii cu alte origini geografice, în diferite proporţii.
In România, se diferenţiază mai multe tipuri de avifaune, foarte variate între
ele. Relieful eşalonat pe verticală, care generează etajarea pe altitudine a
formaţiunilor vegetale este principalul elemente care defineşte avifaunele existente în
România. Fiecare dintre avifaunele existente este caracterizată de trei elemente
principale: în primul rând de un număr de specii tipice, un număr de specii accesorii,
şi de o structură reprezentată de asocierea mai multor avicenoze, cu trăsături
ecologice proprii. Fiecare din aceste avifaune are o geneză distinctă.
Tinând cont de aceste elemente, in România se disting şase tipuri de
avifaune:
Avifauna din pajiştile montane înalte. Este prezentă la altitudini de cele mai
multe ori de peste 2000 de metri. Este compusă din 16 specii clocitoare, dintre care
opt sunt tipice. Speciile tipice pentru această avifaună sunt: Eudromias morinellus,
Turdus torquatus – mierlă alpină, Eremophila alpestris, Prunella collaris, Anthus
spinoleta, Aquila chrysaetos – acvila de munte şi Gypaetus barbatus – zăganul, care
în prezent este dispărut din fauna ţării. Speciile accesorii sunt reprezentate de:
Perdix perdix, Alauda arvensis, Oenanthe oenanthe - pietrarul, Monticola saxatilis,
Trichodroma muraria – fluturaşul de stâncă, Phoenicurus ochruros şi Aegypius
monachus – vulturul negru şi el dispărut în prezent din fauna ţării.
Avifauna pădurillor montane. Este întâlnită în general între 800 şi 1800 de
metri. Este compusă din 71 de specii clocitoare, dintre care 18 specii sunt tipice, 44
sunt specii accesorii şi 9 sunt specii cosmopolite. Dintre speciile tipice amintim:
Accipiter nisus – uliul păsărar, Tetrastes bonasia – găinuşa de alun, Lyrurus tetrix –
cocoşul de mesteacăn, Tetrao urogallus – cocoşul de munte, Scolopax rusticola –
sitarul de pădure, Aegolius funereus, Strix uralensis, Nucifraga caryocatactes,
Cinclus cinclus, etc.
Avifauna pădurilor de foioase. Este suprapusă zonei forestiere extinsă din
munţii joşi şi până în câmpii. Este foarte variată şi complexă şi este formată din 81 de
specii tipice, 49 de specii accesorii şi 10 specii cosmopolite. Dintre speciile tipice
pentru această avifaună menţionăm: Pernis apivorus - viespar, Milvus migrans,
Milvus milvus – sorliţa comună, Circaetus gallicus - şerparul, Falco cherrug – şoimul
dunărean, Falco peregrinus – şoimul călător, Alectoris graeca – potârnichea de

203
Cazane, Phasianus colchicus – fazan comun, Columba palumbus – porumbelul
mare, Columba oenas – porumbelul de scorbură, Otus scops, Strix aluco -
huhurezul, Coracias garrulus - dumbrăveanca, Jynx torquilla - vârtecap, Picus sp. -
ghionoaie, Dendrocopos sp. - ciocănitoare, Oriolus oriolus - grangur, Garrulus
glandarius - gaiţa, Parus caeruleus – piţogoi albastru, Parus major – piţigoi comun,
Oenanthe hispanica – pietrar spaniol, Luscinia megarhynchos - privighetoare, Turdus
pilaris, Turdus philomelos, Sylvia sp., Lanius sp., etc.
Avifauna stepelor naturale şi a agroecosistemelor. Este caracterizată de
17 specii tipice şi 126 de specii accesorii. Dintre speciile tipice pentru această
avifaună menţionăm: Circus macrourus, Circus pygargus, Perdix perdix, Coturnix
coturnix, Otis tarda, Otis tatrax, Burhinus oedicnemus, Calandrella cinerea,
Melanocorypha calandra, Alauda arvensis, Galerida cristata, Saxicola sp., Motacilla
flava, Emberiza calandra, etc.
Avifauna acvatică. Este caracterizată de specii cu răspândire intrazonală, în
strânsă relaţie cu prezenţa biocenozelor acvatice. Speciile care caracterizează
această avifaună aparţin la cinci tipuri ecologice principale: specii stenotope, strâns
legate de ape (Fam. Podicipedidae, Pelecanidae, Phalacrocoracidae,
Threskiornithidae, Laridae); specii de mlaştini cu stufării şi smârcuri (toate
speciile de paseriforme acvatica); specii de ţărmuri (Fam. Ardeidae şi unele
Anatidae); specii de pajişti hidrofile cu vegetaţie bogată (Fam. Rallidae); specii
de ţărmuri marine şi lagune litorale (unele Laridae). Această avifaună este
compusă din 75 de specii tipice, 85 specii accesorii şi 10 specii cosmopolite. Dintre
speciile tipice menţionăm: Podiceps sp., Phalacrocorax sp., toate ardeidele, Tadorna
sp., toate anseriformele, Rallus aquaticus, Porzana sp., Crex crex, Gallinula
chloropus, Fulica atra, Charadrius sp., Larus sp., Sterna sp., Alcedo atthis, Panurus
biarmicus, Acrocephalus sp., Emberiza schoeniclus, etc.
Avifauna din sectoarele de ecoton. Nu este o avifaună propriu-zisă, fiind
reprezentată de avicenoze cu trăsături mixte, care apar la contactul dintre două
avifaune. In condiţiile bioclimatice din România, sectoarele de ecoton sunt foarte larg
răspândite: pădurile montane mixte, silvostepa, stâncăriile cu vegetaţie termofilă din
sudul Banatului şi Dobrogea, Dealurile Vestice, Depresiunea Transilvaniei.
Avifauna sinantropă. Este reprezentată de avicenoze puţin mai specializate
faţă de avifauna unde este încadrată localitatea în cauză, ca şi în cazul precedent
nefiind vorba de o avifaună propriu-zisă.

204
Pentru lista completă a originii geografice a speciilor de păsări din fauna
României şi integrarea acestora în avifaunele locale recomandăm fascicula1 a
volumului XV din seria Fauna României (Cătuneanu & col., 1978).

Sectiunea .35 Avifauna şi avicenoza Munţilor Carpaţi

În cadrul regiunilor ornitogeografice se individualizează avifaune, care


reprezintă totalitatea speciilor clocitoare dintr-o anumită formaţiune vegetală zonală.
De obicei, limitele arealelor avifaunelor corespund cu limitele formaţiunilor vegetale
respective.
Relaţiile dintre regiunile ornitogeografice şi avifaune sunt de subordonare
parţială, în sensul că o regiune ornitogeografică cuprinde mai multe avifaune.
Zonele ornitologice din Carpaţi corespund celor 3 formaţiuni principale de
vegetaţie, adică păşunii alpine, pădurii de conifere şi pădurii de foioase,
corespunzând în munţi – la latitudini joase – grupări aviene asemănătoare în multe
privinţe acelora care populează zonele orizontale ale emisferei nordice. Factorii
principali ai etajării speciilor aviene din Carpaţi sunt temperatura şi umezeala, cu
toate consecinţele directe şi indirecte care determină instalarea pe verticală a unei
biocenoze.
Prezentarea etajelor ornitologice şi a speciilor caracteristice zonei respective:

1. Etajul brumăriţei – cuprinde înălţimile carpatice cu vegetaţie alpină tipică,


situată de la limita pădurilor de conifere (1500 – 1700 m) până la 2543 m (Vf.
Moldoveanu). Speciile caracteristice acestui etaj sunt: Aegypius monachus – nulturul
pleşuv brun, Anas acuta – raţa suliţar, Charadrius morinellus – ploier de munte,
Tichodroma muraria – cojoaică de munte, Prunella collaris – brumăriţă alpină, Aquilla
chrysaetos – acvila de stâncă şi Perdix perdix – potârniche.
2. Etajul tetraonidelor – cuprinde porţiunea corespunzătoare vegetaţiei
forestiere de munte, şi se întinde de la circa 500 – 700 m altitudine până la limita
brumăriţei. Cuprinde 2 subetaje:
a. Subetajul gotcanului – cuprinde vegetaţia de răşinoase. Climatul este
caracterizat rpintr-o vară scurtă, răcoroasă şi umedă. Iernile sunt reci, lungi (circa 5

205
luni în medie), cu zăpezi abundente, nespulberate. Speciile caracteristice acestui etaj
sunt: Tetrao urogallus – cocoşul de munte; Parus cristatus – piţigoi crestat; Corvus
corax – corb, Loxia curvirostra – forfecuţa galbenă, Reguls regulus – auşel cu cap
galben şi Lyrurus tetrix – cocoşul de mesteacăn.
b. Subetajul ieruncii – corespunde pădurilor de amestec (răşinoase şi fag).
Climatul este mai puţin aspru, vara umedă şi în general răcoroasă. Iernile sunt relativ
reci, cu zăpezi abundente, fiind mai aspre în partea estică şi în Transilvania. Specii
caracteristice: Milvus milvus – milan roşu, Tetraster bonasia – ieruncă; Scolopax
rusticola – sitar; Serinus serinus – cănăraş; Philloscopus trochilus – pitulice verde
fluierătoare; Pyrhula pyrhula – căldăraş mare; Accipiter nisus – uliu păsărar;
Dendrocopus leucotos – ciocănitoare de munte; Garrulus glandarius – gaiţă; Turdus
viscivorus – sturz de vâsc.

3. Etajul columbidelor – cuprinde şinuturile pădurilor de pe versanţii munţilor


între 500 – 700 m cât şi regiunile forestiere ale dealurilor şi ale podişurilor înalte care
sunt acoperite în partea superioară cu păduri de fag, iar în partea mijlocie cu păduri
de fag şi gorun (Quercus sp.). Limita inferioară a acestui etaj începe de la 100 – 200
m. Climatul este caracterizat prin veri calde, umede, ierni blânde, cu stratul de
zăpadă subţire şi amplitudini termice reduse. Acest etaj este cel mai bogat în specii
aviene.
Din punct de vedere sistematic se remarcă următoarele ordine: Passeriformes
(56 de specii), Falconiformes (12 specii), Piciformes (7 specii), Strigiformes (6 specii),
Coraciifromes (4 specii), Columbiformes (4 specii), Gruiformes (3 specii),
Ciconiifromes (2 specii), Anseriformes (2 specii), Galiiformes (1 specie) şi
Charadriiformes (1 specie).
Din cele 150 de specii ale acestui etaj le enumerăm pe cele mai
reprezentative pentru această zonă: Accipiter gentilis – prumbar; Alcedo athis hispida
– pescăruş verde; Anas platyrhynchos – raţa sălbatică mare; Asio otus – ciuf de
pădure; Coleus monedula – stâncuţă; Columba oenas – porumbelul de scorbură;
Coturnix coturnix – prepeliţă; Parus major – piţigoi mare; Pica pica – coţofană;
Streptopelia decaocto – guguştiuc; Streptopelia turtur – turturică; Strix aluco –
huhurez de pădure; Sylvia communis – silvie comună; Turdus merula – mierlă
neagră; Upupa epops – pupăza.

206
Regionarea biogeografică a României – noţiuni generale

Regionarea biogeografică este o problemă importantă a biologiei şi în special


a biogeografiei, având scopul de a determina şi delimita complexe floristice şi
faunistice pe un anumit teritoriu, urmărind desluşirea aspectelor legate de formarea şi
evoluţia diferitelor specii, precum şi o mai bună valorificare a resurselor reprezentate
de acestea.
Pentru întocmirea corectă a regionării este necesară cunoaşterea unei liste cât
mai comlete a florei şi faunei din regiunea studiată, dar şi din regiunile învecinate.
Regionările bazate pe repartiţia unui singur grup taxonomic nu sunt complete, fiind
aplicabile doar pentru acel grup taxonomic (de exemplu harta lui M. Hamar din 1960,
bazată pe repartiţia rozătoarelor).
Din punct de vedere biogeografic, România ocupă o poziţie de tranziţie între
două subregiuni holartice, euro-siberiană şi pontico-central-asiatică. Această poziţie
este dată şi de încadrarea fizico-georafică intermaediară între Europa vestică şi
estică. }n cadrul Europei vestice se disting mai multe provincii fizico-geografice, între
care şi cea a Europei centrale, în cadrul căreia se încadrează mai multe grupe de
provincii central-europene. Dintre acestea, la noi în ţară se regăseşte grupa carpatică
vest-pontică, cu provinciile Carpatică (sau Dacică datorită numărului mare de
endemisme, circa 4% din numărul total de specii şi subspecii din România),
Panonică, Ilirică (vest-balcanică) şi Moesică (est-balcanică).
Astfel, din punct de vedere biogeografic România aparţine regiunii holartice,
cu 2 subregiuni:
I. Subregiunea euro-siberiană
 Provincia Dacică
- Ţinutul Carpaţilor Orientali
- Ţinutul Carpaţilor Meridionali
- Ţinutul Carpaţilor Occidentali
- Ţinutul Bazinului Transilvaniei
- Ţinutul păduros al Podişului Bârlad

 Provincia Panonică
- Ţinutul Câmpiei Tisei

207
 Provincia Moesică
- Ţinutul păduros şi de silvostepă al Banatului
- Ţinutul păduros al Podişului Getic şi al Câmpiei înalte
- Ţinutul de silvostepă al părţii de vest a Câmpiei Române
- Ţinutul Podişului sud-vest-dobrogean (al Oltinei)

II. Subregiunea euro-siberiană


 Provincia Pontică
- Ţinutul Bărăgan (stepa dobrogeană)
- Ţinutul Câmpia Covurlui-Elan
- Ţinutul horstului dobrogean
- Ţinutul Bălţii Dunării şi al Complexului lagunar Razelm
 Provincia Sarmatică
- Ţinutul de silvostepă al Depresiunii Jijia-Bahlui

208
Capitolul VIII. MIGRAŢIA PĂSĂRILOR

Păsările care îşi schimbă arealul ca un răspuns la variaţiile climatice ale


anotimpurilor se numesc păsări migratoare, iar călătoriile lor sezoniere regulate se
numesc migraţii. Ele sunt executate de majoritatea păsărilor de la noi şi nu
reprezintă altceva decât deplasări pe care le realizează păsările în anumite perioade
ale anului, uneori în zone foarte îndepărtate.
Regiunea în care o specie sau o subspecie se reproduce, deci cuibăreşte şi
scoate pui s-a numit în mod convenţional „patria” acestor păsări.
Migraţiile sezoniere regulate sunt executate nu numai de păsările ce cuibăresc
în ţinuturile reci şi temperate ale celor două emisfere pentru a petrece iarna în ţările
mai calde, ci se cunosc numeroase specii de păsări migratoare, care călătoresc
periodic numai în regiuni calde, cuprinse între cele două tropice.
De asemenea, se cunosc specii din zone temperate şi reci, ai căror indivizi nu
migrează toţi, ci numai o parte a lor, ceilalţi rămânând pe loc şi în timpul iernii (sunt
sedentari). Exemple: prepeliţa (Coturnix coturnix); ciuful-de-câmp (Asio flammeus);
diferite specii de ciori etc.

Sectiunea .36 Cauzele migraţiei

1. O primă ipoteză susţine că glaciaţiunile de la începutul perioadei cuaternare


cu ierni lungi şi aspre au silit păsările să se deplaseze pentru a ierna, spre sud,
deplasarea de la N la S determinând apariţia instinctului de migraţie la păsări;
2. Altă ipoteză, susţine că tot glaciaţiunile au fost cauza împingerii păsărilor
spre sud, unde au devenit sedentare, iar după retragerea gheţarilor a apărut
instinctul de reântoarcere în patria mamă;
Ornitologul german Jean Dorst emite o ipoteză diferită, susţinând ca păsările
migratoare au existat din terţiar, dovada fiind fosilele descoperite. Până în prezent nu
a fost elucidat faptul dacă patria veche a păsărilor migratoare din zilele noastre este
locul de cuibărit sau locul de iernare.
La început călătoria s-a facut fără nici o ţintă, dar de-a lungul generaţiilor s-a
dezvoltat adevarata migraţiune. Weismann susţine că, în acest proces, rolul principal

209
l-a jucat selecţia naturală, deoarece din fiecare specie au supravieţuit numai acele
exmplare care au călătorit pe căile cele mai potrivite. Cunoaşterea acestor căi a intrat
apoi în patrimoniul ereditar, ca un caracter specific.
În afară de cauzele climatice istorice, migraţia este determinată şi de cauze
climatice şi fiziologice actuale.
Spre sud, păsările de la noi sunt silite să călătorească din instinct de
conservare, căci în ţinuturile nordice, în timpul iernii bântuie frigul şi foamea.
S-a observat că păsările din emisfera nordică, în timpul primăverii, când
glandele lor genitale încep să crească, migrează spre nord, iar toamna, când
glandele lor regresează, ele migrează spre sud. Totuşi, prin castrarea acestor păsări
nu a fost impiedicată migraţia nici spre nord şi nici spre sud. În concluzie, fenomenul
migraţiei nu este condiţionat de către un stimulent endogen intern provenit din
gonade. Se pare că lumina stimulează hipofiza, iar hormonii secretaţi de aceasta ar
juca un rol şi în determinarea ciclului sexual şi în determinarea migraţiei.
Migraţia unor păsări a putut fi oprită prin injecţii de hormoni sexuali. Un rol
important în determinarea migraţiei i se atribuie şi glandei tiroide.
Fenomenul migraţiei se poate explica cel puţin în parte, prin cauze actuale
cum ar fi:
 înclinarea axei polilor, fapt care conduce la alternarea regulată a anotimpurilor;
 mecanismele fiziologice din corpul păsărilor care le silesc să migreze, s-au
format prin selecţie naturală, sub influenţa factorilor climatici de-a lungul
timpului.

Migraţia păsărilor este un fenomen complex, determinat de cauze multiple,


unele istorice, altele actuale. Capacitatea de orientare în timpul călătoriilor,
menţinerea direcţiei zborului, cunoaşterea termenelor de migraţiune şi sezonului de
cuibărit, păstrarea ariei de răspândire, toate sunt caractere ereditare ce se transmit
din generaţie în generaţie. Ele ne arată că, la păsări evoluţia s-a făcut în afară de
modificarea caracterelor morfologice şi prin perfecţionarea activităţii nervoase.

Sectiunea .37 Factorii care declanşează migraţia sezonieră

Migraţia păsărilor are loc – după specie – atât toamna cât şi primăvara la date
relativ regulate. De la început trebuie net distinse două categorii de factori care

210
interesează în această problemă şi care foarte adesea sunt confundate între ele şi
anume:
 Factorii istorici ai modificărilor climatice, care au dus la elaborarea migraţiei ca
fenomen biologic, deci, instinctul migrator.
 Succesiunea anotimpurilor care a dus la determinarea momentului fenologic al
declanşării migraţiei sezoniere.

Migraţiile de primăvară şi toamnă ale păsărilor din nord ca şi ale celor din sud,
trebuie privite ca manifestări obişnuite care se succed sezonier, în mod firesc, la
păsările migratoare, aşa cum se succed şi celelalte manifestări sezoniere
caracteristice fiecărei specii, cu ar fi căutarea locului “de bătaie”, de cuibărit, de
construire a cuibului, împerecherea, ponta şi incubaţia, creşterea puilor, pauza ce
urmează epocii reproducerii, năpârlirea etc.
Efectuarea migraţiilor sezoniere de plecare şi reîntoarcere sunt deci două
verigi în lanţul manifestărilor anuale care la speciile sedentare lipsesc.
Migraţia este deci precedată şi urmată de alte manifestări biologice ce au loc
în viaţa păsărilor migratoare. Astfel migraţia de primăvară este o urmare a perioadei
de iernare în cartierele sudice, iar cea de toamnă o urmare a perioadei de
reproducere. După migraţia de primăvară, spre nord, urmează o perioadă de
acomodare la regiunea unde specia a ajuns şi s-a stabilit apoi una de căutare a
locului de cuibărit. Acestora le succede perioada de construcţie a cuiburilor care se
suprapune de obicei cu aceea de împerechere: urmează perioada pontei şi a
incubaţiei, apoi a creşterii puilor, după care intervine una de repaus şi de hrănire
intensă, de năpârlire. După aceasta are loc faza de pregătire a migraţiei de toamnă
care se continuă cu perioada de iernat din sud.
Astfel, în instinctul păsărilor s-au fixat cronologic şi într-o ordine anumită toate
aceste manifestări fenologice, una pregătind pe cealaltă. Nimic nu poate schimba
această ordine în succesiunea fenomenelor menţionate.
Acest fapt este dovedit în mod convingător de multe dintre păsările sălbatice
captive, care deşi puse în condiţii deosebite de cele anterioare(climă, lumină, hrană)
devin neliniştite în perioadele de migraţie specifice lor.
Un exemplu elocvent despre intervenţia acelui “timp interior” la păsări îl oferă
speciile provenite din condiţii geografice total diferite de ale ţării noastre şi care în
noile locuri cu toată deosebirea evidentă faţă de a patriei de origine îşi manifestă

211
ciclul sexual sezonier exact după calendarul ţinuturilor din care au provenit, dovedind
o comportare fenologică ereditară.
Putem spune că perioadele de migraţiune ale păsărilor sunt nişte manifestări
fenologice devenite ereditare ce încep automat la anumite date, declanşate de
impulsurile hormonale pentru ca specia respectivă să poată călătorii primăvara spre
nord, în perioada cea mai favorabilă realizării reproducerii optime, iar toamna spre
sud, în perioada cea mai favorabilă pentru ajungerea cu bine la cartierele de iernat.
La începutul formării lor, migraţiile de toamnă şi primăvară atât ale speciilor
nordice cât şi ale celor sudice erau “destrămate” ele întinzându-se pe lungi perioade
de timp, atât la coborârea spre sud cât şi la întoarcerea spre nord a păsărilor aşa
cum şi distanţele pe care se efectuau aceste deplasări sezoniere erau mult mai
reduse la începutul formării obiceiului migraţiei.
Selecţia naturală nelineară, care a acţionat sever, a perfecţionat necontenit
datele începerii acestor migraţii sezoniere imprimând în instinctul fiecărei specii în
parte perioadele de migrare cele mai favorabile, după distanţa ce o aveau de
parcurs, regiunile geografice pe unde treceau, după caracteristicile biologice ale
fiecăreia dintre ele.
Aşa se explică cum specii care au iernat sau au cuibărit în aceleaşi regiuni pot
migra unele mai timpuriu, altele mai târziu. Repetarea anuală a acestor migraţii la
datele cele mai favorabile ale speciei, atât la plecare cât şi la întoarcere s-a fixat
adânc în decursul timpului în patrimoniul ereditar al speciilor în “timpul lor interior fixat
ereditar”.
Observând migraţia diferitelor specii se constată că nu toţi indivizi speciilor
respective pornesc spre cartierele de iernat sau de cuibărit în mod brusc “ca la un
semnal”, ci eşalonat în etape, plecarea durând o perioadă mai lungă de timp.
Pornirea bruscă este proprie numai pentru populaţiile unei specii, fiind reglată în
funcţie de diferitele regiunile geografice unde acestea se află sau după distanţele pe
care aceştia le au de parcurs. Aceste observaţii ne fac să constatăm exsistenţa unui
timp interior propriu pentru diferitele populaţii ale unei specii, “timp” care determină
plecarea sau sosirea din migraţie la date oarecum diferite a populaţiilor unor rase sau
specii în funcţie de poziţia geografică pe care aceasta o ocupă în cartierul său,
cartierele de iernare precum şi situarea lor pe întinderea arealului de reproducere.
În felul acesta migraţia păsărilor apare flexibilă. Acesta constituie o adaptare a
speciei la condiţiile meteorologice şi climatice variabile în perioada efectuării

212
migraţiei, conservând-o, astfel contra diverşilor factori defavorabili de zbor sau de
hrană ce ar putea-o surprinde pe drum şi sprijinind ajungerea la cartierele de iernare
la date optime pentru diferite populaţii sau rase ale lor.
Factorii meteorologici, cum sunt vântul, temperatura, ploaia, furtuna,
nebulozitatea, claritatea şi liniştea atmosferei ca şi alţii ca: electricitatea atmosferică
şi cei legaţi de hrană condiţionează de regulă momentul plecării în migraţie,
perioadele de popas, durata şi locul opririlor, viteza de zbor, înălţimea şi chiar forma
drumului de migraţie, însă acştia nu sunt factori care declanşează migraţia.
Migraţia de toamnă a adulţilor, când glandele sexuale sunt inactive, sau a tinerilor
când glandele sunt imature, precum şi a exemplarelor care sunt castrate în mod
experimental sau a speciilor la care numai unul din sexe migrează, sunt câteva
exemple care infirmă această ipoteză.

213
Sectiunea .38 Mecanismele orientării păsărilor în timpul migraţiei

Există două posibilităţi de orientare la păsări: orientarea inactivă, moştenită,


prin care sensurile drumurilor de migraţiune sunt transmise ca orice act instinctiv în
patrimoniul ereditar al speciei; şi orientarea dobândită: cu ajutorul căreia păsările se
orientează în locurile în care vieţuiesc.

Orientarea instinctivă are caracter colectiv fiind de acelaşi tip pentru toţi indivizii
unei specii sau pentru populaţiile ei şi este proprie păsărilor migratoare. Drumurile şi
lungimea lor precum şi sensurile migraţiei sunt trasate în memoria speciei şi se
transmit ereditar la pui aşa cum se transmite acestora cunoaşterea glasului matern
cu semnificaţiile lui sau recunoaşterea de către puiul nou-născut al unui duşman
numai după silueta lui.
Nu există un organ separat, unic, prin care păsările se orientează în drumul
lor. Tendinţa de a i se atribui unui singur organ responsabilitatea orientării în migraţie
trebuie viu combătută. Astfel s-au socotit diverse organe ca fiind esenţiale în
orientare ca ochiul, urechea internă, anumite centre de pricepere din aparatul arterial,
terminaţii nervoase cutanate etc. cu ajutorul cărora s-ar orienta după munţi, ape,
aştrii, unde magnetice şi electrice, umiditate, curenţi, de aer.
Orientarea ereditară instinctivă a fost elaborată treptat în decursul istoriei
speciei, pe măsură ce aceasta cucerea teritorii tot mai îndepărtate pentru cuibărit şi
pentru iernat.
În cursul migraţiei însă simţul înnăscut al direcţiei este ajutat în bună măsură
de diverse simţuri ale păsărilor. Aceste simţuri ar corecta drumul instinctiv al speciei,
când anumite cauze le-ar devia şi ar contribui la realizarea în bune condiţii a actului
migrator. Astfel vântul, lumina, ploaia, descărcările electrice, pot influenţa migraţia pe
parcurs ca orice alt act biologic, aceşti factori nu sunt însă cauzele care o pot
determina.
Observând modalitatea migraţiilor se constată că după 1-2 zile de zbor
păsările se opresc pentru odihnă şi hrană. Cu această ocazie ele iau contact cu
diverşi factori externi care le vor ajuta să se orienteze şi să-şi continue ruta de zbor.
În ceea ce priveşte formarea şi fixarea instinctului direcţiei şi al capacităţii de
orientare a păsărilor, selecţia naturală ca în toate manifestările vieţuitoarelor, a jucat

214
un rol capital eliminând an de an indivizii la care aceste instincte nu erau perfect
adaptate la mediul de viaţă.

Orientarea dobândită o au toate păsările atât acelea migratoare cât şi cele


sedentare. Aceasta se formează pentru un anumit loc în care pasărea se află la un
moment dat. Astfel de orientare îi foloseşte păsării la regăsirea cuibului sau a locului
de dormit, după ce a efectuat mai multe deplasări în căutare de hrană sau de apă
care adesea sunt la distanţe considerabile. Individul îşi poate fixa în simţurile sale
poziţia de spaţiu al unui loc, precum şi poziţia faţă de acesta ceea ce-l ajută să se
orienteze şi să poată reveni la locul fixat, în orice moment al deplasării sale prin
împrejurimi. Această orientare dobândită pentru un anumit loc se poate şterge din
memorie când pasărea îşi schimbă locul cuibului în acelaşi an sau în decursul anilor,
imprimându-şi în simţurile sale alte locuri la care va putea reveni oricând.
Constatarea acestor fapte infirmă faptul că orientarea s-ar realiza exclusiv pa baza
unui instinct de direcţie perfecţionat printr-o selecţie naturală îndelungată adică a
orientării instinctive.
Experienţele efectuate cu alte păsări sălbatice şi cu porumbei domestici au
arătat posibilitatea orientării (instinctive) a păsărilor prin simţuri speciale, influenţate
de unde electormagnetice ale pământului. Astfel păsările sălbatice strămutate la
distanţe mari de regiunea lor de cuibărit sau de iernat, în sensuri cu totul diferite, au
revenit la cuib într-un timp relativ scurt fără a urma o cale istorică fixată în instinct.
De asemenea, porumbeii mesageri revin la locul lor de la distanţe foarte mari
de sute şi mii de kilometrii, din orice direcţie de lansare. Aceste simţuri ale păsărilor
care pot percepe curenţii electromagnetici ai pământului, fapt care poate face
cunoscută păsării poziţia ei în spaţiu în orice moment, faţă de alt punct din spaţiu
înregistrat anterior de corpul său spre exemplu al domiciliului. Pasărea ştie în
permanenţă sensul în care trebuie să se deplaseze pentru a ajunge oricând la locul
dorit.
Uneori din cauza timpului nefavorabil, a oboselii datorate transportului sau a
altor cauze, porumbeii nu sunt orientaţi în momentul lansării. În acest caz ei se ridică
la o anumită înălţime unde fac aşa numitele cercuri de căutare, prin care urmăresc să
se pună în poziţii diferite faţa de locul din care au fost aduşi pentru a putea percepe
prin rotiri repetate poziţia lor în spaţiu faţă de domiciliu şi deci sensul în care trebuie

215
ele să zboare. Câteodată ei se pot orienta după numai câteva rotiri zburând apoi ţintă
la porumbar.
Alteori, perceperea este insuficientă şi atunci porumbeii zboară în direcţia
porumbarului, după o spirală, repetând mereu cercurile de căutare până când
reuşesc să se orienteze bine. În zborul lor păsările ţin legătura cu domiciliul lor prin
simţurile respective dotate cu sensibilitate magnetică prin care îşi percep poziţia în
spaţiu. Experienţele cu porumbarele mobile sunt foarte edificatoare pentru lămurirea
orientării dobândite. Porumbeii din aceste porumbare sunt obişnuiţi cu deplasări
repetate pe uscat sau pe ape; ei îşi înregistrează aceste schimbări repetate ale
domiciliului dacă după transportarea în alt loc sunt eliberaţi spre seară astfel ca prin
zborurile apropiate de recunoaştere păsările să se obişnuiască cu noile împrejurimi,
să ia cunoştinţă de noua poziţie în spaţiu a domiciliului lor adică cu specificul
electromagnetic al locului respectiv, porumbeii se vor înapoia acasă din orice loc de
unde i-am lăsa liberi. Din toate probabilităţile simţul prin care păsările pot percepe
caracteristicile electromagnetice terestre este localizat în urechea internă şi anume în
canalale semicirculare. După date mai recente cristalele de magnetită aflate în
cerebel ar avea acest rol. În concluzie cele două posibilităţi de orientare al păsărilor
migratoare se realizează astfel:
 printr-un simţ înnăscut al direcţiei prin care pasărea ajutată de celelalte simţuri
îşi regăseşte locurile de cuibărit şi iernat, aceasta este proprie numai speciilor
migratoare.
 prin capacitatea de a se orienta faţă de un anumit loc în spaţiu, de obicei din
acel spaţiu de iernare; această capacitate este specifică atât speciilor
migratoare cât şi celor sedentare.

Sectiunea .39 PRINCIPALELE CĂI DE MIGRAŢIE ALE PĂSĂRILOR

Primele date asupra migraţiei păsărilor datează din secolele III-II î.e.n., când
romanii în timpul războaielor punice au legat la piciorul rândunelelor (Hirundo rustica)
scrisori cu informaţii despre situaţia inamicului (cartaginezilor).
In evul mediu, prin practicarea pe scară largă a vânătorii cu şoimi, a crescut şi
gradul de cunoaştere a vieţii păsărilor. Majoritatea acestor cunoştinţe au fost
dobândite prin legarea de picioarele păsărilor a diferitor inele sau medalioane pe care

216
era trecut numele proprietarului. Unele dintre aceste păsări au fost găsite în diferite
localităţi, dar nu toate aveau trecut pe medalion numele proprietarului. Un şoim al
regelui Henric al IV-lea a zburat de la Fontainebleau până în insula Malta,
parcurgând o distanţă de peste 2000 km în 24 de ore. Unei berze din Danemarca i s-
a ataşat un medalion, iar în anul următor s-a întors cu un mesaj din India.
In secolul al XVIII-lea ornitologul german Frisch, neacceptând ipoteza că
rândunelele în timpul toamnei se scufundă în mâlul apelor unde iernează, iar
primăvara ies din apă continuându-şi viaţa (credinţa din evul mediu), a colorat
toamna penele unor rândunele adulte care primăvara s-au întors la cuib având
aceeaşi culoare. Astfel a descoperit că ele nu iernează în apă ci în alte zone
geografice.
In prima jumătate a secolului al XIX-lea J. Audubon a marcat păsări punându-
le la picior câte un fir de argint.
Adevăratele inelări au început spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX. In Europa, lordul Wiliam Percy a inelat între anii 1891-1908, 375 de
păsări punănd însă pe inel anul inelării şi litera „N”. Din fericire a avut 58 de regăsiri.
In 1890 în Danemaca, C. Mortensen a inelat 164 de grauri cu inele pe care a scris
numele localităţii (Viborg) şi anul inelării. Tot el, în 1899 a inventat meoda inelării,
scriind pe inele adresa şi un număr de ordine. Acesta este de fapt începutul inelărilor
ştiinţifice. Intre anii 1899 şi 1916, Mortensen a inelat aproximativ 5000 de păsări,
printre care grauri, berze, şorecari şi ulii porumbari, raţe, pescăruşi, stârci etc.
Metoda inventată de Mortensen s-a răspândit rapid, astfel că în Anglia în 1909
problema inelărilor a devenit oficială, înfiinţându-se două centre de inelări.
Viteza de deplasare în zbor joacă un rol important în migraţia păsărilor. In
urma observaţiilor s-a constatat că păsările migrează cu o viteză medie, ceea ce le
permite să-şi dozeze forţele până în cartierele de iernat. Vitezele mari sunt folosite
numai în caz de pericol sau în cazul răpitoarelor în momentul atacului asupra
prăzilor.
Distanţa până la cartierele de iernat este parcursă adesea în etape, păsările
orientându-se în anumite zone pentru a se hrăni şi pentru odihnă.
Viteza zilnică de drum la majoritatea păsărilor în condiţii normale este între
150 şi 250 km, iar viteza medie este de aprox 100 km/zi. Sfranciocul roşiatic (Lanius
collurio) în timpul migraţiei de primăvară face în medie 200-236km/noapte, iar la
pietrar (Oenanthe sp) s-a stabilit că străbate 540 km/noapte. Un exemplar de Lanius

217
collurio – sfrâncioc roşu, a parcurs 700 km în 20 de ore, unul de Arenaria interpres a
parcurs 825 km în 25 de ore, iar lişiţa (Fulica atra) a parcurs 730 km în 48 de ore.
Migraţia de primăvară, datorită activităţii endocrine, se face foarte rapid faţă de
cea de toamnă. Viteza medie de deplasare ajunge la 180 km/zi.

(a) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN EUROPA ŞI ASIA

Cele mai multe specii de păsări din Europa Centrală şi multe specii din nordul
sau nord-estul Europei, migrează în direcţia sud-vestică, deoarece cartierele lor de
iernare sunt situate în Europa vestică sau în Africa nord-vestică.
Un număr mare de specii din Finlanda, regiunea Mării Baltice şi nordul
Germaniei, migrează spre vest, iernând în Insulele Britanice, care au iarna o climă
foarte asemănătoare cu a Italiei de nord, sau îşi continuă drumul de-a lungul coastei
Oceanului Atlantic, spre sud. (Figura 88)

Figura 86 – Direcţia generală de migraţie a păsărilor din nord-vestul Europei (după Jean Dorst, din
Rudescu, 1958)

Tot înspre sud migrează şi speciile de păsări originare din Islanda, Marea
Britanie, Olanda, Belgia, Franţa.

218
Înspre sud-est migrează puţine specii, cum sunt cucul (Cuculus canorus),
sfrânciogii, berzele, care au cuibărit la est de regiunea Weser-Ems, turturelele
(Streptopelia turtur) şi o serie de răpitoare. Există şi o migraţie de iarnă înspre nord,
cum o fac alcele de pe coastele britanice, uriile din Peninsula Helgoland, pescaruşii
argintii din vestul Europei şi pescăruşii râzători (Rissa trydactila) din Cehia, Slovacia
şi Polonia, care urmând cursul Elbei şi al Oderului, ajung la coasta Mării Baltice sau
Nordice unde iernează, sau de unde pornesc apoi spre sud, de-a lungul coastei
oceanului Atlantic (Figura 89).

Figura 87 – Drumul de migraţie al pescăruşilor din Germania, Cehia şi Slovacia (după Steibacher, din
Rudescu, 1958)

Aceste căi de migraţie nu sunt în linie dreaptă, ci urmează de regulă relieful


pământului, tărmurile marine, cursul fluviilor, evitând barajele munţilor mari, mări
interne şi alte obstacole. De asemenea ele ţin seama de posibilitătile de hrănire pe
drum, în locurile de repaus, hrănire şi odihnă, de care majoritate apăsărilor
migartoare au nevoie, căci numai puţine specii migrează într-un drum continuu, de
câteva zile până la locurile de iernare. Majoritatea migrează încet, în etape, de la un
loc de repaus la altul, astfel încât drumul întreg este parcurs în săptămâni sau chiar
în câteva luni.
Marea, care este un element necesar în timpul migraţiei pentru multe păsări
marine (rândunici de mare, pescăruşi), este traversată şi de multe specii terestre

219
dacă distanţele nu sunt prea mari. Astfel, unele specii de păsări migratoare
traversează din Scandinavia în Anglia, peste Gibraltar în Africa, peste Insulele
Baleare, Corsica, Sardinia, Sicilia, Malta, Creta, Cipru. Marea Neagră şi Marea
Mediterană sunt de asemenea traversate de numeroase specii de păsări terestre,
cum sunt şi prepeliţele sau turturelele. Există şi specii de păsări terestre care pot
traversa un ocean, cum este prundăraşul (Charadrius dominicus fulvus), care
iernează în insulel Haway şi Palmyra şi care traversează fără întrerupere distanţe de
peste 3000 de km, zburând cu o viteză medie de 90 km/h.
Coastele mărilor atrag multe păsări în drumul lor de migraţie. Sternidele, multe
charadriiforme, raţe, gâşte, din nordul Europei sunt atrase de ţărmul Atlanticului,
deviind de la direcţia lor obişnuită de migraţie pe axa sud-vest, spre vest, pentru a
urma apoi coastele continentului african. Astfel, multe raţe din zona cu friguri
siberiene, nu pleacă în drum direct din golful Ceşkaia spre cartierele de iernare din
Marea Mediterană, ci migrează întâi spre Marea Nordului, de unde urmează costa
Oceanului Atlantic şi apoi aceea a Mării Mediterane, până in regiunea de iernare din
zona Nilului. In acest caz distanţa parcursă este de peste 8000 de km, în loc de
3000. Migraţia de primăvară este însă efectuată pe direcţie nord-est, în linie dreaptă.
Lanţurile munţilor înalţi sunt ocolite de majoritatea păsărilor, însă există şi
excepţii. Multe păsări folosesc văile şi trecătorile munţilor pentru a-şi continua drumul
de migraţie, iar altele trec lanţurile munţilor dacă nu sunt prea înalte, folosind
vânturile de noapte dacă sunt favorabile.
Drumurile de migraţie ale unor specii de păsări au fost stabilite în urmă cu
foarte mult timp. Astfel Palmen (1876) a reuşit să întocmească prima hartă de
migraţie a păsărilor din Eurasia, stabilind următoarele drumuri de migarţie:
1. drumul glacial-litoral, care porneşte de la est spre vest, paralel
cu bariera gheţii veşnice
2. drumul marino-litoral, care urmează coastele mărilor şi
oceanelor.
3. drumul Rin-Ron, pe axa nord-sud a Europei de Vest.
4. drumul uralo-caspic, care porneşte din peninsula Taimir, trece
de-a lungul fluviului Ural, apoi trece peste Urali, de-a lungul
Volgăi, până la Marea Caspică.
5. drumul submarino-litoral, care duce de la de la Oceanul Îngheţat
de Nord la oceanul Pacific.

220
In 1886, Menzbier a stabilit patru drunuri principale de migraţie pentru Rusia
europeană, fie de-a lungul râurilor mari, fie de-a lungul litoralului mării. In 1919,
Boubier emite teoria drunurilor de migraţie în evantai, distingând cinci căi de pasaj:
1. calea europeo-senegambiană
2. calea caucazo-zambeziană
3. calea aralo-malabariană
4. calea himalaio-hindusă
5. calea sibiro-malaeziană

Dintre aceste cinci căi, primele două se încrucişează pe teritoriul României.


Aceste drumuri în evantai şunt în general confirmate, dar nu sunt foarte precise
delimitate la nivel local pe teren.
Friederich von Lucanus stabileşte în 1929 patru drumuri principale de migraţie
în Europa:
1. drumul coastelor apusene, frecventat de pescăruşi, raţe
rândunele de mare, ciori de semănătură, grauri, nagâţi, stârci,
lopătari, sitari, scoicari
2. drumul italo-hispanian, care porneşte din răsăritul Europei
Centrale, peste Ungaria, nordul Italiei, apoi peste Peninsula
Iberică, peste Franţa şi de acolo peste Gibraltar spre Africa de
Nord;
3. drumul adriatic-tunisian, o ramificaţie a drumului italo-
hispanian, frecventat de pescăruşi, fluierari, stârci şi păsări
cântătoare
4. drumul căii de navigaţie Bosfor-Suez frecventat mai ales de
barza albă, barza neagră, sfrâncioc, passeriforme şi unele
răpitoare.

Pentru a lămuri contradicţiile dintre teoria drumurilor strâmte şi bine definite a


lui Palmen şi teoria migraţiei pe fronturi largi a lui Boubier, Stressemann a emis teoria
că există o migraţie pe front larg mai ales pentru păsările care migrează singure şi o
migraţie pe un drum strâmt pentru cele care călătoresc în grupuri.
Jean Dorst, în 1956 a încercat să întocmească o hartă a drumurilor din
Eurasia, fără însă a le numi. El constată că există un drum de migraţie de-a lungul

221
coastelor Oceanului Atlantic, din Groenlanda şi Peninsula Scandinavă spre sud,
traversând Marea Nordului spre Insulele Britanice unde întretaie calea păsărilor
venite din Islanda. Aici iernează o parte din păsările migratoare, mai ales cele venite
din estul Europei; celelalte îşi continuă drumul de-a lungul coastelor Atlanticului,
înspre Franţa, Spania, coasta Mediteranei şi Africa de Nord. Acest drum este identic
cu drumul marino-litoral al lui Palmen şi cu cel al coastelor apusene al lui Lucanus.
In afara acestui drum de-a lungul coastelor marine, care este combinat cu cel
glaciar-litoral al lui Palmen, există o serie de drumuri terestre, cu direcţia NE-SV,
până la o linie ce împarte Eurasia în două, trecând peste lacul Baikal. Peste marile
şesuri nordice ale Europei, peste litoralul Mării Baltice şi peste Marea Nordului trec
nenumărate păsări migratoare din Scandinavia, Polonia şi nord-vestul Rusiei, spre
Anglia sau Franţa. O parte din ele iernează aici iar o parte din păsări îşi continuă
drumul spre Marea Mediterană şi Africa. Acesta ar putea fi numit drumul Mării
Nordului.
Drumul prin Franţa spre Marea Mediterană şi Africa ar putea fi numit şi drumul
franco-senegambian, în concordanţă cu denumirea lui Boubier, iar ca subîmpărţire
drumul Ronului ar trebui să rămână valabil.
O parte din păsările migratoare ale Europei centrale migrază spre sud-est, mai
ales spre Bulgaria şi România. Aici ar trebui să rămână valabil drumul est-elbic, care
porneşte din regiunea Elbei şi a izvoarelor ei, spre sud-est, atingând Ungaria şi
România. Acest drum se ramifică în trei subdrumuri, care trec prin Italia, Albania,
Cipru (vechiul drum adriatico-tunisian al lui Lucanus); iar ramura principală trece
trece peste vestul României împărţindu-se într-o ramură nordică ce înconjoară
Carpaţii spre sud, trecând peste Câmpia Banatului.
Drumul uralo-caspic este frecventat de speciile din nord-vestul şi nordul
Siberiei, care poposesc în Delta Volgăi şi iernează pe malurile iraniene ale Mării
Caspice (Misonne, 1953). Păsările care nu iernează aici îşi continuă drumul peste
două căi: (cea africană şi cea indiană), despărţindu-se la sud de Marea Caspică. Mai
spre est, între lacurile Aral şi Balkaş, trece un drum important, care se identifică
drumul aralo-malabrian al lui Boubier. Pe aici trec păsările din Siberia occidentală şi o
parte din cele din Siberia centrală, în pasajul lor către India ocolind spre vest masivul
Hymalaia, care constituie un obstacol de netrecut pentru majoritatea păsărilor
migratoare.

222
In partea răsăriteană a Siberiei, păsările migratoare frecventează două
drumuri principale şi anume: calea himalaio-hindusiană, unde se adună păsările din
centrul, nordul şi parţial nord-estul Siberiei şi care ocoleşte munţii Hymalaia, spre est,
şi drumul sibiro-malaezian frecventat de speciile nord-estice şi estice ale Siberiei,
Chinei nordice, Manciuriei, etc. O parte din aceste specii trec prin Japonia şi marea
majoritate iernează în insulele malaeze şi chiar mai la sud.
Aceste drumuri nu sunt valabile pentru toate speciile de păsări migratoare,
existând şi specii care în ciuda regulii de migraţie înspre sud şi sud-est migrează în
direcţie nord-est şi sud-vest. Astfel unele specii care vin din Alaska peste
strâmtoarea Behring şi Manciuria şi care se unesc cu grupuri mari de păsări
siberiene, migrează pe calea uralo-caspică până în Africa de est, cu toate că drumul
direct spre sud ar fi cu mult mai scurt. Acest drum (Figura 90) este frecventat de mai
multe specii eurasiatice printre care Falco vespertinus amurensis – şoimul migrator
de seară, care ajunge pe această rută până la Capul Bunei Speranţe (Africe de Sud)
ca şi de către alte păsări cum sunt: Falco naumanni, Oenanthe oenanthe, Monticola
saxatilis, Phoenicurus phoenicurus, etc. Aceste abateri confirmă drumul uralo-caspic
al lui Palmen, care porneşte din Peninsula Taimir, urmează fluviile Obi, Volga, Don,
apoi Marea Neagră, Bosforul, Marea Mediterană şi Egiptul.

Figura 88 – Drumul din răsăritul Siberiei NE-SV (după Dorst din Rudescu, 1958)

223
Figura 89 – Cartierele de cuibărire, iernare şi hrănise, şi drumul de pasaj al cocorilor

Iernarea păsărilor eurasiatice în Africa, din octombrie până în martie, coincide


cu perioada de reproducere a celor mai multe păsări africane, care nu sunt însă
concurate la hrană şi spaţiu. Acelaşi lucru se constată şi în cazul speciilor de păsări
eurasiatice care iernează în India şi insulele malaeze (Figura 91).

(i) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN ROMÂNIA

Cu toate că România este străbătută de o serie de drumuri importante de


pasaj şi oferă păsărilor migratoare câteva regiuni de repaus ideale, cum sunt
Câmpia de Vest, regiunea inundabilă a Dunării şi mai ales Delta Dunării, fenomenul
migraţiei păsărilor este relativ puţin studiat. S-au publicat numeroase observaţii
asupra păsărilor care migraează în special prin Delta şi Lunca Dunării.
In 1932 Iacobi începe inelarea păsărilor cu inele primite de la Staţiunea
suedeză de la Helgoland şi Rossitten, Silvia Spiess inelează păsări în Delta Dunării,
Kornis înfiinţează o staţiune particulară ornitologică în Transilvania şi inelează păsări
în Deltă cu inele de la centrala ornitologică din Ungaria. Dorst, care a fost director al
staţiunii ornitologice de la Helgoland), în 1928 a petrecut o lună pe Insula Şerpilor şi
a inelat 750 de păsări, efectuînd numeroase observaţii asupra păsărilor migratoare.
Dintre ornitologii români care s-au ocupat în mod deosebit de studiul migraţiei se

224
remarcă Dumitru Linţia, Ion Cătuneanu, J. Rodewald, Dimitrie Radu, Grigore Vasiliu,
Aurel Papadopol, Matei Tălpeanu, Alexandru Filipaşcu, Sergiu Paşcovschi, etc.
Partea vestică a ţării, Câmpia Banatului a fost fost studiată din punctul de
vedere al migraţiei păsărilor, încă de pe la 1880, când Almasy a observat un drum de
migraţiune care vine din depresiunea Peninsulei Balcanice, din Bosfor, peste Valea
Maritei, Câmpia Sofiei, Struma, Vardar, Morava, până în Lunca Dunării şi de acolo
peste Câmpia Banatului. Acest drum a fost apoi studiat de Dimitrie Linţia, care a
constatat că el se continuă ca o ramificaţie a drumului est-elbic între valea Tisei şi
poalele Munţilor Bihor, peste ţinutul muntos al Maramureşului, până în Câmpia
Ucraineană, unde după toate probabilităţile se uneşte cu drumul pontic. Acest drum
este frecventat de gâşte mari şi gârliţe, cocori, raţe mari şi mici, prepeliţe şi turturele.
Prezenţa în zona Salonta-Cefa a gâştei de semănătură, a demonstrat că acest drum
are o ramificaţie puternică spre câmpia ungară, unde se uneşte cu drumul est-elbic,
cel mai important drum de migraţiune din Ungaria. Acest drum se numeşte drumul
panono-bulgar. Cocorii care trec prin Banat nu urmează acest drum, ci ei se
îndreaptă spre drumul adriatico-tunisian.
In partea estică a României, s-a constatat că există o serie de drumuri de
pasaj care, din direcţia nord-vest, vest nord şi nord-est vin în front larg sau în drum
îngust, concentrându-se ca o pâlnie uriaşă în Delta Dunării, de unde se continuă spre
strâmtoarea Bosfor, răspândindu-se apoi din nou spre Asia şi Africa.

1) MIGRAŢIA DE TOAMNĂ (Figura 92)


Drumul est-elbic, adică ramura nordică a acestui drum înconjoară Carpaţiii
prin Valea Tisei, peste Munţii Maramureşului şi se îndreaptă spre sud-est, pe lângă
Carpaţii Orientali, deasupra Văii Siretului şi Prutului, până în Delta Dunării. Acest
drum este frecventat de berze, gâşte, gârliţe, raţe, păsări răpitoare, prepeliţe,
turturele şi cocori.
Drumul pontic, vechiul drum al lui Menzbier (1895), constatat şi de Almasy
(1898), în Deltă, vine din nord, nord-est, aducând păsările din Europa central-nordică
şi din vestul Rusiei. Acest drum este frecventat de gâşte, gârliţe, raţe, cocori, berze,
grauri, porumbei, prepeliţe, etc.
Drumul sarmatic, vine din sud-vestul Rusiei, până peste Bosfor, în Asia Mică.
Acest drum se suprapune peste drumul Bosfor-Suez identificat de Lucanus. Este
frecventat de Laridae, limicole, gâşte, raţe, cocori, pelicani, etc.

225
Figura 90 – Căile de migraţie de toamnă din România: 1 – ramura nordică a drumului est-elbic,
frecventat şi de berze; 1a – ramura nordică a acestui drum; 2 – drumul pariosio-bulgar; 2a – drumul
berzelor prin Transilvania; 3 – drumul trecătorii Oltului, frecventatşi de berze; 4 – drumul pontic; 5 –
drumul carpatic; 6 – drumul sarmatic; 7 – drumul prepeliţelor şi turturelelor; 8 – drumul sitarilor. (după
Rudescu 1958).

Drumul carpatic, vine din regiunea Carpaţilor, peste Valea Ialomiţei, Munţii
Dobrogei, până în Lunca Ciamurlia, Jurilovca, şi este frecventat mai ales de
passeriforme, păsări răpitoare, porumbei şi potârnichi.
Drumul de pe ţărmul Mării Negre, o ramificaţie a drumului sarmatic este
frecventat mai ales de specii din familia Laride, de păsări limnicole şi de pelicani.
Drumul sitarilor, care vine din N-E spre S-V, în front larg, se răspândeşte de
la Luncaviţa până spre Pădurea Letea din Delta Dunării.
Primele trei din drumurile menţionate sunt drumuri principale, iar ultimele trei
sunt drumuri secundare, de importanţă locală.

2) MIGRAŢIA DE PRIMĂVARĂ (Figura 93)


Primăvara drumurile prin Deltă se schimbă în sensul că drumul sarmatic se
concentrează mai mult spre ţărmul Mării Negre şi peste Marea Neagră (Insula
Şerpilor, Crimeea), fără însă a pierde şi ramura care trece prin Republica Moldova,
iar drumul sitarilor lipseşte cu desăvârşire. In Deltă nu sosesc sitari primăvara.
Celelalte drumuri de migraţiune sunt în general identice cu cele de toamnă.

226
Figura 91 - Căile de migraţie de primăvară din România: 1 – drumul ponto-bulgar; 2 – drumul trecătorii
Oltului, frecventat în special de sitari; 3 – drumul est-elbic; 4 – drumul pontic; 5 – drumul sarmatic; 6 –
drumul Jiu-Strei. (după Rudescu 1958).

Figura 92 – Cartierele de reproducere si de drumul de migraţiune la gâsca cu gât roşu (Branta


ruficollis). Peste 70% din populaţia acestei specii iernează în România (în Dobrogea şi Delta Dunării)

şi Bulgaria.

227
(b) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AMERICA DE NORD

In America de Nord, direcţia principală de migraţiune a păsărilor este nord-vest


sud-est (Figurile 95, 96, 97, 98), iar problema cartierelor de iernare, care se întind la
păsările euro-asiatice pe aproape 20.000 km, este mult simplificată la păsările nord-
americane, care majoritatea iernează în America Centrală.

După Davis (1954), în nordul Americii de sud iernează numai circa 40 de


specii de păsări dintre care patru specii de Laridae, 18 specii de limicole şi 15 specii
de passeriforme.
Există patru drumuri principale de migraţiune, stabilite de Lincoln în 1935 şi
1939 şi recunoscute de Bent (1953) şi Skutch (1950).
1. Drumul litoral atlantic este frecventat de toate păsările nord-estice
continentale şi de cele de apă. Ele migrează întâi spre sud-est şi
apoi spre sud, urmărind coasta atlantică până în Florida, apoi Cuba,
Jamaica şi Antilele Mici, unde iernează. Foarte puţine pleacă până
în Venezuela şi Guyana. Acelaşi drum este frecventat şi de multe
păsări răpitoare. Drumul este alcătuit de fapt din trei ramuri
secundare: prima vine din regiunea lacurilor Urşilor şi Sclavilor, a
doua ramură vine din golful Hudson şi a treia din Peninsula
Labrador.
2. Drumul Marilor Lacuri – Valea Mississippi. Acest drum este
frecventat de numeroase păsări migratoare din Canada şi Alaska
care găsesc în regiunea Marilor Lacuri şi în Valea Mississippi
condiţii favorabile de viaţă. Ca urmare migraţia este înceată şi se
opreşte la Golful Mexic, pe coasta căruia ieernează o parte din
aceste păsări. Restul păsărilor trec golful şi iernează în America
Centrală, în Guatemala, insulele Honduras, Costa Rica şi în statul
Panama. Pe această rută migrează mai ales raţe şi passeriforme,
dar şi numeroase răpitoare de zi şi de noapte.
3. Drumul marilor şesuri. Este frecventat de păsările migratoare care
vin din Canada, trecând pe lângă Munţii Stâncoşi, peste marile
şesuri, Missuri şi Parcul Naţional Yellowstone, până în Podişul
Mexicului şi podişurile Americii Centrale, unde iernează. Acest drum

228
este frecventat mai mult de păsările de uscat, iar dintre cele de baltă
mai ales raţele şi gâştele îl frecventează.
4. Drumul litoral Pacific. Este frecventat de păsările migratoare din
Alaska şi Canada Vestică, până în California unde iernează în cea
mai mare parte, restul iernând în Mexic.

Cele patru drumuri principale sunt subîmpărţite fiecare în drumuri secundare,


direcţia acestora fiind determinată de relieful şi clima continentului american.
Există şi specii care fac excepţie, cum este de exemplu „Goglu” sau graurul
american (Dolychonyx oryzivorus) (Familia Icteridae), care cuibăreşte în sudul
Canadei şi nordul S.U.A.. În timpul migraţiei, populaţiile din S.U.A. trec pe drumul
litoral atlantic peste Cuba şi Jamaica, în America de Sud, până în Argentina şî
Paraguay. Populaţiile canadiene vin pe drumul Marilor Şesuri, se abat pe drumul
Mississippi, traversează America Centrală şi ajung să ierneze tot în Argentina şi
Paraguay. Fiecare dintre aceste populaţii se întorc în cartierele de reproducere pe
acelaşi drum.

Figura 93 – Migraţia păsării Goglu sau Bobolink Figura 94 - Migraţia păsării ‚Western tanager”
(Dolichonyx oryzivorus L.) Piranga ludoviciana (Familia Thraupide).

229
Figura 95 - Migraţia raţei Aythya valisineria în Figura 96 - Migraţia gâştei Chen rossii în
America de Nord America de Nord

(c) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AMERICA DE SUD

In ceea ce priveşte America de Sud, păsările din Patagonia şi Ţara de Foc,


unde clima este destul de aspră, asemănătoare climei nord-europene, migrează spre
nord odată cu venirea timpului rece. Spre deosebire de Americe de Nord, unde
păsările migrează dintr-o regiune largă (Canada, nordul SUA), spre o regiune îngustă
(America Centrală), în Americe de Sud păsările migrează de la o regiune îngustă,
înspre una largă şi îndestulătoare în resurse de hrană.
Drumurile lor sunt despărţite de Anzi într-o parte vestică, litoral oceanică şi o
parte estică continentală.
S-a constatat că păsările care migrează pe drumul pe drumul vestic, litoral,
ajung până înspre latitudinea 12 (regiunea Lima-Peru), în timp ce cele care migrează
pe drumul estic, continental, ajung până aproape de Buenos-Aires. Cauza acestor
diferenţe este prezenţa curenţilor reci pe coasta vestică, care obligă păsările să
zboare până în Peru unde găsesc condiţii climatice asemănătoare cu cele din
Argentina centrală şi estică.

230
Unele specii de rândunele sud-americane, care cuibăresc în Ţara de Foc
migrează peste toată America de Sud, până înspre Amazon sau chiar în Guyana şi
Venezuela.
Există şi o migraţie altitudinală întâlnită mai rar. Astfel, o specie de mierlă, care
cuibăreşte la 3500 m altitudine, migrează iarna către coasta mării şi primăvara revine
la locurile de cuibărit.
In regiunea Amazonului, a Guyanei şi a Venezuelei există migraţii ale unor
specii de păsări care depind fie de o hrană alcătuită din insecte, fie din înflorirea unei
plante.
Astfel păsările colibri (Ord. Trochiliformes) din regiunea Amazonului dispar în
fiecare an în momentul dispariţiei florilor cu al căror nectar se hrănesc. In acest caz
migraţiile sunt efectuate către regiuni unde există surse de hrană, respectiv alţi pomi
infloriţi bogaţi în resurse melifere şi de nectar.
Raţele din regiunea Amazonului migrează în noiembrie spre nord, până în
America Centrală şi iernează înspre regiunea Amazonului, iar o specie care
cuibăreşte în antilele de Sud, vine până în insula Martinica, în căutare de hrană.

(d) CĂILE DE MIGRAŢIE DIN AFRICA

Continentul african, datorită faptului că în partea sudică nu are o climă aspră,


este populat mai ales de specii de păsări tropicale, care sunt în general sedentare.
Unele păsări însă sunt adaptate să consume un anumit tip de hrană, sau au nevoie
de o umiditate specială şi efectuează migraţii fie spre nord fie spre sud, sau cum este
cazul păsărilor din Madagascar de la est spre vest.
O specie de caprimulg (Macrodipteryx vexillarius) cloceşte în anotimpul ploios,
în septembrie-decembrie, în regiunea Rhodezia, Transvaal. Aici găseşte o hrană
preferată, reprezentată de termite. După această perioadă începe migraţia, iar în
lunile februarie şi martie ajunge în Congo, de unde se răspândeşte până în Nigeria şi
Uganda. Aici, având condiţii optime de climă şi de hrană rămâne până în luna
august. După schimbarea climei şi disparîţia hranei, efectivul speciei se reîntoarce în
cartierele de reproducere.

231
Figura 97 – Răspândire specie de caprimulg Macrodipteryx longipennis

O specie de barză africană (Ciconia abdimi) (Figura 100), cuibăreşte în Sudan


până la Marea Roşie, în perioada mai-septembrie, apoi părăseşte locurile de cuibărit
şi migrează până în sudul Africii, unde iernează împreună cu berzele europene. In
februarie, se reîntoarce peste Congo, în Sudan, unde ajunge în martie-aprilie.

Figura 98 – Cartierele de reproducere şi cuibărit ale speciei Ciconia abdimi

O altă specie de caprimulg african (Caprimulgus inornatus) (Figura 101)


cuibăreşte în Sudanul francez şi cel egiptean, până la Marea Roşie, în lunile iulie-
septembrie, în timpul sezonului umed. Când vine sezonul secetos, el migrează spre

232
sud, în Congo, până în Tanganika şi Mozambic, unde iernează în regiuni cu
precipitaţii abundente. In luna aprilie pasărea se reîntoarce în cartierele de cuibărit.
O altă specie (Macrodipteryx longipennis) (Figura 99, 102) cuibăreşte în
perioada februarie-aprilie în timpul secetei din regiunea Senegal, până în Kenia,
după care migrează spre nord, unde rămâne în perioada anotimpului ploios. Acest
caprimulg are deci o comportare opusă faţă de Caprimulgus inornatus, cuibărind în
timpul sezonului secetos într-o regiune mai umedă şi îşi petrece restul timpului într-o
regiune mai secetoasă.

Figura 99 – Cartierele de reproducere şi iernare ale caprimulgului african (Caprimulgus inornatus)

Figura 100 - Cartierele de reproducere şi iernare ale caprimulgului african (Macrodipteryx longipennis)

233
Unele specii de prigorii africane (Merops nubicus) care clocesc în martie-
august în Sudanul francez şi egiptean şi în Abisinia, migrează în timpul iernii spre
Ecuator, iar o altă specie (Merops nubicoides) cuibăreşte în Africa de Sud în
noiembrie - martie şi migrează în restul timpului în regiunea Lacului Tanganica şi a
fluviului Congo, la sud de Ecuator.
Există şi specii la care nu sunt cunoscute cartierele de iernare, cum este cazul
unei specii de lăstun de mal din bazinul râului Congo, care dispare din această
regiune din iunie până în decembrie.
Insula Madagascar, situată în sud-estul Africii, găzduieşte în timpul iernii o
seamă de specii migratoare palearctice, cum sunt: Limosa lapponica; Tringa
ochropus; Tringa hypoleucos, Arenaria interpres – pasărea nisipurilor, rândunici, etc.
Multe specii care cuibăresc în insula Madagascar, în sezonul ploios cuprins între
lunile noiembrie-martie, îşi petec iarna în Africa, în regiunea Tanganika şi fluviul
Congo.

(e) MIGRAŢIA PĂSĂRILOR DIN AUSTRALIA ŞI NOUA ZEELANDĂ

In Australila păsările din nord şi nord-est sunt sedentare. Cele din sud-estul
Australiei sunt parţial migratoare, migrând fie pe direcţia nord-sud, fie de la est la vest
(Figura 103). Astfel este Halcyon sancta, care cuibăreşte în sud-estul Australiei şi în
Noua Zeelandă şi iernează în insulele Celebes, Noua Guinee şi Insulele Solomon.
Noua Zeelandă, punctul final al migraţiei multor păsări nordice (Limosa
laponica – sitar de mal, Calidris canutus - fluierar, Arenaria interpres, etc.) printre alte
18 specii de limicole nordice, are şi foarte puţine specii de păsări migratoare. Există
totuşi şi pe această insulă o specie de porumbel (Columba bicincta) care migrează în
timpul iernii spre Australia, şi două specii de cuci, dintre care unul, cucul bronzat,
frecvent şi în Australia, migrează în timpul iernii australiene (martie-septembrie), în
Insulele Solomon. A doua specie, cucul cu coadă lungă, migrează până în Insulele
Fidji.
Direcţia de migraţie vest-nord coincide cu direcţia vânturilor dominante. In
momentul plecării în această migraţiune păsările găsesc destulă hrană în regiunile pe
care le părăsesc. Nu se cunoaşte încă motivul pentru care aceste două specii de cuci

234
migrează înspre insulele oceanice, evitând continentul australian, care le-ar putea
oferi o hrană tot aşa de abundentă.

Figura 101 – Migraţia cucului bronzat din Noua Zeelandă şi din Australia (după Fell 1947, din Rudescu
1958)

(f) MIGRAŢIA PĂSĂRILOR OCEANICE

Păsările care trăiesc în largul mărilor şi oceanelor, cum sunt albatroşii, unii
pescăruşi râzători (Rissa tridactyla), furtunarii (Puffinus) şi altele, migrează în timpul
cuibăritului până departe de locul lor de iernare parcurgând distanţe apreciabile.
Astfel, Rissa tridactyla cloceşte în estul Siberiei, coasta Murmansk, Insula
Karlov, de unde se deplasează apoi spre vest, în Oceanul Atlantic şi iernează între
Islanda, Groenlanda şi Insula Terra Nova (America de Nord), cam între paralelele 60-
40° nord, în largul oceanului.
O altă specie, Stercorarius longicaudus, cuibăreşte în zonele arctice ale
Americii şi Eurasiei, iar restul timpului îl petrece în Oceanul Atlantic, între Americe de
Sud şi Africa, iernând însă şi în Pacific.
Stercorarius parasiticus sau martinul gheţurilor, cuibăreşte în zonele arctice
ale Groenlandei, Spitzbergen şi iernează în sudul Oceanului Atlantic, lângă Capul
Bunei Speranţe, însă migrează până înspre Chile sau chiar până în apropierea

235
Australiei şi până la litoralul pacific al Americii de Sud. O specie de chiră, Sterna
paradisea cloceşte în lunile iulie-august, aproape de Polul Nord şi migrează apoi
toamna devreme (pe linia de coastă a celor 2 Americi) până aproape de Polul Sud,
unde iernează, urmând şi coasta pacifică a Americii, având astfel aproape toată viată
ei numai zi şi soare. Cei 17000 km parcurşi de această pasăre, între cele două
extreme polare, sunt un efort care nu este depăşit de nici o altă pasăre migratoare.
Există şi păsări care migrează din emisfera sudică în cea nordică. Astfel,
furtunarul (Puffinus tenuirostris) din Oceanul Pacific, care ajung până în Oceanul
Ingheţat de Nord. Un caz interesant de migraţie de la sud la nord, în timpul iernii se
întâlneşte la Puffinus puffinus yelkouan, care cloceşte în Marea Egee şi Marea
Marmara, iar de la sfârşitul verii migrează parţial în Marea Neagră, unde rămâne şi
iarna.
Pinguinii efectuează şi ei migraţii, deplasându-se prin înot. Ei cuibăresc în
insulele Falkland, Kerguelend, Macquarie, Noua Guinee sau pe ţărmul Antarcticii, iar
la venirea iernii întreprind migraţii îndelungate şi îndepărtate înotând înspre nord în
regiuni mai calde, la distanţe de peste 1000 km de locul lor de cuibărit. Aptenodytes
forsteri (pinguinul imperial) migrează la venirea iernii în sud şi petrece iarna în
Oceanul Antarctic unde cuibăreşte în plină iarnă, pe gheaţa plutitoare, fiind o pasăre
care nu vine niciodată pe uscat.

Sectiunea .40 FORMAŢIILE DE ZBOR SI TIMPURILE DE MIGRAŢIE

Există aşa cum am mai menţionat, migraţie în front larg şi migraţie în drum
strâmt. Unele păsări migrează singure, altele în grup, unele în masă compactă, unele
ziua, altele noaptea (Figura 104). După familii, specii, sexe, vârste şi alte
caracteristici ale păsărilor se schimbă timpul şi desfăşurarea migraţiei. La Fringilla
coelebs – cinteza comună, din Europa centrală şi nordică, numai femelele migrează
spre sud în timpul iernii în timp ce masculii rămân în regiunile mai nordice, câteodată
ca păsări eratice sau în cazul extrem ca păsări sedentare-migratoare. In cazul mierlei
(Turdus merula) migrează numai exemplarele din anul I de viaţă, iar cele adulte
rămân ca păsări sedentare în regiunile mai nordice.
Multe păsări migrează noaptea singure. Astfel sunt majoritatea limicolelor,
privighetorile, cucul, pupăza, capântortura. Altele migrează în grupuri mici, tot

236
noaptea: sitarul de pădure, lişiţele, becaţinele, o parte din raţe, prepeliţele, cârsteii,
ciocârliile, rândunelele şi majoritatea passeriformelor cântătoare.
Există şi specii de păsări care migrează ziua, cum sunt răpitoarele de zi care
migrează singure, şi cele care migrează în grupuri mici, cum sunt turturelel şi
porumbeii, o parte din raţe, scoicarii, pescăruşii, ciorile etc.
In grupuri mari migrează ziua gâştele, cocorii şi pelicanii. Gârliţele nordice
migrează atât ziua cât şi noaptea ca de altfel şi raţele din aceleaşi zone. Pelicanii,
cocorii şi gâştele se adună de multe ori în cârduri mari, migrând în masă, cu forme
precise ordonate ale stolurilor. Berzele albe migrează în mase concentrate, însă fără
a forma o formaţie precisă, fiecare pasăre folosind curenţii de aer ascendenţi, în scop
de plutire, dând astfel impresia unui zbor neregulat de colo-colo.

Figura 102 – Formaţiuni de zbor în timpul migraţiei: 1: raţe; 2: gâşte; 3: ţigănuşi (Plegadis falcinellus);
4,6 păsărele (Ord. Passeriformes); 5: corcodei (Fam. Podicipedidae); 7: cocori (Fam. Gruidae); 8:
pescăruşi (Fam. Laridae); (după Pop, din Cătuneanu şi col 1978).

237
Pescăruşii şi graurii zboară neregulat în grup masiv, în formă de pungă,
schimbându-şi mereu forma, fără a schimba însă şi direcţia de deplasre, şi fără a se
ciocni în aer.
La multe specii de păsări migrează întâi tinerii, fiind urmaţi apoi de
exemplarele adulte. In cazul limicolelor, exemplarele vârstnice, care nu au cuibărit
pleacă în migraţie cu mult înaintea timpului de pasaj, şi apar în locurile de popas cu
mult timp înaintea celor care au cuibărit.
In cazul notatiţei (Phalaropus lobatus) la care masculul cloceşte, în migraţiune
pleacă mai întâi femelele, iar masculii vin mai târziu împreună cu tinerii.
Cele mai multe păsări cântătoare migrează de asemenea după sexe, aşa
încât soseşte mai întâi masculul, care îşi ocupă un teritoriu de cuibărit, pe care îl
apără cu înverşunare, aşteptând apoi sosirea femelei.
In general, păsările care migrează singure se răspândesc în formă de evantai
(Boubier, 1919), iar cele care migrează în cârduri sau mase compacte se
concentrează mai întâi într-un loc, de unde pleacă în front larg sau mai puţin larg
spre cartierele de iernare. Există astfel unele locuri unde păsările se concentrează,
formând un adevărat drum de pasaj. Astfel sunt unele trecători ale munţilor, strâmtori
(Gibraltar, Bosfor), ţărmurile marine (Râbaci), insulele Helgoland (Cipru), sau locuri
extrem de favorabile pentru popas, cum este Delta Dumării, sau mlaştinile Rokitno,
Delta Nilului, Delta Volgăi, etc. Aici drumurile parcurse în front larg se concentrează
pe o fâşie foarte îngustă.
Poziţia Deltei Dunării şi a strâmtorii Bosfor a determinat concentrarea mai
multor drumuri de pasaj. Astfel păsările din mai mult de jumătate din nordul Eurasiei
trec prin Delta Dunării, iar drumurile de pasaj în formă de front larg din Europa
nordică sunt concentrate ca într-o pâlnie uriaşă la nivelul strâmtorii Bosfor, după care
se desfac iarăşi într-o mulţime de drumuri mai largi sau mai înguste, care se întind
peste Africa.
Pasajul de toamnă se desfăşoară întotdeauna mai încet decât cel de
primăvară. Această diferenţă se datorează faptului că toamna păsările întârzie
datorită resurselor bogate de hrană pe care le au la dispoziţie. Primăvara păsările se
grăbesc spre locurile de cuibărit, dar pasajul nu se face deodată, ci în etape, legat de
liniile izoterme, în funcţie de temperatura minimă favorabilă pentru fiecare specie de
pasăre.

238
Există şi specii care migrează toamna şi primăvara într-un timp relativ scurt.
Astfel, prepeliţa care de altfel nu zboară mai mult de 100-200 de m, pleacă de la noi
în prima jumătate a lunii septembrie, după prima noapte de răcoare propriu-zisă, într-
un zbor de noapte intens de câteva sute de km, spre Marea Mediterană, unde ajunge
în câteva nopţi de zbor şi o traversează într-o singură noapte, după câteva zile de
repaus.
Primăvara, de multe ori o răcire a timpului produce o întârziere sau chiar o
retragere a păsărilor migratoare, acest fenomen fiind constatat şi la sitarul de pădure
(Scolopax rusticola), care trecuţi primăvara prin câmpiile din Muntenia şi Oltenia şi
odată ajunşi în Subcarpaţi, în cazul unei înrăutăţiri a vremii, reapar în zonele de
câmpie.
Primăvara, o încălzire a climei poate avea ca urmare o începere mai timpurie
a migraţiei.

Sectiunea .41 VITEZA DE ZBOR ÎN TIMPUL MIGRAŢIEI

Asupra vitezei de migraţie au fost emise multe teorii şi aprecieri greşite, până
în momentul când a început experimentarea fie prin măsurarea timpului în care o
pasăre a parcurs o anumită distanţă, fie prin urmărirea zborului cu diferite mijloace de
deplasare rapide. Vitezele unor specii de păsări migratoare, care se întâlnesc şi în
România sunt redate în tabelul 2.
Cu vântul în spate unele păsări pot călători cu viteze mult mai mari decât cele
caracteristice. Astfel, nagâţii goniţi de vânt în America de Nord, au zburat cu cca 150
km/k din care 70 km/h viteză proprie şi 90 km/h viteza vântului., parcurgând Oceanul
Atlantic în 24 de ore. Unele specii de păsări pot atinge viteze foarte mari pe perioade
scurte de timp. Astfel, unele specii de raţe pot atinge viteze de 1210-150 km/h, iar
unii pexscăruşi ajung la 150 km/h în zbor normal sau uneori chiar la 200 km/h.

Viteza (km/h) Stabilitatea


Ordinul Specia
maximă medie în România
Ciconiiformes Ardea cinerea 40 38 M
Anseriformes Anser sp. 71-90 40-60
Cygnus bewickii 67 62 OI
Cygnus cygnus 70 66 OI
Anas platyrhynchos 96 74 SE

239
Anas acuta 82 59 P, OI
Falconifromes Falco peregrinus 265-290 99 OI
Accipiter gentilis - 41 OI, S
Galiformes Perdix perdix 85 40 S
Coturnix coturnix 91 65 M
Gruiformes Grus grus 57 35 M
Charadriiformes Charadrius hyaticula - 58 M
Vanellus vanellus 64 48 M
Arenaria interpres - 33 M
Calidris minuta - 78 M
Tringa nebularia 78 74 M
Scolopax rusticola - 70 M
Numenius arquata - 32 M
Numenius phaeopus 72 64 M
Columbiformes Streptopelia turtur 72 66 M
Columba palumbus 86 53 M
Apodifromes Apus apus 79-200 77 M
Passeriformes Corvus corone 51 32 SE
Corvus frugilegus 67 46 SE, OI, SM
Sturnus vulgaris 82 40 SM
Carduelis carduelis - 41 SE
Fringilla coelebs 56 33 S şi M
Passer domesticus 56 38 S
Motacilla alba 40 27 M
Motacilla flava 48 36 M
Turdus merula 53 28 SE, M
Delichon urbica 47 50 M
Hirundo rustica 77 49 M
Lanius collurio - 35 M
Tabelul 2 – Viteza de deplasare a câtorva specii de păsări din fauna României (din Ciochia 1984); M=
migrator, OI= oaspete de iarnă, P= pasaj, S= sedentar, SE= sedentar eratic, SM= sedentar migrator

Sectiunea .42 INALŢIMEA DE ZBOR IN MIGRAŢIE

Ca şi aprecierea vitezei, aprecierea înălţimii zborului a fost, înainte de a se


recurge la experimentări, vădit exagerată. Gatke (citat de Dorst, 1956), primul
ornitolog observator pe Insula Helgoland, indică o înălţime de zbor a păsărilor
migratoare între 2000 şi 4500 m.
Lucanus (1929) a fost primul care a făcut experienţe cu păsări împăiate cu
aripile deschise, pe care la ridica în aer cu ajutorul unor baloane, pentru a constata
apoi până le ce înălţime pot fi observate. Păsările in zbor migraţii rezultatele au fost
interesante şi anume: ciorile s-au văzut de la 800 m înălţime numai ca nişte puncte,

240
iar la 1000 m nu s-au mai văzut deloc; şoimii au fost vizibili numai la 650-850 m;
şorecarii şi vulturii au fost vizibili până la 1500-2000 m înălţime. Teoriile lui Gatke au
fost asfel combătute.

După Jean Dorst (1956) au fost înregistrate înălţimi excepţionale în cazul


zborului unor specii de păsări. (Tabelul 3).

Komissarova (1956), afirmă că păsările zboară de obicei până la 1200 m, iar


unele specii ca: fluierarii, raţele, gâştele se înalţă şi la peste 1500 m.

specia Înălţimea de zbor


porumbei 800-2400 m
cocori 700-2100 m
nagâţi 450-600 m
grauri 500 m
Ciori de semănătură 700-2500 m

Tabelul 3 – înălţimea de zbor la unele specii de păsări după Mildenberger 1950 (din Dorst 1956)

Sectiunea .43 INVAZIILE DE PĂSĂRI

Există unele specii de păsări, cum sunt gaiţa de munte siberiană cu cioc
subţire, găinuşa de stepă, mătăsarul, forfecuţa, Bombyeilla garrulus, Laxia
curvirostra, care întreprind migraţii sporadice sau de invazie. Toate aceste păsări
sunt exclusiv vegetariene şi stenofage, (adică mănâncă numai un anumit fel de
hrană). Cauza migraţiei lor sporadice este lipsa de hrană specifică.
Forfecuţa se hrăneşte numai cu seminţe de conifere, gaiţa de munte siberiană
numai cu seminţe de pin,, găinuşa de stepă se hrăneşte numai cu seminţele unor
graminee (Agriophyllum gobicum) şi dacă aceasta nu a făcut seminţe destule într-un
an pasărea migrează înspre Europa.
Un alt exemplu este mătăsarul, Bombyeilla garrulus care apare sub formă de
invazii cam o dată la 10-15 ani.
Toate aceste păsări trec prin Europa, până la ţărmul Oceanului Atlantic,
ajungând până în Franţa şi Spania. Numai puţine dintre ele se reîntorc în cartierele
de cuibărit, în special cele care nu au migrat prea departe. Restul păsărilor mor în
timpul acestor migraţii sau cum sunt forfecuţa şi lăcustarul îşi fac cuibul acolo unde

241
au găsit hrană suficientă. După unii autori, lăcustarul migrează după lăcustele
migratoare.
In afara păsărilor stenofage care migrează periodic, există şi păsări răpitoare
care migrează tot periodic putând ajunge la distanţe considerabile faţă de locurile lor
de cuibărit. Astfel striga de zăpadă (Nyctea scandiaca) în anii când lipsesc lemingii
migrează în septembrie-noiembrie, din regiunile arctice până la ţărmul Mării Baltice.
Condiţiile climatice speciale pot provoca de asemenea migraţii eratice. Un
exemplu în acest sens sunt flamingii (Phoenicopterus robur) care apar şi în România,
rătăcindu-se din cauza condiţiilor meterologice proaste şi a furtunilor care îi surprind
în timpul migraţiilor.
In concluzie, nu numai lipsa de hrană, ci şi condiţiile meteorologice speciale
pot determina apariţia unor specii de păsări în Europa. Cazul flamingilor aparţine
desigur acestei categorii, (păsările din prima categorie), iar cazurile celorlalte specii
care apar cu o mai mare regularitate în Europa este determinat desigur de lipsa de
hrană.

242
Capitolul IX. METODE DE CERCETARE A PĂSĂRILOR

In funcţie de scopul urmărit, metodele de cercetare în ornitologie se pot grupa


în două categorii principale. Pe de o parte sunt metodele taxonomice, prin care se
urmăreşte stabilirea poziţiei taxonomice a unei specii, şi pe de altă parte sunt
metodele ecologice, care urmăresc rolul păsărilor în viaţa ecosistemelor.
In România, lucrări referitoare la metodele de cercetare utilizate in studiul
păsărilor, au fost publicate de: Korodi Gal, (1960), care descrie câteva metode
cantitative pentru studiul relaţiilor numerice ale populaţiilor de păsări,(Munteanu,
1968), care publică o lucrare în care explică aplicarea metodei traseelor în pădurile
de fag, (Papadopol, 1969), care face comentarii asupra metodelor utilizate in studiul
ecologiei păsărilor. Tot Papadopol (1970a), (1970b), publică îndrumări privind
cercetarea, prepararea şi conservarea păsărilor.
In România, o primă sinteză şi o clasificare a metodelor de studiu în
ornitologie, a fost făcută de Jon Cătuneanu şi colaboratorii (1978), în volumul 15,
fascicula 1 (Clasa Aves), din seria Fauna României.
O lucrare mai recentă pe care am folosit-o pentru elaborarea prezentului
referat şi care tratează metodele de cercetare utilizate în ecologia păsărilor, a fost:
Bird Surveys, (Colin Bibby şi colaboratorii, 1998). Această lucrare există tradusă şi în
limba română, în seria Publicaţiile Societăţii Ornitologice Române, in Nr. 10 /2000.
Datorită particularităţilor lor morfologice şi ecologice, în cercetarea speciilor de
rindunele (Fam Hirundinidae), fie sunt adaptate şi aplicate metodele clasice de
studiu, fie sunt elaborate metode specifice, în funcţie de particularităţile fiecărei specii
in parte.
De exemplu, în ceea ce priveşte studiul biometric în cazul hirundinidelor,
măsurătorile se efectuează ca şi la celelalte specii de păsări, dar, spre deosebire de
multe dintre acestea este importantă şi lungimea bifurcaţiei cozii, care la unele specii
poate avea importanţă în determinarea sexului exemplarului respectiv.
Modul de efectuare al măsurătorilor, este cel recomandat de Lars Svenson,
(1975), în lucrarea Identification Guide to European Passerines, ediţia a doua.
In ceea ce priveşte studiul particularităţilor ecologice, metodele de cercetare
diferă fundamental de la o specie la alta. De exemplu, pentru studiul hranei puilor de
rândunică de casă (Hirundo rustica), se poate aplica cu succes metoda ligaturării,

243
metodă care însă nu poate fi aplicată şi în cazul lăstunului de mal (Riparia riparia). La
această specie, datorită faptului că lăstunul îşi instalează cuibul la capătul unui tunel
săpat în maluri argiloase sfărimicioase metoda este imposibil de aplicat şi impune
folosirea unor metode alternative, cum ar fi analiza conţinutului sacilor fecaloizi
eliminaţi de pui, sau aplicarea metodei ligaturării într-o colonie construită artificial.
După scopul urmărit, metodele de cercetare în ornitologie se pot grupa în
două categorii distincte: metode taxonomice, care au scopul de a defini poziţia
taxonomică a diferitelor specii, şi metode ecologice, care urmăresc determinarea
rolului păsărilor în viaţa ecosistemelor, (Cătuneanu şi colaboratorii, 1978).

Sectiunea .44 METODE TAXONOMICE

Metodele taxonomice au scopul de a determina poziţia sistematică a diferitelor


specii şi gradul de înrudire dintre acestea. Rolul cel mai important îl are studiul
statistic al variabilităţii speciilor care se întreprinde pe un număr mare de indivizi
(serii) şi cuprinde trei etape importante: studiul biometric; analiza statistică şi
interpretarea biologică.

(a) Studiul biometric

(i) Studiul biometric al caracterelor metrice

Pentru efectuarea măsurătorilor biometrice, pasărea trebuie ţinută în mâna


stângă, cu capul îndreptat către încheietura mâinii, (Figura 105 A), şi cu aripa stângă
foarte puţin întinsă între degetul mare şi degetul arătător. Trebuie avut în vedere
faptul ca remigele primare care formează vârful aripii să nu fie năpârlite, caz în care
nu se poate înregistra corect lungimea aripii. Trebuiesc verificate ambele aripi.
Pentru a determina poziţia vârfului remigelor secundare, aripa trebuie să fie
întinsă foarte puţin. Când se măsoară distanţa dintre vârful unei remige primare sau
secundare şi vârful aripii trebuie utilizată o riglă transparentă plasată pe deasupra
aripii, în lungul ei, cu scala urcând către vârful aripii (Figura 105 B).
Pentru a evita erorile de măsurătoare, nu se măsoară niciodată distanţe
individuale între vârfurile remigelor. Întotdeauna se măsoară distanţa de la vârful
aripii până la vârful fiecărei remige în parte.

244
Distanţa dintre scobitura de pe steagul intern al unei remige şi vârful penei,
este adesea un criteriu important. Distanţa se măsoară de la punctul unde începe
scobitura pe steagul intern al penei şi până la vârful acesteia, (Figura 106 B).
Marginea de pe steagul extern al remigelor primare, nu este de obicei suficient
de clar demarcată pentru a permite o măsurare exactă.

Figura 103 A. – Modalitatea corectă de ţinere a păsării pentru efectuarea măsurătorilor; B. –


Poziţionarea riglei pentru măsurarea distanţei de la vârful unei remige la vârful aripii. (după Svenson şi
col., 1975)

Măsurătorile sunt instrumente valoroase de cercetare a păsărilor, dar numai


cu condiţia ca acestea să fie efectuate în cunoştinţă de cauză şi cu foarte multă grijă
şi precizie. Lungimea aripii, poate cel mai important caracter biometric, poate fi
măsurată în cel puţin trei moduri diferite, obţinând rezultate de asemenea diferite.

Măsurarea aripii:

Lungimea aripii este distanţa de la încheietura aripii şi vârful celei mai lungi
remige primare. Toate cele trei metode de măsurare ţin cont de integritatea penajului
(pasărea nu trebuie să fie în perioada de năpârlire).

245
 Aripa nepresată „lungimea minimă” Se aşează încheietura aripii la punctul zero
al riglei. Aripa este ţinută în poziţie naturală, cât se poate de apropiată de corp.
Când linia dintre încheietura aripii şi vârful aripii este paralelă cu axul riglei, se
notează punctul în care remigea cea mai lungă atinge rigla. Aceasta este
lungimea naturală a aripii, sau aripa nepresată.
 Aripa presată. In loc de a lăsa vârful aripii să atingă rigla, se presează uşor
remigele primare sau supraalarele mari, cu degetul mare direct pe suprafaţa
plană a riglei Nu se îndreaptă remigele primare oblic. Când aripa este presată pe
riglă, nu trebuiesc puse vârfurile în ordine prin tragere cu degetul. In acest caz
pana ar fi puţin îndreptată prin frecarea dintre aripa întinsă şi riglă.
 „Lungimea maximă” sau aripa presată şi întinsă. Când aripa este întinsă pe
riglă, ca la metoda anterioară, remigele primare sunt întinse cât de mult este
posibil. Se apasă uşor marginea aripii în regiunea alulei sau pe supraalarele mari,
spre corpul păsării, iar cealaltă parte a remigelor primare se presează în direcţie
opusă, (Figura 106 A). Acesta va reduce curbura naturală a remigelor.

Figura 104 A. – Măsurarea lungimii aripii prin metoda „aripii presate şi întinse”; B. – Măsurarea
distanţei dintre scobitura de pe steagul intern al unei remige şi vârful acesteia. (după Svenson şi col.,
1975)

246
Când aripa este întinsă pe riglă, se apasă uşor marginea aripii în regiunea
alulei sau pe supraalarele mari, spre corpul păsării, iar cealaltă parte a remigelor
primare se presează în direcţie opusă.

Măsurarea cozii:

Se începe prin a verifica dacă rectricele sunt în condiţii optime pentru


măsurătoare şi se aşează penele în poziţie naturală. Se introduce rigla printre penele
cozii şi printre penele subcodale, până când punctul zero al riglei ajunge la baza
perechii mediane de rectrice.
Coada poate fi mai mult sau mai puţin rotunjită sau bifurcată. Gradul de
bifurcare este măsurat de la vârful celei mai lungi rectrice, până la vârful celei mai
scurte, ţinând coada strânsă. Măsurătoarea se efectuează în lungul axei cozii,
(Figura 107 A).
La speciile din familia Hirundinidae este importantă şi măsurarea bifurcaţiei
cozii, care la unele specii prezintă o mare importanţă în determinarea sexului.

Măsurarea lungimii totale:


Se aşează pasărea pe riglă cu spatele în jos şi cu vârful cozii la punctul zero al
riglei, (penele cozii trebuie să fie aranjate). Se ţine pasărea de picioare, ca în figura
107 B, şi se presează coada cu degetul mare. Se ţine strâns capul cu cealaltă mână
şi se lasă creştetul păsării să atingă uşor rigla, astfel încât craniul lor să poată să fie
aproximativ paralel cu rigla. Se slăbeşte uşor strânsoarea, astfel încât pasărea să fie
aproape de extensia sa naturală şi apoi se citeşte dimensiunea pe riglă. Această
măsurătoare se efectuează numai pe păsări vii, în cazul celor naturalizate valoarea
fiind influenţată de metoda de lucru a taxidermistului.

Măsurarea lungimii ciocului:


Se poate măsura în două moduri fiind necesară întotdeauna notarea metodei
folosite, Prima variantă este măsurarea lungimii de la vârful ciocului, până la baza
craniului, iar a doua metodă ia în calcul lungimea dintre vârful ciocului şi baza
ultimelor pene frontale. Măsurătoarea în aceste două cazuri se efectuează cu
şublerul, (Figura 109 A).

247
Măsurarea lungimii tarsului:
Se măsoară uşor, poziţionând unul din cele două braţe ale şublerului la nivelul
scobiturii din spatele articulaţiei intertarsale şi cel de al doilea la celălalt capăt al
tarsului.

Figura 105 A. – Măsurarea lungimii cozii; B. – Măsurarea lungimii totale; (după Svenson şi col., 1975)

Figura 106 – Măsurarea lungimii aripii la un exemplar de Lanius minor

248
Figura 107 - A. – Măsurarea lungimii ciocului; B. – Măsurarea tarsului; (după Svenson şi col., 1975)

Alte măsurători, care pot avea importanţă în determinarea unei specii de


pasăre, sunt: adâncimea ciocului, adâncimea craniului, lungimea ghearei posterioare,
etc.

(ii) Studiul caracterelor meristice


Remigele primare, sînt de regulă în număr de 10 —12. Prima, este cea mai
mică şi este denumită şi alulă; la speciile din Fam Motacillidae, Fam Fringillidae este
rudimentară şi dispare printre învelitorile primare, părând la prima vedere că la
aceste păsări lipseşte. La unele păsări răpitoare ( Circus cygneus – erete vânăt) şi la
Cettia familiaris este aproape cât jumătatea remigei a 2-a.

Remigele secundare cuprind un număr variat de pene: 5—7 la păsările


colibri, Fam Trochllidae, 8 la Apodiformes şi 35—30 la unele specii din ord.
Procellariiformes. Se întâmplă uneori ca a 5-a remige secundară să lipsească;
această atrofiere numindu-se diastataxie speciile din ord. Ciconiiformes,
Anseriformes, Falconiformes, Fam Psittacidae etc). Cînd remigele secundare sînt
complete fenomenul este numit eutaxie fiind intalnit la speciile din ord (Piciformes,
Passeriformes etc.).
La majoritatea păsărilor, aripa este puţin bombată deasupra şi puţin concavă
dedesubt, dar variază ca formă astfel: aripa poate fi superascuţită când cea mai

249
lungă remige primară este prima sau 1-a şi a 2-a speciile de păsări colibri din Fam.
( Trochilidae); ascuţită: a 2-a (Apus apus); puţin ascuţită: a, 2-a şi a 3-a (Anthus-
fâsa); puţin rotunjită: a 3-a sau a 3-a şi a 4-a ( Alauda); rotunjită: a 4-a ( Turdus
merula- mierla) şi subrotunjită când 1-a este foarte scurtă şi a 5-a este cea mai
lungă, sau uneori a 4-a şi a 5-a, sau a 5-a şi a 6-a, sau a 6-a şi a 7-a sînt cele mai
lungi.

Tectricele alare sunt situate pe ambele părţi ale aripii. Baza remigelor,
cuprinde locul de inserţie şi spaţiile goale dintre ele, care sînt acoperite etajat de
tectrice flexibile de diferite mărimi. Pe partea externă sînt învelitori primare, alcătuite
din tectrice primare mari, mijlocii şi mici, învelitori secundare, sau supraalare mari,
mijlocii şi mici. Pe partea internă sînt învelitorile subalare.

Rectricele sau penele cozii şi învelitorile lor bazale: supracaudale şi


subcaudale, formează coada. Rectricele sînt pene mari, rigide sau suple, fixate în
ţesutul cărnos ce acoperă pigostilul. Numărul lor poate varia de la 8—26, 12 fiind
însă întâlnite în general la paseriformele cântătoare, 20—24 la unele păsări exotice şi
10 la majoritatea speciilor de păsări. Forma şi mărimea cozii depind de numărul,
mărimea şi forma rectricelor ce o alcătuiesc. La unele specii, rectricele sînt mici şi
moi, la speciile din Ord. Podicipediformes corcodelul (Podiceps); altor specii le
lipseşte coada complet – pasărea Kiwi (Apterix australis), iar la altele sunt rigide –
ghionoaia (Picus), fam. Picidae.

Sectiunea .45 METODE ECOLOGICE


(a) Metode autoecologice

(i) Metode pentru studiul hranei

Principalele metode care se folosesc pentru studiul hranei la păsări sunt:


observarea directă a hrănirii, analiza conţinutului stomacal al păsărilor, analiza
ingluviilor, utilizarea puilor artificiali, metoda ligaturării, analiza resturilor de hrană,
analiza excrementelor, analiza depozitelor de hrană, aparatele automate, etc.
O altă metodă poate fi investigarea resturilor de hrană rămase în cuiburi.

250
Metoda analizei conţinutului stomacal prezintă un dezavantaj major,
presupunând sacrificarea păsărilor, motiv pentru care metoda nu se mai foloseşte în
prezent decât pentru exemplare găsite moarte sau conservate în lichid în diverse
muzee sau colecţii ştiinţifice.

Metoda ligaturării, prezintă un avantaj deosebit, în sensul că permite


estimarea cantităţii de hrană consumată într-un interval de timp şi permite totodată
identificarea exactă a prăzilor. Pe lângă aceste avantaje, metoda prezintă
dezavantajul că induce un stress mare puilor.

Investigarea conţinutului sacilor fecaloizi prezintă avantajul că nu necesită


sacrificarea păsărilor şi nici nu stresează puii. Metoda a fost folosită pentru
investigarea compoziţiei hranei puilor de lăstun de mal de Waugh (1979). Un
dezavantaj al acestei metode este acela că după ce tranzitează întregul tub digestiv,
părţile moi ale unor insecte, cum sunt unele diptere sau homoptere, sunt digerate în
întregime, sau sunt fărâmiţate şi devin greu de determinat. Acest lucru face
imposibilă identificarea numărului exact de prăzi din probe. Resturile de insecte
coleoptere şi hyimenoptere se păstrează mai bine după tranzitarea tubului digestiv,
permiţând determinarea chiar până la nivel de specie a insectelor care au servit ca
hrană păsărilor insectivore.

(ii) Metode pentru studiul migraţiei


Principala metodă folosită pentru studiul migraţiilor sezoniere şi a deplasărilor
locale ale populaţiilor de păsări este metoda inelării.
Adulţii şi puii sunt prinşi cu plase ornitologice şi sunt inelaţi cu inele oficiale,
standardizate la nivel internaţional. Rolul de colectare şi centralizare a datelor de
capturare, lansare şi recapturare revine Centralei Ornitologice Române fondată în
1933, obţinându-se astfel informaţii valoroase privind căile de migraţie şi cartierele de
iernare ale păsărilor.
O altă metodă utilizată în studiul migraţiei păsărilor este aşa numita metodă
„moonwatching” (observarea lunii), metodă utilizată pentru cuantificarea direcţiei şi
intensităţii migraţiei nocturne. Pentru realizarea observaţiilor se utilizează o lunetă
fixată la mărimea 45 x, în jurul perioadei de lună plină, perioadă în care luna nu îşi
modifică semnificativ suprafaţa vizibilă, (Vâlcu, 2004). Pentru a surprinde migraţia de

251
tranzit şi nu mişcări locale ale păsărilor, observaţiile trebuiesc realizate în intervalul
orar 11 p.m. şi 01 a.m., acesta reprezentând maximul intensităţii migraţiei pe
parcursul unei nopţi (Liechti şi col. 1996).
Pentru fiecare pasăre care traversează discul lunar, se înregistrează direcţia
aparentă de zbor şi mărimea aparentă faţă de craterul Tycho (figura 110). Mărimea
aparentă se aproximează pe baza a şase clase de mărime (Liechti şi col., 1996) de
la 1 (pasărea este văzută aproape ca un punct) şi până la 6 (de patru ori mărimea
craterului Tycho) ales astfel ca punct de reper de autor. Direcţia aparentă de zbor
este estimată în funcţie de cadranul virtual al unui ceas plasat pe discul lunar,
punctele de intrare şi ieşire ale păsării corespunzând unei ore anumite.
Pe baza coordonatelor geografice (latitudine şi longitudine), a datei şi orei de
observaţie (hh:mm), pentru fiecare observaţie (pasăre), se calculează cu ajutorul
programului Mooncalc Monzur (2000): azimutul lunii (grade faţă de N – δ), înălţimea
lunii (grade - β) şi semidiametrul lunii (grade – Ф). Pornind de la aceste date,
împreună cu direcţia aparentă de zbor şi altitudinea de zbor estimată, pe baza
metodologiei propuse de Liechti şi col.,(1996) se calculează direcţia de zbor a
fiecărei păsări şi rata de migraţie pentru fiecare sesiune de observaţii (exprimată ca
număr de păsări ce traversează în timp de o oră un front de 1 km perpendicular pe
direcţia principală de migraţie), (figura 9).
In România metoda a fost folosită de Vâlcu (2004), pentru caracterizarea
migraţiei nocturne de toamnă în zona Fermei Piscicole Călăraşi.

252
Figura 108 – Cuantificarea direcţiei şi intensităţii migraţiei nocturne; observarea lunii. Mărimea
aparentă a păsării este estimată în raport cu craterul Tycho iar direcţia aparentă de zbor este
apreciată în raport cu cadranul unui ceas virtual amplasat pe discul lunar; pe baza δ, β şi Ф se
calculează direcţia şi rata migraţiei. δ = azimutul lunii (grade faţă de nord), β = înălţimea lunii, Ф =
semidiametrul lunii, T = Craterul Tycho. (din Vâlcu, 2004, după Liechti şi col., 1996).

(b) Metode sinecologice,

Au ca obiectiv de cercetare comunităţile de viată în care trăiesc păsările,


urmărind stabilirea relaţiilor cantitative şi calitative ale populaţiilor de păsări din
diferite biotopuri, relaţiile numerice şi trofice dintre diferitele populaţii de păsări şi
ceilalţi membri ai biocenozelor precum şi determinarea poziţiei fiecărei populaţii de
păsări în circuitul energiei în natură.

Ornitologia cantitativă îşi are originea în lucrarea lui Palmgren (1938)


referitoare la avifauna pădurilor din Finlanda, în care autorul a pus bazele metodelor
de cercetare cantitativă a populaţiilor de păsări. Metodele de cercetare propuse de
Palmgren au fost preluate şi perfecţionate de ornitologii germani, apoi de cei francezi
şi în continuare au fost aplicate în multe ţări de pe continentul european, de pe
coastele Atlanticului şi până la Urali. Cel puţin în cazul avifaunei silvicole, metodele

253
cantitative continentale au la bază cartarea teritoriilor de cuibărit ale păsărilor pe
anumite suprafeţe din cadrul ecosistemelor studiate. Ele sunt metode laborioase,
rezervate specialiştilor, care asigură un grad de acurateţe total rezultatelor obţinute.

În acţiunile privind conservarea avifaunei se au în vedere, speciile periclitate,


vulnerabile şi rare.
Pe plan european există criterii pentru delimitarea acestor categorii (Criteriile
UICN, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) care sunt sau ar trebui
adoptate de toate ţările.
În ţara noastră, priorităţile în domeniul conservării avifaunei trebuie să ţină
seama în primul rând de astfel de categorii de specii, definite în funcţie de
cunoaşterea situaţiei populaţiilor speciilor periclitate de păsări din România.
Este de asemenea important să se cunoască tendinţa populaţiilor de păsări în
ultima perioadă de timp; deci, dacă ele sunt stabile (din punct de vedere al
abundenţei), dacă sunt în creştere numerică / teritorială, sau din contră, dacă sunt în
declin (numeric sau teritorial).
In tabelul 4 sunt prezentate criterii de identificare de către UICN a categoriilor
de specii incluse în Lista Roşie publicată de această organizaţie. Aceste criterii au în
vedere mărimea totală a populaţiilor şi a arealelor anumitor specii. Aceleaşi categorii
sunt valabile şi pentru ţări, provincii, unităţi administrative sau geografice, cu
modificări (reduceri) corespunzătoare ale valorilor de abundenţă şi areal indicate.
Cunoaşterea datelor care rezultă din studiile de monitoring ecologic realizate
este esenţială pentru definirea statutului speciilor de păsări.

Critic Periclitat Vulnerabil


Declinul populaţiei >80% în 10 ani >50%in10ani >20% în 10 ani

Zona în care se afla* <100 km2 <5000 km2 <20,000km2


Aria ocupată * <10km2 <500 km2 <2,000km2

Nivelul populaţiei * <250 <2,500 <10,000 exemplare

Nivelul populaţiei exemplare


<50 exemplare exemplare
<250 exemplare <1,000 exemplare

Tabelul 4 - Unele criterii folosite pentru identificare de către UICN a categoriilor de specii incluse in
Lista Roşie (UICN, 1994)

254
* Aceste criterii nu se referă doar la specii, ci trebuie luate în considerare
împreună cu alţi factori care indică declinul sau fragmentarea populaţiilor. Datele pot
fi cunoscute, estimate, deduse sau presupuse, dar trebuie să fie şi documentate. Aria
ocupată este suprafaţa totală a ecosistemelor populate, deci ea poate fi mult mat
mică decât suprafaţa geografică ocupată de specie.

Listele speciilor prioritare pentru conservare pe plan naţional a păsărilor se


bazează de asemenea pe date referitoare la areal, număr şi tendinţe, dar cu praguri
mai joase.
Unele specii sunt potenţiali indicatori ai calităţii mediului. Altele atrag atenţia
doar prin faptul că sunt populare. Dată fiind necesitatea informării asupra speciilor
ameninţate pe plan mondial este de dorit ca activitatea de monitoring ecologic a
păsărilor din toate ţările să se concentreze asupra acestora. Acest lucru este uneori
neatractiv deoarece urmărirea speciilor ameninţate consumă mult timp si oferă puţine
date.
Multe ţări au elaborat Liste Roşii naţionale în care sunt enumerate speciile
periclitate, vulnerabile si rare, la fiecare specie prezentându-se date asupra
răspândirii şi abundenţei lor (trecute şi actuale), date asupra tendinţei populaţiilor,
date referitoare la cauzele regresului lor numeric; şi, de asemenea, măsuri care
trebuie luate în vederea redresării populaţiilor periclitate. Cunoaşterea datelor care
rezultă din studiile de monitoring este esenţială pentru definirea statutului speciilor de
păsări.
Întrucât speciile de păsări nu pot fi conservate separat, modalitatea cea mai
practică de conservare a lor este aceea de a conserva ariile în care acestea sunt
prezente. Identificarea Ariei de Importanţă Avifaunistică se face pe baza prezenţei
speciilor ameninţate pe plan global şi a celor gregare (în general specii Anseriforme
sau specii marine);

Ariile de Importanţa Avifaunistică (AIA)

• sunt zone de importanţă internaţională pentru conservarea pasărilor la


nivel mondial, regional sau sub-regional;
• sunt instrumente practice pentru conservarea speciilor;

255
• sunt alese pe baza unor criterii standardizate şi aplicate cu
obiectivitate;
• trebuie, unde este posibil, să fie suficient de întinse pentru susţinerea
populaţiilor de păsări datorită cărora au fost desemnate ca AIA;
• trebuie să includă, unde este posibil, arii protejate deja existente;
• trebuie să constituie parte integrantă a unui proces mai larg de
conservare care cuprinde zone, specii si ecosisteme.

Scopul programului este să identifice şi să protejeze o reţea de arii, la nivel


biogeografic, care sunt importante din punct de vedere al viabilităţii populaţiilor
speciilor de păsări pe care aceste arii de conservare specială le adăpostesc. Deja au
fost identificate ariile din Europa (Heath si Evans, 2000) şi Orientul Mijlociu (Evans,
1994), iar multe ţări au publicat inventarele lor naţionale. AIA sunt identificate potrivit
unor criterii valabile la nivel mondial. Criteriile pot fi împărţite în patru categorii:
• specii ameninţate pe plan global;
• specii endemice;
• specii caracteristice unui biom;
• specii gregare.

Categoria Criteriul

Al Aria cuprinde în mod regulat o populaţie


Specii ameninţate semnificativă dintr-o specie ameninţată pe întreg arealul ei sau
pe plan global alte specii protejate la nivel mondial.

A2 Aria cuprinde specii strict localizate în zone


Specii endemice geografice restrânse, caracterizate drept arii avifaunistice
endemice (Endemic Bird Area - EBA)
A3 Aria cuprinde cel puţin o specie dintre cele a căror
Specii răspândire caracterizează un singur biom.
caracteristice unui
biom

256
A4 i) Aria cuprinde în mod regulat ≥ 1% din populaţia
Specii gregare biogeografică a unei specii gregare acvatice.
ii) Aria cuprinde în mod regulat ≥ l % din populaţia
mondială a unei specii gregare marine sau terestre

iii) Aria cuprinde în mod regulat ≥ 20.000 perechi de


păsări acvatice sau ≥ 10.000 perechi de păsări marine
aparţinând la una sau mai multe specii.
iv) Aria este o zonă de concentrare maximă pentru păsări
migratoare gregare.
Categoria Criteriul

Al Aria cuprinde în mod regulat o populaţie


Specii ameninţate semnificativă dintr-o specie ameninţată pe întreg arealul ei sau
pe plan
A2global alte specii protejate la nivel
Aria cuprinde mondial.
specii strict localizate în zone
Specii endemice geografice restrânse, caracterizate drept Arii Avifaunistice
A3 Endemice (Endemic Bird Area
Aria cuprinde - EBA)
cel puţin o specie dintre cele a căror
Specii răspândire caracterizează un singur biom.
caracteristice unui
biom
A4 v) Aria cuprinde în mod regulat ≥ 1% din populaţia
Specii gregare biogeografică a unei specii gregare acvatice.
vi) Aria cuprinde în mod regulat ≥ l % din populaţia
mondială a unei specii gregare marine sau terestre
vii) Aria cuprinde în mod regulat ≥ 20.000 perechi de
păsări acvatice sau ≥ 10.000 perechi de păsări marine
aparţinând la una sau mai multe specii.
Tabelul 5 - Criteriile de definire a Ariilor de Importanţă Avifaunistică

Ariile de Importanţă Avifaunistică trebuie să îndeplinească următoarele


condiţii:
• să fie diferită din punct de vedere al caracteristicilor, ecosistemelor
sau importanţei ornitologice faţă de zona înconjurătoare;

257
• să existe ca zonă protejată reală sau viitoare, cu sau fără zonă
tampon, sau să fie administrată sub o formă oarecare în scopul conservării
naturii;
• singură sau împreună cu alte arii trebuie să asigure păsărilor (datorită
cărora este Arie de Importanta Avifaunistică) toate condiţiile de existenţă
normală a populaţiilor acestor specii.

Pentru studiul comunităţilor de viaţă în care trăiesc păsările, şi stabilirea


relaţiilor cantitative şi calitative ale populaţiilor de păsări, există mai multe categorii de
metode de studiu: metodele spaţiale, metodele de timp, metodele combinate,
metodele speciale şi metodele ecologice.

(i) Metode de cercetare spaţiale (de suprafeţe),

Aceste metode sunt utilizate pentru estimarea indivizilor diferitelor populaţii de


păsări pe suprafeţe cunoscute ca mărime.

1) Metoda fâşiilor

Principiul acestei metode constă în faptul că, în ecosisteme deschise sau


acoperite, în tot cursul anului, pe o fâşie naturală sau artificială, de o lungime şi o
lăţime dinainte stabilite, se numără din mers (de pe bicicletă, din căruţă sau din tren,
din avion sau din elicopter), indivizii unei singure specii sau indivizii mai multor specii,
care trăiesc, cuibăresc sau se află în trecere pe suprafaţa acestui biotop.
Această metodă este aptă pentru estimarea populaţiilor de păsări din păduri
nu prea dese, culturi de cereale şi de furaje, păşuni, fâneţe, stufărişuri, perdele
forestiere de protecţie, margini de păduri, garduri vii, maluri de ape etc.
Lungimea fâşiei se măsoară cu metrul sau cu pasul etalonat, iar până la
dobândirea experienţei de a aprecia distanţa cu ochiul, se va măsura şi lăţimea
fâşiei, aceasta fiind marcată vizibil, cu ajutorul unor ţăruşi, steguleţe sau pari înfipţi în
pământ. Trebuie avut în vedere ca mărimea fâşiei să parcurgă cel puţin în 5%
suprafaţa totală a biotopului cercetat. Dacă aceasta nu se poate rezolva printr-o
singură fâşie, atunci se va lucra pe mai multe fâşii. Sunt de preferat, atât în păduri cât
şi în terenuri deschise, fâşii cu o lungime de 50 m şi cu o lăţime de 20 m, deci cu o

258
suprafaţă de 1 hectar. Acest lucru este important pentru calcularea datelor colectate,
lucrând în felul acesta cu suprafeţe de aceeaşi mărime. Natural, nu peste tot se va
putea lucra cu asemenea fâşii şi, în aceste cazuri, lungimea şi lăţimea fâşiei va fi în
funcţie de conformaţia terenului.
Pentru diferitele biotopuri din Europa Centrală, practica de până acum
recomandă:

 pentru păduri de foioase se recomandă fâşii de câte 200 x 40m atunci


când se estimează populaţii de păsărele mici şi fâşii de cate 500 x 40m
în alte cazuri.

 pentru păduri de răşinoase şi păduri de foioase cu un strat al arbuştilor


bine dezvoltat, este de preferat folosirea fâşiilor de 500 x 10 sau de 20m.

 pe platouri întinse, cu vizibilitate mare se pot folosi şi fâşii de câte 1000


x100m.

 pe malurile apelor sunt cele mai indicate fâşiile de câte 1 000 m lungime,
iar lăţimea lor poate fi media lăţimii râului.
La alegerea terenului pentru fâşii trebuie ţinut cont de proprietăţile terenului şi
fâşiile trebuie astfel fixate, încât ele să parcurgă variantele cele mai importante din
teren (figura 111).
După ce s-a fixat poziţia fâşiilor în teren, se trece la întocmirea unei schiţe a
fâşiilor şi a terenului, lucru care este important pentru faptul că, notând direct pe
schiţe păsările observate se obţin si date valoroase privind dispersia păsărilor în
interiorul fâşiilor. În fâşii se merge întotdeauna în linie dreaptă folosind pentru
aceasta o busolă sau un ceas de mână. Se notează şi toate datele şi manifestările
observate în zbor, dar numai cele care zboară in direcţia numărătorului pentru a evita
numărarea lor de mai multe ori. In cazul întâlnirii unui stol de păsări în interiorul
fâşiei, care poate avea o compoziţie specifică diferită (stol de piţigoi) se calculează
componenţa relativă a speciilor din stol, se face o medie care se aplică apoi la toate
stolurile de piţigoi.
Estimarea păsărilor pe un teren deschis, de exemplu, se execută după cum
urmează. Pe terenul ales se marchează lungimea şi lăţimea fâşiilor cu ajutorul unor
pari sau ţăruşi din 20 în 20 de metri.

259
Figura 109 - Schiţa unui teren şi amplasarea unei fâşii în teren, (după Korodi Gal, 1960)

Până când păsările se liniştesc, se întocmesc 5 schiţe pe calc ale terenului şi


ale fâşiilor. Pe primele 4 schiţe, la interval de cate o jumătate de oră, păsările văzute
şi auzite se înregistrează pe schiţă în punctul corespunzător al fâşiei. După aceasta,
pe a 5-a schiţă a fâşiei, prin transparenţă, se copiază punctele unde a fost observat
de 3 - 4 ori, să spunem un individ de ciocârlan, apoi unim punctele între ele unde a
fost observat individul respectiv, obţinând astfel spaţiul maxim limitat al individului. Se
trece apoi la căutarea cuibului său, care de obicei se găseşte uşor. Acest procedeu
dă rezultate foarte bune în perioada de reproducere a păsărilor.
Chiar dacă nu se intenţionează să se găsească toate cuiburile din fâşie,
parcurgerea de 4 - 5 ori a fâşiei este totuşi de dorit, căci astfel intră în probă şi
păsările care au rămas nenotate cu ocazia primei sau a celei de-a doua estimări.
In cazul când estimarea păsărilor se face în locuri unde vegetaţia are deja o
înălţime considerabilă, se apelează la ajutorul a încă unei persoane.
Astfel, pentru a ridica păsările de pe cuiburi sau din vegetaţia înaltă se
întrebuinţează o sfoară de 40 m, care are legată din 10 în 10m cate o cutie de
conserve plină cu pietriş. După ce fâşia a fost parcursă de 4 - 5 ori, estimarea
propriu-zisă s-a încheiat. Schiţele astfel obţinute vor fi numerotate, se vor trece pe
ele data şi ora estimărilor, datele meteorologice mai importante şi eventualele

260
observaţii despre factorii care ar putea influenţa numărul păsărilor in biotopul
respectiv.
Metoda fâşiilor are foarte multe variante şi se bucură de o răspândire largă în
cercetările cantitative. Cu această metodă se pot estima şi cuiburile păsărilor,
toamna sau iarna, când vegetaţia s-a rărit şi cuiburile se pot depista uşor. Tot prin
această metodă se pot estima (aprecia) stolurile de fazani, potârnichi, estimând în
fâşii locurile de baie în nisip, vara, excrementele şi urmele în zăpadă, iarna. Tot în
fâşii, cu bicicleta, căruţa, automobilul sau avionul, se pot estima păsările cu o rază de
acţiune mare, cum sunt păsările răpitoare de zi de exemplu. Parcurgând fâşii lungi pe
jos, care trec peste mai multe biotopuri, în afară de numărul păsărilor se pot obţine
date foarte valoroase privind formarea şi dezvoltarea succesiunii populaţiilor de
păsări.

261
2) Metoda pătratelor

Esenţa acestei metode constă în faptul că, în diferite perioade ale anului, pe
terenuri mai ales acoperite (păduri), unde populaţiile de păsări arată o densitate mai
mare, pe suprafeţe bine determinate, de obicei de 1 hectar mărime, se estimează
păsările, cuiburile lor şi toate urmele lăsate de ele într-o biocenoză dată. Cantitatea
populaţiilor de păsări, în cazul folosirii acestei metode, se raportează la o suprafaţă
binecunoscută, obţinând în felul acesta densitatea lor pe o anumită suprafaţă şi
dispersia lor în spaţiu. Metoda este foarte potrivită pentru estimarea coloniilor de
păsări şi pentru estimarea populaţiilor cu o rază mică de acţiune.
După marcarea pătratelor (prin legarea de ierburi, vopsire cu culoare albă a
copacilor, steguleţe albe etc.) urmează descrierea fitocenologică a lor şi a biotopului.
Astfel se descrie componenţa specifică a stratului arbustiv, dacă acesta există. Se
menţionează speciile dominante dintre arbori, înălţimea, vârsta şi gradul lor de
acoperire etc. Apoi se descrie stratul de arbuşti cu toate caracteristicile lui şi la urmă
stratul ierbos cu elementele dominante. La fel se notează înălţimea deasupra
nivelului mării la care se găseşte biotopul, înclinaţia, expoziţia şi biotopurile
învecinate. Se fac observaţii asupra prezenţei sau lipsei apei, a scorburilor din
copaci. şi asupra tuturor factorilor care ar putea influenţa cantitatea păsărilor din
biotopul studiat.
Valabilitatea datelor obţinute prin această metodă depinde de poziţia
pătratelor, de mărimea lor şi, nu în ultimul rând, de numărul pătratelor cu care se
lucrează. În ceea ce priveşte poziţia pătratelor, ele trebuie să reprezinte cât mai fidel
comunitatea de viaţă, deci aşezarea pătratelor trebuie astfel făcută încât ca ele să
cuprindă şi să oglindească proporţional toate variantele biotopului.

262
Figura 110 – Schiţa unui teren, în care se estimează abundenţa păsărilor prin metoda pătratelor;
(după Korodi Gal, 1960)

Aşezarea pătratelor în teren se poate face în linie, în forma unei table de şah
sau la întâmplare. Pe terenuri ondulate, ele se pot fixa pe curbele de nivel sau paralel
cu liniile de înclinaţie. Mărimea pătratelor variază după scopul urmărit şi după
densitatea păsărilor din biotopul respectiv.
Pentru păsări comune, cu o rază de acţiune mică, mărimea preferată a
pătratelor este de 1 hectar. Pentru estimarea păsărilor răpitoare de zi, cu o rază de
acţiune relativ mare, se întrebuinţează pătrate de câte 5 - 10 sau chiar 25 de hectare.
In condiţiile pădurilor Europei Centrale, mărimea unui pătrat pe care se poate lucra
într-o singură zi este de 5 - 6 hectare sau 5-6 pătrate de 1 hectar, având în vedere
faptul că de obicei estimările se repetă de 3 - 4 ori pe acelaşi pătrat.
Practica de până acum a arătat că, pentru a obţine rezultate bune prin această
metodă, este de dorit ca suprafaţa totală a pătratelor cu care se lucrează, să fie de
cel puţin 5% din totalul suprafeţei biotopului studiat. In ceea ce priveşte numărul
pătratelor cu care se lucrează este de dorit ca să se execute cel puţin 30 de probe,
adică 30 de estimări pe un teren, deoarece numai în felul acesta se pot analiza bine
datele obţinute din punct de vedere statistic. Numărul pătratelor folosite este
determinat şi de dispersia în spaţiu a populaţiilor studiate. Pentru o dispersie relativ
omogenă a păsărilor se preferă folosirea unui număr mai mic de pătrate, iar în cazul
unei dispersii eterogene se va folosi un număr mai mare de pătrate.
In folosirea acestei metode se procedează după cum urmează: pe terenul
destinat estimărilor se fixează locul pătratelor de cate 1 hectar mărime şi se

263
marchează laturile acestora. O latură a fiecărui pătrat, în direcţia mersului, se împarte
cu ajutorul a două linii (marcând copacii) în 3 fâşii de cate 33 m fiecare, pentru a se
uşura parcurgerea în linie dreaptă a pătratului cu ocazia estimărilor. Apoi, se trece la
estimarea propriu-zisă care va decurge în sensul indicat pe desenul pătratului din
figura 113.
In fiecare pătrat, estimarea trebuie făcută în total de 4 ori. In perioada
reproducerii se pot folosi şi în acest caz cu foarte mult succes schiţele pe calc pentru
depistarea cuiburilor din pătrat. După terminarea lucrărilor de estimare, se notează
numărul pătratelor, data şi ora executării estimărilor, condiţiile climaterice etc.,
urmând analiza datelor colectate.
În cazul când se efectuează, din lipsă de timp, numai o singură estimare în
cadrul unui pătrat, atunci rezultatele obţinute trebuie corectate cu 60%. În cazul când
se estimează de două ori în acelaşi pătrat, este necesară o corecţie de 25% a
rezultatelor, iar în cazul unei estimări de 3 ori, corecţia va fi de numai 10%. Când se
estimează păsările de 4 ori într-un pătrat, rezultatele trebuie corectate cu 4%, eroare
care poate fi neglijabilă.

3) Metoda cercurilor.

Această metodă, puţin folosită până acum în cercetările cantitative privind


populaţiile de păsări, este foarte bună şi aptă pentru cercetări în terenuri deschise cu
o vegetaţie nu prea înaltă cum sunt stepele. Şi în cazul aplicării acestei metode,
criteriile privind mărimea, aşezarea şi numărul cercurilor pe care se estimează
păsările sunt aceleaşi ca şi la metodele descrise până acum. Cu această metodă se
lucrează foarte bine în doi.
Principiul metodei constă în faptul că, în interiorul unui cerc, aşezat într-un
biotop, în diferitele sezoane ale anului, dar mai ales primăvara şi vara, se numără
toate păsările observate. In practică, această metodă se aplică în felul următor. Pe
terenul ales - culturi, fâneţe, păşuni - se marchează centrul cercului printr-un par de
care se leagă o sfoară sau sârmă de 25 sau 50m în lungime, în funcţie de teren.
Sfoara sau sârma este prevăzută din loc în loc cu nişte cutii de conserve umplute cu
pietricele, pentru a face zgomot. Unul dintre cercetători descrie cu ajutorul sforii
circumferinţa cercului, iar celalalt cercetător notează păsările sau le caută cuiburile
(figura 12). În interiorul fiecărui cerc estimarea se face de 4 ori.

264
Cunoscând lungimea razei cercului i se poate calcula acestuia cu uşurinţă
suprafaţa, astfel cantitatea păsărilor din interiorul cercului se poate raporta la o
suprafaţă cunoscută, apoi la suprafaţa totală a biotopului respectiv. Metoda este
bună, pentru estimarea păsărilor cu rază de acţiune mică (ciocârlii, fâse, mărăcinari,
presuri etc.).

Figura 111 - Schiţa unui teren, în care se estimează abundenţa păsărilor prin metoda cercurilor; (după
Korodi Gal, 1960)

4) Metoda cartografică este o metodă eficientă pentru găsirea cuiburilor în


perioada reproducerii şi pentru stabilirea numărului perechilor cuibăritoare. Pe unul
sau mai multe pătrate se face estimarea păsărilor. Locul fiecărui individ se trece pe o
schiţă a pătratului respectiv. După cele 4 estimări repetate, de pe fiecare pătrat se
obţin câte 4 schiţe. Schiţele făcute pe hârtie de calc se suprapun şi cu ajutorul unui
ac, punctele de observare ale indivizilor se trec pe o a 5-a schiţă curată. Unind cele 4
puncte de observare ale unui individ se obţine o formă geometrică oarecare, iar pe
teren, în acest teritoriu delimitat, se caută cuibul individului respectiv.

265
(ii) Metodele de evaluare a densităţii păsărilor bazate pe „estimarea distanţei”
Modalitatea generală de apreciere a densităţii este 'estimarea distanţei' şi se
poate aplica în punctele fixe sau pe transecte. Partea primordială a metodei rezidă în
faptul că estimarea distanţei se face între locul unde se află pasărea şi centrul
punctului sau transectul.
Aceste evaluări ale distanţei sunt folosite pentru a calcula densitatea păsărilor.
Chiar dacă obiectivul principal al proiectului nu este mărimea totală a populaţiei,
colectarea datelor referitoare la distanţe permite efectuarea de comparaţii directe
între specii, precum şi între aceeaşi specie în ecosisteme diferite.
Puncte de referinţă ale metodei de evaluare a distanţei:
• transectele sau punctele fixe sunt amplasate în funcţie de densitatea păsărilor;
• păsările care se află pe transect sau în fiecare punct fix trebuie întotdeauna să fie
înregistrate;
• păsările trebuie înregistrate în locul în care se aflau iniţial, înaintea ca ele să se
deplaseze ca răspuns la prezenţa observatorului;
• distanţele trebuie măsurate exact (sau cel puţin estimate cu erori mici sau
neglijabile).
Odată ce datele relevante au fost strânse, se pot calcula densităţile
aproximative cu ajutorul unui calculator, sau cu programul 'DISTANCE'. Programul
este însoţit si de un manual intitulat 'Estimarea Distanţelor' (Buckland şi colab. 1993).

1) Metoda transectelor

Transectele sunt mai utile pentru densităţi mici de păsări estimate, pentru
specii mai mobile şi ecosisteme omogene.
Poziţionarea începutului transectelor se face randomizat. Acesta e unul din
punctele de referinţă al evaluării distanţei: transectele care sunt poziţionate fără
legătură cu distribuţia păsărilor duc la estimări neinfluenţate ale densităţii, care pot fi
apoi extrapolate la alte arii ale unui ecosistem de acelaşi tip.
Dacă poziţionarea transectelor se face în funcţie de anumite repere sau după
preferinţa observatorului (de exemplu, de-a lungul potecilor sau într-o arie care se
pare că are un număr mare de păsări) datele obţinute sunt doar într-o anumita

266
măsură reprezentative pentru aria studiată. De obicei, din motive de siguranţă sau
care ţin de logistică transectele nu sunt poziţionate randomizat, iar acest lucru trebuie
luat în considerare în ceea ce priveşte influenţarea rezultatelor.
Transectele situate de-a lungul râurilor sau potecilor/drumurilor nu sunt
totdeauna potrivite, întrucât vegetaţia de pe marginea acestora poate fi total diferită
de cea a pădurii în general.
Transectele pot fi dispuse sub formă de reţea, care este orientată în funcţie de
conturul sau de o anume trăsătură a terenului, cum ar fi un drum sau un râu.
Folosirea unei astfel de reţele poate să nu ofere un eşantion aleatoriu, dar poate
uşura identificarea sau verificarea elementelor ce influenţează mărimea populaţiilor
de păsări (de exemplu, transectele din apropierea râurilor pot fi comparate cu cele
mai îndepărtate transecte). Ea se poate dovedi folositoare şi pentru studiile pe
termen lung, atunci când se monitorizează evoluţia populaţiilor dintr-o zonă.
Lungimea totală a transectelor din cadrul unui studiu depinde de cât timp este
nevoie pentru a se obţine un eşantion adecvat pentru specia studiată şi de numărul
ecosistemelor care trebuie să fie cercetate.
La sfârşitul studiului pilot ar trebui să se poată prevedea timpul necesar pentru
a culege suficiente date şi în consecinţă câţi kilometri de transect trebuie parcurşi.
Cel mai lung transect parcurs într-o zi nu trebuie să depăşească 10km. Acest lucru
se datorează faptului că numărarea se face în perioada de maximă activitate a
păsărilor, iar calitatea datelor colectate va scădea pe măsură ce observatorul începe
să obosească. Pentru a avea evaluări precise într-un anumit ecosistem, se
recomandă ca cercetătorul care lucrează în teren să efectueze mai multe transecte
scurte, de aproximativ 4km.
Fiecare transect poate fi împărţit în sectoare. De exemplu, marcajele dispuse
la fiecare 50m pot ajuta observatorii sa urmeze drumul corect si le permit sa adune
informaţii corespunzătoare lungimii reale a transectului parcurs. Caracteristicile
ecosistemului pot fi astfel legate de prezenţa anumitor specii in anumite sectoare ale
transectului.
Pe fiecare transect observatorul trebuie să se deplaseze cu o viteză
constantă, cercetând zona de ambele laturi ale transectului şi estimând distanţa pe o
linie perpendiculară de la pasărea observată pe linia transectului. Există două
modalităţi de estimare a distanţei:
1) se poate face o estimare directă a distanţei dintre pasăre şi transect sau

267
2) se poate estima distanţa dintre observator şi pasăre şi unghiul făcut de linia
imaginară dintre cei doi şi transect. Aceste metode sunt ilustrate în Figura 114.

Figura 112 - Estimarea/măsurarea distanţei de-a lungul transectului. Fie se măsoară distanţa
perpendiculară (d1) dintre transect şi pasăre, fie d1 se calculează folosind d2 şi unghiul de observaţie
Ө (d1 = d2 x sin (Ө)).

Este important ca observatorul să nu stârnească păsările care se află înaintea


sa. Deşi se presupune acest lucru, de multe ori situaţia e dificil de evitat în munca pe
teren. Cel mai adesea păsările aflate în calea observatorului îşi vor lua zborul în timp
ce se înaintează; astfel încât e bine să se urmărească şi activitatea din faţă şi să se
înregistreze locul din care acestea îşi iau zborul, numărul lor şi specia căreia îi
aparţine.
Metodele de estimare a distanţei urmăresc sa producă o "fotografie
instantanee" a tuturor păsărilor care se întâlnesc pe transect. Acest lucru ridica o
problemă în ceea ce priveşte înregistrarea păsărilor rare. Deşi merită să fie
înregistrate, acestea nu trebuie luate în calcul deoarece pot duce la o supraestimare
a populaţiei. De asemenea, dacă nu se înregistrează păsările pe specii, ele pot
determina o subestimare a densităţii, dar eroarea în acest caz este mult mai mică. În
concluzie, păsările care îşi iau zborul din imediata vecinătate trebuie incluse în
numărul înregistrat, iar estimarea distanţei se face din locul de unde au zburat,
perpendicular pe linia transectului.
Estimarea distanţei şi numărarea păsărilor la fiecare observaţie sunt tot ceea
ce trebuie pentru calcularea densităţii, dar e bine ca să se înregistreze şi următoarele
elemente:

• sexul păsării (dacă este posibil);


• tipul de observaţie (de exemplu, pasărea a fost văzută stând sau în
zbor sau s-a auzit cântecul, chemarea perechii, chemarea puilor);

268
• momentul zilei la care se realizează culegerea datelor pentru fiecare
observaţie;
• înălţimea la care se afla (de exemplu, sol, subarboret, trunchi,
ramuri, coronament).

Aceste informaţii pot fi adesea folositoare în studiul biologiei speciilor


cercetate şi în faza de analiză şi interpretare a rezultatelor.

Nr. transect Tip ecosistem Specia Exemplare Distanţa


perpendiculară
3 Pădure Parus major 2 15

3 „ Dendrocopos major 1 9

Nr. Ecosistem Specia Exemplare Unghiul Distanţa înălţimea


transect
6 Pădure Parus major 2 10 11 0

6 „ Dendrocopos 1 50 4 7
major
Tabelul 6 - Exemple de fişe pentru colectarea de date

Numărarea aceleiaşi păsări de două ori poate avea consecinţe importante, dar
dacă observarea ei nu se face în acelaşi eşantion (de exemplu, de-a lungul aceluiaşi
transect), atunci numărarea dublă va avea un efect minim asupra estimării densităţii.
Metoda presupune că distanţele până la păsările observate sunt înregistrate
exact sau sunt estimate cu eroare cât mai mică. Este de o deosebită importanţă ca
observaţiile din apropierea transectului să se înregistreze corect.
Estimarea exactă a distanţei de la pasăre perpendicular pe transect este,
statistic, cea mai dinamică metodă de estimare a distanţei şi este cea mai
recomandată actualmente.
O metoda alternativă ar fi utilizarea de transecte cu lăţime fixă, în care păsările
sunt înregistrate fie pe ambele laturi ale traseului urmat, fie doar pe una. Folosind
aceasta metodă, intitulată Transect cu lăţime fixă - TLF, sunt numărate toate păsările
ca în metoda obişnuită, dar toate sunt raportate la o fâşie de teren cu lăţime
constantă. Folosind această metodă erorile privind estimarea distanţei au efect

269
negativ doar dacă observaţia e încadrată în afara fâşiei, în timp ce prin metoda TLV
toate erorile produc la rândul lor efecte negative. O altă posibilă cauză de eroare în
cazul folosirii metodei TLV este că de cate ori se încearcă estimarea exactă a
distanţei există tendinţa de a rotunji cifra la cea mai apropiata valoare care se
termină în 5 sau 0.
Două fâşii reprezintă minimul necesar pentru estimarea densităţii, dar e bine
ca să se utilizeze mai multe fâşii şi de obicei ele trebuie să fie de lăţime diferită. Se
pot chiar alege fâşii paralele cel puţin pe una dintre laturile traseului urmat, având
aceleaşi lăţimi sau lăţimi diferite. Se pot folosi fâşii cu lăţime de 10, 30 50, 100, 200+
metri. În ecosistemele cu vegetaţie densă unde cele mai multe păsări observate se
află în imediata apropiere e mai bine să se utilizeze fâşii mai înguste. Cu cât sunt mai
multe fâşii, cu atât acestea vor fi mai uşor de analizat, dar observarea păsărilor va fi
mai laborioasă. Daca sunt doar două fâşii pe aceeaşi parte a traseului, cea interioară
trebuie să cuprindă cel puţin 50% din observaţii pentru ca estimarea să fie corectă.
Dimensiunea eşantioanelor în care se aplică metoda transectelor trebuie să fie
cât mai mare. Eşantioanele mici conţin puţină informaţie referitoare la densitate, iar
precizia acesteia este scăzută, indiferent ce metodă se foloseşte. Numărul minim
ideal este de aproximativ 60-80 observaţii.

2) Metoda punctelor fixe

Diferenţa între transecte şi puncte fixe constă în faptul că pentru cele din urma
un observator stă exact într-un anume loc (punct de observaţie) şi înregistrează toate
păsările pe care le vede şi le aude într-un anume interval de timp. Adesea această
metodă este preferată transectelor atunci când se studiază o specie de păsări puţin
mobilă şi care se află într-un ecosistem dens.
Punctele fixe care sunt dispuse randomizat sau sistematic în aceeaşi arie au
mai mari şanse să cuprindă o gamă mai largă a ecosistemelor existente. In plus,
dacă unul din obiectivele studiului este analiza diferenţelor dintre ecosisteme
apropiate, prin metoda punctelor fixe putem uşor stabili prezenţa sau absenţa unor
anumite specii de păsări în anumite ecosisteme.

270
Dispunerea sistematică a unor puncte fixe în lungul transectelor preîntâmpină
problema deplasării şi cercetării păsărilor în porţiuni de teren accidentat: în punctele
fixe timpul este folosit pentru a găsi păsările şi nu pentru a căuta drumul.
Punctele fixe pot fi dispuse randomizat în cadrul eşantioanelor sau tipurilor de
ecosisteme. Dacă punctele fixe sunt dispuse de-a lungul transectelor, timpul este
folosit mai eficient, dar trebuiesc luate în considerare influenţele negative care pot
apărea prin eşantionarea într-o ordine anume sau pe marginile ecosistemului. Un
mod practic de dispunere a punctelor fixe este amplasarea lor de-a lungul
transectelor care urmăresc potecile sau cursurile de apă, dar să fie localizate în aşa
fel încât să fie la o anumită distanţă perpendicular pe transect.
O altă problemă este distanţa dintre punctele fixe. Dacă ele sunt prea
apropiate, atunci păsările pot fi înregistrate într-un punct şi apoi pot să zboare pană
la celălalt punct. În acelaşi timp, dacă punctele fixe sunt la prea mare distanţă unele
de altele se poate pierde prea mult timp pentru deplasarea între puncte. Distanţa
minimă dintre punctele fixe în pădurile dense ar trebui să fie între 200 şi 250m. Dacă
studiul vizează păsările mici, relativ sedentare şi care nu ies în evidenţă, distanţa
poate fi mai mică (ex. 150m). Pentru specii mai mari, mai evidente, mai mobile şi mai
cu seamă pentru studiul în ecosisteme deschise, distanţele trebuie să fie mai mari, şi
anume între 350 -400m.
Distribuţia punctelor fixe este uşoară dacă acestea sunt dispuse de-a lungul
transectelor. Distribuţia punctelor fixe este dimpotrivă, mult mai grea dacă ele sunt
dispuse randomizat, când din întâmplare două puncte pot nimeri foarte aproape unul
de celălalt. În acest caz e mai bine să se intervină în procesul de dispunere aleatorie
şi să se aloce un nou amplasament unuia dintre puncte. Acest lucru poate fi repetat
până ce toate punctele au între ele distanţe mai mari decât cea minimă admisă.
Numărul punctelor fixe depinde de mărimea eşantionului ales pentru fiecare
specie studiată. Este nevoie de un minim de 50 de puncte în cadrul unui eşantion
(care cuprinde un singur tip de ecosistem într-o arie) atunci când se cercetează o
specie comună şi se doreşte să se descrie populaţia acelei păsări în ecosistem. In
cazul speciilor rare sunt necesare multe puncte fixe pentru a se strânge destule
informaţii ca să poată fi făcută o estimare precisă, iar acest lucru se datorează
faptului că în marea majoritate a punctelor fixe specia nu este întâlnită.
Majoritatea studiilor folosesc o perioadă de numărare de 5-10 minute; cu cât
specia cercetată e mai mobilă sau dispersă, cu atât ar trebui să se folosească mai

271
puţin timp. În cazul studiilor axate pe mai multe specii, se poate folosi o perioadă mai
lungă pentru totalul speciilor (de exemplu, 10 minute).
Se înregistrează păsările care îşi iau zborul din apropiere şi se estimează
distanţa la punctul din care au plecat. Acest lucru e valabil şi pentru păsările alungate
de venirea observatorului. Păsările care sosesc în zonă sau trec pe deasupra ei
trebuie de asemenea să fie înregistrate, dar ele nu sunt luate în seamă la analiza
finală. Numărarea dublă are aceleaşi consecinţe ca şi cele prezentate referitor la
transecte.

3) Indicele Kilometric de Abundenţă (IKA)

Metoda IKA (Ferry şi Frochot, 1958; Ferry, 1960) aparţine categoriei de


metode numite metode relative a căror rezultate se exprimă în funcţie de o
constantă, alta decât suprafaţa cercetată, iar dintre aceste metode, raportarea se
face la grupul metodelor liniare (respectiv a metodei transectelor).

Rezultatele se exprimă direct în indici kilometrici de abundenţă, care


reprezintă numărul de perechi clocitoare contactate în lungul unui transect de 1 Km.
Dacă observatorul realizează cercetări exacte, în modalităţi similare, în condiţii de
mediu identice, există totdeauna acelaşi raport între IKA găsit pentru o specie şi
densitatea sa absolută în acelaşi teritoriu. De asemenea, se poate compara
abundenţa unei anumite specii în biotopuri diferite sau în acelaşi biotop în ani diferiţi.

Dar, IKA ale diferitelor specii nu sunt comparabili între ei, deoarece fiecare
specie, ca urmare a comportamentului său şi a caracterului emisiunilor sale sonore
(intensitate şi frecvenţă), poate fi mai uşor sau mai greu detectată.
Aşadar, IKA obţinuţi pentru două specii nu sunt comparabili în mod direct.
Un alt inconvenient al metodelor relative este imposibilitatea de a se compara
datele obţinute prin metode diferite, întrucât constantele de referinţă nu sunt întru
totul identice.
Primul pas constă în alegerea şi marcarea în teren a unor transecte rectilinii
de lungime cunoscută, cuprinse în general între 500-1.000 m. Fiecare transect
reprezintă un eşantion şi va avea un număr de cod. In pădurile întinse de câmpie
aceasta e uşor de realizat, dar apar dificultăţi în zonele de deal şi de munte.

272
Observatorul trebuie să meargă de-a lungul eşantionului pe care îl cercetează şi care
trebuie să fie mai larg decât câmpul său vizual (chiar de 200 m). El trebuie sa evite
"efectul de lizieră", alegând traseele în interiorul masivelor forestiere compacte şi
mari şi nu porţiunile de la margine, din lizieră.

Numărătorile se efectuează în condiţii climatice care asigură o eficacitate


maximă, adică la momentele în care păsările de pădure îşi marchează prezenţa prin
emisiuni sonore în modul cel mai intens:
• dimineaţa, adică înainte de ora 8 sau 9 în lunile martie-aprilie şi înainte
de 6 sau 7 în mai-iunie;
• în condiţii meteorologice favorabile: chiar dacă vremea nu este
frumoasă; se vor exclude zilele cu ploaie sau mai ales zilele cu vânt;
• în perioadele de intensitate maximă a cântecului. Acestea pot varia în
funcţie de specie, ceea ce face necesare două perioade de cercetări într-un
sezon de cuibărit, respectiv una în aprilie pentru speciile sedentare
(ciocănitori, piţigoi), iar cealaltă perioadă optimă este în mai şi prima jumătate
a lunii iunie (păsări migratoare).

Observatorul se deplasează lent (1-2 km/h) notând toate păsările văzute sau
auzite de o singură parte a transectului. Numărarea lor se face fără a se ţine seama
de distanţa laterală la care sunt înregistrate păsările (prin observaţii directe sau după
glas). In situaţia unei păduri vaste se pot număra păsările existente şi pe cealaltă
latură a traseului, ceea ce înseamnă că în acelaşi timp se realizează două
numărători care vor fi interpretate în mod separat. Se efectuează cel puţin trei-patru
numărători în decursul unui sezon de cuibărit, iar pentru caracterizarea unui
ecosistem sunt necesare cel puţin patru trasee. Rezultă de aici un total de cca. 10-15
numărători.

Indicele kilometric de abundenţa (IKA) obţinut pentru fiecare specie reprezintă


numărul de perechi clocitoare contactate pe o latură a unui traseu lung de 1 km.
Pentru a se putea compara abundenţele diferitelor specii şi pe de altă parte
pentru a se putea calcula abundenţa totală a avifaunei dintr-un ecosistem trebuie
transformat IKA în indici de abundenţă absolută, raportând abundenţele tuturor
speciilor la o constantă, care este comună, respectiv la o suprafaţa etalon. Pentru

273
păsărele se preferă suprafaţa etalon de 10 ha, pentru păsările mai mari şi ciocănitori
se preferă suprafeţe de 100 ha, iar pentru răpitoare se preferă surafeţe de 1.000 ha.

Pentru calcularea densităţilor absolute pe baza rezultatelor recensămintelor


liniare se pot folosi următoarele metode:

1. Limitarea lăţimii zonei cercetate: observatorul va lucra pe o fâşie de 50 sau de


100 m lăţime, deci pe o suprafaţă cunoscută. Însă în practică, limita acestei fâşii
nu este materializată în teren, evaluarea fiind astfel imprecisă şi practic
imposibilă mai ales în păduri dese sau cu subarboret;

2. Transformarea IKA în densităţi absolute:


a) pe baza distanţei de la care se poate contacta o pasăre. Se are în vedere
distanţa de la care poate fi auzită pasărea, această distanţă variind mult de la o
specie la alta;

Exemplu: Să presupunem ca am parcurs un traseu de un km, în lungul căruia


am determinat pentru specia X un IKA = 4. ştiind că glasul acestei specii se aude
bine la o distanţă de maxim 180 m, înseamnă că suprafaţa pe care există cele patru
exemplare (masculi cântători = perechi) este de 1.000 x 180 =180.000 mp = 18 ha.
De aici, rezultă o densitate D = 2,2 perechi/10 ha = 22 perechi/100 ha. Dar, în cazul
speciei Y, care se aude cântând doar de la 30 m, eşantionul va avea o suprafaţă de
1.000 x 30 = 30.000 mp = 3 ha, ceea ce reprezintă o D = 3,3 perechi/10 ha = 33
perechi/100 ha.

b) aplicarea indicelui de conversie între IKA şi densitatea absolută. Prin


cercetări realizate în aceleaşi terenuri atât prin metoda fâşiilor cât şi prin
determinarea IKA s-a putut calcula raportul C = D/IKA (Blondel, 1969; Ferry)
pentru un număr de specii de păsări din Franţa.

Exemple:
Picus viridis 0,4 Locustella naevia 1,2
Picus canus 0,2. Sylvia borin 1,2
Dendrocopos major 0,3 Sylvia communis 1,2
Dendrocopos medius 0,5 Phylloscopus collybita 1,2

274
Parns major 1,1 Phylloscopus trochilus 0,9
Parus caeruleus 1,7 Prunella modularis 1,3
Parus palustris 1,4 Anthus trivialis 0,9
Aegithalos caudatus 1,9 Stumus vulgaris 1,1
Sitta europaea 0,8 Carduelis cannabina 1,2
Certhia brachydactyla 1,5 Pyrrhula pyrrhula 1,2
Troglodytes troglodytes 1,1 Frmgilla coelebs 1,2
Phoenicurus 1,0 Emberiza citrinella 1,5
phoenicurus
Tabelul 7 – exemple de rapoarte C = D/IKA (Blondel, 1969; Ferry) pentru un număr de specii de păsări
din Franţa

Densitatea absolută se calculează înmulţind valoarea IKA cu C stabilită pentru


acea specie.

Exemplu; La Parus major, determinându-se un IKA = 4, înseamnă că D = 4 x


1,1 = 4,4 perechi/10 ha = 44 perechi/100 ha.

(iii) Metode de timp,


Sun metodele prin care evaluarea populaţiilor de păsări se execută în anumite
intervale de timp.

1) Metoda estimării în puncte

Este utilizată pentru a se studia frecvenţa indivizilor uneia sau mai multor
specii de păsări pe un anumit teren. Cercetătorul, pe un teren oarecare, în anumite
puncte determinate anterior, notează cantitatea păsărilor, repetând aceasta de mai
multe ori. Natural, în acest caz, cantitatea păsărilor nu se poate raporta la o anumită
suprafaţă şi datele astfel primite sunt numai date relative privind cantitatea păsărilor
şi componenţa specifică a unei combinaţii de specii de păsări din zona cercetată.

(iv) Metode de cercetare combinate,


Sunt compuse de obicei dintr-o metodă de suprafaţă şi una de timp

1) Metoda ha/h
Dintre metodele combinate, metoda hectar/oră este cea mai cunoscută şi se
bazează pe principiul estimării păsărilor pe un pătrat de un hectar mărime, timp de o
oră. Cu această metodă se lucrează în păduri şi se estimează păsările cu o rază de

275
acţiune mică. In interiorul unui pătrat de un hectar mărime, cercetătorul schimbându-
şi locul de 1-4 ori şi înconjurând laturile pătratului cel puţin odată el notează toate
păsările observate. De obicei, în fiecare pătrat, estimarea are loc de 10 ori, prinzând
astfel în probe şi indivizii speciilor care vizitează doar pătratul şi masculii solitari.

(v) Metode speciale

1) Metoda estimării fotografice


Această metodă este folosită pentru determinarea numărului de indivizi a
«aglomerărilor » de păsări (nordice), a coloniilor mari şi pentru estimarea păsărilor de
baltă, care în timpul năpârlirii sau al iernării se retrag în locuri greu accesibile omului
(pe mare, lacuri alpine etc.). La păsări terestre, pentru estimarea cuiburilor dintr-o
colonie se recurge la fotografierea coloniei, iar numărarea cuiburilor se efectuează în
laborator, punându-se pe poză o hârtie transparentă cu pătrăţele numărând toate
cuiburile în pătrate. In cazul păsărilor de baltă sau a « aglomerărilor » de păsări,
fotografierea păsărilor se face din avion sau elicopter, fotografiind toată balta plină de
păsări sau aglomeraţia de cuiburi. Cunoscând suprafaţa bălţii de pe hartă, densitatea
păsărilor se poate raporta la o anumită suprafaţă măsurată.

276
Sectiunea .46 PRELUCRAREA DATELOR

Datele obţinute asupra cantităţii păsărilor prin orice metodă, se prelucrează


statistic după anumite criterii, care permit ca rezultatele să fie comparabile între ele şi
de obicei se prezintă în tabele şi diagrame, urmate de discuţii şi interpretări a
rezultatelor obţinute şi înţelegerea raporturilor dintre specii, a efectivelor pe specii
semnalate.
Înainte de toate, trebuie ştiut că transferul de substanţe şi energie pe parcursul
lanţurilor trofice, transformarea substanţelor abiotice în hrană de către producători,
mineralizarea substanţelor organice din cadavrele animalelor şi plantelor, se
realizează în mod concret, prin activitatea indivizilor biologici în care este organizată
materia vie din biosferă. Nenumăraţii indivizi de bacterii, plante şi animate ce
constituie masa vie a biocenozelor, nu trăiesc însă izolaţi în biocenoze, ci sunt
întâlniţi în sisteme materiale, relativ stabile, interdependente şi interconectate între
ele şi cu mediul înconjurător. În cadrul acestor sisteme materiale, între indivizii din
aceeaşi specie se stabilesc relaţii genealogice, spaţiale, trofice şi de autoreglare. Un
asemenea sistem poartă denumirea de populaţie.

Populaţia deci, este un grup de indivizi în cadrul unei specii, ce ocupă un


teritoriu delimitat într-o biocenoză şi constituie un sistem de acumulare şi
transformare a substanţei şi energiei, un sistem de interrelaţii trofice şi spaţiale şi de
reglare automată a compoziţiei sale.
Datorită structurii materiei vii, în orice grup de indivizi din natură, apar
fenomene universale ca natalitatea, mortalitatea, densitatea, fluctuaţii numerice etc.,
fenomene ce pot fi exprimate statistic prin valori tipice, ecuaţii matematice şi
reprezentări grafice comparabile între ele. Aceste fenomene universale se numesc
atribute biostatistice şi cu ele se pot caracteriza populaţiile de păsări.
Atributele biostatistice ale populaţiilor de păsări, exprimabile numeric, elimină
definiţiile subiective de apreciere a cantităţii lor, aşa cum sunt definiţiile de « rar », «
comun », « frecvent» etc.
Atributele biostatistice pot să ne ajute atunci când se referă la volumul
populaţiilor de păsări indiferent de spaţiu şi timp - relative şi absolute - atunci când se
referă la volumul populaţiilor de păsări raportate la spaţiu şi timp.

277
Atributele biostatistice referitoare la volumul relativ al unei populaţii de păsări,
arată compoziţia procentuală a indivizilor speciei respective, raportat la totalul
indivizilor de păsări ce trăiesc în biocenoza dată. Aceste date oglindesc mai mult
componenţa ornitofaunei dintr-o biocenoză şi indică densitatea relativă a speciilor.
De asemenea, conţin informaţii valoroase privind dispersia ecologică a speciilor în
spaţiu, informaţii asupra etologiei şi fenologiei speciilor şi exprimă dominanţa
populaţiilor de păsări.

Dintre atributele biostatistice referitoare la volumul relativ al populaţiilor de


păsări fac parte: dominanţa numerică sau dominanţa individuală (D.I.), dominanţa în
greutate (D.G.) şi dominanţa în energie potenţială (D.S.),

(i) Dominanţa individuală (D.I.)


Redă relaţiile numerice existente între indivizii unei specii, faţă de indivizii
celorlalte specii din biocenoza dată. Gradul de dominanţă numerică al unei populaţii
de păsări este dată de expresia:

A
D A  100 

în care: Σ = numărul total de indivizi;
τ A = numărul de indivizi ai speciei A din totalul de indivizi.

(ii) Dominanţa în greutate (D.G.)


Este gradul în care indivizii unei specii predomină prin greutatea lor faţă de
indivizii celorlalte specii dintr-o biocenoză studiată. Această valoare este dată de
expresia:
A
G A  100 
M

în care: M = greutatea totală a indivizilor;


μA = greutatea indivizilor speciei A.

278
(iii) Dominanţa în energie potenţială (D.S.)
Redă gradul de consumare de hrană şi degajare de căldură, excremente,
gaze, apă, adică exprimă relaţiile energetice ce au loc la nivelul unei populaţii a unei
specii de păsări dintr-o biocenoză dată. Asupra acestei valori biostatistice,
deocamdată se pot trage concluzii din dominanţa suprafeţei corpului păsărilor,
cunoscând faptul că suprafaţa corpului la animale este proporţională cu greutatea lor.
Suprafaţa corpului la păsări se poate calcula după formula de mai jos:

G2/3  K sau 3
G2  K

în care: G = greutatea corpului în grame


K = o constantă, în cazul păsărilor egală cu 10.
Cunoscând suprafaţa corpului păsărilor, dominanţa în energia potenţială este dată de
expresia:
ms
D A  100 
S
în care: S = suprafaţa totală a indivizilor;
ms = suprafaţa corpului indivizilor speciei A

La păsări, după cercetări îndelungate, limita inferioară a valorii fiecărei


dominante a fost stabilită de a fi 5%. Populaţiile de păsări cu valori de dominanţă
între 2 - 5% sunt considerate populaţii influente, iar acelea cu un grad de dominanţă
sub 2% sunt considerate populaţii accesorii.

Atributele biostatistice referitoare la volumul absolut al populaţiilor de păsări


raportat la spaţiu şi timp, servesc mai mult cercetărilor teoretice de cenologie.
Importanţa acestor date constă în faptul, că lărgesc cunoştinţele noastre asupra
productivităţii biologice a diferitelor biocenoze, şi furnizează date privind circuitul
materiei şi al energiei din comunităţile de viaţă, ceea ce poate servi omului, pentru
eventualele intervenţii în natură în favoarea lui. Aceste date de asemenea permit o
privire asupra structurii şi legităţilor lanţurilor trofice din biocenoze şi fac comparabile
între ele diferitele forme de viaţă din biocenoze.

279
Dintre atributele biostatistice referitoare la volumul absolut al populaţiilor de
păsări, raportate la spaţiu şi timp, fac parte: densitatea sau abundenţa individuală
(D), biomasa (B) şi bioenergia sau consumaţia de alimente sau furaje (C).

(iv) Biomasa (B)


Este reprezentarea greutăţii totale a indivizilor unei populaţii. Această
valoare se calculează înmulţind greutatea medie a indivizilor unei populaţii, cu
numărul total al indivizilor populaţiei respective.

(v) Bioenergia sau consumaţia (C)


Se apreciază pe baza înmulţirii mediei suprafeţei corpului indivizilor unei
populaţii, cu numărul total al indivizilor populaţiei respective.
Calculând toate aceste date şi reprezentându-le în tabele şi grafice, materialul
adunat prin metodele cantitative, astfel analizat, poate fi valorificat prin publicare. În
tabelele astfel obţinute, includem şi date privind apartenenţa trofică, fenologică a
speciilor precum şi date privind modul de cuibărire al acestora, date care sunt foarte
valoroase pentru caracterizarea diferitelor biocenoze din punct de vedere al păsărilor.

(vi) Monitorizarea populaţiilor de păsări


Protocolul de monitorizare a populaţiilor se bazează în principal pe folosirea
unor indici ecologici ca : Abundenţa absolută (A); Frecvenţa (F) ; Indicele de
Diversitate Shanon – Wiener (H’) ; Echitabilitatea (J).
Aplicarea acestor indici oferă o imagine clară a situaţiei în care se află
populaţiile de lăstun de mal şi ajută la caracterizarea ecosistemelor în care se găsesc
coloniile de lăstuni de mal.

Frecvenţa (F) 
: se calculează conform relaţiei :

p
F   100 în care :
P
p = numărul de probe în care apare o specie
P. = numărul total de probe observate

280
Abundenţa (A)
: se calculează conform relaţiei :

n
A (%)   100 în care :
N

n = numărul indivizilor unei specii


N = numărul indivizilor tuturor speciilor din probele
recoltate şi analizate

Indicele de Diversitate Shanon – Wiener (H’):


se calculează conform relaţiei :
s
H '   ( pi )(ln pi ), H (0, ) , în care:
i 1

s = numărul total de specii din probă;


pi = proporţia de indivizi din probă aparţinând fiecărei
specii (”i”) care este, calculată prin raportarea numărului de
indivizi din fiecare specie (”ni”) la numărul total de indivizi, din
toate speciile (”N”).
ln pi = logaritm natural din pi

Echitabilitatea (J)
: se estimează după formula :
s

H p 1  ln( pi )
, în care :
J   i 1
, J  (0,1]
H max ln( s )

H – diversitatea Shannon – Wiener;


Hmax – ln S;
S = numărul total de specii din probă;
pi = proporţia speciei i exprimată ca o proporţie din
numărul total al indivizilor tuturor speciilor;
ln = logaritm natural;
∑ = reprezintă totalul p1. ln (pi) pentru toate speciile;

281
282
Capitolul X. Noţiuni de conservare a avifaunei în România

Istoricul conservării naturii şi a avifaunei în România

România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în


mare parte condiţiilor fizico-geografice printre care menţionăm munţii, câmpiile, reţele
hidrograice majore, zone umede şi unul din cele mai vaste sisteme de deltă ale
Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziţiei geografice a României, flora
şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud şi
continentale dinspre nord-vest. Stabilitatea populaţiei în ultimii 60 ani, lipsa
mecanizării în sistemul forestier şi dezvoltarea economică redusă a dus la o mai mică
exploatare a resurselor decât în alte regiuni ale Europei.
Rezultatul constă în diversitatea florei şi faunei, precum şi existenţa unor
habitate forestiere şi alpine nelaiterate asociate lanţului muntos al Carpaţilor.
Analizând istoria măsurilor de protecţie a naturii, se pot delimita următoarele etape:
1928 – 1944: este perioada de pionierat privind conservarea naturii şi declararea
de arii protejate în România. Primul pas a fost făcut în 1928, când la Cluj a avut loc
primul congres al naturaliştilor din România unde la propunerea lui Emil Racoviţă a
fost adoptată o hotărâre privind elaborarea legii referitoare la protecţia naturii în
România. Astfel, în 1930 apare legea nr. 213 pentru protecţia monumentelor naturii
din România. Pe baza acestei legi se înfiinţează Comisiunea Monumentelor Naturii,
apoi sunt declarate prin lege primele monumente ale naturii în 1931 (floarea de colţ şi
nufărul termal), şi primul parc naţional în 1935 (Parcul Naţional Retezat).
1944 – 1989: după 23 august 1944 măsurile de protecţie s-au bazat pe eforturile
făcute de oamenii de ştiinţă înainte de război (Al. Borza şi Emil Racoviţă). În 1972
numărul ariilor protejate crescuse deja la aprox. 190 de obiective, însumând 100.000
de hectare. Din nefericire, măsurile de protecţie se rezumau doar la declararea de
arii protejate fără administrarea acestora. Au fost făcute proiecte de către institute de
cercetare pentru constituirea de alte arii protejate, de dimensiuni mai mari – parcurile
naţionale (Apuseni, Călimani, Ceahlău, Bucegi, Piatra Craiului, Valea Cernei, Cheile
Bicazului şi Rodnei), dar acestea nu s-au concretizat şi a urmat o perioadă în care au
fost înfiinţată un număr mare de arii protejate cu suprfaţă mai mică (rezervaţii
naturale). În 1973 a fost adoptată legea nr. 9 (Legea Mediului), în care există

283
prevederi legate de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii, dar nu a fost
adoptată nici o lege pentru administrarea acestora. În 1979, Munţii Retezat şi
Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca rezervaţii ale biosferei sub egida
programului UNESCO – Man and Biosphere (MAB).
1990 – prezent: după perioada comunistă se aştepta o adminstrare mai bună a
zonelor protejate şi constituirea unei reţele naţionale care să acopere întreaga
diversitate a ecosistemelor nivelul ţării. De asemenea, se spera la un plan legislativ şi
instituţional care să asigure un management eficient al ariilor protejate. Una din
dificultăţi în îndeplinirea acestor scopuri a fost legată de interpretarea diferită de către
diverşi factori de decizie a măsurilor ce trebuie întreprinse privind protecţia mediului,
pe fondul unei indecizii a autorităţii centrale de mediu – Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului. Abia în anul 1997 s-a constituit Direcţia de Conservare a
Biodiversităţii care să planifice şi să coordoneze toate activizăţile legate de
conservarea naturii. O altă recunoaştere internaţională a valorii capitalului natural din
România a reprezentat-o desemnarea Deltei Dunării ca sit Ramsar în 1991 şi ca sit
al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafaţa sa. În 1992 este
recunoscută a Rezervaţie a Biosferei, existând, astfel paradoxul ca Delta Dunării să
fie recunoscută ca arie protejată la nivel internaţional şi să nu fie recunoscută ca arie
protejată la nivel naţional. Astfel, cu titlu excepţional, Delta Dunării este recunoscută
ca Rezervaţie a Biosferei prin H.G. 248/1994, tot în acest an începând şi derularea
unui proiect GEF (Global Environment Fund) pentru constituirea administraţiei
parcului şi realizara planului de management. Ca urmare a aderării României la
Convenţia pentru Biodiversitate Biologică de la Rio de Janeiro, în 1996, s-a realizat,
cu asistenţa financiară a Băncii Mondiale „Strategia naţională şi planul de acţiune
pentru conservarea biodiversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor
sale în România”, care planifică pe termen scurt, mediu şi lung activităţile care
trebuie întreprinse în România. În 1995, a fost adoptată Legea Mediului nr. 1937 care
cuprinde prevederi legate de conservarea naturii şi ariile protejate şi recunoaşte toate
ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotărâre sau decizie. În ultimul
timp, numeroase organizaţii non-guvernamentale şi-au adus aportul în administrarea
unor arii protejate, dar în Rpmânia există în continuare mari conflicte de idei între
silvici, biologi şi ecologi. În prezent, ariile protejate din România pot rezolva probleme
legate de evaluareaa corectă a capitalului natural al ţării, constituirea unei reţele de
arii protejate care să acopere întreaga varietate a ecosistemelor din ţară şi

284
administrarea eficientă a ariilor protejate pe baza unor planuri de management şi prin
intermediul unor administraţii ale ariilor protejate.
Din punct de vedere ornitologic, organizaţia cu cel mai mare rol în conservarea
speciilor de păsări rare sau ameninţate cu dispariţia este Societatea Ornitologică
Română care îşi desfăşoară activitatea cu sprijinul membrilor (aprox. 1500),
voluntarilor şi pe bază de donaţii şi proiecte. Din 1997 Societatea Ornitologică
Română este partener al BirdLife International – o reţea mondială ce cuprinde 105
organizaţii naţionale pentru conservare păsărilor şi a naturii.
Activitatea de cercetare a societăţii cuprinde:colectarea, analiza, evaluarea şi
publicarea informaţiilor despre păsările sălbatice din România, monitorizarea
anumitor specii, conservarea aiilor de importanţă avifaunistică (AIA) din România –
parte a unui program mondial desfăşurat de BirdLife International, studiul şi protecţia
speciilor de păsări ameninţate sau pe care de dispariţie pe plan naţional şi mondial,
realizarea planurilor de acţiune pentru protecţia acestor specii. În cadrul programului
Natura 2000 în România, SOR participă la desemnarea a 80 de Arii de Importanţă
Avifaunistică pe lângă cele 44 existente care ocupă 2,4% din suprafaţa ţării.
Împreună acestea vor acoperi 7,6% din suprafaţa României şi se aşteapă creşterea
suprafeţei ariilor protejate până la 15% în 2009.
În domeniul conservării SOR participă la o varietate de programe internaţionale:
Distribuţia şi efectivele populaţiilor de păsări din Europa, Recensământul păsărilor de
apă, Programul de monitorizare a speciilor clocitoare comune, Recensământul
internaţional al berzei albe etc. În cooperare cu organizaţii din ţările învecinate sau
apropiate geografic, SOR realizează proiecte regionale pentru studiul şi protecţia
unor specii precum gâsca cu gât roşu, cristelul de câmp, barza albă, cormoranul mic,
raţa cu cap alb.

Specii rare de păsări şi principalele arii de conservare a


acestora în România

Plantele şi animalele rare, pe cale de dispariţie au fost stabilite pentru prima


dată în România de către Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii ce a fost
înfiinţată pe lângă Academia Română, începând cu anul 1930 Astfel, teritoriile în
care sunt protejate plante şi aniale rare au fost declarate rezervaţii şi parcuri

285
naţionale. Majoritatea păsărilor rare din România trăiesc în arii protejate, în parcuri
naturale şi naţionale:
Parcul Naţional Munţii Rodnei, sunt reprezentative speciile de talie mare
precum cocoşul de mesteacăn (Tetrao tetrix), o specie foarte rară în România a cărei
habitat se restrânge ca urmare a influenţelor antropice – zona fiind una dintre
ultimele din România unde mai există această specie, cocoşul de munte (Tetrao
urogallus), acvila de munte (Aquila chrysaetos), etc.
În cadrul Parcului Naţional Călimani este protejat cocoşul de mesteacăn
(Tetrao tetrix).
În Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş este protejat fluturaşul de stâncă
(Tichodroma muraria), specie rară.
În Parcul Naţional Piatra Craiului, dintre speciile de păsări cităm acvila de
munte (Aquila chrysaetos), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), fluturaşul de
stâncă (Tichodroma muraria), drepneaua neagră (Apus apus), etc.
Importanţa florei, faunei şi peisajului în Munţii Retezat a dus la constituirea, în
1935, a primului parc naţional din România, care este în acelaşi timp şi reervaţie
a biosferei. În Parcul Naţional Retezat trăiesc specii rare de păsări, cum ar fi:
ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), acvila de munte (Aquila chrysaetos),
acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şoimul călător (Falco peregrinus),
lăstunul de stâncă (Ptyonoprogne rupestris),Parcul Naţional Semenic – Cheile
Caraşului – dintre speciile de păsări rare şi periclitate în regiune amintim acvila
ţipătoare mică (Aquila pomarina), şerparul (Circaetus gallicus) şi muscarul mic
(Ficedula parva).
Parcul Naţional Munţii Măcinului; Munţii Măcinului se remarcă prin existenţa a
numeroase specii rare, protejate pe plan naţional şi mondial: dumbrăveanca
(Coracias garrulus), prigoria (Merops apiaster), şoimul dunărean (Falco cherrug),
cu unicul loc actual (cuoscut) de cuibărit în România, şorecarul mare (Buteo
rufinus), pietrarul negru (Oenanthe pleschanka), la limita vestică a arealului
nordică, mierla de piatră (Monticola saxatilis), piţigoiul de livadă (Parus lugubris),
dintre păsări.
În Parcul Natural Apuseni s-a realizat o cu succes între anii 1970 – 1980 o
acţiune de repopulare prin reintroducerea în Apuseni a cocoşului de munte
(Tetrao urogallus), dispărut din cauza vânătorii abuzive.

286
În Parcul Natural Vânători Neamţ există un număr de specii de păsări protejate
pe plan naţional şi internaţional, cum ar fi cristelul de câmp (Crex crex), acvila
ţipătoare mică (Aquila pomarina), viesparul (Pernis apivorus), huhurezul mare
(Strix uralensis), cucuveaua (Athene noctua) etc.
Parcul Natural Balta Mică a Brăilei este singura zonă umedă rămasă în regim
natural după desecarea Bălţii Mari a Brăilei şi a Bălţii Ialomiţei, care păstrează
sisteme caracteristice atât deltei cât şi zonei inundabile. Păsările sunt
reprezentate de un număr de 205 de specii care utilizează acest teritoriu pentru
cuibărit, loc de popas în timpul migraţiei sau pentru iernare. Între acestea se
includ specii ameninţate pe plan internaţional, cum ar fi, pelicanul creţ (Pelecanus
crispus), raţa roşie (Aythya nyroca), gâsca cu gât roşu (Branta rufcollis),
cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus). Peste 40% dn totalul speciilor de
păsări identificate aici se află pe lista Directivei Păsări, şi 34 de specii pe lista
Convenţiei de la Berna.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – în perimetrul RBDD au fost identificate
peste 325 de specii de păsări, reprezentând aproxiamtiv 81% din fauna României.
Aici întâlnim cele mai mari populaţii europene de pelican comun (Pelecanus
onocrotalus) şi pelican creţ (Pelecanus crispus) – ambele specii au fost declarate
monumente ale naturii. Peste 60% din populaţia mondială de cormoran mic
(Phalocrocorax pygmaeus) şi peste jumătate din populaţia mondială de gâscă cu
gât roşu (Branta ruficollis), vizitator de iarnă, aflată pe Lista Roşie a speciilor
ameninţate cu dispariţia.
Vulturul codalb (Haliaetus albicilla) este pe cale de dispariţie în toată Europa şi
în lume. În Delta Dunării s-au semnalat doar câteva cuiburi. O altă specie ocrotită
este vulturul egiptea, de asemenea o prezenţă rară în Europa.
Dropia (Otis tarda) tăieşte pe o zonă restrânsă a Câmpiei Dunării. Fiind din ce
în ce mai rară, vânarea femelei este interzisă, iar a masculului este reglementată de
lege.

287
Capitolul XI. Bolile şi afecţiunile păsărilor

La păsări, dintre bolile medicale predomină afecţiunile digestive precum şi cele


nutriţional-metabolice, foarte evidente la păsări crescute în sistem intensiv sau la
păsările ornamentale crescute în sistem intensiv în grădini zoologice, pet-shop-uri,
colecţii particulare, amenajări peisagistice în parcuri, grădini publice sau private. În
continuare vor fi abordate pe scurt principalele manifestări de natură medicală care
influenţează atât micul proprietar cât şi specialiştii in domeniu.

BOLILE GUŞII

1- INGLUVITA
Ingluvita (guşa moale sau catarul guşii) se produce ca o consecinţă a iritaţiei
produse de diferite substanţe chimice, de alimente sau corpi străini prea duri şi de
diferite toxine. Ingluvita se întâlneşte mai frecvent la găini; la porumbel poate fi
consecinţa îndepărtării prea timpurie a puilor iar la gâşte apare după consumul
neghinei. Boala poate apărea şi secundar, în urma unor boli
infecţioase( difterovariolă, pseudopestă, holeră) şi parazitare ( candidoză,
trichomonoz). Clinic păsărea este tristă, zburlită, nu mai consumă decât reduse
cantităţi de alimente, respiră pe cioc, guşa este mărită în volum şi are consistenţă
moale, păstoasă.
Diagnosticul se stăbileşte cu uşurinţă.
Profilaxia presupune evitarea hrănirii păsărilor cu furaje greu digestibile,
murdare, alterate sau tratate cu substanţe chimice.
Tratamentul constă în suprimarea alimentaţiei timp de o zi iar apa se va
acidula cu acid lactic sau acid clorhidric. Medicamentos, se va administra de 2-3
ori/zi câte 1-2 linguriţe de acid lactic 0,5%, acid clorhidric 0,5%, se poate recurge la o
spălare a guşii.

2- OBSTRUCŢIA GUŞII
Este o indigestie sporadică şi reprezintă o supraîncărcare a guşii în prealabil
dilatată (hipotonă), cu un conţinut de consistenţă dură.Boala se întălneşte mai

288
frecvent la tineret, după un consum prelungit cu concentrate, tărâţe, pleavă, după
consumul unor corpi străini accidental.
Semnele clinice constau în abatere,zgribulire, deglutiţii infructuoase, mărirea
guşii care la palpare este foarte dură.
Tratament. Primă măsură luată va fi înmuierea conţinutului guşii prin
administrarea (cu sonda ingluvială sau cu seringă fără ac) de lichide, masajul guşii şi
încercarea de eliminare manuală a conţinutului prin întoarcerea capul în jos, ulterior
pe sondă se poate administra medicaţie acidă (acid lactic, o linguriţă de iaurt, etc.), la
nevoie se poate recurge la ingluvitomie.

3- GUŞA PENDULATĂ
Constă în mărirea exagerată a volumului guşii (mai ales la curci), care
pendulează când pasărea se deplasează.
Bolii i se incriminează mai mult cauze printre care supraîncărcarea repetată a
guşii, carenţa în vitamina B6, predispoziţie genetică.
Tratament. Boala este incurabilă dar unii autori recomandă intervenţia
chirurgicală ce constă în separarea guşii de piele cu un instrument bont.

4- ENTERITELE NESPECIFICE ALE PĂSĂRILOR


Compoziţia dejecţiilor depinde de calitatea şi cantitatea furajelor ingerate,
diareea fiind consecinţa unor factori de natură alimentară sau a intervenţiei unor
agenţi biotici: virusuri , bacterii, protozoare, paraziţi etc.
Ca semne clinice evidente, se înregistrează prezenţa diareei care cuprinde
zona cloacei ce aglutinează penele din jur, păsărea se deshidratează, slăbeşte,
moţăie, se deplasează greu, de cele mai multe ori refuză hrană, ouatul încetează,
scade sporul ponderal.
Diagnosticul clinic este uşor de stabilit dar precizarea cauzei este dificilă. Este
foarte important să se facă diagnosticul diferenţial, având în vedere complexitatea
cauzală a bolii (primară, secundară sau simptomatică)
Tratarea bolii presupune în practică supravegherea calităţii aşternutului,
evitând ca acesta să ajungă prea umed. Factorii microbieni sau cei parazitari trebuie
să fie preveniţi în special prin utilizarea substanţelor anticoccidiene, asigurarea unor
premixuri mineralo-vitaminice, iar consumul de apa trebuie controlat riguros.

289
5- RUPTURA FICATULUI
Este un accident nedorit, de regulă mortal prin hemoragia internă instituită,
care apare ca o consecinţă a unei contuzii, a căderii de la înălţime, în cazul evoluţiei
unei hepatoze sau hepatite, tumori hepatice.
Semnele clinice apar imediat, păsărea îşi pierde vioiciunea, cade în decubit şi
apare anemia crestei şi bărbiţelor.

6- RAHITISMUL
Este o osteopatie de creştere, întâlnită la pui în vârstă de până la două
săptămână, dar şi la adulţi, cunoscută sub denumire de Sindromul oaselor moi (Soft
bone syndrome). Cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de: dezechilibrul Ca/P
al raţiei, subnutriţia puilor, carenţa în vitamina D 3, reducerea absorbţiei digestive de
Ca şi P ca umare a excesului de lipide.
Leziunile sunt caracteristice pentru diagnostic, atât la embrion cât şi la puii
după ecloziune, oasele lungi şi ciocul se pot deforma fără a se produce fracturi,
capetele articulare sunt îngroşate.
Tabloul clinic: Semnele sunt caracteristice, la pui se înregistrează mers
legănat, adoptarea prelungită a poziţiei pe tarse ulterior în decubit.
Prevenirea: Se are în vedere asigurarea unei raţii echilibrate care să acopere
necesarul de calciu, fosfor şi vitamina D3, din sursele bogate în aceste elemente.
Tratament se recomandă la primele semne de rahitism şi constă în
administrarea de vitamine (A, D3, E), buvabil sau injectabil şi echilibrarea urgentă a
raţiei.

7- HIPOVITAMINOZA A
Hipovitaminoza A apare în cazul consumului de furaje cu aport însuficient de
factori vitaminizaţi A (raţii cu valori scăzute de caroten), reprezentaţi de furaje
necorespunzătoare (mucegăite, alterate etc).
Clinic. Manifestările clinice pot apărea în tot timpul anului la păsările crescute
în sistem intensiv şi în perioadă de iarnă-primăvară în sistemul extensiv (la
gospodăria populaţiei).
Diagnosticul se pune cu dificultate când se ţine cont de semnele clinice.
Pentru precizare, se va face o minuţoasă anchetă nutriţională a raţiei.

290
Profilaxia presupune asigurarea raţiilor cu conţinut corespunzător în
betacaroten sau vitamină A. Pentru sistemul extensiv, în perioadă de iarnă-
primavară, raţia furajeră poate fi suplimentată cu vitamină A sau prin premix
vitamino-mineral(PVM).

8- HIPOVITAMINOZA E ŞI / SAU HIPOSELENOZA


Apariţia hipovitaminozei E depinde de administrarea raţiilor bogate în lipide şi
cu distrugerea vitaminei E în procesul tehnologic de preparare a furajului combinat.
- Morfoclinic. Este consecinţă carenţei în vitamina E, seleniu, în aminoacizi
sulfuraţi (cistina şi metionina) la puii de găină, de fazani precum şi la bobocii
de raţă şi de gâscă.
- Leziunile evidenţază modificări la musculatura pectorală, a picioarelor,
cordului.
- Clinic. Boala se manifestă prin slăbire, tulburări locomotorii, pareze, paralizii,
poziţii anormale ale degetelor, iar la raţe se întâlneşte atitudinea de focă
(decubit sternal, cu picioarele întinse spre înapoi).

9- HIPOVITAMINOZA B
Complexul vitaminic B cuprinde mai mulţi factori hidrosolubili care participă în
numeroase sisteme enzimatice, după activitatea lor enzimatică, cele mai importante
vitamine din complexul B aparţin la două principale grupe: - 6 vitamine, care asigură
transferul de grupări (B1, B6, acidul folic, acidul pantotenic, vitamina B 12 şi biotina),
- 2 vitamine care intervin în reacţiile enzimatice de oxidoreducerea ( vitamina B 2 şi
vitamina PP).

10- HIPOVITAMINOZA B1
Vitamina B1 este cunoscută sub alte denumiri: tiamina, aneurina şi automatina
(influenţează contracţiile muşchiului cardiac).
Tabloul clinic: Semnele carenţei în vitamina B1 la păsări sunt caracterizate în
general prin pierderea apetitului, slăbire generală şi semne de polinevrită la tineret.
Semnele de polinevrite se exprimă prin ataxie, contracţii ale aripilor şi picioarelor,
convulsii, sprijin pe jarete, torticolis, ulterior apare pareze şi paralizii, cu decubit
lateral şi mişcari de pedalare a picioarelor.

291
Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice (nervoase) şi pe evoluţia
rapidă.
Profilaxia constă în asigurarea unui aport de 1,5-2,5 mg tiamină/kg furaj.

11- HIPOVITAMINOZA B2
Vitamina B2 ( riboflavina, lactoflavina). Aportul insuficient de vitamina B2 se
produce consecutiv administrării raţiilor unilaterale cu porumb, cereale şi furaje
sărace în această vitamină.
Tabloul clinic: Este nespecific şi cuprinde tulburări de creştere, semne
cutanate, tulburări nervoase, oculare şi locomotorii, păsările adulte au apetitul redus,
ouatul mult diminuat şi penajul ondulat.
Profilaxia se bazează pe asigurarea aportului suficient al raţiei în vitamina B2,
prin administrarea de drojdie de bere sau suplimentare cu premixuri
vitaminominerale.

12- HIPOVITAMINOZA B6
Aportul insuficient de vitamină B6 (piridoxina, adermina, piridoxal,
piridoxalamina) apare în urma consumului unor raţii unilaterale sărace în acest
substrat. Tulburările de sinteză şi de absorbţie pot apărea consecutiv utilizării
antiinfecţioaselor timp îndelungat.
Clinic: Semnele clinice constau în oprirea în creştere, anoroxie, semne
nervoase şi anemie.
Profilaxia: Necesită măsuri de asigurare prin raţie a necesarului de piridoxină,
şi combaterea eventualelor afecţiuni digestive.
Tratament are în vedere corectarea raţiei întregului lot cu preparate
vitaminominerale.

13- HIPOVITAMINOZA B12


Vitamina B12 sau cobalamina , B12 este sintetizată în intestin de flora
intestinală.
Clinic: Lipsa vitaminei B12 din organism nu determină semne caracteristice ci
duce la o încetinire a ritmului de creştere şi la stări de anemie la pui, iar la adulte la
obţinerea de ouă cu calităţi inferioare. Diagnosticul clinic se stabileşte foarte greu.

292
Profilaxia. Carenţa în vitamina B12 la păsări poate fi atenuată dacă acestea
practică coprofagia (îşi consumă excrementele), acestea fiind bogate în vitamină
B12.
Profilaxia: Se mai bazează pe asigurarea unui aport alimentar suficient în
vitamina B12.

14- HIPOVITAMINOZA PP
Vitamina PP ( nicotinamida, acidul nicotinic), aportul insuficient este posibil
prin administraea raţiilor unilaterale cu porumb care conţine niacină într-o formă greu
asimilabilă. Păsările carenţate în vitamina PP prezintă anorexie, slăbire, întârzierea
formării penajului de acoperire, valorificarea insuficientă a hranei, horiplumaţie sau
deplumaţie, pene rupte, dermatită scvamoasă şi tulburări nervoase (tremuraturi sau
pareze). Combaterea se bazează pe asigurarea necesarului de vitamina PP în raţia
furajeră, sau suplimentarea cu premixuri vitaminominerale.

15- SINDROMUL DE PICĂ


Pica (alotriofagia, parorexia) este un sindrom ce recunoaşte o variaţie
etiologică, polifactorială, caracterizată la păsăre prin tendinţa de a consuma
substanţe străine, faţă de alimentaţia normală. Pica poate apărea în condiţiile unor
tulburări digestive, în afecţiuni nervoase sau tulburări de nutriţie. Dintre factorii
nutriţionali se incriminează raţiile unilaterale, înfometarea prin subnutriţie, deficitul
vitaminic, carenţa sau excesul de proteine.
Leziuni: Cadavrele sunt chectice, prezentând zone de deplumaţie, traume
cutanate, evisceraţie cloacală a intestinului şi hemoragie internă.
Clinic. Semnele sunt variabile, traduse printr-o stare de nutriţie slabă, se mai
întâlnesc modificări ale penajului.
Picajul, consumul penelor şi ciugulirea degetelor duc la canibalism.
Profilaxia constă în asigurarea unor raţii alimentare complete şi a unor condiţii
corespunzătoare de zooigienă, cu eliminarea din efective a păsărilor agresive şi a
celor vicioase.
Tratament: Include măsuri igieno-dietetice de corectare a raţiilor, prin folosirea
de premixuri vitaminominerale, se mai recomandă reducerea supraaglomerării şi a
intensităţii luminii precum şi a timpului de iluminat, combaterea plictiselii (oferind
posibilitatea scormonirii), amputarea valvei superioare a ciocului.

293
BOLILE PARAZITARE

I- PROTOZOOZE: Protozoozele sunt boli produse de microorganisme ce fac parte


din încrengătura Protoza

1- TRICHOMONOZA
Este o boală întâlnită la porumbel.găină, curcă, fazan, gâscă şi raţă, produsă
de flagelate ce fac parte di familia Trichomonadidae. Încidenţa bolii mai mare la
porumbei, la care în cazul infecţiilor cu tulpini virulente mortalitatea poate atinge 50%
înainte ca un răspuns imun protector să se dezvolte.
Tabloul clinic: Este diferit în funcţie de specie. În cazul localizării buco-
faringiene prezintă abatere, înapetenţă, jetaj de culoare gălbui-verzuie, disfagie. În
stadiile iniţiale putem observa prezenţă depozite cazeoase aderente, procesul
patogen extinde şi chiar poate cuprinde şi alte zone (orbite, urechea medie sau
internă).
Tratament. În formele buco-faringiene se îndepărtează membranele necrotice
şi se pensulează zonele sângerânde cu tricolaval, tinctură de iod glicerinată,
tripaflavină 1%. Profilaxia:
- îndepărtarea păsărilor infectate din efectiv.
- respectarea condiţiilor de igienă şi alimentaţie.
- creşterea separată a tineretului aviar faţă de păsările adulte.
- tratamente profilactice ale porumbeilor adulţi înainte de împerechere.
- chimioprofilaxie cu substanţe trichomonadice administrate înfuraje sau apă.

2- HISTOMONOZA
Histomonoza este o parazitoza întâlnită la mai multe galinacee, se dezvoltă în
cecumuri şi ficat. Această boală este frecventă şi are o evoluţie gravă la puii de
curcă, găină.
Tabloul clinic. semnele clinice apar după o perioadă de încubaţie de 5-7 zile,
păsările prezintă anorexie, abater, aripi lăsate în jos, pene zbărlite, ochi închişi, cap
coborât apropiat de corp sau dispus sub arip. Fecalele sunt diareice, galbene ca
sulful, urât mirositoare, un semne caracteristic este culoarea cenuşie-albăstruie a

294
caruncurilor la curcan şi barbiţelor la găină, şi in formă cronica se obsevă abatere,
diaree, pareze şi paralizii ale aripilor şi picioarelor, slăbire şi mortalitate 2-3%.
Tratament. Dimetridazol, romidazol, tricolobal, furazolidon.
Profilaxia:
- împedicarea contaminării păsărilor cu aceste ouă are un rol important în
profilaxia acestei boli.
- deparazitarea adăposturilor, prin flambare cu lampă de benzină sau vapori de
apă la 110° C.
- tineretul se va creşte separat de păsările adulte.
- vasele de hrănire şi adăpare se vor steriliza periodic şi mai ales înainte de
introducerea noi pui.
- administrarea preventivă a dimetridazolului în furaje.
- administrarea de lapte acidofil pentru a modifica PH-ul intestinal.

3- EIMERIOZA
Eimeriozele sunt boli produse de paraziţi care se dezvoltă în celulele epiteliale
ale intestinului, mai rar în alte ţesuturi.
 Eimeria tenella: această specie parazitează în epiteliul şi corionul cecumului,
dar mai poate fi întâlnită şi în partea inferioară a intestinului subţire şi în
intestinul gros. Ea este cea mai patogenă şi cea mai de întâlnită eimerie de la
puii. Boala determinată de E. tenella afectează în principal puii până la vârstă
de 8 săptămâni cu incidenţă maximă la 5 săptămâni.
 Eimeria acervulina: Această specie se localizează în duoden şi produce o
boala cu evoluţie subacută. Frecventează puii mai în vârstă. Este larg
răspândită, deoarece infecţiile rareori produc semne clinice evidente.
 Eimeria mivati: Se localizează în treimea anterioară a intestinului şi în cecum.
Această specie adesea se confundă cu E. acervulina. Infecţii masive cu E.
mivati pot determina semne clinice, dar mortalitatea este redusă.
 Eimeria mitis: Această specie se localizează în jumatatea anterioară a
intestinului subţire, la puii tineri, infecţiile masive determină reducerea sporului
în greutate şi mortalitate.

295
 Eimeria necatrix: Această specie parazitează zona mijlocie a intestinului
subţire. Majoritatea cercetătorilor consideră că această specie produce o
boală cu evoluţie cronică.
 Eimeria bruneti: Această specie se localizează în zonă dintre cecumuri, în rect
şi în cloacă.
 Eimeria praecox: Această specie se localizează în treimea anterioară a
intestinului subţire. Are patogenitate redusă.
 Eimeria hagani: Această specie se localizează în jumătatea inferioară a
intestinului subţire, are patogenitate redusă.
Taloul clinic: Eimerioza poate evolua acut, subacut sau cronic în funcţie de
vârsta puilor.
* În forma acută se constă în apatenţă, diaree cu fecale alb-văscoase, uneori
hemoragice, formarea de dopuri de fecale la nivelul orificiul cloacal, anemia,
adinamie, cu aripile lăsate, penele zburlite.
* În forma subacută se constată apetit capricios, polidepsie, diaree, ce
alterează cu constipaţie.
* În forma cronică este semnalată la păsări peste vârsta de 3 săptămâni, se
caracterizează prin slăbire, diaree constantă.
Tratament: Tratamentul este eficace dacă se efectuează din primele zile de
boală, intervenţia medicamentoasă cu sulfamide şi antbiotice, trebuie însoţită de
îmbunătăţirea alimentaţiei şi a condiţiile de igienă ca şi de administrarea vitaminei K 3
şi vitaminei A.
Profilaxia: Se realizează prin măsuri nespecifice:
- respectarea condiţiilor de igienă şi alimentaţie;
- dezinfecţii cu fenol, faşambare;
- evitarea factorilor stresanţi.

II- TREMATODOZE: Sunt boli produse de paraziţi ce fac parte din clasa
Trematoda.

1- PROSTOGONIMOZA: Boală determinată de specii din genul Prosthogonimus


ce parazitează în oviduct cloacă şi bursa lui Fabricius la găini, raţe, gâşte.
Tabloul clinic: apare după 2-3 săptămâni de la contaminare. Păsările sunt
abătute, apetitul se diminuează sau chiar dispare, creasta şi barbiţele devin

296
cianotice, din cloacă se scurge un lichid alb- văros ce aglutinează penele din jurul
orificiului anal, în faze mai avansate. Păsările prezintă semne de peritonită se
deplasează foarte greu, iau poziţie de pinguin, cloaca este prolabată.
Tratament: Nu există tratament eficace, de încercat cu Albendazol şi
Prasiquantel.

2- TREMATODOZELE TUBULUI DIGESTIV


Anseriformele, galiformele şi mai rar columbiformele sunt parazitate în
intestinul subţire, cecumuri şi în stomacul glandular de către diverse specii de
trematode. În tubul digestiv al păsărilor mai parazitează Crptocoty concavum,
Cotylurus flabelliformis, Apetemon gracilis, etc.
Diagnosticul se pune prin evidenţierea ouălor în fecale.
Tratament: Rofoxanid. Niclosamind. Oxiclozanid.

3- TREMATODOZELE APARATULUI RESPIRATOR


Trematodozele care parazitează în aparatul respirator al păsărilor fac parte din
familia Cyclocoliidae.
Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice şi prin evidenţierea ouălor în
fecale.
Tratament: De încercat cu Abendazol şi Praziquantel.

III- CESTODOZE
Sunt helmintoze frecvent întâlnite la tineretul galiformelor, anseriformelor şi
columbiformelor crescute în sistem gospodăresc sau semiintensiv.
În prezent sunt mai mult de 1400 de specii de cestode au fost descrise la
păsările domestice şi sălbatice. Cele mai importante specii aparţin familiilor
Davaineidae, Dilepididae şi Hymenolepididae.
Diagnosticul : la păsările în viaţă se pune pe baza anchetei epizoologice, a
examenului clinic şi coproscopic.
 Ancheta epizootologică:
- Cestodele păsărilor sunt mai frecvent întâlnite în sistemul gospodăresc sau în
sistemul semiintensiv de creştere;
- Tineretul sub vârsta de 3 luni este mai receptiv;

297
- Infecţiile cu aceşti paraziţi sunt mai frecvente vara târziu când gazdele
intermediare sunt mai abundente;
- Păsările sălbatice pot fi surse indirecte de helminţi pentru păsările domestice.
Tabloul clinic:
- Păsările bolnave slăbesc şi devin apatice, sunt anemice, ouatul se reduce şi
prezintă întârziere în creştere;
- În infecţiile cu Davainea proglottina se mai pot obseva diaree cu fecale
hemoragice, tulburări respiratorii, paralizii şi moartea păsărilor.
Tratament: Praziquantel (Droncit); Niclosamid; Fenbendazol.
Profilaxie:
- Dehelmintizare păsărilor adulte primăvara şi toamna, şi păsărilor tinere vara;
- Pe durata tratamentului păsările se ţin închise 2 zile, fecalele se recoltează şi
se depozitează la platforma de gunoi;
- Identificarea cestodelor poate furniza informaţii despre gazdele intermediare,
uşurând astfel profilaxia;
- Efectuarea decontaminărilor riguroase a adăposturilor cu soluţie alcalină de
formol încălzit la 25° C, aplicată în trei reprize la interval de 1-2 ore;
- Întroducerea păsărilor în adăpost se face după 21 de zile de la
decontaminarea finală.

IV- NEMATODOZE

1- ASCARIDIOZA: Este o helmintoză intestinală produsă de viermi din genul


Ascaridia care afectează puii de găină, curcă, porumbel, gâscă, etc.
Tabloul clinic: Putem obseva abatere, anorexie, sistarea dezvoltării, şi
creşterii, diaree, anemie etc.
Tratament: Sărurile de piperazină au eficacitate mare în ascaridioză, citratul
sau hidratul de piperazină, cambendazol, fenbendazol, mebendazol, albendazol,
levamisol, etc.
Profilaxia:
- Se separă păsările tinere de cele adulte;
- Se va evita aglomerarea păsărilor;
- Se vor respecta condiţiile microclimatice din adăposturi;
- Se vor executa dezinsecţii periodice;

298
- Se vor efectua dehelmintizări periodice.

2- HETERAKIDOZA:
Tabloul clinic: puii de fazan în caz de infecţii masive prezintă anorexie, diaree
cu fecale verzui, slăbire progesivă, mortalitatea poate depăşi 50% din efectiv. La
găini şi palmipede heterokidoza evoluează cronic cu mainfestări clinice şterse.
Tratament: ca şi în Ascaridioză.

3- SINGAMOZA:
Este o nematodoză respiratorie ce afectează tineretul multor specii de păsări
domestice şi sălbatice.
Tabloul clinic: Prezenţa paraziţilor adulţi şi mucusul în exces determină
tulburări respiratorii grave respiraţie zgomotoasă, dispneică, cu ciocul deschis, gâtul
întins, deglutiţii repetate, cu accese de asfixie, scuturări ale capului, tuse, anorexie,
slăbire, anemie. Moartea se produce datorită asfixiei.
Tratament: Tahendazol, thibendazole, mebendazol, mebenvet, levamisol,
tetramisol, nilverm, cambendazol, etc.
Profilaxie:
- Tineretul va fi crescut izolat de păsările adulte purtătoare de paraziţi;
- Dezinfecţia adăpostului;
- Recoltarea aşternutului şi excrementelor şi arderea lor;
- Menţinerea uscată a padocului şi volierelor.

4- CIATOSTOMOZA:
Este o helmintoză produsă de Cyathostoma bronchialis, nematod ce se
localizează în laringe, trahee, bronhii şi rar în sacii aerieni la gâscă, raţă şi curcan.
Această boală afectează bobocii.
Tabloul clinic: Crize de asfixie, cap întins pe gât, slăbire.
Tratament: Ca în Singamoză.

V- ASCAROZE
Ascarozele sunt boli produse de paraziţi ce fac parte din clasa Arachinida, sub
clasa Acarida.

299
1- ARGASIDOZA
Tabloul clinic: Păsările parazitate de către Argaside sunt anemice, neliniştite,
slăbite, şi au producţii scăzute, uburlirea penelor, reducerea apetitului şi diarea sunt
semne ce sugerează infestaţia. Curcile de obicei suferă mai mult decât găinile.
Pentru evidenţierea paraziţilor adulţi şi a nimfelor se vor examina păsările
noaptea şi se vor inspecta adăposturile ziuă.
Tratament: Pentru obţinerea unor rezultate bune în combaterea argasidozei
este necesară pe lângă tratarea păsărilor. Să se execute o dezacarizare foarte
atentă adăposturilor.
Pentru tratarea păsărilor se poate folosi: Neguvon, Malation, Sevin, Ectomin.
Pentru dezacarizarea adăposturilor se poate folosi: Alfacron, Malation, Sevin.

4- RÂIA DEPLUMANTĂ (Râia corpului):


Este produsă de Cnemidocoptes laevis f.gallinae.
Tabloul clinic: Semnele clinice debutează pe crupion, apoi se extind pe
coapse, lombe, abdomen. Păsările bolnave prezintă prurit intes, se ciugulesc şi îşi
smulg penele producându-şi plăgi. Pielea este inflamată, deplumată, regiunea
deplumată este de culoare roşu-aprins, cu cruste fine.
Tratament: Neguvaon, Ectomin, Neostomosan.

VI- ENTOMOZE
Entomozele sunt boli produse de organisme ce fac parte din clasa Insecta.

1- MALOFAGOZA: Este o ectoparazitoza foarte răspândită, produsă de insecte ce


fac parte din ordinul Mallophaga. Popular aceste insecte sunt denumite păduchi.
Tabloul clinic: insectele malofage irită şi neliniştesc păsărilor. S-a dovedit că
păduchii pot irita terminaţiunile nervoase interferând cu somnul şi odihna care sunt
foarte necesare puilor. Păsările prezintă prurit, inapetenţă şi îşi pot provoca răni
datorită scărpinatului şi smulgerii penelor.Puii slăbesc până la debilitare şi pot muri.
Tratament: Pentru tratamentul malofagozei se pot folosi substaţe:
Organofosforice: Neguvon, Alfacron, Neocidol.
Poretrinoide: Ectomin, Butox CE 50.
Profilaxie:
- Examenul efectivelor de păsări cel puţin o dată la 2 luni;

300
- Evitarea factorilor favorizanţi.

2- INFESTAŢIA CU PURICI
Purici sunt insecte ce parazitează numai în stadiul adult, larvele lor trăiesc
liber. Parazitează la păsări (găină, curcă, porumbel, fazan, potârniche, şoim, vrabie,
etc.) dar şi la mamifere (om, cal, porc, câine, etc.) de obicei se localizează în
regiunea capului, frecvent în grupuri. Păsările infestate cu purici sunt neliniştite,
slăbite, anemice, cele tinere prezintă întârziere în dezvoltare, iar la cele adulte scade
producţia de ouă.
Tratament: Cele mai importante măsuri sunt:
- Îndepărtarea dejecţiilor şi curăţire riguroasă;
- Folosirea unor insecticide în adăposturi pentru a distruge stadiile imature;
- Deparazitarea păsărilor;
- Tratamentele se repetă periodic.
- Pentru tratamentul păsărilor se por folosi: Ectomin, Neostomosan.

BOLILE INFECŢIOASE

Bolile infecţioase se clasifică după mai multe criterii: etiologic, clinic,


epizotologic.
Din punct de vedere etiologic, bolile infecţioasese se clasifică în:
- bacterioze, boli produse de bacterii;
- viroze, boli produse de virusuri;
- rickettsioze, boli produse de Rickettsi;
- chlamydioze, boli produse de Chlamydii.
După criteriul clinic, bolile infecţioase se clasifică în: infecţii supraacute, infecţii
acute, infecţii cronice.
După criteriul epizootologic (puterea de difuziune a bolii), bolile infecţioase se
clasifică în: infecţii sporadice, infecţii enzootice, infecţii epizootice.

I- BACTERIOZE: Cele mai importante la psăsări sunt descrise în continuare:

301
1- PSEUDOMONOZELE: sunt boli infecţoase comune mamiferelor şi păsărilor,
produse de bacterii din grupul Pseudomonas.
- Pseudomonoza aviară: are evoluţie acută, cu localizări gastro-intestinale şi
encefalice. Boala se întâlneşte la curcă, bobocii de raţă, de gâscă şi la găinile adulte
şi la porumbei.
Tabloul clinic: hipertermie, abatere, somnolenţă, anorexie, creastă şi bărbiţe
palide, catar nazal şi conjunctival, apoi apare diaree cu dezhidratare rapidă, tulburări
nervoase şi moarte în 2-3 zile.
Combaterea bolii se face prin:
- corectarea condiţiilor de creştere şi întreţinere;
- fierberea apei de băut;
- izolarea păsărilor bolnave şi tratarea lor;
- administraea sulfadimidinei timp de 3-5 zile;
- vaccinarea adulţilor cu autovaccin.

2- BORDETELLOZA AVIARĂ
Bordeteloza este o boală extrem de contagioasă ce afectează găinile, curcile,
raţele, gâştele, precum şi papagalii şi potârnichile.
Boala este produsă de Bordetella avium care preferă căile respiratorii
anterioare.
Tabloul clinic: boala se manifestă printr-o rinită exudativă, conjunctivită,
sinuzită şi dispnee.

3- COLIBACILOZA AVIARĂ
Colibaciloza aviară este o boală infecţioasă comună mai multor specii de
păsări, caracterizată prin semne clinice respiratorii.
Tabloul clinic: boala debutează brusc cu temperatură crescută, somnolenţă,
adinamie, lipsa poftei de mâncare, sete exagerată, cianoza crestei, diaree, strănut,
catar nazal şi ocular, seros, tuse, respiratie grea şi deformarea sinusurilor
infraorbitare.
Combaterea constă în:
- izolarea păsărilor cu semne clinice de boală;
- decontaminarea adăposturilor;
- tratamnet cu antibiotice profilactic la păsările sănătoase;

302
- eliminarea factorilor de stresanţi.

4- PASTEURELOZA PĂSĂRILOR (HOLERA AVIARĂ)


Holera aviara este o boală infecţoasă răspândită pe toată suprafaţa globului,
cu incidenţă mare în zonele temperate şi calde.
Tabloul clinc: evoluează foarte rapid, păsările cad jos şi mor imediat. păsările
prezintă horiplumaţie, aripile lăsate, mers greoi, anorexie, polidipsie, iar din cioc şi
nări se scurge un lichid spumos, penele zbârlite, creastă şi barbiţele vinete, respiraţia
este accelerată şi zgomotoasă.
Combaterea:
- holera este o boală supusă caratinei de gradul II, când apare boala, păsările
bolnave se sacrifică sau se distrug prin ardere sau îngropare;
- se decontaminează riguros adăpostul şi incinta, se deratizează şi se
deparazitează adăpostul;
- se îmbunătăţeşte alimentaţia păsărilor.

5- LISTERIOZA LA PĂSĂRI
Boală este întâlnită la găini, canari, cocoşii sălbatici, vulturi, bobocii de gâscă
şi raţă.
Tabloul clinic: listerioza se manifestă prin: abatere, conjunctivită, jetaj, diaree,
semne nervoase (răsucirea capului pe spate, mişcări dezordonate ale membrelor),
paralizii ale aripilor, gâtului sau picioarelor.
Combaterea: Păsările bolnave se izolează şi se tratează cu aureomicină, timp
de 7 zile.

6- PSITACOZ-ORNITOZA
Psitacoza-oritoza este o boală infecţoasă a păsărilor, caracterizată prin catar
oculo-nazal şi inflamaţii exudative şi necrotice la nivelul mucoaselor, seroaselor şi al
organelor.
Tabloul clinic: Păsările care par sănătoase mor în câteva ore fără manifestări
evidente, febră, tristeţe, indiferenţă, prezentă stare de somnolenţă, penele zbărlite şi
aripile lăsate, mersul nesigur, respiraţie greoaie, din nas şi din ochi se scurge un exudat-
mucos. Diarea de culoare alb-verzuie, tuse şi raluri, iar după 8 zile păsările mor.
Combaterea:

303
-se aplica un tratament curativo-profilactic cu antibiotice, tetracicline timp de 3 zile;
- se recomandă să se efecteaze decomtaminări şi dezinsecţii riguroase.

II- VIROZE
Virozele sunt boli infecţoase produse de virusuri (microorganisme filtrabile, cu
structură subcelulară, invizibile la microscopul fotonic).

1- BRONŞITA INFECŢIOASĂ AVIARĂ


Bronşita infecţioasă a păsărilor este produsă de un virus din genul
Coronavirus, caracterizată prin tulburări respiratorii la tineretul aviar, iar la adulte prin
tulburări ale ouatului.
Tabloul clinic: se constată adinamie şi aglomerarea lor în locuri călduroase,
dispnee, puii respiră cu ciocul deschis, au accese de sufocaţie datorită mucozitaţilor
şi exudatului cazeos acumulat în bronhii şi în trahee, puii au aripile lăsate, puful şi
penele sunt zbârlite.
Combaterea:
- boala se declară şi se supune măsurilor de carantină de gradul III;
- înlăturarea factorilor stresanţi;
- puii sănătoşi din focar se vaccinează de necesitate cu vaccinuri vii liofilizate.

2- PSEUDOPESTA AVIARĂ (BOALA DE NEW CASTLE)


Pseudopesta aviară este boală infecţioasă, întâlnită la galinacee cu
contagiozitate mare, în care se întâlnesc tulburări digestive, respiratorii, nervoase,
febră şi leziuni hemoragico-necrotice ale tractusului digestiv.
Tabloul clinic: tulburări generale grave, febră, tulburări digestive traduse prin
anorexie, indigestie ingluvială, iar pe cioc se scurg secreţii mucoase, filante,
amestecate cu alimente, diaree apoasă, tulburări respiratorii mainfestate prin
dispnee, păsările scutură capul pentru a se elibera de mucusul ce obstrează căile
respiratorii anterioare, tulburări nervoase traduse prin pareze, paralagii, contracţii ale
capului şi ale membrelor.

Combaterea:
- Boală se supune măsurilor de carantină de gradul II;
- Izolarea adăposturilor contaminate;

304
- Izolarea păsărilor bolnave;
- Se asigură condiţii optime de microclimat;
- Efectuarea decontaminărilor profilactice;
- Păsărilor cu semne clinice se sacrifică sau se ard;
- Păsările sănătoase din loturile contaminate se vaccinează de necesitate sau
se revaccinează la 14 zile de la vaccinarea anterioară;
- Ridicarea măsurilor de carantină după 30 de zile de la ultimul caz de boală şi
după efectuarea decontaminărilor finale.

3- INFLUENŢELE (GRIPELE) AVIARE


Pesta aviară clasică: Este o boală infecţioasă, foarte contagioasă,
caracterizată prin tulburări generale, respiratorii, digestive şi nervoase.
Tabloul clinic: Boala apare brusc, păsările stau strânse ghem, bărbiţele şi
creastă se cianozează, diaree, din cioc şi nări se scurg seriozităţi, la nivelul capului
are loc un edem al ţesutului conjunctiv subcutanat, aripile lăsate, apar tulburări
nervoase traduse prin convulsii, paralizii.
Combaterea:
- Boală este declarabilă şi carantinabilă de gradul I;
- Dacă apar cazuri de boală se sacrifică întregul efectiv;
- După care se fac decontaminări riguroase şi repetate.

4- OSTEOPETROZA
Osteopetroza numită şi boală picioarelor îngroşate sau boala osului marmorat.
Este produsă de un virus care produce creşterea rapidă a osteoclastelor.
Tabloul clinic: Se manifestă prin anemie, slăbire, puii rămân nedezvoltaţi şi mor
într-o fază mai avanstă, oasele lungi se îngroaşă treptat, se deformează, sunt dure,
calde, dar nedureroase. Această fază este de lungă durată şi duce la anemie şi moarte.

5- BOALA LUI AUJESKY LA PĂSĂRI


Boală lui Aujesky apare sporadic la păsări, se întâlneşte la găini, raţe, gâşte.
Infectarea se produce pe cale bucală, oculară, cutanată.
Clinic: Păsările bolnave prezintă lipsa poftei de mâncare, au capul răsucit pe
gât, au nesiguranţă în deplasare, alternează starea de somnolenţă cu cea de
excitaţie, tresar la cel mai mic zgomot, bat din aripi, uneori îşi răsucesc gâtul, apare
paralizia cozii şi mor.

305
BIBLIOGRAFIE

1. BEECHER, W., 1953 – A phylogeny of the Oscines. Auk 70: 270 – 333

2. BRUUN, B., HAKAN DELIN, LARS SVENSSON, Pasarile din Romania si Europa,
Determinator ilustrat, Societatea Ornitologica Romana, Cluj, 1993

3. BUB, H, 1995 - Bird Trapping and Bird Banding: A Handbook for Trapping
Methods All over the World

4. CĂTUNEANU, I., I. KORODI-GAL, D. MUNTEANU, S. PAŞCOVSCHI, E.


VESPREMEANU, Aves, in Fauna Republicii Socialiste România, vol 15,
fascicula 1. 316 pp. Editura Academiei R.S.R.

5. CIOCHIA V. 1984 - Dinamica si migraţia păsărilor, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică,


Bucureşti

6. CIOCHIA V., 1992 - Păsările clocitoare din România. Atlas. Ed.


Ştiinţifică,Bucureşti. 1 - 385

7. COTTON A. P., 2003 – Avian migration phenology and global climate change,
Proc. Natl. Acd. Sci. USA 100 (21):12219-12222

8. FEDUCCIA, A., 1999 - The Origin and Evolution of Birds, Yale University Press, 2
edition, 480 pp.

9. GODEANU S. P., Diversitatea lumii vii – Determinatorul ilustrat al florei şi faunei


României, vol. II – Apele continentale, partea 1&2, Ed. Bucura Mond,
Bucureşti, 2002

10. GREENBERG, R., P. MARRA, 2005 - Birds of Two Worlds: The Ecology and
Evolution of Migration, Smithsonian Institution

11. HARRISON, C., P. CASTELL, 1998 - Bird Nests, Eggs and Nestlings of Britain &
Europe: With North Africa and the Middle East (Collins Field Guide),
Harpercollins Pub Ltd, 512 pp.

12. HARTERT E., 1910 – Die Vogel der palaarktischen Fauna, Systematische
Ubersicht der in Europa, Nord – Asien und der Mittelmeerregion
vorkommenden Vogel, (Hirundinidae) vol. I: 799-817

306
13. LINTIA D. 1946 - Păsările României, dupa R.R.Dombrowski Ornis romaniae vol.I,
Fundatia Nationala pentru Literatură şi Arta, Bucureşti

14. LINŢIA, D., 1954 - Păsările din R.P Română. Ed. Academiei. Bucureşti, Vol.II:
18-21

15. LINTIA D. 1955 - Păsările din R.P.România, III, E.S. Bucureşti

16. MUNTEANU, D., 1968 - Cercetari asupra populatilor de pasari din bazinul
Bistritei. II, Aplicarea metodei transectelor in pduri de fag. Lucrarile Statiunii de
Cercetari Biologice, Geologice si Geografice "Stejarul". 1: 359-365

17. MUNTEANU, D., PAPADOPOL, A., WEBER, P., 2002 - Atlasul provizoriu al
păsărilor clocitoare din România. Ediţia a II-a. Publicaţiile Societăţii
Ornitologice Române, 16: 72

18. NEWTON, I., 2003 - The Speciation and Biogeography of Birds, Academic Press,
650 pp

19. PAPADOPOL, A., 1970a - Indrumari privind cercetarea, prepararea si


conservarea pasarilor, Natura - Seria Biologie. (3): 61-70

20. PAPADOPOL, A., 1970b - Indrumari privind cercetarea, prepararea si


conservarea pasarilor, Natura - Seria Biologie. (2): 60-63

21. SVENSON, L., 1984 - Identification guide to European passerines, 312 pp.

22. SIBLEY, C, J., AHLQUIST – 1990 - Phylogeny and Classification of the Birds: A
Study in Molecular Evolution, Yale University Press, 1080pp.

23. WALTERS, M., 1994, Birds’ eggs, Eyewitness Handbooks, 256 pp. Dorling
Kindersley, Ney York

24. WALTERS, M, 2003 - A Concise History of Ornithology, Yale University Press,


256 pp.

25. WEBER, P., MUNTEANU, D., PAPADOPOL, A., 1994 - Atlasul provizoriu al
păsărilor clocitoare din România, Publicaţiile S.O.R. 1 - 148.

26. WIENS, J., 1989 - The Ecology of Bird Communities (Volume 1, Foundations and
Patterns), Cambridge Studies in Ecology, Paperback

27. WIENS, J., 1989 - The Ecology of Bird Communities (Volume 2, Processes and
variations), Cambridge Studies in Ecology, Paperback;

307
28. RADU CODREANU, 1978 – Probleme de biologie evoluţionistă, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti;
29. NICHIFOR CEAPOIU, 1980 – Evoluţia speciilor, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti:
30. R. Călinescu et al. – Biogeografia României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
31. Michael Walters – A Concise History of Ornithology, Yale University Press, New
Haven and London, 2003:
32. Russel Greenberg, Peter P. Marra – Birds of Two Worlds, The Ecology and
Evolution of Migration, John Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 2005:
33. Ian Newton – The speciation and Biogeography of Birds, Academic Press,
London, 2003:
34. Vladimir Olaru – Din tainele migraţiei animalelor, Editura Albatros, Bucureşti,
1972;
35. Z. Feider, Al. V. Grossu, St. Gyurko, V. Pop – Zoologia Vertebratelor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967
36. Z. Feider, Al. V. Grossu, St. Gyurko, V. Pop – Zoologia Vertebratelor – Ediţia a
treia revizuită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;
37. Tim Dodman, Cor de Vaan, Edith Hubert, Claire Nivet – Les Denombrements
Internationaux d’Oiseaux d’Eau en Afrique, Wetlands International, Wageningen,
Netherlands, 1997;
38. Victor Ciochia – Păsările clocitoare din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1992Ş
39. Dimitrie Radu – Păsările din Delta Dunării, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1979;
40. Erich Rutschke – Wildganse, Parey Buchverlag, Berlin, 1997;
41. L. G. Underhill, A. J. Tree, H. D. Oschadleus, V. Parker – Review of Ring
Recoveries of Waterbirds in Souther Africa, Avian Demography Unit, University of
Cape Town, 1999;
42. Biber O., P. Enggist, C. Marti, T. Salathe – Proceedings of the International
Symposium on the White Stork (Western Population) Basel 1994, Schweizerische
Vogelwarte Sempach, Switzerland, 1995;
43. Lothar Gundling, Horst Korn, Rudolf Specht – International Workshop: Case
Studies on Sustainable Tourism and Biological Diversity, Federal Agency for
Nature Conservation, Bonn, 2000;

308
44. Derek A. Scott, Paul M. Rose – Atlas of Anatidae Populations in Africa and
Western Eurasia, Wetlands International, Wageningen, Netherlands, 1996;
45. Nels Johnson – Biodiversity in the Balance: Approaches to Setting Geographic
Conservation Priorities, Corporate Press, Landover, Maryland, 1995;
46. Traian Ceuca, Niculai Valenciuc, Alexandrina Popescu – Zoologia
Vertebratelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
47. UNEP/CMS.ed. (1999), Proceedings of the CMS Symposium on Animal
Migration, Gland, Switzerland,13 April 1997, CMS Technical Series Publication,
Bonn, Hague;
48. Evgenij N. Panow – Die wurger de Palaarktis, Spektrum Akademischer Verlag,
Berlin, 1996;
49. Einhard Bezzel – Vogel beobachten, BLV Verlagsgesellschaft mbH, Munchen,
1990;
50. Robert Burton – Unsere Gefiederten Nachbarn, BVL Verlagsgesellschaft,
Munchen, 1990;
51. Erika Gal – Avifauna Cuaternară a Europei, Publicaţiile Societăţii Ornitologice
Române, 1997;
52. V. Gheţie, Şt. Chiţescu, V. Coţofan, A. Hillebrand – Atlas de anatomie a
păsărilor domestice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976;
53. Constantin Vasiu, 2003, Viroze şi boli prionice la animale, Editura Nereamia,
Cluj-Napoca;
54. Constantin Vasiu, 2004, Bolile infecţioase la animale, bacterioze, Editura Mega,
Cluj-Napoca;
55. Dumitru Mihai, Viorel Andronie, 2000, Medicina veterinară a animalelor,Vol. I,
Editura Greea, Bucureşti;
56. Ioan Liviu Mitrea, 2002, Boli parazitare la animale, Editura Ceres, Bucureşti.

309

S-ar putea să vă placă și