Matematica PDF

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE”
FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
MATEMATICI SUPERIOARE
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
- Ediţie revizuită -
Lector Angela Paicu

Editura Universităţii Suceava
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
Lector drd. Angela PAICU
MATEMATICI SUPERIOARE PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL

LA DISTANŢĂ
Referenţi ştiinţifici:
Conf. univ. dr. Teodor Dumitru HAVARNEANU
Facultatea de Matematica, Universitatea “ Al. I. Cuza “ Iaşi
Lector dr. Catalin ŢIGĂERU
Facultatea de Automatizări – Calculatoare, Universitatea “ Ştefan cel Mare “ Suceava
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
Lucrarea de faţă reprezintă materialul cursului „Matematici Superioare pentru

învăţământul la distanţă” , într-o formă adecvată acestui tip de învăţământ , respectând
programa analitică şi urmărind acelaşi obiectiv ca şi în cazul învăţământului la zi.
Disciplina „Matematici superioare”, disciplină fundamentală în cadrul Facultăţii
de Silvicultură urmăreşte să construiască un aparat matematic care să poată oferi
cititorului informaţii valoroase şi utile în studiul unor discipline de specialitate.
Obiectivele urmărite prin această lucrare sunt următoarele:
• prezentarea noţiunii de spaţiu liniar, noţiune fundamentală în matematică cu
referire specială la spaţiul aritmetic n-dimensional şi la spaţiul vectorilor liberi;
• introducerea produselor de vectori şi ale aplicaţiilor acestora;
• prezentarea principalelor rezultate din geometria analitică privind dreapta, planul
şi suprafeţele în spaţiu.
• introducerea în teoria diferenţială a funcţiilor de mai multe variabile;
• sistematizarea calcului integral multiplu (integrale curbilinii, duble, de suprafaţă
şi formule integrale).
Materialul este prezentat sub forma a 14 lecţii, fiecare urmată de un set de
exerciţii rezolvate. La finalul primelor 7 respectiv 14 lecţii sunt propuse teste de
autoevaluare, cărora le sunt indicate şi răspunsurile.
Cursul cuprinde de asemenea, în bibliografia sa, un număr de lucrări care pot fi
consultate şi culegeri care oferă material de lucru pentru studenţi.
Autorul
CUPRINS
1. ELEMENTE DE TEORIA SPAŢIILOR VECTORIALE

1.1. Noţiunea de spaţiu liniar (vectorial)……………………………………. 1
1.2. Dependenţă şi independenţă liniară. Bază. Dimensiune……………….. 2
1.3. Spaţii vectoriale euclidiene…………………………………………….. 4
1.4. Noţiunea de vector geometric. Spaţiul vectorilor liberi........................... 6
Exerciţii propuse…………………………………………………….. 12
2. NOŢIUNI DE ALGEBRĂ VECTORIALĂ
2.1. Produsul scalar………………………………………………………….. 14
2.2. Produsul vectorial………………………………………………………. 15
2.3. Produs mixt……………………………………………………………... 16
2.4. Repere carteziene………………………………………………………. 18
2.5. Aplicaţii ale produsului vectorial şi produsului mixt…………………... 20
2.6. Repere polare în plan şi în spaţiu............................................................. 21
3. GEOMETRIE ANALITICĂ
3.1. Dreapta şi planul în spaţiu……………………………………………… 26
3.1.1. Dreapta determinată de un punct şi un vector nenul................. 27
3.1.2. Dreapta determinată de 2 puncte……………………………... 28
3.1.3.Unghiul dintre două drepte orientate…………………………. 29
3.1.4. Planul în spaţiu……………………………………………….. 29
3.1.5. Plane particulare……………………………………………… 30
3.1.6. Planul determinat de trei puncte necoliniare............................. 31
3.1.7. Planul determinat de un punct şi doi vectori necoliniari........... 32
3.1.8. Ecuaţiile planului care trece prin două puncte şi este paralel 33
cu o direcţie dată……………………………………………………..
3.1.9. Ecuaţia normală a planului. Distanţa de la un punct la un plan. 33
3.1.10. Normalizarea ecuaţiei generale a unui plan. Distanţa de la un 34
punct la un plan dat prin ecuaţia generală...........................................
3.1.11. Ecuaţia generală a dreptei în spaţiu…………………………. 35
3.1.12. Unghiul dintre două plane în spaţiu......................................... 35
4. PROBLEME ASUPRA DREPTEI ŞI PLANULUI ÎN SPAŢIU
4.1. Unghiul dintre o dreaptă şi un plan…………………………………….. 37
4.2. Distanţa de la un punct la o dreaptă în spaţiu………………………….. 37
4.3. Ecuaţiile perpendicularei duse dintr-un punct pe o dreaptă din spaţiu.... 38
4.4. Perpendiculara comună a două drepte în spaţiu………………………... 38
4.5. Distanţa dintre două drepte…………………………………………….. 39
Exerciţii propuse……………………………………………………. 40
5. CUADRICE
5.1. Sfera în spaţiu………………………………………………………….. 43
5.2. Elipsoidul……………………………………………………................. 44
5.3. Hiperboloidul cu o pânză……………………………………................. 45
5.4 Hiperboloid cu două pânze……………………………………………… 47
5.5. Paraboloizi……………………………………………………………… 48
5.6 Cilindri………………………………………………………................... 50
Exerciţii propuse……………………………………………………………. 52
6. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE
6.1. Noţiuni de topologie în Rn……………………………………………… 53
6.2. Funcţii de mai multe variabile.................................................................. 57
6.3. Funcţiile vectoriale de o variabilă vectorială…………………………… 57
6.4. Limite. Continuitate…………………………………………………….. 59
6.5. Derivate parţiale………………………………………………………... 59
6.6. Derivate parţiale ale funcţiilor de mai multe variabile........................... 60
6.7. Derivate parţiale ale unei funcţii vectoriale............................................ 62
6.8. Derivate parţiale de ordin superior……………………………………. 62
7. DIFERENŢIALE ALE FUNCŢIIOLR DE MAI MULTE VARIABILE.
EXTREME ALE FUNCŢIILOR DE MAI MULTE VARIABILE
7.1. Diferenţiala unei funcţii de o variabilă reală…………………………… 65
7.2. Interpretarea geometrică a diferenţialei………………………………… 65
7.3. Reguli de calcul pentru diferenţiale......................................................... 66
7.4. Diferenţiale de ordin superior………………………………………….. 66
7.5. Diferenţiala unei funcţii de mai multe variabile....................................... 66
7.6. Proprietăţile diferenţialei funcţiilor de mai multe variabile..................... 68
7.7. Diferenţiale de ordin superior…………………………………………... 69
7.8. Derivata după o direcţie gradient. Divergenţă. Rotor…………………... 71
7.9. Maxime şi minime pentru funcţii de două variabile……………………. 73
7.10. Maxime şi minime pentru funcţii de n variabile……………………… 75
Exerciţii propuse……………………………………………………. 77
8. CALCUL INTEGRAL. PRIMITIVE. REGULI DE CALCUL AL
PRIMITIVELOR
8.1. Determinarea primitivelor prin metoda substituţiei................................ 79
8.2. Schimbarea de variabilă........................................................................... 81
8.3. Integrale reductibile la integrale de funcţii raţionale…………………… 82
8.3.1. Integrale de funcţii trigonometrice…………………………… 82
8.3.2. Integrale de funcţii hiperbolice.................................................. 83
8.3.3. Integrale de funcţii iraţionale…………………………………. 84
8.3.4. Integrale binome........................................................................ 85
9. INTEGRALA DEFINITĂ
9.1. Sume Darboux………………………………………………………...... 89
9.2. Funcţii integrabile Riemann……………………………………………. 90
9.3. Aplicaţii ale integralei definite…………………………………………. 94
10. INTEGRALE CURBILINII
10.1. Lungimea unui arc de curbă…………………………………………... 97
10.2. Integrala curbilinie de primul tip……………………………………… 99
10.3. Legătura dintre integrala curbilinie şi integrala Riemann...................... 100
10.4. Integrala curbilinie de tipul al doilea...................................................... 102
10.5. Integrala curbilinie în plan...................................................................... 103
11. INTEGRALE DUBLE
11.1. Integrale duble………………………………………………………… 106
11.2. Calculul integralelor duble……………………………………………. 108
11.3. Formula lui Green……………………………………………………..
11.4. Schimbarea de variabilă în integrala dublă…………………………… 112
12. INTEGRALE TRIPLE
12.1. Integrale triple........................................................................................ 118
12.2. Calculul integralelor triple..................................................................... 120
12.3. Schimbarea de variabilă în integrala triplă……………………………. 124
Exerciţii propuse……………………………………………. 126
13. ARIA SUPRAFEŢELOR. INTEGRALE DE SUPRAFAŢĂ DE PRIMĂ SPEŢĂ.
13.1. Suprafeţe. Aria suprafeţeloriau micul dejun…………………………... 129
13.2. Aria unei porţiuni de suprafaţă………………………………………... 131
13.3. Integrale de suprafaţă de primul tip (în raport cu aria).......................... 133
EXERCIŢI PROPUSE………………………………………………. 136
14. INTEGRALE DE SUPRAFAŢĂ DE TIPUL AL DOILEA.FORMULA LUI
STOKES. FORMULA GAUSS-OSTROGRADSKI.
14.1. Integrale de suprafaţă de tipul al doilea……………………………….. 140
14.2. Formule integrale……………………………………………………… 143
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………... 150
LECŢIA 1
ELEMENTE DE TEORIA SPAŢIILOR VECTORIALE
O structură algebrică de o deosebită importanţă teoretică şi practică este cea de

spaţiu liniar (vectorial) prin faptul că ea permite modelarea unor fenomene fizice (este
cunoscută reprezentarea prin vectori a forţelor, vitezelor, acceleraţiilor) cât şi aprofundarea
unor obiecte matematice de natură diversă.
Considerăm că este cunoscută structura de corp. Se ştie că în raport cu operaţiile de
adunare şi înmulţire , , sunt corpuri comutative (impari).
Definim în continuare noţiunea de spaţiu liniar peste un corp dat.
1.1. Spaţiul liniar sau vectorial

Definiţie: Mulţimea V formează spaţiu liniar sau vectorial peste corpul K dacă pe
V sunt definite două legi de compoziţie, una internă notată “+” +:V×V→V şi alta externă
“⋅” ⋅ :K×V→V, numită înmulţire cu scalari din K, în raport cu care:
G) (V, +) este grup abelian
G1. (u + v) + w = u + (v + w),∀u, v, w ∈ V
G2. ∃ 0V ∈ V a.î. 0V + v = v + 0V = v, ∀v ∈ V
G3. ∀v∈V, ∃ (–v)∈V, v + (–v) = (–v) + v = 0V
G4. u + v = v + u, ∀u, v ∈ V
şi sunt verificate axiomele următoare:
S1. (α + β)v = α⋅v + βv, ∀α, β∈ K, v ∈ V
S2. α(u + v) = αu + αv, ∀α∈K, u, v∈V
S3. α(βv) = (αβ)v, ∀α,β∈K, v∈V
S 4 .1 ⋅ u = u , 1 ∈ K , ∀u ∈ V
Elementele lui V se numesc vectori iar elementele câmpului K scalari.
Dacă K=R spaţiul se numeşte real iar dacă K=C, complex.
Exemple:
1. (Rn ,R), n≥1, n∈N – spaţiul aritmetic real de dimensiune n
Rn = {x | x = (x1, x2, … xn) | xI ∈R, i= 1, n }, Fie x, y ∈Rn
x = (x1, x2, … xn); y = (y1, y2, … yn). Prin definiţie x = y ⇔ xi = yi, i = 1, n .
În raport cu operaţiile:
x + y = ( x1+y1, x2+y2 … xn + yn)
αx = (αx1, αx2, … αxn), α∈R
se verifică, cu uşurinţă, axiomele spaţiului liniar.
Elementul nul este 0R n = (0, 0, … 0), iar opusul lui x = (x1, x2, … xn) este
–x = (–x1, –x2, … –xn)
2. (Mm×n, R) Spaţiul liniar al matricelor de tip (m, n) cu elemente din R. În raport cu
operaţiile cunoscute A+B = [aij]+ [bij] = [aij+bij], αA = [αaij], mulţimea Mm×n are structură
de spaţiu liniar.
3. (Pn [ X ], K ) Spaţiul liniar al polinoamelor de o nedeterminată X, de grad cel mult
n, cu coeficienţi din corpul K în raport cu operaţia obişnuită de adunare a două polinoame
şi de înmulţire a unui polinom cu un scalar.
4. (C[a,b], R) Spaţiul liniar al funcţiilor continue pe un compact [a,b]. Legile de
compoziţie sunt:
1
(f + g)(x) = f(x) + g(x), f, g ∈ C[a, b]; (αf)(x) = αf(x), α ∈ R, ∀ x ∈ [a, b]
5. Spaţiul vectorial al vectorilor liberi este tratat la finele acestei lecţii.
Teorema 1: Într-un spaţiu vectorial V peste K avem:
1) ∀v∈V, 0⋅v = 0V
2) α⋅0V = 0V,∀α∈K
3) (-1) ⋅v = -v, ∀v∈V
4) α⋅v = 0V, α∈K\{0}⇒ v = 0V
Demonstraţie:
1) Avem v +0⋅v = (1 + 0)⋅v = v ⇒ 0⋅v = 0V
2) Din α⋅v + α⋅0V =α⋅(v + 0V) = α⋅ v ⇒ α⋅0V = 0V
3) v + (–1) ⋅ v = 1⋅v + (–1) ⋅ v = (1 + (–1)) ⋅ v = 0⋅v = 0V ⇒ (–1)⋅ v = –v
4) Din k⋅v = 0V înmulţind cu k-1⇒ v = 0V
Noţiunea de subspaţiu vectorial

Fie V un spaţiu liniar peste K.
Definiţie: O submulţime W a lui V se numeşte subspaţiu vectorial al lui V dacă:
1) ∀u, v∈W ⇒ u + v ∈ W
2) ∀k ∈ K, ∀v ∈ W ⇒ kv ∈ W
Condiţiile 1), 2) pot fi înlocuite printr-o singură condiţie:
3) ∀k, l∈K, u, v∈W⇒ ku + lv ∈ W
W satisface axiomele spaţiului vectorial în raport cu operaţiile din V.
Exemple:
1) {0V}, V sunt subspaţii numite improprii (celelalte se numesc proprii)
2) Mulţimea n-uplelor de forma (0, x2, … xn) este un subspaţiu vectorial al lui Rn.
3) Fie V= {f:[a,b]→R | f mărginită} spaţiul liniar peste R. Mulţimea
{ }
W = f : [ a, b ] → R f continuă este un subspaţiu vectorial al lui V.
1.2. Dependenţă şi independenţă liniară. Bază. Dimensiune

Definiţie: Fie V un spaţiu liniar peste un corp K şi v1, v2, … vn∈V.
Un vector v∈V este combinaţie liniară a vectorilor v1, v2, … vn dacă există scalarii
α1, α2, … αn∈K a.î. v= α1v1+α2v2+ … +αnvn.
Vectorii v1, v2, … vn ∈V sunt liniar dependenţi dacă există scalarii α1, α2, … αn∈K,
nu toţi nuli, a.î.: (1) α1v1+α2v2+ … +αnvn= 0V .
Vectorii v1, v2, … vn ∈V se numesc liniar independenţi dacă relaţia (1) este
îndeplinită şi numai dacă α1=α2= … =αn=0
Teorema 2: Vectorii v1, v2, … vn ∈V sunt liniar dependenţi dacă şi numai dacă cel puţin
unul dintre ei este o combinaţie liniară a celorlalţi vectori.
Necesitatea: Fie v1, v2, … vn ∈V liniar dependenţi ⇒ ∃ α1, α2, … αn∈K, nu toţi
nuli, a.î. α1v1 + α2v2 + … + αnvn = OV, presupunem αi≠0 ⇒
α α α α α α
⇒ vi = − 1 v − 2 v − 3 v L− i − 1 v − i + 1 v −L − n v
α 1 α 2 α 3 α i −1 α i +1 α n
i i i i i i
adică vi
este combinaţie liniară a vectorilor v1, v2, … vi-1,vi+1, … vn.
Suficienţa: Presupunem că vectorul vi se scrie ca o combinaţie liniară a vectorilor
v1 ,K , vi −1 , vi +1 ,K , v n , adică
2
vi = β1v1+β2v2+…+βi-1vi-1+βi+1vi+1+…+βnvn sau echivalent
β1v1+β2v2+…+βi-1vi-1+(-1)vi+βi+1vi+1+…+βnvn= 0v ceea ce arată că
v1, v2, … vn sunt liniar dependenţi.
Definiţie: O mulţime de vectori S⊂V este sistem de generatori pentru spaţiul liniar V dacă
orice vector v∈V se scrie ca o combinaţie liniară finită de vectori din S.
O mulţime de vectori B⊂V formează bază a spaţiului liniar V, dacă:
a) vectorii din B sunt liniar independenţi
b) B este un sistem de generatori pentru V
Teorema 3: Fie B= {e1, e2, … en}⊂V o bază a spaţiului liniar V. Orice vector v∈V se
exprimă în mod unic ca o combinaţie liniară a vectorilor din B.
Demonstraţie: Din faptul că B este bază ⇒ B sistem de generatori ⇒ ∀v∈V se scrie
sub forma : (2) v = α1e1, α2e2, … αnen.
Să demonstrăm că această scriere este unică. Presupunem că are loc şi:
(3) v = α1’e1+α2’e2+…+αn’en
⇒ (α1-α1’)e1+(α2-α2’)e2+…+(αn-αn’)en= 0V şi cum B este o mulţime de vectori liniar
independenţi, rezultă:
α1-α1’=0, α2-α2’=0, …, αn-αn’=0 ⇒ α1=α1’…αn=αn’
Scalarii α1, α2… ,αn se numesc coordonatele vectorului v in baza B.
Observaţie: Relaţia (2) se mai poate scrie:
α1e1,+ α2e2 + … + αnen + (–1) v = OV, αi∈K.
De aici deducem că e1, e2, … ,en, v sunt liniar dependenţi. Deci, o bază într-un
spaţiu liniar poate fi definită ca fiind o mulţime B⊂V care conţine un număr maxim de
vectori liniar independenţi.
Definiţie: Spaţiul V se numeşte finit dimensional dacă posedă o baza finită; în caz contrar V
se numeşte infinit dimensional.
Dacă V are o bază formată din n elemente, atunci n se n numeşte dimensiunea
spaţiului V. Baza unui spaţiu liniar nu este unică, dar numărul vectorilor din orice bază a
unui spaţiu liniar dat este acelaşi.
Observaţie: Într-un spaţiu n-dimensional, n vectori liniar independenţi formează o
bază.
Exemple:
1) În spaţiul (Rn ,R) sistemul de vectori e1=(1,0,…,0), e2=(0,1,0,…,0) …,
en=(0,0,…,1) formează o bază, numită baza naturală sau baza canonică
⇒ dim(R n , R ) = n
2) În spaţiul liniar (Mm×n, R) sistemul de matrice
⎛0 L 0 L 0⎞
⎜ ⎟
⎜ M ⎟ i = 1, m; j = 1, n
E ij = ⎜ 0 L 1 L 0 ⎟ → i,
⎜ ⎟ formeaza baza canonica.
⎜M ⎟
⎜0 L 0 L 0⎟
⎝ ⎠
↓
j
⇒ dim(M m× n′ R ) = mn
3) În spaţiul (Pn[X], K) mulţimea polinoamelor B={1, X, X2, … , Xn} formează o
bază.
3
⇒ dim ( Pn ( X ) , K ) = n + 1
1.3. Spaţii vectoriale euclidiene

Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial real. O aplicaţie
(⋅,⋅): V×V→ R care are proprietăţile:
P1) (u+v,w)=(u,w)+ (v,w), ∀u,v,w∈V
P2) (λu,v)= λ (u,v), ∀λ∈R, ∀u,v∈V
P3) (u,v)=(v,u), ∀u,v∈V
P4) (u,u)≥0, ∀u∈V şi (u,u)=0 ⇔ u=0V
se numeşte produs scalar pe V.
V înzestrat cu un produs scalar, notat(V,( , )) se numeşte spaţiu euclidian.
Consecinţe:
1) (u,v+w)=(u,v)+(u,w), ∀u,v,w∈V;
2) (u,λv)= λ (u,v), ∀λ∈R, ∀u,v∈V;
3) (0V,v)=0, ∀v∈V.
Propoziţia 1: În spaţiul euclidian V are loc inegalitatea lui Cauchy:
( u, v ) ≤ ( u, u ) ( v, v ) , ∀u, v ∈ V .
Demonstraţie
Fie u, v∈V, λ∈R, w = u + λv∈V. Avem (w, w) ≥ 0 ⇔ ( u + λv, u + λv) ≥ 0
⇒ (u, u) + 2λ(u, v) + λ2(v, v) ≥ 0 ⇒ λ2(v, v) + 2λ(u, v)+ (u, u) ≥ 0, ∀λ∈R.
Trinomul în λ având semn constant pozitiv ⇒ Δ ≤ 0 adică ((u, v))2 – ( u, v)( v, v) ≤0 ⇒
( u, v ) ≤ ( u, u ) ( v, v )
Propoziţia 2: În orice spaţiu euclidian V are loc inegalitatea lui Minkowski:
( u + v, u + v ) ≤ ( u, u ) + ( v, v ) .
Demonstraţie
( u + v, u + v ) = ( u, u ) + 2 ( u, v ) + ( v, v ) ≤ ( u, u ) + 2 ( u, v ) + ( v, v ) ≤
( )
2
≤ ( u, u ) + 2 ( u, u ) ( v, v ) + ( v, v ) = ( u, u ) + ( v, v )
Exemple:
1) În spaţiul aritmetic n-dimensional se defineşte produsul scalar
(x,y) = x1y1+ x2y2 + … + xnyn, x = (x1,x2, … ,xn); y = (y1,y2, … ,yn)
Rn dotat cu acest produs scalar se numeşte spaţiu vectorial euclidian canonic.
2) Pe spaţiul (C[a,b], R) se defineşte produsul scalar:
( f ,g ) = ∫a f ( x ) g ( x ) dx .
b
Definiţie. Se numeşte normă pe un spaţiu liniar V o aplicaţie:

|| ⋅ ||: V→ R care satisface
N1) || v || ≥ 0, ∀v∈V şi || v ||= 0 ⇔ v = 0V
N2) || u + v || ≤ || u || + || v ||, ∀ u, v∈V
N3) || αv ||= |α| || v ||, ∀α∈R, v∈V
V înzestrat cu o normă se numeşte spaţiu liniar normat. Orice spaţiu euclidian este
spaţiu normat. Prin definiţie: v = ( v, v ) , ∀v ∈ V numindu-se normă indusă de produsul
scalar.
4
Avem:
v = ( v, v ) ≥ 0 şi v = 0 ⇔ v = 0v
αv = ( αv, αv ) = α 2 ( v, v ) = α v .
Consecinţe:
5) Proprietăţile normei asigură că orice element v∈V poate fi scris sub forma
v
v = v e, e =
v
vectorul e cu proprietatea ||e|| =1 numindu-se versorul lui v.
6) Inegalitatea din P1 conduce la inegalitatea Cauchy-Schwartz
( u, v ) ≤ u⋅v
care se transcrie:
−1 ≤
( u, v ) ≤ 1, u, v ≠ 0 v .
u⋅v
Aceasta justifică următoarea definiţie:
Definiţie. Fie V un spaţiu euclidian real, u, v doi vectori nenuli din V. Numărul
θ∈[0,π] definit de egalitatea: cos θ =

( u, v ) se numeşte unghiul dintre u şi v.
u⋅v
Exemple:
1) În Rn avem (x,x)=x12+ x22+ … + xn2, x=(x1,x2, … xn) şi
x = ( x, x ) = x12 + x 22 + L + x 2n .
7) În C[a, b] avem:
( f ,f ) = ∫a f 2 ( x ) dx f 2 ( x ) dx .
b b
şi f = ∫ a
Observaţie: Există şi spaţii liniare normate, cu norma neprovenind dintr-un produs scalar.
Fie V un spaţiu vectorial normat. Funcţie reală definită prin d(u, v)=|| u–v || este o
distanţă (metrică) pe V, adică satisface relaţiile:
D1) d(u, v)≥ 0 şi d(u, v)= 0 ⇔ u = v
D2) d(u, v) = d(v, u), ∀u, v∈V
D3) d(u, v)≤ d(u, w)+ d(w, v), ∀u, v, w∈V
O mulţime oarecare înzestrată cu o metrică se numeşte spaţiu metric. Să arătăm că
funcţia d satisface axiomele D1,D3.
Prin definiţie d(u, v)= || u–v ||≥ 0
d(u,v)= 0 ⇔ || u-v ||= 0 ⇔ u-v= 0V ⇔ u=v;
d(u,v)= || u-v ||=|| (u-w)+ (w-v) ||≤ || u-w ||+ || w-v ||= d(u,w)+ d(u,w)
Exemple:
În spaţiul Rn avem:
d ( x, y ) = x − y = ( x1 − y1 ) + L + ( x n − y n )
2 2
,x=
= ( x1 , x 2 ,K , x n ) , y = ( y1 , y 2 ,K , y n )
În spaţiul C[a,b] avem:
d ( f ,g ) = f − g = ∫ (f ( x ) − g ( x ))
b 2
a
dx .
5
1.4. Noţiunea de vector geometric. Spaţiul vectorilor liberi.
Fie în Ε3 , spaţiul fizic obişnuit, mulţimea segmentelor de dreaptă.
Definiţie: Se numeşte segment orientat un segment de dreaptă ale cărui capete sunt
date într-o anumită ordine.
Segmentul orientat AB are originea în A şi extremitatea în B.
Dreapta AB se numeşte dreapta suport a lui AB şi este unic determinată numai dacă
A ≠ B . Dreapta suport a segmentului orientat nul AA este nedeterminată.
Două segmente orientate A1 B1 şi A2 B2 sunt egale dacă A1 ≡ A2 şi B1 ≡ B2 .
Definiţie: Două segmente orientate nenule au aceeaşi direcţie dacă dreptele lor
suport sunt paralele sau coincid (sunt coliniare).
Definiţie: Două segmente orientate nenule coliniare au acelaşi sens dacă sensurile
determinate pe dreapta suport comună coincid.
D
C
B
A
Două segmente orientate nenule paralele au acelaşi sens, dacă extremităţile lor se
află în acelaşi semiplan determinat de dreapta care uneşte originile segmentelor în planul
dreptelor suport paralele.
B
A
D
C
Definiţie: Două segmente orientate au aceeaşi lungime dacă segmentele neorientate

corespunzătoare sunt congruente.
Definiţie: Două segmente orientate nenule se numesc echipolente dacă au aceeaşi
direcţie, acelaşi sens şi aceeaşi lungime. Admitem că toate segmentele orientate nule sunt
echipolente între ele.
Dacă AB este echipolent cu CD notăm AB ∼ CD .
Printr-un raţionament simplu se stabileşte următorul rezultat:
Teoremă: Relaţia de echipolenţă pentru segmente orientate este o relaţie de
echivalenţă, adică: a) este reflexivă AB ∼ AB
b) este simetrică AB ∼ CD ⇒ CD ∼ AB
c) este tranzitivă AB ∼ CD şi CD ∼ EF ⇒ AB ∼ EF
Definiţie: Se numeşte vector liber (sau vector geometric) o clasă de echivalenţă a
relaţiei de echipolenţă pe mulţimea segmentelor orientate. Clasa segmentului orientat AB
este
AB = { A1 B1 / A1 B1 ∼ AB }.
6
Vectorii liberi vor fi notaţi cu litere mici a , b , c ,... iar în desen vor fi reprezentaţi
printr-unul
uuurdintre segmentele orientate echipolente ce definesc clasa vector liber. Se mai
uuur
notează AB , CD ,….
uuur
Pentru lungimea (norma) unui vector liber a sau AB vom folosi notaţiile a , AB . Un
vector liber de lungime 1 se numeşte versor sau vector unitate.
Vectorii liberi care au aceeaşi direcţie se numesc vectori coliniari. Doi vectori
coliniari care au aceeaşi lungime însă au sensuri opuse se numesc vectori opuşi. Notăm
opusul lui a prin −a .
a
−a
Doi vectori liberi a şi b sunt egali şi se notează a = b dacă reprezentanţii lor sun
echipolenţi sau, echivalent, dacă au aceeaşi direcţie, acelaşi sens si aceeaşi lungime.
Pentru lungimea vectorului a folosim notaţia a .
Fie vectorul a . Atunci evident a = a u , unde u este versorul lui a .
1.5. Adunarea vectorilor liberi

a) Coliniari şi de acelaşi sens: a = a u , b = b u
a b
(
a+b= a + b u )
a+b
Coliniari şi de sensuri opuse: a = a u , b = − b u

a b
(
a+b= a − b u )
a+b
b) Necoliniari.
Suma vectorilor este un vector egal în mărime, sens şi direcţie cu diagonala
paralelogramului construit pe a şi b ca laturi. Vectorul sumă se numeşte şi rezultanta
vectorilor.
B C
b a+b
b Regula paralelogramului
a O a A
7
a+b
Regula triunghiului
b
a
Teorema 2
Mulţimea V a vectorilor liberi din spaţiu este grup comutativ în raport cu adunarea
vectorilor.
1) ∀ a , b, c ∈ V a + (b + c ) = (a + b ) + c
(a + b) + c = a + (b + c ) b+c
c
a+b b
2) ∀ a ∈ V a + 0 = 0 + a = a
3) a + (− a ) = (− a ) + a = 0, ∀a ∈ V
4) a + b = b + a , ∀a , b ∈ V .
Prin definiţie, diferenţa a doi vectori a şi b este un vector d egal cu suma
vectorului a cu opusul lui b , adică d = a − b = a + (− b ) .
B Vectorul d este a doua diagonală a paralelogramului

construit pe a şi b , având originea în extremitatea lui b şi
b d=a−b A extremitatea în extremitatea lui a .
O → → →
OA − OB = BA .
–b a −b
Observaţie:
Asociativitatea adunării vectorilor permite generalizarea regulii triunghiului la
regula poligonului strâmb folosită pentru adunarea a n ≥ 3 vectori.
an
a1 + a 2 + ... + a n a3
a2
a1
8
1.6. Înmulţirea unui vector cu un scalar
Fie R câmpul numerelor reale şi V grupul aditiv al vectorilor liberi.
Definiţie: Fie t ∈ R, a ∈ V ; definim vectorul ta astfel:
ta este vectorul care are aceeaşi direcţie cu a , acelaşi sens cu a ,dacă t
>0, sens contrar cu a dacă t < 0 şi lungimea t a ;
dacă t = 0 sau a = 0 , atunci ta = 0 .
a
t>0
ta
t<0
ta
Teorema 3
Au loc proprietăţile:
1) 1 ⋅ a = a , ∀a ∈ V ;
2) (st )a = a (ta ), ∀s, t ∈ R , ∀a ∈ V ;
3) (s + t )a = sa + ta , ∀s, t ∈ R , a ∈ V ;
4) s(a + b ) = sa + sb .
Teoremele 2 şi 3 conduc la:
Teorema 4
Mulţimea vectorilor liberi V este spaţiul vectorial peste R.
Norma unui vector are proprietăţile:

Proprietăţi:
N1. a ≥ 0; a = 0 ⇔ a = 0
N2. λ a = λ a
N3. a + b ≤ a + b
Propoziţia 1: Condiţia necesară şi suficientă ca doi vectori u , v ∈ V3 să fie coliniari
(să aibă aceeaşi direcţie) este ca ei să fie liniar dependenţi.
Demonstraţie:
(⇒ ) Reprezentanţii lui u, v în 0 ∈ E3 (spaţiu fizic), sunt segmentele orientate OA şi
OB cu O, A, B coliniare. Deci ∃ λ ∈ R astfel încât u = λv ⇒ 1 ⋅ u + (− λ )v = 0 ⇒ u , v liniar
dependenţi.
B
A
O
(⇐) Presupunem că u , v liniar dependenţi ⇒ ∃ λ1 , λ 2 nu amândoi nuli, astfel încât

λ
λ1u + λ 2 v = 0 . Presupunând λ1 ≠ 0 ⇒ u = − 2 v ⇒ u , v coliniari.
λ1
9
Consecinţe
1. Doi vectori din V3 sunt liniar independenţi dacă şi numai dacă sunt necoliniari.
2. Mulţimea vectorilor coliniari cu un vector nenul este un spaţiu vectorial
unidimensional.
Fie u , v, w trei vectori diferiţi din V3. Ei se numesc coplanari dacă segmentele
orientate reprezentative ale lor sunt paralele cu un plan dat.
Propoziţia 2: Trei vectori u , v, w ∈ V3 sunt coplanari dacă şi numai dacă sunt liniar
dependenţi.
(⇒ ) Dacă u, v, w sunt coplanari, atunci reprezentanţii lor în 0 ∈ E3 sunt
segmentele orientate OA, OB, OC astfel încât O, A, B, C aparţin aceluiaşi plan Π .
B
Fie A1C OB şi B1C OA . Avem
C
B OA1 = λu , OB1 = μv şi
A OC = OA1 + OB1 ⇒
O A w = λu + μv ⇒ u , v, w liniar dependenţi.
( ⇐ ) Dacă u , v , ω sunt liniari dependenţi, atunci există λ1, λ2, λ3 ∈ R nu toţi nuli, astfel
λ1 λ
încât λ1u + λ2 v + λ3ω = 0 . Dacă presupunem λ3 ≠ 0 şi notăm − = λ , − 2 = μ obţinem
λ3 λ3
ω = λu + μ v . Dacă u , v sunt coliniari avem u = kv şi ω = ( λ k + μ ) v şi deci cei trei
vectori sunt coliniari, deci şi coplanari.
Dacă u , v sunt necoliniari considerăm punctele O, A, B astfel încât
uuur uuur
OA ∈ u , OB ∈ v . Punctele O, A, B determină un plan ( P ) . Cum ω = λu + μ v
reprezentantul lui ω prin 0 este segmentul orientat OC , C ∈ ( P ) . Deci u , v , ω sunt
coplanari.
B ω = λu + μ v O
v
O u A
Consecinţă
1. Trei vectori sunt liniar independenţi dacă şi numai dacă reprezentanţii lor
printr-un acelaşi punct al spaţiului nu sunt coplanari.
2. Mulţimea V2 a vectorilor coplanari cu doi vectori necoliniari u şi v este un
spaţiu vectorial bidimensional.
Propoziţia 3: Spaţiul vectorial real al vectorilor liberi V3 are dimensiunea 3.
În V3 există 3 vectori liniar independenţi şi anume oricare trei vectori necoplanari
u , v, w . Să arătăm că aceştia generează pe V3. Pentru aceasta fie a un al patrulea vector şi
OA, OB, OC, OD reprezentanţii vectorilor u , v, w şi a .
10
F D OA1 , OB1 , OC1 sunt coliniari în u , v , ω , deci
C există λ1 , λ2 , λ3 ∈ R astfel încât
uuur uuuur uuuur
G OA1 = λ1u , OB1 = λ2 v , OC1 = λ3ω .
C1
Deoarece OA1 EB1 şi OEDC1 sunt
a paralelograme, rezultă
uuur uuur uuuur uuur uuur uuuur
ω a = OD = OE + OC1 , OE = OA1 + OB1 .
B Deci a = λ1u + λ2 v + λ3ω ceea ce arată că
v
E treivectori necoplanari din V3 formează bază
B1
în V3 şi dimensiunea lui V3 este 3.
O u A A1
11
EXERCIŢII PROPUSE
1) Fie vectorii v1 = (2, 1, 3), v2 = (1, -1, 3), v3 = (1, 0, 2). Se poate scrie vectorul v3
ca o combinaţie liniară de v1 şi v2 ?
R: v3 este combinaţie liniară de v1 şi v2 dacă există scalarii α1, α2 ∈ R a.î.
v3 = α 1v1 + α 2 v 2
Aceasta înseamnă:
⎧2α 1 + α 2 = 1
(1,0,2) = α 1 (2,1,3) + α 2 (1,−1,3) ⇔ ⎪⎨α 1 − α 2 = 0 ⇒ α 1 = 1 , α 2 = 1 R: Da
⎪3α + 3α = 2 3 3
⎩ 1 2
2) Să se studieze dependenţa liniară a sistemului de vectori:

v1 = (2, 1, 3, 1), v2 = (1, 2, 0, 1), v3 = (-1, 1, -3, 0), v4 = (1, 5, 0, 1) în R4
R: Considerăm relaţia α 1v1 + α 2 v 2 + α 3 v3 = 0 . Prin înlocuirea vectorilor v1, v2, v3
această relaţie este echivalentă cu sistemul omogen
⎧2α 1 + α 2 − α 3 = 0
⎪α + 2α + α = 0
⎪ 1 2 3
⎨
3
⎪ 1α − α 3 = 0
⎪⎩α 1 + α 2 = 0
Rangul matricei acestui sistem este doi.
Prin urmare sistemul admite şi soluţii nebanale şi deci sistemul de vectori este liniar
dependent. O soluţie a sistemului omogen este α 1 = 1, α 2 = −1, α 3 = 1 şi astfel o relaţie de
dependenţă este v1 − v 2 + v3 = 0
3) Să se studieze natura sistemului de vectori

⎛ 2 −2 ⎞ ⎛ 1 −4 ⎞ ⎛ 0 −4 ⎞
A1 = ⎜ ⎟ , A2 = ⎜ ⎟ , A3 = ⎜ ⎟ în M2,2
⎝ 4 −4 ⎠ ⎝5 3 ⎠ ⎝4 8 ⎠
R: Relaţia { α1 A1 + α 2 A2 + α 3 A3 =0 este echivalentă cu
⎧2α1 + α 2 = 0
⎪−2α − 4α − 4α = 0
⎪ 1 2 3
⎨
⎪4α1 + 5α 2 + 4α 3 = 0
⎪⎩−6α1 + 3α 2 + 8α 3 = 0
Rangul acestui sistem este doi, deci sistemul de matrice este liniar dependent. Avem
o relaţie de dependenţă -2A1 + 4A2 – 3A3 = 0.
4) Se dau în R3 vectorii: v1 = (1, 1, 2), v2 = (1, -1, 0), v3 = (1, 1, a), v = (0, 0, -1). Să
se arate că aceştia formează o bază. Se cer coordonatele vectorului v = (1, 1, 1)
în această bază.
R: Deoarece din R3=3 este suficient să arătăm că cei trei vectori sunt liniar
independenţi.
Fie α1, α2, α3 ∈ R a.î. α 1v1 + α 2 v 2 + α 3 v3 = 0 . Aceasta înseamnă
12
⎧α1 + α 2 = 0
⎪
⎨α1 − α 2 = 0
⎪2α − α = 0
⎩ 1 3
sistem care are soluţia banală, deci vectorii sunt liniar independenţi şi formează o bază în
⎧α1 + α 2 = 1
⎪
R . Relaţia v = α1v1 + α 2 v2 + α 3v3 se scrie ⎨α1 − α 2 = 1 cu soluţia α1 = 1, α 2 = 0, α 3 = 1 ,
3
⎪2α − α = 1
⎩ 1 3
deci coordonatele vectorului v în vaza dată sunt (1, 0, 1).
5) Să se calculeze produsul scalar al vectorilor: v1 = (1, -1, 2), v2 = (1, 2, -1) şi

normele vectorilor.
R: (v1,v2) = -3; v1 = 6 ; v2 = 6
Să se normeze vectorii v1 = (3, 1, 2), v2 = (2, 1, -1)
v ⎛ 3 1 2 ⎞
e1 = 1 = ⎜ , ,
v1 ⎝ 14 14 14 ⎟⎠
R:
v ⎛ 2 1 −1 ⎞
e2 = 2 = ⎜ , ,
v2 ⎝ 6 6 6 ⎟⎠
6) Să se arate că pentru ca trei vectori a, b, c să închidă un triunghi este necesar şi

suficient ca a + b + c = 0 .
uuur uuur uuur uuur uuur uuur
R: c = −a − b = CB + AC = AB Fiind dat triunghiul ΔABC avem AB + BC + CA = 0 ,
adică a + b + c = 0 . Invers, dacă vectorii a, b, c satisfac relaţia a + b + c = 0 , atunci
luând
uuur uuur uuur uuur uuur
a = BC şi b = CA , din relaţia anterioară obţinem c = −a − b = CB + AC = AB . Prin urmare
vectorii a, b, c închid un triunghi.
7) Fie a, b, c vectorii care coincid cu laturile triunghiului. Să se exprime cu

ajutorul lor vectorii ce coincid cu medianele triunghiului şi să se arate că aceştia pot forma
un triunghi.
R: Ipoteza arată că a + b + c = 0 A
uuuur uuur uuuur c
Din AAC ′ CC ′ = CA + AC ′ = b + c b
2
uuur uuur uuur a C B
AA′B AA′ = AB + BA′ = c + ΄
2
uuur uuur uuur b
BB′C BB′ = BC + CB′ = a + C
2 B A΄
uuur uuur uuuur 3 a
Deoarece AA′ + BB′ + CC ′ = (a + b + c) = 0 rezultă că vectorii mediană închid
2
un triunghi.
13
LECŢIA 2
NOŢIUNI DE ALGEBRĂ VECTORIALĂ
2.1. Produsul scalar
Fie V3 spaţiul vectorilor liberi a , b ∈ V3 . Pentru a ≠ 0, b ≠ 0 notăm ϕ ∈ [0, π]

unghiul dintre a şi b .
Teoremă
Funcţia (⋅,⋅): V3 × V3 → R definită prin
⎧ a b cos ϕ, a ≠ 0 si b ≠ 0
(a, b ) = ⎪⎨
⎪⎩ 0 , a = 0 sau b = 0
este un produs scalar în V3.
Demonstraţie
Axiomele următoare sunt evidente:
– comutativitatea (a , b ) = (b, a );
– omogenitatea (λa , b ) = λ (a , b ) = (a , λ b );
(
– pozitivitatea (a , a ) ≥ 0 (a , a ) = a
2
).
Să dovedim distributivitatea faţă de adunare şi anume (a , b + c ) = (a , b ) + (a , c )
Observăm că (a , b ) = a ⋅ pra b = b ⋅ prb a şi că
b b+c
bφ
a
(a, b + c ) = ( )
a ⋅ pra (b + c ) = a ⋅ pra b + pra c = (a , b ) + (a , c ) .
Observaţii
1. Doi vectori liniari nenuli sunt ortogonali dacă şi numai dacă produsul
lor scalar este nul.
⎡ π⎤ ⎡π ⎤
2. Dacă ϕ ∈ ⎢0, ⎥ atunci (a , b ) ≥ 0 , iar dacă ϕ ∈ ⎢ , π⎥ atunci
⎣ 2⎦ ⎣2 ⎦
(a, b ) ≤ 0 .
3. (a, b ) ≤ a b (inegalitatea Cauchy-Schwarz).
Fiind dat un sistem de axe perpendiculare Oxyz în spaţiu, versori lor notaţi i , j, k
definesc o bază ortonormată în V (formată din versorii perpendiculari 2 câte 2).
{ }
0, i , j, k se numeşte reper cartezian.
Fiecare vector v se exprimă în mod unic în forma v = v x i + v y j + v z k .
Coordonatele (vx, vy, vz) ale vectorului se numesc coordonate euclidiene.
14
z
vz k
k v
vy j
0
j y
i
vx i
x
Pentru i , j, k avem tabloul de înmulţire scalară

(⋅,⋅) i j k
i 1 0 0
j 0 1 0
k 0 0 1
Fie vectorii a = a x i + a y j + a z k şi b = b x i + b y j + b z k .
Expresia analitică a produsului lor scalar se obţine folosind proprietăţile produsului
scalar şi tabloul anterior şi este
(a, b ) = a x b x + a y b y + a z b z .
În particular (a , i ) = a x , (a , j) = a y , (a , k ) = a z , deci coordonatele euclidiene ale unui
vector sunt proiecţiile ortogonale ale vectorului pe cele trei axe de coordonate.
Expresia analitică a normei unui vector este
a = (a , a ) = a 2x + a 2z + a 2z .
Unghiul a doi vectori nenuli a , b este dat de
cos ϕ =
(a, b ) = a x b x + a y b y + a z b z .
a b a 2x + a 2y + a 2z b 2x + b 2y + b 2z
Avem a ⊥ b ⇔ a x b x + a y b y + a z b z = 0 .
2.2. Produsul vectorial
Definiţie: Fie a , b doi vectori. Se numeşte produs vectorial al vectorilor a , b , vectorul

notat a × b caracterizat astfel:
a) a × b este ⊥ a , a × b ⊥ pe b ;
b) a × b are sensul dat de regula burghiului drept;
c) a × b = a b sin ϕ, ϕ unghiul dintre a si b .
15
a×b
b
ϕ
a
Proprietăţi
1. a × b perpendicular pe planul ( a , b );
2. a × b = − b × a ;
( )
3. a × b + c = a × b + a × c ;
4. a × (λ b ) = (λa )× b = λa × b ;
5. a × a = 0; a × 0 = 0 ;
a × b = a b − (a , b ) (identitatea lui Lagrange).
2 2 2
6.
Produsul vectorial a doi vectori nenuli este nul dacă şi numai dacă vectorii sunt
coliniari.
Dacă a , b nu sunt coliniari, atunci a × b reprezintă aria paralelogramului construit
→ →
pe reprezentanţii OA si OB ai vectorilor a şi b.
x i j k
i 0 k −j
Avem tabloul de produs vectorial:
j −k 0 i
k j −i 0
Expresia analitică a produsului vectorial:

a × b = ( ax i + a y j + az k ) × ( bx i + by j + bz k ) =
= ax by k − ax bz j − a y bx k + a y bz i + az bx j − az by i =
= ( a y bz − az by ) i − ( ax bz − az bx ) j + ( ax by − a y bx ) k =
i j k
ay az a az ax ay
= i − x j+ k = ax ay az
by bz bx bz bx by
bx by bz
2.3. Produs mixt
Fiind daţi vectorii liberi a , b, c , numărul (a , b × c ) = (a , b, c ) se numeşte produsul

not
mixt al acestora.
16
Dacă a , b, c sunt necoplanari, atunci modulul produsului mixt reprezintă volumul
paralelipipedului ce se poate construi pe reprezentanţii cu originea comună ai celor trei
vectori. Fie θ unghiul dintre direcţia vectorilor b şi c şi ϕ unghiul dintre direcţiile
vectorilor a şi b × c .
d = b× c (a, b, c ) = (a, b × c ) = (a, d ) = d a cos ϕ = V

1
424 3
a
c h
φ
φ h
θ
b
Expresia analitică a produsului este:

⎛ i j k ⎞
⎜ ⎟
(a, b, c ) = (a , b × c ) = ⎜ a x i + a y j + a z k, b x b y b z ⎟ =
⎜⎜ ⎟
⎝ c x c y c z ⎟⎠
= (a x i + a y j + a z k , (b y c z − b z c y )i − (b x c z − b z c x ) j + (b x c y − b y c x )k ) =
ax ay az
= a x (b y c z − b z c y ) − a y (b x c z − b z c x ) + a z (b x c y − b y c x ) = b x by bz
cx cy cz
Proprietăţi
( ) (
1) (a , b × c ) = (b, c × a ) = (c, a × b ) ; a , b , c = c , a , b = b , c , a) ( )
2) (a , b × c ) = −(a , c × b ) ;
3) (ta , b × c ) = (a , tb × c ) = (a , b × t c ), t ∈ R ;
4) (a 1 + a 2 , b × c ) = (a 1 , b × c ) + (a 2 , b × c ) ;
5) (a × b, c × d ) = (a, c ) (a, d ) identitatea lui Lagrange

(b, c ) (b, d )
Demonstraţie
Notăm cu m = c × d şi avem:
(a × b, c × d ) = (a × b, m ) = (m, a × b ) = (b, m, a ) = (a, b, m ) = (a , b × (c × d )) =
(a , c ) (a , d )
= (a , c (b, d ) − d (b, c )) = (a , c )(b, d ) − (a , d )(b, c ) =
(b, c ) (b, d )
6) (a, b, c ) = 0 dacă şi numai dacă:
i) cel puţin unul dintre vectori este nul; sau
ii) doi dintre ei sunt coliniari; sau
iii) vectorii a , b, c sunt coplanari.
17
Baza vectorială {a , b, c} se numeşte orientată pozitiv (negativ) dacă produsul
(a, b × c ) este pozitiv (negativ). Prin urmare baza ortonormată {i, j, k} este orientată pozitiv
întrucât:
(i, j × k ) = 1 unde i = (1,0,0), j = (0,1,0), k = (0,0,1) .
2.4. Repere carteziene
Fie E 3 spaţiul fizic, V3 spaţiul vectorial tridimensional al vectorilor liberi, R3

spaţiul euclidian canonic.
Dacă fixăm originea spaţiului E 3 în O şi o bază ortonormată {i , j, k} în V3, atunci
între cele trei spaţii se poate stabili o corespondenţă biunivocă astfel: fiecărui punct M din
→
E 3 îi corespunde în mod unic un vector r = OM ∈ V3 , numit vector de poziţie al punctului
M; acestui vector îi corespunde în mod unic tripletul ordonat de numere reale (x , y, z ) ∈ R
numite coordonatele euclidiene ale vectorului OM în raport cu baza {i , j, k}.

→
→
Se scrie r = OM = x i + yj + zk .
M(x,y,z)
0
y
Ansamblul {0, i , j, k} se numeşte reper cartezian în E 3 . O se numeşte originea

reperului, iar {i , j, k} baza reperului.
→
Coordonatele euclidiene (x, y, z) ale vectorului de poziţie OM = r se numesc
coordonate carteziene ale punctului M faţă de reper.
x = (i , r ) = pri r = abscisa ⎫
⎪⎪
y = ( j, r ) = prj r = ordonata ⎬ = reprezintă mărimile algebrice ale proiecţiilor
⎪
z = (k , r ) = prk r = cot a ⎪⎭
ortogonale ale vectorului r pe cele trei axe.
18
z B
A
k
O
y
j
i
x
Fie A(x1, y1, z1) şi B(x2, y2, z2) având vectorii de poziţie r1 şi r2 . Atunci:
→ → →
AB = OB− OA = r2 − r1 = (x 2 − x 1 )i + (y 2 − y1 ) j + (z 2 − z1 )k .
Aplicaţii
a) Vectorul de poziţie al mijlocului unui segment
C
A M
r1 r B
r2
O
Fie A(r1 ) şi B(r2 ) punctele care determină segmentul AB, iar M mijlocul
segmentului, al cărui vector de poziţie îl notăm cu r . S-a luat ca reper un punct O oarecare
al spaţiului. Se completează paralelogramul OBCA şi se observă imediat că:
→ → → →
r +r
OA + OB = OC = 2 OM sau r1 + r2 = 2r de unde r = 1 2 .
2
Vectorul de poziţie al mijlocului unui segment este semisuma vectorilor de poziţie
ai capetelor segmentului.
b) Vectorul de poziţie al punctului care împarte un segment într-un
raport dat.
→
MA
Fie A(r1 ) , B(r2 ) şi M (r ) punctul pentru care →
=k.
MB
Vom socoti pe k negativ dacă M aparţine segmentului AB şi pozitiv dacă M se află

pe prelungirea segmentului într-o parte sau alta.
A M
r1 r
B
r2
O
19
Avem:
→ →
r1 − kr2
MA = k MB ⇒ r1 − r = k (r2 − r1 ) ⇒ r = .
1− k
Caz particular: k = 1 mijlocul unui segment;
k = -1
r1 + r2
r=
2
2.5. Aplicaţii ale produsului vectorial şi produsului mixt
Aria triunghiului de vârfuri M1 , M 2 , M 3 M i ( x i , yi , z i ) ,i = 1,3

M3
M1 M2
1 uuuuuur uuuuuur 1 1
A= M1M 2 × M1M 3 = ( r2 − r1 ) × ( r3 − r1 ) = r2 × r3 − r1 × r3 + r1 × r2
2 2 2
i j k i j k i j k
r2 × r3 − r1 × r3 + r1 × r2 = x 2 y 2 z 2 − x1 y1 z1 + x1 y1 z1 =
x3 y3 z 3 x 3 y3 z3 x 2 y2 z2
i j k o
y1 z1 1 z1 x1 1 x1 y1 1
x1 y1 z1 1
= = y2 z2 1 i + z2 x 2 1 j + x 2 y2 1 k
x 2 y2 z2 1
y3 z3 1 z3 x 3 1 x 3 y3 1
x 3 y3 z3 1
2 2 2
y1 z1 1 z1 x1 1 x1 y1 1
1
S= y2 z2 1 + z2 x 2 1 + x 2 y2 1
2
y3 z 3 1 z3 x3 1 x 3 y3 1
{ }
În planul xOy raportat la un reper 0, i , j, k aria triunghiului de vârfuri
M i ( x i , yi ) ,i = 1, 2,3
x1 y1 1
1
S = mod x 2 y 2 1
2
x 3 y3 1
Volumul unui tetraedru în funcţie de coordonatele vârfurilor sale
20
M4
Vt - volumul tetraedrului
St - aria bazei tetraedrului
h – înălţimea tetraedrului
M1 M3
M2
uuuuuur Fie V, S, h mărimile corespunzătoare ale paralelipipedului construit pe vectorii

uuuuuur uuuuuur
M1M 2 , M1M 3 , M1M 4 ca muchii
1 1 1
Vt = s t ⋅ h St = S Vt = V
3 2 6
uuuuuu r uuuuuu r uuuuuu r
Vt =
1
6
( )
1
M1M 2 , M1M 3 , M1M 4 = ( r2 − r1 , r3 − r1 , r4 − r1 ) =
6
1 1
= ( r2 − r1 , ( r3 − r1 ) × ( r4 − r1 ) ) = ( r2 − r1 , r3 × r4 − r1 × r4 − r3 × r1 ) =
6 6
x1 y1 z1 1
1 1x y z 1
= ( r2 , r3 , r4 ) − ( r1 , r3 , r4 ) + ( r1 , r2 , r4 ) − ( r1 , r2 , r3 ) = ± 2 2 2
6 6 x 3 y3 z3 1
x 4 y4 z4 1
2.6. Repere polare în plan şi în spaţiu
Reperele ortonormate nu sunt singurele repere la care pot fi referite punctele

planului sau spaţiului. Utile în mecanică, geometrie şi în alte domenii sunt reperele polare.
1. Sistemul de coordonate polare în plan
Să considerăm în plan un punct O numit pol şi o axă (D) ce trece prin O. Un punct
∧
M din plan este unic determinat de numerele ρ = OM şi θ = xOM .
Fie punctul M din plan raportat în acelaşi timp la un sistem cartezian şi la un
sistem polar, având polul în originea primului, iar axa polară confundată cu Ox.
M(x,y)
(ρ, θ)
(D)
θ
O x x
21
Sistemul de coordonate în plan (ρ, θ), 0 ≤ θ < 2π se numeşte sistem de coordonate
polare în plan.
Între mulţimile {( ρ, θ) ρ ∈ R ,0 ≤ θ < 2π}
*
şi {( x, y ) x, y ∈ R} există o
corespondenţă biunivocă.
⎧ x = ρ cos θ
Legătura între cele două tipuri de coordonate este dată de ⎨ şi invers
⎩ y = ρ sin θ
⎧
⎪
⎪ρ = x + y
2 2
⎪
⎪ y
⎨sin θ = .
⎪ x 2
+ y 2
⎪ x
⎪cos θ =
⎪⎩ x 2 + y2
2. Sistemul de coordonate sferice

{ }
Fie un punct M din spaţiu. Fie reperul cartezian 0, i , j, k şi (x,y,z) coordonatele
lui M faţă de acest reper. Fie M’ proiecţia lui M pe planul xOy . Notăm ρ = OM .
∧
ϕ = zOM
z ∧
θ = xOM '
M(x,y,z)
ρ (ρ,θ,φ)
φ z
y
O
θ
x
M’
Între mulţimile {( ρ, θ, ϕ) ρ ≥ 0,0 ≤ θ < 2π, 0 ≤ ϕ ≤ π} şi {( x, y, z ) x, y, z ∈ R }

3
există o corespondenţă biunivocă. Prima mulţime defineşte sistemul de coordonate sferice

(geografice) în spaţiu. Legătura dintre coordonate este dată de:
⎧ x = ρ cos θ sin ϕ
⎪
⎨ y = ρ sin θ sin ϕ
⎪z = ρ cos ϕ
⎩
22
⎧ρ = x 2 + y 2 + z 2
z
⎪
⎪ y
⎪ sin θ =
⎪⎪ x 2 + y 2 + z 2 sin ϕ
invers ⎨ x
⎪ cos θ = M(x,y,z)
⎪ x 2 + y 2 + z 2 sin ϕ (ρ,θ,z)
⎪ z z
⎪ϕ = arccos 2
⎪⎩ x + y2 + z2 O
ρ y
3. Sistemul de coordonatele cilindrice θ

Este un sistem de coordonate care păstrează x M′
primele două coordonate ρ şi θ ale sistemului
polar din pan, cea de-a treia coordonată fiind cota
z a punctului M.
Între mulţimea punctelor din spaţiu şi mulţimea {( ρ, θ, z ) ρ ≥ 0,0 ≤ θ < 2π, z ∈ R}

există o corespondenţă biunivocă. Formulele de legătură între coordonatele cilindrice şi
cele carteziene sunt:
⎧ρ = x 2 + y 2
⎪
⎪ x
⎧x = ρ cos θ ⎪ cos θ =
⎪ ⎪ x 2 + y2
⎨ y = ρ sin θ şi invers ⎨
⎪z = z ⎪sin θ = y
⎩ ⎪ x 2 + y2
⎪
⎪⎩z = z
23
EXERCIŢII PROPUSE
uuur
1) Cunoscând vectorii care formează laturile uni triunghi AB = 2i − 6 j ,
uuur uuur
BC = i + 7 j , CA = −3i − j , să se determine unghiurile acestui triunghi.
uuur uuur
( AB, AC )
R: cos A = uuur uuur = 0 ⇒ m A =
AB AC
( ) π
2
B = arccos
2
5
C = arccos
1
5
2) Fie vectorii a = 3 i + j + 2k şi b = i − j − 3k . Să se calculeze:

a) produsul lor vectorial;
b) să se verifice că a × b este perpendicular pe a şi pe b ;
c) aria paralelogramului construit pe a şi b .
i j k
R: a) a × b = 3 1 2 = −i + 11 j − 4k
1 −1 −1
b) (a × b, a ) = −3 + 11 − 8 = 0;(a × b, b) = −1 − 11 + 12 = 0
c) A = a × b = 138
3) Să se studieze coplanaritatea vectorilor:

a = i + 2 j − k; b = 2 i − 2 j + 5k; c = i − 4 j + 6k
1 2 −1
R: ( a, b, c )= 2 −2 5 = 0 , deci vectorii sunt coplanari.
1 −4 6
4) Se consideră triunghiul ABC pentru care vectorii de poziţie ai vârfurilor sunt

uuur uuur uuur
OA = 2i + 6 j + 7k , OB = −3i − 2 j , OC = i + j + 2k . Se cer:
a) perimetrul triunghiului ABC;
b) aria triunghiului ABC;
c) lungimea
uuur uuuînălţimii
r uuur BB΄. uuur uuur uuur
AB = OB − OA = −5i − 8 j − 7 k ; BC = OC − OB = 4i + 3 j + 2k ;
uuur
AB = (−5) 2 + (−8) 2 + (−7) 2 = 138;
uuur
R: a) BC = 42 + 32 + 22 = 29;
uuur
CA = 12 + 52 + 52 = 51;
uuur uuur uuur
P = AB + BC + CA = 138 + 29 + 51
24
1 uuur uuur
A= AB × AC ; C
2
i j k
uuur uuur B΄
AB × AC = −5 −8 −7 = 5i − 18 j + 17k ;
b) −1 −5 −5
uuur uuur
AB × AC = −52 + (−18) 2 + 17 2 = 638 A B
1
A= 638
2
1 uuur uuur 1 638

c) A = AC × BB′ = 638 de unde BB′ =
2 2 51
5) Să se calculeze volumul tetraedrului de vârfuri

A(0, 6, 4), B(3,5,3), C (−2,11, −5), D(1, −1, 4) .
3 −1 −1
1 uuur uuur uuur 1 63
R: V = ± ( AB, AC , AD) = ± −2 5 −9 =
6 6 2
1 −7 0
6) Fie M(ρ,θ,φ) în coordonate sferice. Care este locul geometric al punctelor pentru
2π π
care a) ρ=2. b) θ= , c) φ=
3 3
R: a) sferă de rază 2; b) cerc meridian pe o sferă; c) cerc paralel pe o sferă.
25
LECŢIA 3
GEOMETRIE ANALITICĂ
3.1. Dreapta şi planul în spaţiu

Definiţie: Se numeşte vector director al unei direcţii (o dreaptă) orice vector coliniar
cu direcţia dată. Se numesc parametri directori ai unei drepte date, proiecţiile ortogonale
ale vectorului său director pe cele trei axe de coordonate rectangulare.
z a
a a ( l, m, n ) ; l,m,n mărimile proiecţiilor
O
y
Definiţie
Se numeşte versor director al unei direcţii, vectorul unitate (versorul) coliniar cu
direcţia dată.
a
e=
a
Versorul director e formează cu axele de coordonate unghiurile α, β, γ numite
unghiuri directoare ale dreptei.
e = ( e, i ) i + ( e, j ) j + ( e, k ) k = cos α i + cos β j + cos γk
Întrucât e = 1 ⇒ cos 2 α + cos 2 β + cos 2 γ = 1
Coordonatele lui e se numesc cosinusuri directoare ale dreptei.
Parametrii directori ai unei direcţii din plan sau spaţiu sunt direct proporţionali cu
cosinuşii directori ai direcţiei.
Fie a ( l, m, n ) cu versorul e (cos α,cos β,cos γ ) , atunci a = λ e , ceea ce înseamnă
l = λ cos α,m = λ cos β,n = λ cos γ .
l m n
= = =λ
cos α cos β cos γ
l2 m2 n2 l2 + m 2 + n 2
= = =
cos 2 α cos 2 β cos 2 γ 1 de unde
l
cos α = ,
± l2 + m 2 + n 2
m n
cos β = , cos γ =
± l +m +n
2 2 2
± l + m2 + n 2
2
26
Observaţie: În plan
β l
l = cos α l + cos β j α
π
β= −α
2
cos 2 α + cos 2 β = 1
O dreaptă în spaţiu poate fi determinată de:
(i) un punct şi un vector nenul
(ii) două puncte
(iii) intersecţia a două plane
3.1.1. Dreapta determinată de un punct şi un vector nenul

Fie punctul fixat M 0 (x 0 ,y 0 ,z 0 ) cu vectorul de poziţie r0 = x 0 γ + y 0 j + z 0 k .
Fie a ( l, m, n ) un vector nenul din V3 şi D o dreaptă care trece prin M0 şi are
direcţia lui a .
z
uuuuuuur uuuuur uuuuur M (D)
M 0 M = OM − OM 0 ; M ( x, y, z ) M0
uuuur
r = OM = x i + yj + zk r a
uuuuur r0
r0 = OM 0 = x 0 i + y 0 j + z 0 k
uuuuuur
M 0 M = ( x − x 0 ) i + ( y − y0 ) j + ( z − z0 ) k
y
x
Punctul M(x, y, z) aparţine dreptei (D) ⇔ M 0 M şi a sunt coliniari, adică:

(1) (r − r0 ) × a = 0 ecuaţia vectorială a dreptei definită de un punct şi o direcţie.
Vectorul a ( l, m, n ) ≠ 0 care dă direcţia dreptei D se numeşte vector director iar
coordonatele sale l, m, n se numesc parametrii directori ai dreptei. Evident, orice vector
ka , k ≠ 0 joacă acelaşi rol cu a .
Coliniaritatea vectorilor r − r0 şi a se pune în evidenţă şi prin relaţia
r − r0 = ta sau
(2) r = r0 + ta , t ∈ R ecuaţia vectorială parametrică.
Această ecuaţie vectorială este echivalentă cu 3 ecuaţii în R3
⎧ x = x 0 + tl
⎪
(3) ⎨ y = y 0 + tm ecuaţiile parametrice ale dreptei (D) care se pot înlocui
⎪z = z + tn, t ∈ R
⎩ 0
cu două ecuaţii carteziene în R3:
27
x − x 0 y − y0 z − z0
(4) = = cu convenţia că dacă un numitor este nul atunci
l m n
numărătorul respectiv trebuie egalat cu 0.
Observaţie: a ( l, m, n ) ≠ 0 ( 0, 0, 0 ) , deci cel mult 2 dintre numerele l, m, n se
pot anula.
1) dacă l = 0, mn ≠ 0 atunci ecuaţiile carteziene sunt echivalente cu :
y − y0 z − z0
x = x0 , = şi reprezintă o dreaptă paralelă cu planul yOz.
m n
2) l = m = 0 n ≠ 0 ecuaţiile carteziene se reduc la x = x0, y = y0, o dreaptă
paralelă cu Oz.
Observaţie: În planul xOy ecuaţia dreptei care tece prin (x0, y0) şi de vector director
x − x 0 y − y0
a ( l, m ) este =
l m
m
y − y0 = ( x − x0 )
l
m
tgα = = k coeficientul unghiular al dreptei sau panta.
l
y – y = k(x - x0) ecuaţie carteziană a dreptei din plan care trece prin M0(x0, y0) şi are
coeficientul unghiular (panta) k = tgα .
3.1.2. Dreapta determinată de 2 puncte

Două puncte distincte M1(x1, y1, z1), M2(x2, y2, z2) determină o dreaptă D şi numai
una. Considerăm dreapta D determinată de punctul M1 şi de vectorul director a reprezentat
de M 1 M 2
→ →
M1M, M1M 2 sunt coliniari
M2
D M
M1
r1 r2 a
→ →
( 5) M1M = t M1M 2 ; r − r1 = t ( r − r2 )
Proiectând pe axele de coordonate, obţinem:
⎧ x − x1 = t ( x2 − x1 ) ⎧x = x 1 + t (x 2 − x 1 )
⎪
( 6 ) ⎨ y − y1 = t ( y2 − y1 ) sau ⎪⎨y = y1 + t (y 2 − y1 ) ecuaţiile parametrice ale
⎪ ⎪z = z + t (z − z ), t ∈ R
⎩ z − z1 = t ( z2 − z1 ) ⎩ 1 2 1
dreptei din spaţiu determinate de 2 puncte.
28
x − x1 y − y1 z − z1
Eliminând t obţinem ( 7 ) = = ecuaţiile canonice.
x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1
Observaţie: În planul xOy ecuaţia dreptei care trece prin M1(x1,y1), M2(x2,y2) este
x − x1 y − y1
=
x 2 − x 1 y 2 − y1
y 2 − y1
y − y1 = (x − x 1 )
x 2 − x1
y 2 − y1
k = tgα =
x 2 − x1
3.1.3.Unghiul dintre două drepte orientate

Fie D1 şi D2 două drepte orientate prin vectorii directori a , b . Prin unghiul dintre
dreptele orientate D1 şi D2 înţelegem unghiul dintre a şi b definit prin
cos ϕ =
(a, b ) sau sin ϕ = a × b ϕ ∈ [0, π]
a b a b
D1 ⊥ D 2 ⇔ ( a, b ) = 0 ⇔ l1l2 + m1m 2 + n1n 2 = 0 unde
a ( l1 , m1 , n1 ) şi b ( l2 , m 2 , n 2 )
l1 m1 n1
D1 ║ D2 ⇔ a × b = 0 ⇔ = =
l2 m 2 n 2
Observaţie:
l1l2 + m1m 2
În plan cos θ =
l12 + m12 l22 + m 22
θ θ = β − α, m = tgα, m' = tgβ

tgβ − tgα m'− m
tgθ = tg (β − α ) = =
1 + tgα tgβ 1 + mm'
β
α
1
Condiţia ca cele 2 drepte din plan să fie perpendiculare este mm' = −1, m' = − .
m
3.1.4. Planul în spaţiu

Planul determinat de un punct şi un vector normal nenul
29
Fie M(x,y,z) un punct curent din planul
z care trece prin M0 şi are vectorul
normal N .
→
N⊥ ∏ ⇒ N⊥ M 0 M
● M0(x0,y0,z0) N(A, B, C )
O
y
● M(x,y,z)
(1) ⎜ N, M 0 M ⎟ = 0, (N, r − r0 ) = 0 ecuaţia vectorială a planului care trece prin M0

⎛ →
⎞
⎝ ⎠
şi este perpendicular pe N .
Fie N(A, B, C ) , A, B, C parametrii directori ai normalei la plan.
→
M 0 M = (x − x 0 )i + (y − y 0 ) j + (z − z 0 )k . Condiţia de ortogonalitate devine:
( 2 ) A ( x − x0 ) + B ( y − y0 ) + C ( z − z0 ) = 0 ecuaţia carteziană a planului
⇒ ( 3) Ax + By + Cz + D = 0; D = − Ax0 − Ay0 − Cz0
Orice ecuaţie de forma Ax + By + Cz + D = 0 reprezintă un plan dacă prin ipoteză
A, B, C nu se anulează simultan. Într-adevăr dacă (x0,y0,z0) este o soluţie a ecuaţiei
anterioară, atunci Ax 0 + By 0 + Cz 0 + D = 0 ⇒ D = −Ax 0 − By 0 − Cz 0 .
Înlocuind obţinem ( 4) A ( x − x0 ) + B ( y − y0 ) + C ( z − z0 ) = 0 care reprezintă
ecuaţia unui plan ce conţine punctul M0(x0,y0,z0) şi este perpendicular pe vectorul nenul
(A,B,C).
Ax + By + Cz + D = 0 cu A 2 + B 2 + C 2 ≠ 0 reprezintă ecuaţia carteziană generală
a unui plan.
Condiţia necesară şi suficientă ca două ecuaţii de gradul I în x, y, z
A 1 x + B1 y + C1 z + D = 0, A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 = 0 să reprezinte acelaşi plan este
A 1 B1 C1 D1
= = = = k.
A 2 B2 C2 D 2
3.1.5. Plane particulare

1) planul xOy are ecuaţia z = 0 şi vectorul normal k (0,0,1) . Un plan paralel cu
planul xOy are ecuaţia z = c.
x = 0 reprezintă ecuaţia planului yOz al cărui vector normal este i (1,0,0) . Un plan
paralel cu planul yOz are ecuaţia x = a.
y = 0 este ecuaţia planului xOz; normala acestuia are direcţia j(0,1,0) . Un plan
paralel cu planul xOz are ecuaţia y = b.
2) ecuaţiile planelor perpendiculare pe planele de coordonate xOy, yOz, zOx sunt,
respectiv:
30
Ax + By + D = 0
By + Cz + D = 0
Ax + Cz + D = 0
3) ecuaţiile planelor care trec prin axele de coordonate Ox, Oy, Oz sunt respectiv
By + Cz = 0
Ax + Cz = 0
Ax + By = 0
4) ecuaţia planului care trece prin origine este Ax + By + Cz = 0 .
3.1.6. Planul determinat de trei puncte necoliniare M i (x i , y i , z i ), i = 1,3

Folosim ecuaţia generală a planului şi ecuaţiile obţinute prin înlocuirea
coordonatelor punctelor Mi în această ecuaţie:
⎧Ax + By + Cz + D = 0
⎨
⎩Ax i + By i + Cz i + D = 0, i = 1,2,3
S-a obţinut un sistem liniar omogen în necunoscutele A, B, C, D cu soluţii nebanale
deoarece A, B, C nu se pot anula simultan. Condiţia care asigură acest lucru
x y z 1
x1 y1 z1 1
(5) = 0 ecuaţie carteziană a planului (ecuaţie de gradul I în x, y, z
x2 y2 z2 1
x3 y3 z3 1
şi orice punct P(xi,yi,zi) o satisface)
Ca un caz particular putem găsi ecuaţia planului prin tăieturi:
C(0,0,c)
B(0,b,0)
A(a,0,0)
x y z 1
a 0 0 1 x y z
= 0 ⇔ bcx + acy + abz − abc = 0, ( 6 ) + + −1 = 0
0 b 0 1 a b c
0 0 c 1
Ecuaţia carteziană a planului ne ajută să stabilim condiţia de coplanaritate a patru
puncte din spaţiu. Punctele M i (x i , y i , z i ), i = 1,4 sunt coplanare, rezultă:
31
x1 y1 z1 1
x2 y2 z2 1
(7) =0
x3 y3 z3 1
x4 y4 z4 1
Problema stabilirii ecuaţiei planului prin 3 puncte poate fi tratată şi astfel:

Fie M un punct care poate genera planul al cărui vector de poziţie este
→
OM = r = x i + yj + zk
Obţinem ecuaţia vectorială a planului P impunând condiţia de coplanaritate a
→ → →
⎛ → → →
⎞
vectorilor M 1 M, M 1 M 2 , M 1 M 3 , adică ⎜ M 1 M, M 1 M 2 × M 1 M 3 ⎟ = 0 .
⎝ ⎠
M3
M2
M1
M
Dacă M i (ri ), ri = x i i + y i j + z i k , relaţia este echivalentă cu ecuaţia vectorială

(8) ( r − r1 , ( r2 − r1 ) × ( r3 − r1 ) ) = 0 sau
x y z 1
x − x1 y − y1 z − z1
x1 y1 z1 1
(9) x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 = 0 ecuaţie echivalentă cu =0
x2 y2 z2 1
x3 − x2 y3 − y2 z3 − z 2
x3 y3 z3 1
3.1.7. Planul determinat de un punct şi doi vectori necoliniari

Fie u ( l1 , m1 , n1 ) , v ( l2 , m 2 , n 2 ) doi vectori necoliniari, adică u × v ≠ 0 şi un
punct cunoscut M0. Cele 3 elemente M 0 , u , v determină un plan unic Π.
v u
M2
v u M1
M0 M
→ →
Construim reprezentanţii vectorilor u , v ca fiind M 0 M 1 , M 0 M 2 . Un punct M
→ → →
aparţine planului dacă şi numai dacă vectorii M 0 M, M 0 M 1 , M 0 M 2 sunt coplanari.
uuuuuur
Aceasta înseamnă M 0 M = ru + sv .
Scrisă în coordonate această ecuaţia vectorială este echivalent cu:
32
⎧ x = x0 + rl1 + sl2
⎪
(11) ⎨ y = y0 + rm1 + sm2 ecuaţiile parametrice ale planului Π, r şi s parametri reali.
⎪ z = z + rn + sn
⎩ 0 1 2
⎛ → ⎞
Condiţia de coplanaritate a vectorilor se mai poate scrie ⎜ M 0 M, u × v ⎟ = 0 de unde
⎝ ⎠
rezultă ecuaţia carteziană:
x − x0 y − y0 z − z0
(12 ) l1 m1 n1 = 0
l2 m2 n2
3.1.8. Ecuaţiile planului care trece prin două puncte şi este paralel cu o direcţie
dată
M2(x2,y2,z2)
v(l, m, n )
v
M(x,y,z)
M1(x1,y1,z1)
→ →
⎛ → →
⎞
Vectorii M 1 M, M 1 M 2 , v sunt coplanari ceea ce înseamnă: ⎜ M 1 M, M 1 M 2 × v ⎟ = 0 .
⎝ ⎠
x − x1 y − y1 z − z1
(13) x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 = 0 ecuaţia carteziană a planului ce trece prin
l m n
M1,M2 paralel cu direcţia v .
3.1.9. Ecuaţia normală a planului. Distanţa de la un punct la un plan
M0(x0,y0,z0)
z
n
d
P
M(x,y,z)
p
O
y
33
Notăm:
– p distanţa de la origine la plan;
– n versorul normal la plan;
– M(x,y,z) punctul curent în plan.
n (cos α, cos β, cos γ ) cu cos 2 α + cos 2 β + cos 2 γ = 1
OP (p cos α, p cos β, p cos γ )
→
⎛ → ⎞
n ⊥ PM ⇒ ⎜ PM, n ⎟ = 0 ,
⎝ ⎠
→ → →
iar PM = OM − OP = (x − p cos α )i + (y − p cos β ) j + (z − p cos γ )k de unde:
(x − p cos α ) cos α + (y − p cos β) cos β + (z − p cos γ ) cos γ = 0
⇒ (14 ) x cos α + y cos β + z cos γ − p = 0 ecuaţia normală carteziană a planului.
Fie M0(x0,y0,z0). Să determine distanţa d(M 0 , Π ) .
Prin M0 ducem un plan paralel cu planul Π: Π’
Π ': x cos α + y cos β + z cos γ − (p + d ) = 0
Impunând condiţia de M 0 ∈ Π ' ⇒ x 0 cos α + y 0 cos β + z 0 cos γ − (p + d ) = 0
⇒ (15 ) d ( M 0 , Π ) = x0 cos α + y0 cos β + z0 cos γ − p .
3.1.10. Normalizarea ecuaţiei generale a unui plan. Distanţa de la un punct la

un plan dat prin ecuaţia generală
⎧ Ax + By + Cz + D = 0
⎨
⎩ x cos α + y cos β + z cos γ − p = 0
Pentru ca cele două ecuaţii să reprezinte acelaşi plan, ele trebuie să aibă coeficienţi
proporţionali.
cos α cos β cos γ p
= = =−
A B C D
cos α cos β cos γ
2 2 2
1
= = = 2
A 2
B 2
C 2
A + B2 + C2
A B
⇒ cos α = ; cos β =
± A 2 + B2 + C 2 ± A 2 + B2 + C2
C −p 1
cos γ = ; =
± A 2 + B2 + C2 D ± A 2 + B2 + C2
Înlocuind în ecuaţia normală carteziană a planului obţinem
Ax + By + Cz + D
(16 ) = 0 ecuaţia generală a planului normalizată.
± A2 + B 2 + C 2
Ax + By + Cz + D
(17 ) d ( M 0 , Π ) = 0 2 0 2 0 2 .
A + B +C
34
3.1.11. Ecuaţia generală a dreptei în spaţiu
Dreapta dată ca intersecţie a două plane
N2 N1
Π1
Π2
⎧Π : A x + B1 y + C1z + D1 = 0
(20) ⎨ 1 1
⎩Π 2 : A 2 x + B2 y + C 2 z + D 2 = 0
a ( l, m, n ) ⊥ N1 ( A, B, C ) ⎫⎪
⎬ ⇒ a = N1 × N 2
a ( l, m, n ) ⊥ N 2 ( A, B, C ) ⎪⎭
i j k
B C1 C A1 A B1
a ( l, m, n ) = A1 B1 C1 = i 1 +j 1 +k 1
B2 C 2 C2 A2 A2 B2
A 2 B2 C 2
Deci vectorul director al unei drepte din spaţiu date prin ecuaţia (1) are
componentele:
B C1 C A1 A B1
l= 1 , m= 1 , n= 1
B2 C 2 C2 A 2 A 2 B2
3.1.12. Unghiul dintre două plane în spaţiu

Prin definiţie este unghiul dintre normalele la cele două plane din spaţiu.
Π1 N1 ( A1 , B1 , C1 )
Π2 N 2 ( A 2 , B2 , C 2 )
cos α =
(N , N )
1 2
=
A1A 2 + B1B2 + C1C2
N1 N 2 analitic
A + B12 + C12 A 22 + B22 + C22
2
1
N1 ⊥ N 2 ⇔ A1A 2 + B1B2 + C1C2 = 0
35
EXERCIŢII PROPUSE
1) Să se scrie ecuaţia dreptei care trece prin M0(1, –5, 3) şi formează cu axele de
coordonate unghiurile α = 60 o , β = 45 o , γ = 120 o .
R: Se cunoaşte deci vectorul director al dreptei e (cos 60 o , cos 45 o , cos120 o ),
ecuaţia dreptei este:
x −1 y + 5 z − 3
= =
1 2 1
−
2 2 2
x −1 y − 5 z + 2
2) Să se determine cosinusurile directoare ale dreptei: = =
4 −3 12
4 −3 12
R: l2 + m2 + n2 =16 + 9 +144 =169 cos α = ± , cos β = ± , cos γ = ±
13 13 13
4
3) Să se studieze coliniaritatea punctelor M1(3, 0, 1), M2(0, 2, 4), M3(1, , 3),
3
R: Scriem ecuaţia dreptei prin M1 şi M2 şi verificăm dacă M3 se află pe această dreaptă.
x − 3 y z −1
= =
−3 2 3
4
1− 3 3 3 −1
= = M 3 ∈ dreptei.
−3 2 3
x −1 y + 2 z − 5 x y − 3 z +1
4) Să se calculeze unghiul dreptelor: = = , = = ,
3 6 2 2 9 6
a (3,6,2 ) b (2,9,6) ; a = 7, b = 11
72 72
R: cosθ = , θ = arccos
77 77
5) Să se scrie ecuaţia planului determinat de punctele M1(3,1,0); M2(0,7,2);

M3(4,1,5).
x y z 1
3 1 0 1
R: =0 30 x + 17 y − 6z − 107 = 0
0 7 2 1
4 1 5 1
6) Să se verifice dacă următoarele patru puncte se află în acelaşi plan M1(1,–1,1);

M2(0,2,4); M3(1,3,3); M4(4,0,–3).
1 −1 1 1
0 2 4 1
R: Se verifică =0
1 3 3 1
4 0 −3 1
36
LECŢIA 4
PROBLEME ASUPRA DREPTEI ŞI PLANULUI ÎN SPAŢIU
4.1. Unghiul dintre o dreaptă şi un plan

Fie Π :Ax + By + Cz + D = 0 de vector normal N ( A, B, C ) ,
x − x 0 y − y0 z − z 0
D = = de vector director a ( l, m, n )
l m n
Unghiul dintre un plan şi o dreaptă este unghiul dintre dreaptă şi proiecţia dreptei
pe plan.
N ( A, B, C ) (D) a ( l, m, n )
π
−α
2
α
(D’)
⎛π ⎞
cos ⎜ − α ⎟ = sin α =
( N, a ) = lA + mB + nC
⎝2 ⎠ N a l + m 2 + n 2 A 2 + B2 + C 2
2
D a ( l, m, n )
D Π ⇔ ( N, a ) = 0
N ( A, B, C )
Ecuaţiile planelor paralele cu axele de coordonate

Ax + By + D = 0 cu axa Oz N ( A, B, 0 ) , a = k, N ⊥ k ⇒ D Oz
Ax + Cz + D = 0 cu axa Oy
analog
By + Cz + D = 0 cu axa Ox
4.2. Distanţa de la un punct la o dreaptă în spaţiu
M0(x0,y0,z0)
Fie dreapta D de vector director a(l,m,n)
care trece prin M1, iar M0 un punct oarecare în
d plan.
α Notăm cu d distanţa de la M0 la D.
M1
(D)
a ( l, m, n )
37
d
sin α = →
M1M 0
→
d = d ( M 0 , D ) = M1M 0 sin α
→ →
M1M 0 × a = M1M 0 a sin α
→
M1M 0 × a i j k
→
d ( M0 , D ) = M1M 0 × a = x 0 − x1 y 0 − y1 z 0 − z1
a
l m n
2 2 2
y0 − y1 z 0 − z1 z −z x 0 − x1 x − x1 y0 − y1
+ 0 1 + 0
m n n l l m
d=
l2 + m 2 + n 2
4.3. Ecuaţiile perpendicularei duse dintr-un punct pe o dreaptă din spaţiu
x − x 0 y − y0 z − z 0
Fie D : = = şi M1(x1,y1,z1).
l m n
M1
a(l,m,n)
M0
Perpendiculara dusă din M1(x1,y1,z1) pe dreapta D se află la intersecţia planelor:

a) planul care conţine M1 şi dreapta D;
b) planul dus prin M1 şi perpendiculara pe D.
⎧ x − x1 y − y1 z − z1
⎪
⎪ x1 − x 0 y1 − y 0 z1 − z 0 = 0
⎨ l m n
⎪
⎪l ( x − x ) + m ( y − y ) + n ( z − z ) = 0
⎩ 1 1 1
4.4. Perpendiculara comună a două drepte în spaţiu

Se numeşte perpendiculara comună a două drepte oarecare care admit vectori
directori a1 şi a 2 o dreaptă care se sprijină simultan pe cele două drepte şi este
perpendiculară pe acestea două, deci are direcţia a1 × a 2 .
38
D1
Π
B
M1
a1 n = a1 × a 2 Π
N M
A
M2
a2 D2
Perpendiculara comună apare ca intersecţia a două plane: planul Π1 care conţine pe

D1 şi n şi planul Π2 care conţine pe D2 şi n . Presupunem că D1, D2 trec prin M1, respectiv
M2, N punctul curent în P1, M punctul curent în Π2. Perpendiculara comună se scrie:
⎧⎛ → ⎞
⎪⎪⎝⎜ M1 N, a1 × n ⎠⎟ = 0
⎨ →
⎪⎛ M M, a × n ⎞ = 0
⎪⎩⎜⎝ 2 2 ⎟
⎠
4.5. Distanţa dintre două drepte

Fie două drepte D1 şi D2 descrise respectiv de punctele M şi N. Numărul
inf d ( M, N ) se numeşte distanţa dintre dreptele D1 şi D2:
a) dacă D1 şi D2 sunt concurente, d = 0;
b) dacă D1 D 2 prin M 0 ∈ D1 se duce un plan perpendicular pe D1 care taie pe
D2 în N0, atunci d = d ( M 0 , N 0 ) .
c) Distanţa dintre două drepte oarecare în spaţiu
Prin distanţa între două drepte oarecare în spaţiu înţelegem lungimea
perpendicularei comune, cuprinsă între cele două drepte.
M2
a2
B
D2
a2
D1 M1 a1
A
Prin dreapta D1 ducem un plan Π paralel cu dreapta D2; d ( D1 , D 2 ) = d ( M 2 , P ) unde

M2 este un punct cunoscut al dreptei D2.
Această distanţă este lungimea înălţimii paralelipipedului construit pe vectorii
⎛ → ⎞
⎜ M1M 2 , a1 × a 2 ⎟
→
⎝ ⎠
M1M 2 , a1 , a 2 . d ( D1 , D 2 ) =
a1 × a 2
39
EXERCIŢII PROPUSE
⎛ 1⎞
1) Să se calculeze distanţa de la punctul M 0 ⎜ 2,0,− ⎟ la planul Π de ecuaţie
⎝ 2⎠
4x − 4 y + 2z + 17 = 0 .
⎛ 1⎞
4 ⋅ 2 − 4 ⋅ 0 + 2 ⋅ ⎜ − ⎟ + 17
⎝ 2⎠ 24
d ( M0 , Π ) = = =4
16 + 16 + 4 6
2) Să se scrie ecuaţiile dreptei care trece prin M0(–1, 2, 1) şi este paralelă cu dreapta
⎧ x + y − 2z − 1 = 0
⎨
⎩ x + 2y − z + 1 = 0
i j k
N1 (1,1, −2 ) , N 2 (1, 2, −1) ⇒ a = N1 × N 2 = 1 1 −2 = 3i − j + k
1 2 −1
x +1 y − 2 z −1
De aici rezultă că ecuaţia dreptei este: = = .
3 −1 1
⎧ x + y + 3z = 0
3) Să se calculeze unghiul dintre dreapta ( D ) ⎨ şi planul
⎩x − y − z = 0
(Π) x − y − z +1 = 0 .
i j k
Vectorul director al dreptei (D) este a = 1 1 3 = 2 i + 4 j − 2k . Determinăm
1 −1 −1
unghiul dintre (D) şi N (1, −1, −1) .
cos ( a, N ) =
( a, N ) = 2 ⋅ 1 − 4 ⋅1 + 2
=0⇒ a ⊥N
a N 4 + 16 + 4 1 + 1 + 1
Rezultă că dreapta (D) este perpendiculară pe planul Π. Rămâne de studiat dacă
dreapta aparţine sau nu planului. Este suficient să vedem dacă un punct al dreptei D
aparţine planului Π.
O ( 0, 0, 0 ) ∈ D nu verifică ecuaţia planului, deci dreapta (D) nu este conţinută în
planul Π.
⎧2x − y + z = 0
4) Să se calculeze distanţa de la punctul M0(3,–1,2) la dreapta ( D ) ⎨
⎩x + y − z + 1 = 0
Punem în evidenţă un punct al dreptei (D) şi calculăm direcţia acesteia
40
i j k
1 2 ⎛ 1 2 ⎞
z = 0, x = − , y = − , M1 ⎜ − , − , 0 ⎟ , a = 2 −1 1 = 3 j + 3k
3 3 ⎝ 3 3 ⎠
1 1 −1
→
M1M 0 × a → 10 1
d= , M1M 0 = i − j + 2k
a 3 3
i j k
→ 10 1
M1M 0 × a = − 2 = −7 i − 10 j + 10k
3 3
0 3 3
249 498
a = 3 2, d = = .
3 2 6
5) Să se scrie ecuaţia perpendicularei coborâte din punctul M1 pe dreapta (D),

x +1 y z − 2
M1(2,3,1), D : = = , M0(–1,0,2).
2 −1 3
⎧ x − 2 y − 3 z −1
⎪
⎪ −3 −3 1 =0 ⎧−8x + 11y + 9z − 26 = 0
⎨ 2 ⎨ .
⎪ −1 3 ⎩2x − y + 3z − 4 = 0
⎪2 ( x − 2 ) − ( y − 3) − 3 ( z − 1) = 0
⎩
y −1 z +1
( D1 ) = x=, a1 (1, 2, 2 )
6) 2 2
x −8 z−4
( D2 ) = y−3 = , a 2 ( 4,1, 2 )
4 2
i j k
a1 × a 2 = 1 2 2 = 2 i + 2 j − 7k
4 1 2
x y −1 z +1
P1 1 2 2 =0
2 6 −7 ⎧26x − 11y − 2z + 9 = 0
⎨
x −8 y −3 z − 4 ⎩19x − 32y − 22z + 32 = 0
P2 4 1 2 =0
2 6 −7
7) Să se calculeze distanţa dintre dreptele:
41
x − 7 y −1 z − 3
D1 : = =
3 4 2 M0(7,1,3)
x − 2 y +1 z a ( 3, 4, 2 )
D2 : = = =t
3 4 2
Π : 3 ( x − 7 ) + 4 ( y − 1) + 2 ( z − 3) = 0 N0
⎧3x + 4y + 2z − 31 = 0 Π
N0 : ⎨
⎩ x = 2 + 3t, y = −1 + 4t, z = 2t
29t = 29 ⇒ t = 1; x = 5; y = 3; z = 2
( 7 − 5) + (1 − 3) + ( 3 − 2 )
2 2 2
d = M0 N0 = =3
8) Să se calculeze lungimea perpendicularei comune a dreptelor

⎧ x = 2t − 4 ⎧ x = 4t − 5
⎪
( D1 ) : ⎨ y = − t + 4 ( D2 ) : ⎪⎨ y = −3t + 5
⎪ z = −2t − 1 ⎪z = −5t + 5
⎩ ⎩
x + 4 y − 4 z +1 x +5 y−5 z −5
D1 : = = D2 : = =
2 −1 −2 4 −3 −5
M1 ( −4, 4 − 1) , a1 ( 2, −1, −2 ) ; M 2 ( −5,5,5 ) , a 2 ( 4, −3, −5 )
⎛ → ⎞
⎜ M1M 2 , a1 , a 2 ⎟
⎝ ⎠ 9
d= = =3
a1 × a 2 3
−1 1 6
→
⎛ → ⎞
M1M 2 = − i + j + 6k; ⎜ M1M 2 , v1 , v2 ⎟ = 2 −1 −2 = −9
⎝ ⎠
4 −3 −5
i j k
a1 × a 2 = 2 −1 −2 = − i + 2 j − 2k, a1 × a 2 = 3
4 −3 −5
42
LECŢIA 5
CUADRICE
5.1. Sfera în spaţiu

Definiţie: Se numeşte sferă mulţimea punctelor din spaţiu egal depărtate de un punct
fix C numit centrul sferei.
a c
M (r )
uuuur 2
M ∈ sferei ⇔ CM = R ⇔ r − a = R ⇔ (1) r − a = R2
Dacă a = a1 i + a 2 j + a 3 k, r = xi + y j + zk
Relaţia (1) devine: ( 2 ) ( x − a1 ) + ( y − a 2 ) + ( z − a 3 )
2 2 2
= R 2 sau
( 3) x 2 + y 2 + z 2 − 2a1x − 2a 2 y − 2a 3z + a12 + a 22 + a 32 − R 2 = 0
Dacă notăm L = −2a1 , M = −2a 2 , N = −2a 3 , P = a12 + a 22 + a 32 − R 2 ( 3) devin:
( 4) x 2 + y 2 + z 2 + Lx + My + Nz + P = 0 care se numeşte
ecuaţie generală a sferei.
Ecuaţia (4) prin grupări convenabile se poate pune sub forma:
2 2 2
⎛ L⎞ ⎛ M⎞ ⎛ N ⎞ ⎛ L2 + M 2 + N 2 ⎞
( 5) ⎜ x + ⎟ + ⎜ y + ⎟ + ⎜ z + ⎟ − ⎜ − P ⎟ = 0 care reprezintă
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 4 ⎠
⎛ L M N⎞ L2 + M 2 + N 2
o sferă cu centrul C ⎜ − , − , − ⎟ şi raza R = −P
⎝ 2 2 2⎠ 4
Deosebim cazurile:
L2 + M 2 + N 2
a) − P > 0 ⇒ (4) reprezintă o sferă reală
4
L2 + M 2 + N 2
b) − P < 0 ⇒ (4) reprezintă o sferă imaginară sau φ în real.
4
L2 + M 2 + N 2
c) − P = 0 ⇒ (4) reprezintă un punct dublu.
4
Ecuaţia generală (4) are patru coeficienţi reali care pot fi unic determinaţi dacă se
cunosc patru condiţii independente. De exemplu fie Ai(xi, yi, zi), e = 1, 4 patru puncte
necoplanare. Ecuaţia sferei care trece prin cele patru puncte, sub formă de determinant
este:
43
x 2 + y2 + z2 x y z 1
x12 + y12 + z12 x1 y1 z1 1
( 5) x 22 + y 22 + z 22 x 2 y2 z2 1 = 0
x +y +z
2
3
2
3
2
3 x 3 y3 z3 1
x 24 + y 24 + z 24 x 4 y4 z4 1
Ecuaţiile parametrice ale sferei:
⎧ x = a1 + R cos θ sin ϕ
⎪
⎨ y = a 2 + R sin θ sin ϕ
⎪z = a + R cos ϕ ϕ M
⎩ 3
cazul a1 = a2 = a3 =0:
θ
Cuadrice pe ecuaţiile lor canonice(reduse)
5.2. Elipsoidul
Se numeşte elipsoid mulţimea punctelor din spaţiu ale căror coordonate faţă de
reperul
R = {0, i , j , k } verifică ecuaţia:
x 2 y2 z2
E (1) + + −1 = 0 a > 0, b > 0, c > 0
a 2 b2 c2
Planele de coordonate sunt plane de simetrie ale E pentru că ecuaţia (1) este
verificată şi de punctele P1(-x, y, z), P2(x, -y, z), P3(x, y, -z) .
Axele de coordonate sunt axe de simetrie pentru că ecuaţia (1) este verificată şi de
punctele P4(-x, -y, -z), P5(-x, y, -z), P6(x, -y, -z).
Originea reperului este centru de simetrie pentru că P7(-x, -y, -z) verifică ecuaţia (1).
Vârfurile E se obţin la intersecţia ecuaţiei (1) cu axele de coordonate.
⎧ x 2 y2 z2
⎪ + + −1 = 0
∩Ox ⎨ a 2 b 2 c 2 ⇒ A1 ( a,0,0 ) A 2 ( −a,0,0 )
⎪y = 0 z = 0
⎩
∩Oy x = 0 z = 0 ⇒ B1 ( 0, b,0 ) B2 ( 0, − b,0 )
∩Oz x=0 y=0 ⇒ C1 ( 0,0,c ) C2 ( 0,0, − c )
Avem x ∈ [− a, a ], y ∈ [− b, b], z ∈ [− c, c ] ⇒ E este o suprafaţă mărginită, punctele
lui găsindu-se în interiorul paralelipipedului limitat de planele x = ± a, y = ± b, z = ± c.
x 2 y2
∩xOy z=0 + − 1 = 0 elipsa in xOy
a 2 b2
∩ cu planele de simetrie
x 2 z2
∩xOz y=0 + − 1 = 0 elipsa in xOz
a 2 c2
44
y2 z2
∩ yOz x=0 + − 1 = 0 elipsa in yOz .
b2 c2
Intersecţiile elipsoidului cu plane paralele cu planele de coordonate sunt elipse:
⎧ x 2 y2 z2 x 2 y2 k2 x2 y2
⎪ a 2 + b2 + c2 − 1 = 0 +
a 2 b2
= 1 −
c2 ⎛ k2 ⎞
+
⎛ k2 ⎞
⎪ a 2 ⎜1 − 2 ⎟ b 2 ⎜1 − 2 ⎟
⎨
⎪ ⎝ c ⎠ ⎝ c ⎠
⎪⎩z = k z=k k ∈ [ −c,c ]
C1
z A2
B2 y
A1
B1
C2
x
Segmentele A1 A2 = 2a, B1 B2 = 2b, C1C2 = 2c se numesc axele suprafeţei.

⎧ x = a sin ϕ cos θ
⎪
E are reprezentarea parametrică ⎨ y = bsin ϕ sin θ
⎪z = c cos ϕ, θ ∈ 0, 2π , ϕ ∈ 0, π
⎩ [ ) [ ]
5.3. Hiperboloidul cu o pânză
x 2 y2 z2
( 2) + − −1 = 0
a 2 b2 c 2
Axele de coordonate, planele de coordonate, originea reperului sunt axe de simetrie,
plane de simetrie şi centru de simetrie.
∩ Ox: A1(a, 0, 0) A2(-a, 0, 0)
∩ Oy: B1(o, b, 0) B2(0, -b, 0)
∩ Oz: nu se obţin soluţii reale
⎧ x 2 y2 z2 x 2 y2 k2
⎪ + − =0 + = 1+ 2
∩ cu planele paralele cu planul xOy ⎨ a 2 b 2 c 2 a 2 b2 c
⎪z = k
⎩
x2 y2
( 3) + − 1 = 0 ∀ ar fi π xOy ⇒ elipsă reală, suprafaţă
⎛ k2 ⎞ ⎛ k2 ⎞
a ⎜1 + 2 ⎟
2
b ⎜1 + 2 ⎟
2
⎝ c ⎠ ⎝ c ⎠
nemărginită.
45
⎧ x 2 y2
⎪ + −1 = 0
Pentru k = 0 ∩ xOy ⎨ a 2 b 2 elipsă colier
⎪z = 0
⎩
Vârfurile elipsei (3) sunt:
⎧ k2 ⎧ k2
⎪ x = a 1 + ⎪ x = − a 1 +
⎪ c2 ⎪ c2
⎪ ⎪ ⎛ z2 ⎞
V1 ⎨ y = 0 V1′ = ⎨ y = 0 x 2 = a 2 ⎜1 + 2 ⎟
⎪z = k ⎪z = k ⎝ c ⎠
⎪ ⎪
⎪⎩ ⎪⎩
eliminând pe k rezultă că vârfurile V1 şi V1′ devin o hiperbolă în xOz
⎧ x 2 z2
− −1 = 0
( 4 ) ⎪⎨ a 2 c2
⎪y = 0
⎩
⎧x = 0 ⎧x = 0
⎪ ⎪
⎪ k2 ′ ⎪ k2
V2 ⎨ y = b 1 + 2 V2 ⎨ y = −b 1 + 2
⎪ c ⎪ c
⎪z = k ⎪z = k
⎩ ⎩
eliminând k rezultă că vârfurile V2 şi V2′ devin o parabolă în yOz
y2 z2
( 5) − −1 = 0
b2 c2
z
V1′ Hiperboloidul cu o pânză se obţine prin

V2 deplasarea unei elipse paralel cu planul xOy
V2′
ale cărei vârfuri descriu hiperbolele (5) şi (7).
V1
A2 elipsa coliery
B2 B1
0
A1
x
46
5.4. Hiperboloid cu două pânze
x 2 y2 z2
( H2 ) + − +1 = 0 ( 6) are aceleaşi simetrii ca şi H1
a 2 b2 c2
y=0
H2 ∩ Ox vârfuri imaginare
z=0
x=0
H2 ∩ Oy vârfuri imaginare
z=0
x=0
H2 ∩ Oz C1(0, 0, c) C2(o, o, -c) două vârfuri pe axa z′z
y=0
⎧ x 2 y2 z2
⎪ + − +1 = 0 x2 y2
H 2 ∩ ( π Oxy ) ⎨ a 2 b 2 c 2 + −1 = 0
a2 2 2 b2 2 2
⎪z = k
⎩ c2
(k − c ) c2
(k − c )
elipse reale pentru k > c şi elipse imaginare pentru k ∈ (− c, c )
⎧ a 2 2 ⎧ a 2 2
⎪x = c k − c ⎪x = − c k − c
⎪ ⎪
Vârfuri V1 ⎨ y = 0 V1′ ⎨ y = 0 .Prin eliminarea lui k rezultă
⎪z = k ⎪z = k
⎪ ⎪
⎩ ⎩
⎧ z2 x 2
⎪ − −1 = 0
V1, V1′ devin o hiperbolă situată în planul xOz. ( 7 ) ⎨ c 2 a 2
⎪y = 0
⎩
⎧ b 2 2 ⎧ b 2 2
⎪ y = k −c ⎪ y = − k −c
c c
⎪ ⎪
V2 ⎨ x = 0 V2′ ⎨ x = 0
⎪z = k ⎪z = k
⎪ ⎪
⎩ ⎩
⎧ z2 y2
⎪ − −1 = 0
V2, V2′ devin o hiperbolă în planul yOz. (8) ⎨ c2 b2
⎪x = 0
⎩
Intersecţia cu planele x = 0 şi y = 0 sunt respectiv hiperbole
⎧ y2 z2 ⎧ x 2 z2
⎪ 2 − 2 +1 = 0 ⎪ 2 − 2 +1 = 0
⎨b c ⎨a c
⎪x = 0 ⎪y = 0
⎩ ⎩
47
z
V1′
V2′ V2
V1
0
y
x
C2
x 2 y2 z2
Cuadrica 2 + 2 − 2 = 0 se numeşte conul asimptotic al hiperboloidului.
a b c
5.5. Paraboloizi
Paraboloid eliptic
x 2 y2
( 9 ) 2 + 2 = 2z a >0 b>0
a b
Planurile xOz şi yOz sunt plane de simetrie.
Oz este axă de simetrie (axă principală) şi înţeapă suprafaţa în origine z ≥ 0 ⇒
suprafaţa are numai puncte deasupra planului xOy.
∩ cu plane paralele cu planul xOy
⎧ x 2 y2
⎪ 2 + 2 = 2k
⎨a b elipse cu vârfurile
⎪z = k
⎩
⎧x = 0 ⎧x = 0
⎪ ⎪
V1 ⎨ y = b 2k V1′ ⎨ y = − b 2k eliminând k rezultă parabolă în yOz
⎪z = 2k ⎪z = k
⎩ ⎩
⎧ y = 2b z
2 2
(10 ) ⎨
⎩x = 0
⎧ x = a 2k ⎧ x = −a 2k
⎪ ⎪
V2 ⎨ y = 0 V2′ ⎨ y = 0 eliminând k rezultă parabolă în xOz
⎪z = k ⎪z = k
⎩ ⎩
⎧ x = 2a z
2 2
(11) ⎨
⎩y = 0
48
z
V2′
V1′ V1
V2
Paraboloid hiperbolic
x 2 y2
(12 ) − = 2z a > 0 b > 0
a 2 b2
planele (xOz), (yOz) sunt plane de simetrie, Oz axă de simetrie
⎧ x 2 y2 ⎧ b ⎧ b
⎪ − =0 ⎪y = x ⎪y = − x
∩ xOy ⎨ a 2 b 2 ⎨ a ⎨ a
⎪z = 0 ⎪⎩z = 0 ⎪⎩z = 0 două drepte.
⎩
⎧ x2 y2
⎧z = k ⎪ 2 − −1 = 0
∩⎨ ⇒ hiperbola ⎨ 2a k 2b 2 k hiperbolă cu vârfuri reale.
⎩k ≥ 0 ⎪
⎩z = k ≥ 0
⎧ x = a 2k ⎧ x = −a 2k
⎪ ⎪
Cu vârfuri V1 ⎨ y = 0 V1′ ⎨ y = 0 eliminând k rezultă o parabolă
⎪z = k ⎪z = k
⎩ ⎩
⎧ x = 2a z
2 2
în planul xOz ⎨
⎩y = 0
⎧ z = k1 x2 y2
PH ∩ ⎨ ⇒ hiperbola 2 − 2 − 1 = 0 cu vârfuri reale
⎩ k1 ≤ 0 2a k1 2b k1
⎧x = 0 ⎧x = 0
⎪ ⎪
V2 ⎨ y = b −2k1 V2′ ⎨ y = −b −2k1 eliminând k între vârfuri rezultă o
⎪z = k ≤ 0 ⎪z = k ≤ 0 z
⎩ 1 ⎩ 1
⎧ y 2 = −2b 2 z
parabolă în planul yOz ⎨
⎩x = 0
y
49
5.6. Cilindri
x 2 y2
Cilindrul eliptic (13) + −1 = 0 a > 0, b > 0
a 2 b2
z
0 y
x
x 2 y2
Cilindrul hiperbolic (14 ) 2 − 2 − 1 = 0
a b
z
x
z
50
Cilindrul parabolic (15 ) y 2 = 2px
x 2 y2 z2
Conul pătratic (16 ) + − =0 a > 0, b > 0, c > 0
a 2 b2 c2
x 2 y2 z2
+ =
a 2 b2 c2
z = k elipse
51
EXERCIŢII PROPUSE
1) Să se scrie ecuaţiile sferei ce trece prin P1(1, 0, 0), P2(0, 1, -2), P3(1, -2, 1),
P4(-1, 0 -2).
x2 + y 2 + z 2 x y z 1
1 1 0 0 1
R: 5 0 1 −2 1 = 0
6 −2 1 1
1
5 −1 0 −2 1
2 2 2
Deci x + y + z -7x +7y +9z + 6 = 0
2) Să se găsească punctele de intersecţie a sferei x2+y2+z2-2x-2y-2z-6=0 cu dreapta

x=y=z
R: x1=y1=z1=1- 3
x 2 y2 z2
3) Să se determine curbele de intersecţie ale elipsoidului + − − 1 = 0 cu
4 9 16
planele de coordinate.
R: Elipse de ecuaţii
x 2 z2 x 2 y2 y2 z2
+ − 1 = 0; y = 0 ; + − 1 = 0;z = 0; + − 1 = 0; x = 0
4 16 4 9 9 16
x 2 y2 z2
4) Să se determine curbele de intersecţie ale hiperboloidului + − −1 = 0 ,
4 9 16
cu planele de coordonate.
y2 z2 x 2 z2
R: Hiperbole de ecuaţii − − 1 = 0; x = 0 ; − − 1 = 0; y = 0 , elipsa de
9 16 4 16
x 2 y2
ecuaţii + − 1 = 0;z = 0;
4 9
5) Să se determine curbele de intersecţie ale:

y2
a) paraboloidului eliptic x 2 + − 2z = 0 ;
4
y2
b) paraboloidului hiperbolic x 2 + − 2 z = 0 cu planele de coordonate.
4
R: a) Parabole de ecuaţii y2-8z=0, x=0; x2-2z=0, y=0, iar cu planul xOy intersecţia
este originea reperului.
b) Parabole de ecuaţii y2+8z=0, x=0; x2-2z=0, y=0, iar cu planul xOy, două
drepte de ecuaţii 2x+y=0, z=0; 2x-y=0, z=0.
52
LECŢIA 6
FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE
Definiţie
Mulţimea R n este mulţimea formată din grupe ordonate de câte n numere reale.
{
Astfel, R n = x = ( x1 , x 2 ,...x n ) x i ∈ R,i = 1, n } şi R n = R × R × ... × R . Elementele lui
R n se numesc vectori sau puncte. În raport cu operaţiile uzuale de adunare a vectorilor şi
de înmulţire cu un scalar a unui vector, R n formează o structură de spaţiu liniar peste R.
x
0 x
R1 corespunde binivoc cu mulţimea punctelor unei drepte orientate.

R 2 constă în totalitatea perechilor de ordonate reale (x, y) şi corespunde binivoc cu
mulţimea punctelor unui plan în care s-a ales un reper ortogonal.
M(x,y)
j
0 x
i uuuur
Vectorul de poziţie al punctului M este: OM = x i + yj
Alegând în spaţiu un reper triortogonal Oxyz compus dintr-un punct fix 0 (originea
reperului) şi trei axe orientate Ox, Oy, Oz perpendiculare două câte două, putem identifica
punctul P cu tripletul proiecţiilor sale pe cele trei axe având o corespondenţă biunivocă
între R 3 şi punctele spaţiului.
Coordonatele punctului M sunt x, y, z
z numite abscise, ordonata respectiv cota
punctului. Vectorul de poziţie al
punctului M este
uuuur
M(x,y,z) OM = r = x i + yj + zk .
0
y
Pentru n > 3 nu mai avem reprezentări geometrice ale spaţiului R n .Studiul

structurii lui R n , n > 3 se face independent de reprezentarea geometrică.
Pe mulţimea R n se defineşte un produs scalar astfel:
53
x, y = x1y1 + x 2 y 2 + ... + x n y n , x = ( x1 ,...x n ) , y = ( y1 ,...y n ) care induce norma
x = x1x = x12 + ... + x 2n , respectiv distanţa
d ( x, y ) = x − y = ( x1 − y1 ) + ... + ( x n − y n )
2 2
6.1. Noţiuni de topologie în Rn

Vecinătăţile unui punct din R n
Se numeşte interval n-dimensional deschis şi mărginit mulţimea:
I= {( x , x ,...x ) a < x < b ,i = 1, n}
1 2 n i i a i , bi ∈ R
Exemplu:
În plan un interval bidimensional a < x < b, c < y < d, este un dreptunghi.
În spaţiul R 3 un interval tridimensional a < x < b, c < z < d, e < z < f este un
paralelipiped.
y
0
z x
Vom numi sferă (deschisă) cu centrul în a de rază r mulţimea

{
Vr ( a ) = x x ∈ R n , x − a < r }
formată din toate punctele x ∈ R n a căror distanţă la a este mai mică decât r.
Dacă inegalitatea este x − a ≤ r se numeşte sferă închisă.
În cazul spaţiului R n = R o sferă este un interval (a - r, a + r) cu centrul în a.
În cazul spaţiului R 2 o sferă este un cerc cu centrul în a şi de rază r .
În cazul spaţiului R 3 se obţine o sferă cu centrul în a şi de rază r.
a-r a a+r
54
Propoziţie: Orice sferă cu centrul în a conţine un interval n–dimensional care
conţine pe a şi reciproc, orice asemenea interval conţine o sferă cu centrul în a.
Definiţie: Se numeşte vecinătate a unui punct a ∈ n orice mulţime care conţine o
sferă Vr ( a ) cu centrul în a.
Evident orice sferă cu centrul în a este o vecinătate a lui a.
Din propoziţia precedentă deducem că orice interval n-dimensional care conţine pe
a este o vecinătate a lui a.
Propoziţie: O mulţime V este vecinătate a unui punct a ∈ n dacă şi numai dacă
există un interval n-dimensional I astfel încât a ∈ I ⊂ V .
Definiţie: Fie A ⊆ n şi un punct a ∈ A . Spunem că a este punct interior al lui A
dacă există o vecinătate V a lui a, conţinută în A.
a∈V ⊂ A
Mulţimea punctelor interioare ale lui A se numeşte interiorul lui A şi se notează
Int A.
O mulţime este deschisă dacă este formată din puncte interioare, adică dacă
A= Int A. Aşadar o mulţime este deschisă dacă şi numai dacă este vecinătate pentru fiecare
punct al său.
Exemple de mulţimi deschise: sferele deschise, intervalele deschise n-dimensionale,
mulţimea vidă ∅, n .
Mulţimi închise
Definiţie: un punct a ∈ n este aderent mulţimii A dacă orice vecinătate V a lui a
conţine cel puţin un punct x ∈ A adică dacă
V∩A ≠ ∅
Dacă a ∈ A atunci a este punct aderent al lui A pentru că oricare ar fi vecinătatea
V a lui a avem a ∈ V ∩ A (eventual putem avea V ∩ A = {a} ).
Pot exista însă puncte aderente mulţimii A fără să aparţină lui A. Mulţimea
punctelor aderente ale lui A se numeşte aderenţa lui A sau închiderea lui A şi se notează A .
Evident A ⊂ A .
O mulţime este închisă dacă este egală cu închiderea sa A = A .
Se demonstrează că o mulţime A este închisă dacă şi numai dacă complementara sa
CA este deschisă.
Exemple de mulţimi închise: sferele închise, intervalele închise n-dimensionale
n
R ,φ , mulţimile finite.
Un punct a ∈ R n este punct frontieră al lui A dacă este aderent atât lui A cât şi lui
CA, adică orice vecinătate V a lui a conţine atât puncte din A cât şi din CA.
V∩A ≠ φ V ∩ CA ≠ φ
Mulţimea punctelor frontieră ale lui A se numeşte frontiera lui A şi se notează Fr A.
Avem Fr A = Fr CA
Fr A = A - Int A
55
Puncte de acumulare
Un punct a ∈ R n este punct de acumulare pentru mulţimea A dacă orice vecinătate
V a lui a conţine cel puţin un punct x ≠ a din A. Un punct de acumulare a lui A poate să
aparţină lui A sau să nu-i aparţină lui A. Rezultă că orice punct de acumulare a lui a este în
acelaşi timp punct aderent lui A deci mulţimea punctelor de acumulare ale lui A este
inclusă în închiderea A a lui A.
Punctele lui A nu sunt în mod necesar puncte de acumulare ale lui A. Punctele lui A
care nu sunt puncte de acumulare se numesc puncte izolate.
Se demonstrează că a este punct de acumulare al lui A dacă şi numai dacă orice
vecinătate a lui a conţine o infinitate de puncte din A.
O mulţime A este închisă dacă şi numai dacă îşi conţine toate punctele sale de
acumulare.
Definiţie: Se spune că o mulţime A ⊂ R n este mărginită dacă există o sferă care
conţine mulţimea A.
Definiţie: Mulţimile închise şi mărginite din R n se numesc mulţimi compacte.
Exemplu:
Orice sferă închisă şi orice interval n-dimensional închis şi mărginit sunt mulţimi
compacte.
Definiţie: Mulţimea A ⊆ R n se numeşte conexă dacă nu există două mulţimi
deschise O1 şi O 2 CR n astfel încât:
O1 ∩ O 2 = φ O1 ∩ A ≠ φ, O 2 ∩ A ≠ φ şi A ⊂ O1 ∪ O 2 . A este conexă dacă este
formată dintr-o singură bucată.
O mulţime X se numeşte conexă prin arce dacă oricare ar fi două puncte din X pot
fi unite printr-o linie frântă inclusă în X.
Propoziţie: Fie X ⊆ R n deschisă nevidă, X este conexă dacă şi numai dacă este
conexă prin arce.
Exemple: Sferele şi intervalele n-dimensionale sunt conexe.
În plan o coroană circulară este conexă.
O reuniune formată de două discuri închise şi deschise nu este conexă. O
mulţime deschisă şi conexă se numeşte domeniu.
Şiruri de puncte în R n
Definiţie: Se numeşte şir de puncte în R n o aplicaţie a mulţimii în n
. Notăm
{x }
k
k∈
, x k = ( x1k , x 2k ,...x kn )
Şirurile {x },...{x } se numesc şiruri coordonate.
k
1
k
n
Exemplu:
⎛ kπ ( −1) ⎞
k
x = ⎜ sin ,
k
⎟ , k ∈ este un şir de puncte din R 2 .
⎜ 2 k ⎟
⎝ ⎠
Definiţie: şirul {x k } , x k ∈ n se numeşte convergent dacă există x ∈ n
astfel
k∈
încât pentru orice ε > 0 ∃ k ( ε ) ∈ astfel încât ∀ k > k ( ε ) ⇒ x k − x < ε
Observaţie: Din expresia normei x k − x cu
56
x k = ( x1k ,...x nk ) x = ( x1 ,...x n ) ⇒
n n
∑(x − x i ) = x k − x < ∑ x ik − x i ,i = 1, n
2
⇒ x − xi <
k
i
k
i
i =1 i =1
n
De aici se vede că un şir de puncte din este convergent dacă şi numai dacă
şirurile componente sunt convergente.
x1k → x1 ,...x nk → x n , k → ∞
6.2. Funcţii de mai multe variabile

Generalităţi : Fie X ⊂ n . Dacă fiecărui punct x = (x1 , x 2 ,..., x n ) aparţinând lui
X îi punem în corespondenţă un număr real spunem că am definit o
funcţie pe X cu valori reale.
Notăm f :X ⊆ n → şi f ( x ) = f ( x1 , x 2 ,..., x n ) valoarea lui f
în ( x1 , x 2 ,..., x n )
f se numeşte funcţie reală de n variabile reale, funcţie reală de
variabilă vectorială, câmp scalar sau funcţie scalară pe X.
(
Definiţie: Mulţimea punctelor din spaţiul n +1 de forma x1 , x 2 ,..., x n ,f ( x ) se )
numeşte graficul funcţiei f.
De exemplu graficul unei funcţii f de două variabile definită pe o mulţime X ⊂ 2
(plan) este o mulţime din 3 şi anume

{
G f = ( x, y, z ) : ( x, y ) ∈ X, z = f ( x, y ) : }
P(x,y,z)
3
G f este o suprafaţă în
6.3. Funcţiile vectoriale de o variabilă vectorială: Fie mulţimea X ⊂ n şi

funcţiile reale f1 ,...,f m definite pe X. Dacă f1 ( x ) ,....,f m ( x ) sunt valorile funcţiilor fi în
x ∈ X se poate considera că sistemul celor m numere constituie coordonatele unui punct
din m . Obţinem o funcţie f : X ⊆ n → m f = ( f1 ,f 2 , ...,f m ) f = i1f1 + ... + i n f m
având componentele f1 , f 2 ,..., f m .
Noţiunea de curbă .Fie funcţia f : I ⊂ → 2
. Dacă notăm f1 ,f 2 cele două
( )
componente reale ale funcţiei f atunci f ( t ) = f1 ( t ) ,f 2 ( t ) . Cum f ( t ) este un punct din
2
notăm f ( t ) = ( x, y ) şi avem:
57
⎧⎪ x = f1 ( t )
⎨ . Mulţimea tuturor punctelor f(t) pe care se consideră şi ordine a de
⎪⎩ y = f 2 ( t ) , t ∈ I
parcurgere aceea în care t parcurge de la stânga la dreapta intervalul I se numeşte curbă
plană. Cele două ecuaţii constituie o reprezentare parametrică a curbei de parametru t.
Exemplu:
⎧⎪ x ( t ) = r cos t r
I = [ 0, 2π ) ⎨ t
⎪⎩ y ( t ) = r sin t
constituie ecuaţiile parametrice ale cercului cu centrul în origine, de rază r.

( )
Analog funcţia f : I ⊂ → 3 ,f ( t ) = f1 ( t ) ,f 2 ( t ) ,f 3 ( t ) determină o curbă în
⎧ x = f1 ( t ) z
⎪
spaţiu de ecuaţii parametrice ⎨ y = f 2 ( t )
⎪
⎩z = f 3 ( t ) , t ∈ I
⎧ x = a cos t
⎪
Exemplu: ⎨ y = a sin t elicea cilindrică.
⎪z = bt , t ≥ 0 y
⎩
x
Noţiunea de suprafaţă. Fie f : X ⊆ 2

→ 3
cu componentele ϕ1 , ϕ2 , ϕ3 .
Dacă notăm f ( u, v ) = ( x, y, z ) rezultă:
⎧ x = ϕ1 ( u, v )
⎪
⎨ y = ϕ2 ( u, v ) care constituie o reprezentare parametrică de parametri u şi v a unei
⎪
⎩z = ϕ3 ( u, v )
suprafeţe.
z
v
(x,y,z)
y u
x
58
6.4. Limite. Continuitate
Definiţie: Fie mulţimea X ⊂ n
, x 0 un punct de acumulare pentru mulţimea X şi
funcţia reală f : X ⊆ n
→ . Numărul real α este limita funcţiei f în x 0 dacă şi numai
dacă pentru orice şir x k { } k∈
de puncte din X convergent către x 0 avem
lim f ( x k ) = α;notăm lim f ( x ) = α .

k →∞ x →x 0
Definiţie echivalentă: lim f ( x ) = α ⇔ ∀ε > 0 ∃δ ( ε ) > 0 astfel încât

x →x 0
∀x ≠ x 0 din X cu x − x 0 < δ ( ε ) ⇒ f ( x ) − α < ε

Observaţie:
x − x 0 < δ ( ε ) , ⇒ x1 − x10 < δ ( ε ) , x 2 − x o2 < δ ( ε ) ,... x n − x 0n < δ ( ε )
Observaţie: Dacă punem în evidenţă coordonatele punctelor din
n
( )
, x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) ∈ X şi x10 , x 02 ,..., x 0n atunci condiţia x → x 0 este echivalentă cu
x1 → x10 ,..., x n → x 0n şi în loc de lim f ( x ) = α scriem lim0 f ( x1 ,...x n ) = α .
x →x 0 x1 → x1
.
x n → x 0n
Definiţie: Fie f o funcţie vectorială definită pe mulţimea X ⊂ n cu valori în m

iar x 0 un punct de acumulare pentru mulţimea X. Vectorul l ∈ m este limita funcţiei f în
x 0 dacă petru ∀ε > 0∃δ ( ε ) > 0a.î. ∀x ≠ x 0 din x inegalitatea x − x 0 < δ ( ε ) implică
f (x) − l < ε .
Propoziţie: Fie f : X ⊂ n
→ m
cu componentele reale
f1 ,...f m ,f i : X ⊂ n
→ , i = 1, m . Vectorul l = ( l1 ,...lm ) ∈ m este limita lui f în x 0
⇔ lim f i ( x ) = li ,i = 1, m
x →x 0
6.5. Derivate parţiale

Vom aminti mai întâi noţiunea de derivată într-un punct pentru o funcţie de o
variabilă reală.
Fie f(x) o funcţie definită în vecinătatea punctului x 0 . Dacă x este un punct din
această vecinătate, cantitatea x − x 0 = h defineşte creşterea variabilei x. Notăm Δf
creşterea funcţiei corespunzătoare creşterii h a argumentului x.
Avem Δf ( x 0 ) = f ( x ) − f ( x 0 ) = f ( x 0 + h ) − f ( x 0 )
Δf ( x 0 ) f ( x 0 + h ) − f ( x 0 )
Raportul =
h h
poate fi interpretat ca o viteză (rată) medie de creştere a funcţiei pe intervalul [ x 0 , x 0 + h ] .
Spunem că funcţia f(x) este derivabilă în x 0 dacă limita raportului
59
f ( x ) − f ( x0 ) f ( x0 + h ) − f ( x0 )
= pentru h → 0 există şi este finită. Această limită se
x − x0 h
df ( x 0 )
numeşte derivata lui f în x 0 şi se notează f ′ ( x 0 ) sau
dx
f ( x ) − f ( x0 ) f ( x0 + h ) − f ( x0 )
Deci f ′ ( x 0 ) = lim = lim
x →x 0 x − x0 h →0 h
Din punct de vedere geometric f ′ ( x 0 ) este panta tangentei dusă la graficul funcţiei
( )
în punctul de coordonate x 0 ,f ( x 0 ) ;f ′ ( x 0 ) = tgα
•
y = f (x) ( x ,f ( x ) )
0 0
α
x0
6.6. Derivate parţiale ale funcţiilor de mai multe variabile

Considerăm pentru simplificarea expunerii o funcţie f : X ⊆ 2
→ şi ( x 0 , y 0 )
un punct interior al mulţimii X.
1) funcţia f(x, y) este derivabilă parţial în punctul ( x 0 , y 0 ) în raport cu variabila x
dacă limita
f ( x, y0 ) − f ( x 0 , y 0 )
lim există şi este finită.
x →x 0 x − x0
Limita însăşi se numeşte derivată parţială a funcţiei f(x, y) în raport cu x şi se
notează
∂f ( x 0 , y 0 )
f x′ ( x 0 , y 0 ) sau
∂x
2) funcţia f(x, y) este derivabilă parţial în punctul ( x 0 , y 0 ) în raport cu variabila y
dacă limita
f ( x 0 , y ) − f ( x 0 , y0 )
lim există şi este finită.
y→ y0 y − y0
Limita însăşi se numeşte derivată parţială a funcţiei f(x, y) în raport cu y şi se
notează
∂f ( x 0 , y 0 )
f y′ ( x 0 , y 0 ) sau
∂y
Definiţie: Funcţia f(x, y) are derivată parţială în raport cu x (respectiv y) pe
mulţimea X dacă f are derivată parţială în raport cu x (respectiv y) în fiecare punct (x, y)
din X.
60
∂f ∂f
Funcţia f x′ = se numeşte derivata funcţiei în raport cu x, iar funcţia f y′ = se
∂x ∂y
numeşte derivata funcţiei în raport cu y.
Observaţie: Practic derivate parţială f x′ se calculează considerând în f(x, y) pe y
constant şi derivând pe f ca o funcţie de o singură variabilă x. Derivata parţială f y′ se
calculează considerând în f(x, y) pe x constant şi derivând pe f ca o funcţie de o singură
variabilă y.
∂f ∂f
Exemple: a) f ( x, y ) = x + y ; =1 ; =1
∂x ∂y
∂f ∂f
b) f ( x, y ) = xy ; =y; =x
∂x ∂y
∂f 2x ∂f 3y 2
c) f ( x, y ) =ln ( x + y ) ;
2
=3
; =
∂x x 2 + y3 ∂x x 2 + y3
x
(
d) f ( x, y ) = x 2 + y 2 arctg ) y
∂f x 1 1 x
= 2xarctg + ( x 2 + y 2 ) ⋅ = 2xarctg + y
∂x y x2 y y
1+ 2
y
∂f x 1 −x x
= 2yarctg + ( x 2 + y 2 ) ⋅ = 2yarctg − x
∂y y x2 y 2
y
1+ 2
y
e) f ( x, y ) = x y
∂f ∂f
= yx y−1 ; = x y ln x
∂x ∂y
Definiţie: Fie f ( x1 ,...x n ) o funcţie reală de n variabile reale definită pe o mulţime
X⊂ n
( )
şi x 0 = x10 , ...x 0n ∈ int X . Funcţia f este derivabilă parţial în x10 ,...x 0n în raport ( )
cu variabila x k dacă
f ( x10 ,...x 0k −1 , x k , x 0k +1 ,...x 0n ) − f ( x10 ,...x 0k ,...x 0n )
lim există şi este finită. Limita
x k → x 0k x k − x 0k
însăşi se numeşte derivata parţială a funcţiei f ( x1 ,...x n ) în raport cu x k şi se notează
∂f ( x10 ,...x 0n )
f x′k ( x ,...x
0
1
0
n ) sau ∂x k
O funcţie f ( x1 ,...x n ) are n derivate parţiale.
Dacă o funcţie este derivabilă parţial în raport cu x k în punctul x 0 atunci f este
continuă parţial în raport cu variabila x k în x 0 .
61
6.7. Derivate parţiale ale unei funcţii vectoriale
Fie f : X ⊂ n → m . Funcţia f are derivată parţială în raport cu x k în punctul x 0
dacă toate componentele reale f1 ,f 2 ,...f m au derivată parţială în raport cu x k în punctul
∂f ( x 0 ) m
x 0 . Derivata parţială este vectorul din care are drept componente derivatele
∂x k
parţiale în raport cu x k ale funcţiilor f1 ,f 2 , ...f m .
∂f ( x 0 ) ⎛ ∂f1 ( x 0 ) ∂f 2 ( x 0 ) ∂f m ( x 0 ) ⎞
Deci =⎜ , ,... ⎟∈
m
∂x k ⎝ ∂x k ∂x k ∂x k ⎠
Exemplu:
Funcţia f : R 3 → R 3
x y z
f ( x, y, z ) = i + j 2 +k 2
y + z +1
2 2
z + x +1
2
x + y2 + 1
are derivatele parţiale
∂f ( x, y, z ) 1 −2xy −2 xz
=i 2 + j +k 2
∂x y + z +1 ( z 2 + x 2 + 1) ( x + y2 + 1)
2 2
∂f −2xy 1 −2yz
=i + j 2 +k
∂y ( y2 + z 2 + 1) z + x + 1 ( x 2 + y2 + 1)
2 2 2
∂f −2xz −2yz 1
=i + j + k
∂z ( y2 + z 2 + 1) ( z 2 + x 2 + 1) x + y + 1
2 2 2 2
6.8. Derivate parţiale de ordin superior

Fie f(x, y) o funcţie reală de două variabile reale definită pe X ⊆ 2 derivabilă
parţial în raport cu fiecare variabilă x, y în punctele interioare ale lui X. Dacă derivatele
parţiale f x′ ( x, y ) , f y′ ( x, y ) sunt la rândul lor derivabile parţial în raport cu x şi y, derivatele
lor parţiale se numesc derivate parţiale de ordinul doi ale lui f şi se notează
∂ ⎛ ∂f ⎞ ′ ∂ 2f
⎜ ⎟ = ( f x′ ) x = f xx
′′ = 2
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂x
∂ ⎛ ∂f ⎞ ′ ∂ 2f ⎫
⎜ ⎟ ( x) y
= f ′ = f ′′ =
∂y∂x ⎪⎪
yx
∂y ⎝ ∂x ⎠
⎬ mixte
∂ ⎛ ∂f ⎞ ′ ∂ 2f ⎪
⎜ ⎟ = ( f y′ ) x = f xy
′′ =
∂x ⎝ ∂y ⎠ ∂x∂y ⎭⎪
∂ ⎛ ∂f ⎞ ′ = f ′′ = ∂ f
2
⎜ ⎟ ( y) y
= f ′ yy
∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y 2
Deci f(x, y) are patru derivate parţiale de ordinul doi.
În general o funcţie reală de n variabile are n 2 derivate parţiale de ordinul doi şi
anume:
62
∂ 2f
i, j = 1, 2,...n
∂x i ∂x j
Exemplu:
f ( x, y ) = e x , ( x, y ) ∈
2
+y 2
f x′ ( x, y ) = 2xe x f y′ ( x, y ) = e x
2 2
+y +y
′′ ( x, y ) = 2e x
2 2
+y +y
f xx + 4x 2e x
f yy′′ ( x, y ) = e x
2
+y
′′ ( x, y ) = 2xe x
2
+y
f xy
f yx′′ ( x, y ) = 2xe x
2
+y
′′ şi f yx′′ (mixte) nu sunt în general egale. Următoarea teoremă

Derivatele parţiale f xy
stabileşte condiţii suficiente ca derivatele parţiale mixte să fie egale.
Teoremă (Schwarz)
Dacă funcţia f(x, y) are derivate parţiale mixte de ordinul doi într-o vecinătate a lui
( x, y ) ∈ x , şi dacă f xy′′ este continuă în (x, y) atunci f xy′′ ( x, y ) = f yx′′ ( x, y ) .
Rezultatul se menţine şi pentru derivatele de ordin superior, şi anume dacă
∂f3
∂ 3f ∂ 3f
, , sunt continue într-o vecinătate a punctului (x, y) atunci ele sunt
∂x 2∂y ∂x∂y∂x ∂y∂x 2
egale.
∂ m+ n ∂ m+n f ∂ m+n f
În general = = = ...
∂x n ∂y m ∂y m ∂x n ∂y m−1∂x∂y n
Teorema rămâne adevărată şi pentru funcţiile reale sau vectoriale de trei sau mai
multe variabile.
Pentru o funcţie reală f ( x1 , x 2 ,...x n ) derivata de ordinul k în care se derivează
parţial de α1 ori în raport cu x1 , de α 2 ori în raport cu x 2 ,...de α n ori în raport cu x n şi
α1 + α 2 + ... + α n = k se scrie:
∂kf
∂ αx11 ∂ αx 22 ...∂ αx nn
şi dacă funcţia împreună cu toate derivatele până la ordinul k sunt continue, ordinea de
derivare parţială nu influenţează rezultatul.
63
EXERCIŢII PROPUSE
1) Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul unu pentru funcţiile:

2
a) f(x,y) = e x − y
2 2
b) f(x,y,z) = e x + y sin 2 z
∂f 2 ∂f 2
R: a) = e x − y ; = −2 ye x − y
∂x ∂y
∂f 2 2 ∂f 2 2 ∂f 2 2
b) = 2 xe x + y sin 2 z; = 2 ye x + y sin 2 z; = e x + y 2sin z cos z
∂x ∂z ∂z
2) Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul întâi şi al doilea pentru funcţiile:

a) f(x,y) = arctg(xy)
b) f(x,y,z) = e xy sin z
∂f y ∂f x ∂2 f 2 xy 3
= ; = ; =−
∂x 1 + x 2 y 2 ∂y 1 + x 2 y 2 ∂x 2 (1 + x 2 y 2 ) 2
R: a)
∂ 2 f 1 + x2 y 2 − y2 x2 y 1 − x2 y 2 ∂ 2 f 2 x3 y
= = ; =−
∂x∂y (1 + x 2 y 2 ) 2 (1 + x 2 y 2 ) 2 ∂y 2 (1 + x 2 y 2 ) 2
∂f ∂f ∂f
b) = ye xy sin z; = xe xy sin z; = e xy 2 cos z
∂x ∂y ∂z
∂2 f ∂2 f ∂2 f
= y 2 xy
e sin z ; = x 2 xy
e sin z ; = −e xy sin z
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
∂2 f ∂2 f ∂2 f
= xye sin z;
xy
= ye cos z;
xy
= xe xy cos z
∂x∂y ∂x∂z ∂y∂z
∂2 ∂2
3) Dacă Δ = + este operatorul lui Laplace, să se calculeze Δf pentru
∂x 2 ∂y 2
( )
f ( x, y ) = ln x 2 + y 2 .
∂f 2x ∂ 2 f 2( y 2 − x 2 )
R: = ; = şi din motive de simetrie
∂x x 2 + y 2 ∂x 2 ( x 2 + y 2 ) 2
∂f 2x ∂ 2 f 2( y 2 − x 2 )
= 2 ; =
∂x x + y 2 ∂x 2 ( x 2 + y 2 ) 2
y
4) Fie f ( x, y ) = arctgsă se calculeze Δf.
x
∂f y x ∂2 f 2 xy ∂2 f 2 xy
R: =− 2 ; f ′
y = astfel că = ; =− 2
∂x x +y 2
x +y
2 2
∂x 2
( x + y ) ∂y
2 2 2 2
( x + y 2 )2
Prin urmare Δf = 0.
64
LECŢIA 7
DIFERENŢIALE ALE FUNCŢIIOLR DE MAI MULTE VARIABILE.
EXTREME ALE FUNCŢIILOR DE MAI MULTE VARIABILE
7.1. Diferenţiala unei funcţii de o variabilă reală
Fie o funcţie definită pe un interval I, deriavabilă într-un punct x 0 ∈ I . Pentru
x ≠ x 0 putem scrie
f ( x ) − f ( x 0 ) = f ′ ( x 0 )( x − x 0 ) + α ( x ) ( x − x 0 )
Deoarece f(x) este derivabilă în x 0 cu derivata f ′ ( x 0 ) avem
f ( x ) − f ( x0 )
lim = f ′ ( x 0 ) + lim α ( x ) = f ′ ( x 0 )
x →x 0 x − x0 x →x 0
deci α ( x ) → 0 când x → x 0 .
Din această cauză pentru valori ale lui x suficient de apropiate de x 0 avem
f ( x ) − f ( x0 ) f ′ ( x 0 )( x − x 0 ) .
Dacă notăm x − x 0 = h, x = x 0 + h obţinem
f ( x 0 + h ) − f ( x 0 ) hf ′ ( x 0 )
Definiţie: Funcţia hf ′ ( x 0 ) , h ∈ care depinde liniar de h se numeşte diferenţiala
lui f în x 0 şi se notează df ( x 0 ) deci df ( x 0 ) = hf ′ ( x 0 ) .
7.2. Interpretarea geometrică a diferenţialei
M MP = f ( x 0 + h ) − f ( x 0 )
QP = f ′ ( x 0 ) ⋅ h
Q α ( x ) = MQ
M0 P
( x 0 ,0 ) ( x 0 + h,0 )
Când aproximăm creşterea f ( x 0 + h ) − f ( x 0 ) cu df ( x 0 ) = hf ′ ( x 0 ) înlocuim de fapt

segmentul MP cu segmentul QP, adică înlocuim în vecinătatea lui x 0 arcul de curbă M 0 M
cu segmentul de tangentă QM 0 .
Vom nota cu df ( x ) diferenţiala funcţiei f (derivabile) într-un punct x ∈ I .
Dacă în particular f(x) este aplicaţia identică atunci diferenţiala lui f într-un punct
x∈ este
df ( x ) = h adică dx = h
Atunci putem scrie df ( x 0 ) = f ′ ( x 0 ) dx unde dx ∈ şi este independent de x.
Cu această notaţie derivata unei funcţii f(x) se scrie
65
df ( x )
f ′( x ) = adică derivata f ′ ( x ) în punctul x este egală cu raportul constant
dx
dintre diferenţiala funcţiei f(x) şi diferenţiala funcţiei identice x.
7.3. Reguli de calcul pentru diferenţiale

Dacă f, g sunt două funcţii derivabile pe I avem:
a ) d ( f ± g ) = ( f ′ ± g′ ) dx = df ± dg
b ) d ( fg ) = ( f ′g + fg′ ) dx = gdf + fdg
⎛ f ⎞ f ′g − fg′ gdf − fdg
c) d ⎜ ⎟ = 2
dx =
⎝g⎠ g g2
d ) df ( u ( x ) ) = f ′ ( u ( x ) ) ⋅ u′ ( x ) dx = f ′ ( u ) du
7.4. Diferenţiale de ordin superior

Definiţie: Fie f : I → R şi x 0 ∈ I . Se spune că funcţia f este diferenţiabilă de două
ori în x 0 dacă f este derivabilă într-o vecinătate V a lui x 0 şi dacă f ′ ( x ) , x ∈ V este
diferenţiabilă în x 0 .
Diferenţiala de ordinul doi în x 0 se notează d 2 f ( x 0 ) şi se defineşte prin egalitatea
d 2f ( x 0 ) = f ′′ ( x 0 ) dx 2 , dx 2 = dx ⋅ dx .
d 2f ( x 0 )
Împărţind prin dx 2 obţinem = f ′′ ( x 0 ) care este notaţia diferenţială a
dx 2
derivatei a doua.
Definiţie: Fie f : I → R şi x 0 ∈ I . Se spune că funcţia f este diferenţiabilă de n ori
în punctul x 0 dacă f este derivabilă de n–i ori într-o vecinătate V a lui x 0 şi dacă
f(
n −1)
( x ) , x ∈ V este diferenţiabilă în x 0 .
Diferenţiala de ordin n se notează d n f ( x 0 ) şi se defineşte prin egalitatea
dnf ( x0 ) = f ( ( x 0 ) dx n .
n)
Observaţii:
dnf ( x0 )
= f ( ) ( x 0 ) care este notaţia diferenţială a
n n
1) Împărţind cu dx obţinem n
dx
derivatei a doua.
(
2) d n f ( x ) = d d n −1f ( x ) )
7.5. Diferenţiala unei funcţii de mai multe variabile
Fie f(x, y) o funcţie reală derivabilă pe un interval I ⊂ 2
, ( a, b ) ∈ int I .
Presupunem că derivatele parţiale f x′ ( x, y ) ,f y′ ( x, y ) continue în (a, b). Diferenţa
f(x, y) – f(a, b) se scrie
f ( x, y ) − f ( a, b ) = ( f ( x, y ) − f ( a, y ) ) + ( f ( a, y ) − f ( a, b ) ) şi aplicând formula
66
creşterilor finite în fiecare paranteză, avem:
f ( x, y ) − f ( a, b ) = ( x − a ) f x′ ( ξ, y ) + ( y − b ) f y′ ( a, η) , a < ξ < x, b < η < y
Însă derivatele parţiale sunt continue în (a, b) şi putem scrie
f x′ ( ξ, y ) = f x′ ( a, b ) + ( f x′ ( ξ, y ) − f x′ ( a, b ) ) = f x′ ( a, b ) + θ1 ( x, y )
f y′ ( a, η ) = f y′ ( a, b ) + ( f y′ ( a, η) − f y′ ( a, b ) ) = f y′ ( a, b ) + θ2 ( x, y )
cu θ1 ( x, y ) → 0, θ2 ( x, y ) → 0 când x → a, y → b .
Avem deci relaţia:
f ( x, y ) − f ( a, b ) = ( x − a ) f x′ ( a, b ) + ( y − b ) f y′ ( a, b ) + ( x − a ) θ1 ( x, y ) + ( y − b ) θ2 ( x, y )
şi pentru (x, y) suficient de apropiat de (a, b)
f ( x, y ) − f ( a, b ) ( x − a ) f x′ ( a, b ) + ( y − b ) f y′ ( a, b ) .
Dacă notăm creşterile argumentelor x – a = h, y – b = k
f ( a + h, b + k ) − f ( a, b ) hf x′ ( a, b ) + kf y′ ( a, b )
Definiţie: Funcţia hf x′ ( a, b ) + kf y′ ( a, b ) , h ∈ R, k ∈ R care depinde liniar de h şi k
se numeşte diferenţiala funcţiei f(x, y) în punctul (a, b) şi se notează
df ( a, b ) = hf x′ ( a, b ) + kf y′ ( a, b )
Observaţie: diferenţiala funcţiei ϕ ( x, y ) = x este h deoarece ϕ′x = 1, ϕ′y = 0 iar
diferenţiala funcţiei ψ ( x, y ) = y este k deoarece ψ′x = 0, ψ′y = 1 , deci h = dx şi k = dy.
Cu aceste notaţii diferenţiala funcţiei f(x, y) într-un punct (x, y) în care f are
derivate parţiale continue se scrie
df ( x, y ) = f x′ ( x, y ) dx + f y′ ( x, y ) dy sau
∂f ∂f
df = dx + dy
∂x ∂y
∂ ∂
Operatorul d = dx + dy care aplicat funcţiei f în punctul (x, y) ne dă
∂x ∂y
diferenţiala în (x, y), se numeşte operator de diferenţiere de ordinul I.
Exemplu:
(1,02 ) + (1,97 )
3 3
Să se calculeze cu aproximaţie
Considerăm funcţia:
f ( x, y ) = x 3 + y3 , x = 1, y = 2, h = 0,02, k = − 0,03
∂f ∂f
f (1,02; 1,97 ) f (1, 2 ) + df (1, 2 ) = f (1, 2 ) +
(1, 2 ) ⋅ h + (1, 2 ) ⋅ k
∂x ∂x
∂f 1 3x 2 1 3 ⋅1 ∂f 1 3y 2
1 3 ⋅ 23
= ⋅ (1,2 )
= ⋅ ; = ⋅ = ⋅
∂x 2 x 3 + y3 2 3 ∂y 2 x 3 + y3 (1,2) 2 3
1
f (1,02; 1,97 ) 3 + ⋅ 0,02 − 22 ⋅ 0,03 = 2,95
2
Pentru o funcţie reală de n variabile f ( x1 , x 2 ,...x n ) diferenţiala se defineşte în mod
asemănător
67
∂f ∂f ∂f
df = dx1 + dx 2 + ... + dx n
∂x1 ∂x 2 ∂x n
iar operatorul de diferenţiere este
∂ ∂ ∂
d= dx1 + dx 2 + ... + dx n
∂x1 ∂x 2 ∂x n
(
Exemplu: f ( x1 , x 2 ,...x n ) = ln 1 + x12 + x 22 + ...x n2 )
n
2∑ x k dx k
∂f 2x k
= df = k =1
∂x k 1 + x1 + x 2 + ... + x n
2 2 2
1 + x1 + x 22 + ... + x 2n
2
7.6. Proprietăţile diferenţialei funcţiilor de mai multe variabile

Teoremă: Condiţia necesară şi suficientă pentru ca diferenţiala unei funcţii f(x, y)
definită pe un interval I ⊂ 2 să fie identic nulă pe I este ca f(x, y) să fie constantă pe I.
Demonstraţie:
∂f ∂f
Dacă f(x, y) = C, ∀ ( x, y ) ∈ I atunci ≡ 0, ≡ 0 ⇒ df ≡ 0 pe I
∂x ∂y
∂f ∂f
Reciproc: dacă f ( x, y ) = dx + dy = 0, ∀ ( x, y ) ∈ I , în particular pentru x
∂x ∂y
∂f
constant, df = 0; însă în această situaţie df = dy = 0, ∀ ( x , y ) ∈ I de unde rezultă
∂y
∂f
= 0 ceea ce arată f nu depinde de y pe I. În mod asemănător pentru y constant avem
∂y
∂f ∂f
df = dx = 0, ∀ ( x, y ) ∈ I de unde rezultă = 0 şi f nu depinde nici de x. În concluzie
∂x ∂x
f(x, y) este constantă pe I.
Teoremă: Dacă o expresie diferenţială
E = P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy
cu funcţiile P(x, y) şi Q(x, y) continue pe un interval I ⊆ 2
este diferenţiala unei funcţii
f(x, y) pentru ( x, y ) ∈ I atunci
∂f ∂f
P ( x, y ) = , Q ( x, y ) = , ∀ ( x, y ) ∈ I
∂x ∂y
Demonstraţie:
∂f ∂f
Pentru ( x, y ) ∈ I avem df = dx + dy şi
∂x ∂y
df = P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy, deci pentru ∀ ( x, y ) ∈ I
⎛ ∂f ⎞ ⎛ ∂f ⎞
⎜ P ( x, y ) − ⎟ dx + ⎜ Q ( x, y ) − ⎟ dy = 0
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂y ⎠
de unde rezultă conform teoremei precedente că
68
∂f ∂f
P ( x, y ) = , Q ( x, y ) = , ∀ ( x, y ) ∈ I
∂x ∂y
Teoremele se menţin şi pentru funcţii de mai multe variabile.
Teoremă: Condiţia necesară şi suficientă pentru ca diferenţiala unei funcţii
f ( x1 , x 2 ,...x n ) definită pe un interval I ⊆ n să fie identic nulă pe I este ca
f ( x1 , x 2 ,...x n ) să fie constantă pe I.
Teoremă: Dacă o expresie diferenţială
P1 ( x1 ,...x n ) dx1 + P2 ( x1 ,...x n ) dx 2 + ... + Pn ( x1 ,...x n ) dx n cu Pk continue pe un
interval I ⊂ n
este diferenţiala unei funcţii reale f ( x1 ,...x n ) atunci
∂f ∂f
P1 ( x1 ,...x n ) = ,...Pn ( x1 ,...x n ) = , ∀ ( x1 ,...x n ) ∈ I
∂x1 ∂x n
7.7. Diferenţiale de ordin superior

Definiţie: Fie f(x, y) o funcţie de două variabile reale definită pe I ⊆ 2 derivabilă
parţial de două ori în I, cu toate derivatele parţiale de ordinul doi continue. Diferenţiala de
ordinul doi se notează d 2 f ( x, y ) şi este definită de
∂ 2f 2 ∂ 2f ∂ 2f 2
d 2f ( x, y ) = dx + 2 dxdy + dy
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
Se observă că d 2 f se obţine diferenţiind diferenţiala întâi
⎡ ∂f ∂f ⎤
d ( df ( x, y ) ) = d ⎢ dx + dy ⎥ cu d ( dx ) = 0, d ( dy ) = 0
⎣ ∂x ∂y ⎦
( 2)
∂2 ∂2 ∂2 ⎡∂ ∂ ⎤
Operatorul dx 2
+ 2 dxdy + dy 2
= ⎢ ∂x dx + dy se numeşte
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2 ⎣ ∂y ⎥⎦
operator de diferenţiere de ordinul doi iar d 2 f se scrie:
( 2)
⎡∂ ∂ ⎤
d f = ⎢ dx + dy ⎥ f
2
⎣ ∂x ∂y ⎦
Definiţie: Fie f(x, y) o funcţie de două variabile reale definită pe I ⊂ 2 care are în
I toate derivatele parţiale de ordinul n şi toate aceste derivate sunt continue. Diferenţiala de
ordinul n a funcţiei f(x, y) se notează d n f şi este definită de
∂f ∂nf n −1 ∂nf n −k n ∂ f
n
d f = n dx + Cn n −1 dx dy + ... + Cn n − k k dx dy + ... + Cn n dy n
n n 1 k k
∂x ∂x ∂y ∂x ∂y ∂y
Dacă introducem operatorul de diferenţiere de ordinul n

(n)
⎡∂ ∂ ⎤
d = ⎢ dx + dy ⎥
n
atunci
⎣ ∂x ∂y ⎦
(n)
⎡∂ ∂ ⎤
d f = ⎢ dx + dy ⎥
n
f
⎣ ∂x ∂y ⎦
69
Observaţie: d n f = d d n −1f ( )
Pentru f : D ⊆ n
→ diferenţiala de ordinul doi este
( 2)
⎛ ∂ ∂ ∂ ⎞
d f =⎜
2
dx1 + dx 2 + ... + dx n ⎟ f sau dezvoltat
⎝ ∂x1 ∂x 2 ∂x n ⎠
n
∂f
2 n
∂f 2
d 2f = ∑ 2 dx i2 + 2∑ dx i dx j
i =1 ∂x i i, j=1 ∂x i ∂x j
i≠ j
2
d f este o formă pătratică în dx i ,dx j având matricea simetrică
⎛ a11 a12 ...a1n ⎞
⎜ ⎟
⎜ a 21 a 22 ...a 2n ⎟ ∂ 2f
M= a = , i, j = 1, n
⎜. ⎟ ij ∂x i ∂x j
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ a n1 a n 2 ...a nn ⎠
Pentru funcţii de n variabile diferenţiala de ordinul p este
(p)
⎡ ∂ ∂ ⎤
d f =⎢
p
dx1 + ... + dx n ⎥ f unde
⎣ ∂x1 ∂x n ⎦
(p)
⎡ ∂ ∂ ⎤
⎢ dx1 + ... + dx n ⎥ este operator de diferenţiere de ordin p şi se obţine după
⎣ ∂x1 ∂x n ⎦
regula de dezvoltare a unui polinom.
Observăm că:
⎛ ∂f ∂f ⎞
d 2f = d ⎜ dx + dy ⎟ = d ( df ) = d ( 2xdx + 6ydy ) unde d(dx) = 0 şi d(dy) = 0
⎝ ∂x ∂y ⎠
Exemplu:
f ( x, y, z ) = ln ( ax + by + cz ) definit pentru ax + by + cz > 0, ( x, y, z ) ∈ 3
∂ 2f 2 ∂ 2f 2 ∂ 2f 2 ⎛ ∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f ⎞
d f = 2 dx + 2 dy + 2 dz + 2 ⎜
2
dxdy + dydz + dxdz ⎟
∂x ∂y ∂z ⎝ ∂x∂y ∂y∂z ∂x∂z ⎠
∂f a ∂f b ∂f c
= = =
∂x ax + by + cz ∂y ax + by + cz ∂z ax + by + cz
∂f
2
a 2
∂ 2f ab
=− =−
∂x ( ax + by + cz ) ∂y ( ax + by + cz )
2 2 2 2
( adx + bdy + cdz )

2
adx + bdy + cdz
df = d f =− 2
ax + by + cz ( ax + by + cz )
2
( adx + bdy + cdz )

n
d f ( x, y, z ) = ( −1) ( n − 1)!
n n −1
( ax + by + cz )
n
70
7.8. Derivata după o direcţie gradient. Divergenţă. Rotor.
Definiţie: Fie f(x,y,z) o funcţie reală definită pe X ⊆ R 3 , derivabilă parţial pe X şi
(a,b,c) un punct interior lui X. Fie dreapta x = α t + a, y = β t + b, z = γ t + c care trece
prin (a,b,c) şi are cosinusurile directoare (α , β , γ ) – cosinusurile unghiurilor pe care
versorul dreptei le face cu axele de coordonate (α 2 + β 2 + γ 2 ) = 1 .
f ( M ) − f ( M0 )
Limita lim , M ( x, y, z ) , M 0 ( a, b, c ) se numeşte derivata
M →M0
M∈D
MM 0
după direcţia D
D=α i+β j+γ k în M0(a,b,c).
df
Se notează şi expresia ei este:
dL
d f ( a, b,c ) ∂f ( a, b,c ) ∂f ( a, b,c ) ∂f ( a, b,c )
=α +β +γ .
dL ∂x ∂y ∂z
Demonstraţie:
f ( M ) − f ( M 0 ) f (α t + a, β t + b, γ t + c ) − f ( a, b,c )
Observăm că = , unde
MM 0 t
(x − a) + ( y − b ) − ( z − c ) = t deoarece
2 2 2
MM 0 =
x − a = α t, y − b = β t, z − c = γ t şi
(x − a) + ( y − b ) + ( z − c ) = t 2 (α 2 + β 2 + γ 2 ) = t 2
2 2 2
Dacă considerăm funcţia de t ϕ ( t ) = f (α t + a, β t + b, γ t + c ) , atunci

f ( M ) − f ( M0 )
lim = ϕ t′ ( 0 ) . Însă aplicând regula de derivare a funcţiilor
M →M 0
M∈D
MM 0
compuse, avem:
∂f ( a, b,c ) ∂f ( a, b,c ) ∂f ( a, b,c )
ϕ't ( 0 ) = α +β +γ .
∂x ∂y ∂z
Exemple:
1) Să se calculeze derivata funcţiei f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 după
direcţia D(1,1,1) în punctul A(1,1,1).
df ⎛ 1 ∂f 1 ∂f 1 ∂f ⎞ 6
=⎜ + + ⎟ = .
dL ⎝ 3 ∂x 3 ∂y 3 ∂z ⎠ A 3
2) Să se calculeze derivata câmpului scalar
2
x y2 z2
f ( x, y, z ) = + + într-un punct M(x,y,z) după direcţia vectorului de poziţie r al
a 2 b2 c2
punctului.
r = x i + yj + zk
71
x y z
α = cos ( r ,Ox ) = ; β = cos ( r ,Oy ) = ; γ = cos ( r ,Oz ) =
r r r
r = x 2 + y2 + z2
df x 2x y 2y z 2z 2 ⎛ x 2 y 2 z 2 ⎞ 2f
= ⋅ + ⋅ + ⋅ = ⎜ + + ⎟= .
dL r a 2 r b 2 r c 2 r ⎝ a 2 b 2 c 2 ⎠ r
Definiţie: Fie U(x,y,z) o funcţie reală (un câmp scalar) definit pe X ⊆ R 3 , derivabilă
parţial pe X. Se numeşte gradientul funcţiei U şi se notează grad U, funcţia vectorială:
∂U ∂U ∂U
gradU = i + j +k , ( x, y, z ) ∈ X ⊆ R 3 .
∂x ∂y ∂z
Dacă se introduce operatorul nabla sau operatorul lui Hamilton
∂ ∂ ∂
∇= i + j +k
∂x ∂y ∂z
observăm că putem scrie grad U = ∇U .
Definiţie: Fie V(x,y,z) o funcţie vectorială definită pe X ⊆ R 3 cu valori în R3
de componente reale P, Q, R deci:
V ( x, y, z ) = iP ( x, y, z ) + jQ ( x, y, z ) + kR ( x, y, z ) , derivabilă parţial pe X. Se
numeşte divergenţa funcţiei V sau divergenţa câmpului vectorial V şi se notează div V ,
funcţia scalară:
∂P ∂Q ∂R
divV = + + , ( x , y, z ) ∈ X .
∂x ∂y ∂z
Cu ajutorul operatorului ∇ ,div V se scrie simbolic ca produsul scalar dintre ∇ şi
vectorul V
divV = ∇ ⋅ V .
Definiţie: Fie V ( x, y, z ) = iP ( x, y, z ) + jQ ( x, y, z ) + kR ( x, y, z ) o funcţie
vectorială definită pe X ⊆ R 3 cu valori în R3, derivabilă parţial pe X. Se numeşte rotorul
funcţiei V sau rotorul câmpului vectorial V şi se notează rot V , funcţia vectorială:
i j k
⎛ ∂R ∂Q ⎞ ⎛ ∂P ∂R ⎞ ⎛ ∂Q ∂P ⎞ ∂ ∂ ∂
rotV = i ⎜ − ⎟+ j⎜ − ⎟ + k⎜ − ⎟= = ∇⋅V
⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠ ∂x ∂y ∂z
P Q R
Observaţia 1:
Divergenţa câmpului rot V este o funcţie identic nulă pe domeniul de
definiţie dacă P, Q. R au derivate de ordin doi continue, div ( rotV ) = 0 .
Avem:
∂ ⎛ ∂R ∂Q ⎞ ∂ ⎛ ∂P ∂R ⎞ ∂ ⎛ ∂Q ∂P ⎞
div rotV = ⎜ − ⎟+ ⎜ − ⎟+ ⎜ − ⎟≡0
∂x ⎝ ∂y ∂z ⎠ ∂y ⎝ ∂z ∂x ⎠ ∂z ⎝ ∂x ∂y ⎠
Observaţia 2
Să calculăm divergenţa câmpului gradU.
72
⎛ ∂u ∂u ∂u ⎞ ∂ 2 u ∂ 2 u ∂ 2 u
div ⎜ i + j +k ⎟= 2 + 2 + 2
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ ∂x ∂y ∂z
∂ 2
∂ 2
∂ 2
Operatorul ∇ ⋅ ∇ = Δ = 2 + 2 + 2 se numeşte laplacianul sau operatorul
∂x ∂y ∂z
lui Laplace.
Aplicaţii:
1) r = ix + jy + kz
i j k
∂ ∂ ∂
divr = 3, rotr = =0
∂x ∂y ∂z
x y z
2) r = ix + jy + kz ; a = ia1 + ja 2 + ka 3 ct.
grad ( r , a ) = grad ( a1x + a 2 y + a 3z ) = ia1 + ja 2 + ka 3 = a
3) r = x 2 + y2 + z2 grad f ( r ) = ?
x y z r
grad f ( r ) = i f '( r ) + j f '( r ) + k f '( r ) = f '( r ) .
r r r r
7.9. Maxime şi minime pentru funcţii de două variabile

Fie f(x,y) o funcţie reală de două variabile, definite pe o mulţime X ⊆ R 2 .
1) Un punct ( a, b ) ∈ X se numeşte punct de minim al funcţiei
dacă există o vecinătate V a lui (a, b) astfel încât ∀ ( x, y ) ∈ V ∩ X să avem
f ( x, y ) ≥ f ( a, b ) .
2) Un punct ( a, b ) ∈ X se numeşte punct de maxim al funcţiei
dacă există o vecinătate V a lui (a, b) astfel încât ∀ ( x, y ) ∈ V ∩ X să avem
f ( x, y ) ≤ f ( a, b ) .
Acestea sunt maxime sau minime – extreme – relative.
Teoremă: Fie f ( x, y ) : X ⊆ R 2 şi ( ab ) ∈ int X . Dacă f are în (a, b), atunci ele se
anulează în (a,b), adică f x' ( a, b ) = 0 şi f y' ( a, b ) = 0 .
Demonstraţie: Luând x = a funcţia f(x,y) este derivabilă în y = b şi are în acest punct un
extrem deci, conform teoremei lui Fermat f y' ( a, b ) = 0 . Analog f x' ( a, b ) = 0 .
Observaţia 1
Într-un punct (a,b) de extremum avem df ( a, b ) = 0 .
Observaţia 2
Reciproca nu este adevărată: dacă într-un punct (a, b) avem
f x ( a, b ) = f y' ( a, b ) = 0 , nu rezultă că (a,b) este punct de extremum.
'
Observaţia 3
73
Teorema arată că punctele de extremum sunt printre punctele staţionare, soluţiile
⎧⎪f x' = 0
sistemului ⎨ ' .
⎪⎩f y = 0
Teoremă:
Fie f ( x, y ) : X ⊆ R 2 → R derivabilă parţial de 3 ori pe X. Fie (a,b) o soluţie a
⎧ ∂f ∂f ⎫
sistemului ⎨ = 0, = 0⎬ .
⎩ ∂x ∂y ⎭
2
∂ 2f ∂ 2f ⎛ ∂ 2f ⎞ ∂ 2f
1) Dacă în (a, b) avem ⋅ − ⎜ ⎟ > 0 şi > 0,
∂x 2 ∂y 2 ⎝ ∂x∂y ⎠ ∂x 2
atunci (a,b) este punct de minim.
2
∂ 2f ∂ 2f ⎛ ∂ 2f ⎞ ∂ 2f
2) Dacă în (a, b) avem ⋅ −⎜ ⎟ > 0 şi 2 < 0 ,
∂x 2 ∂y 2 ⎝ ∂x∂y ⎠ ∂x
atunci (a,b) este punct de maxim.
2
∂ 2f ∂ 2f ⎛ ∂ 2f ⎞
3) Dacă în (a, b) avem ⋅ −⎜ ⎟ < 0 , atunci (a,b) nu
∂x 2 ∂y 2 ⎝ ∂x∂y ⎠
este punct de extremum.
Demonstraţie:
Din formula lui Taylor de ordinul doi avem:
∂f ∂f 1 2 ∂ f
2
∂ 2f
f ( x, y ) = f ( a, b ) + ( x − a ) + ( y − b ) + ( x − a ) + ( x − a )( y − b ) +
∂x ∂y 2! ∂x 2 ∂x∂y
1 ∂ 2f
2 (
y − b) + R 2
2
+
2 ∂y
unde lim R 2 = 0 .
x →a
y→b
Dacă (a,b) este punct staţionar, rezultă că df ( a, b ) = 0 şi pentru (x,y) suficient de

apropiat de (a,b), diferenţa f ( x, y ) − f ( a, b ) are semnul trinomului
1 1
( x − a ) r + ( x − a )( y − b ) s + ( y − b ) t ,
2 2
E=
2 2
∂f
2
∂f2
∂f
2
unde r = 2 ( a, b ) , s = ( a , b ) , t = 2 ( a, b ) (notaţiile lui Monge).
∂x ∂x∂y ∂y
1 ⎡ ⎛ x − a ⎞2 x −a ⎤
E poare fi scris E = ( y − b ) ⎢ r ⎜
2
⎟ + 2s + t ⎥ şi ştim că E păstrează
2 ⎢⎣ ⎝ y − b ⎠ y − b ⎥⎦
semn constant dat de r, d.n.d. s 2 − rt < 0 . Deci:
1) dacă rt − s 2 > 0, r > 0 ⇒ E > 0 ⇒ f ( x, y ) ≥ f ( a, b ) ⇒ ( a, b ) punct de minim;
2) dacă rt − s 2 > 0, r < 0 ⇒ E < 0 ⇒ f ( x, y ) ≤ f ( a, b ) ⇒ ( a, b ) punct de maxim;
3) dacă rt − s 2 < 0 ⇒ E nu are semn constant, deci rezultă că (a,b) este punct şa.
74
1) 2) 3)
Exemplu:
f ( x, y ) = x 3 + y3 + 3xy . Să se determine punctele de extremum.
⎧ ∂f
⎪⎪ ∂x = 3x + 3y = 0
2
Punctele staţionare sunt soluţiile sistemului ⎨

⎪ ∂f = 3y 2 + 3x = 0
⎪⎩ ∂y
şi anume A(0,0) şi B(–1,–1).
Derivatele de ordin doi sunt:
∂ 2f ∂ 2f ∂ 2f
= 6x, = 3, = 6y
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
1) În A(0,0), r = 0, s = 3, t = 0; rt − s 2 = −9 ⇒ nu este punct de extremum.
2) În B(–1,–1), r = –6, s = 3, t = –6; rt − s 2 = 27 >, r < 0 ⇒ este punct de maxim.
7.10. Maxime şi minime pentru funcţii de n variabile

Fie f ( x1 ,K , x n ) : X ⊆ R n → R .
Definiţie: Un punct ( a1 ,K ,a n ) se numeşte punct de minim (maxim) al funcţiei
dacă există o vecinătate V a lui ( a1 ,K ,a n ) astfel încât ∀ ( x1 ,K , x n ) ∈ V ∩ X să avem:
f ( x1 ,K , x n ) ≥ f ( a1 ,K ,a n ) .
(≤)
Teoremă: Dacă f ( x1 ,K , x n ) are în ( a1 ,K ,a n ) un extremum şi funcţia
f ( x1 ,K , x n ) are derivate parţiale în ( a1 ,K ,a n ) atunci:
f x' 1 ( a1 ,K a n ) = 0, f x' 2 ( a1 ,K , a n ) = 0,K , f x' n ( a1 ,K ,a n ) = 0 .
Observaţie:
{ }
Soluţiile sistemului f x' 1 = 0, f x' 2 = 0, K ,f x' n = 0 formează mulţimea
punctelor staţionar ale funcţiei.
Pe mulţimea punctelor staţionare df ( x1 ,K , x n ) = 0 . Punctele de extremum sunt
printre punctele staţionare.
Teoremă: Fie f ( x1 ,K , x n ) derivabilă parţial de 3 ori pe X. Fie ( a1 ,K ,a n )
un punct staţionar.
75
1) Dacă toate numerele
A11 A12 L A1n
A11 A12 A A 22 L A 2n
Δ1 = A11 , Δ 2 = ,K , Δ n = 21 unde
A 21 A 22 M
A n1 A n 2 L A nn
∂ 2f ( a1 ,K ,a n )
A ij = sunt pozitive, atunci f are în ( a1 ,K ,a n ) un minim.
∂x i ∂x j
2) Dacă Δ1 < 0, Δ 2 > 0, Δ 3 < 0,K , ( −1) Δ n > 0 , atunci ( a1 ,K ,a n ) este punct de
n
maxim.
Observaţie:
Condiţiile din 1) asigură pozitiva definire a lui d 2 f ( a1 ,K ,a n ) , ar cele din 2)
asigură negativa definire a lui d 2 f ( a1 ,K ,a n ) . Se aplică apoi formula lui Taylor de ordinul
doi.
Exemplu:
f ( x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 + 2x + 4y − 6z
⎧ ∂f
⎪ ∂x = 2x + 2 = 0
⎪
⎪ ∂f
Sistemul punctelor staţionare ⎨ = 2y + 4 = 0 are soluţia M(–1,–2,–3).
⎪ ∂y
⎪ ∂f
⎪ = 2z − 6 = 0
⎩ ∂z
⎡ ∂f2
∂ 2f ∂ 2f ⎤
⎢ ∂x 2 ∂x∂y ∂x∂z ⎥
⎢ ⎥ ⎡2 0 0⎤
⎢ ∂f 2
∂f2
∂f ⎥ ⎢
2
⎥
Hessiana lui f este H = ⎢ ⎥ = ⎢0 2 0⎥
⎢ ∂y∂x ∂y ∂y∂z ⎥
2
⎢⎣ 0 0 2 ⎥⎦
⎢ ∂f 2
∂f2
∂ 2f ⎥
⎢ ⎥
⎣⎢ ∂z∂x ∂z∂y ∂z ⎦⎥
2
2 0 0
2 0
iar Δ1 = 2 > 0, Δ 2 = = 4 > 0, Δ 3 = 0 2 0 = 8 > 0 ⇒ punct de minim.
0 2
0 0 2
76
EXERCIŢII PROPUSE
1) Să se calculeze valoarea aproximativă pentru 1,023,01

R: Considerăm funcţia f(x,y) = xy şi alegem x=1, y = 3, h= 0,02 şi k= 0,01.
Deoarece variaţiile argumentelor sunt mici, putem aproxima variaţia funcţiei f prin
diferenţiala sa.
f 91.02;3.010 f 91.30 + df 91.30 = yx y −1h + x y ln x ⋅ k = 3 ⋅1 ⋅ 0.02 + 1ln1 ⋅ 0.01 = 0.06
Prin urmare 1,023,01 1 + 0.06 = 1.06
2) Să se calculeze diferenţialele de ordinul întâi şi al doilea pentru funcţia

f(x,y)=excos z
R: df = e x cos ydx − e x sin ydy
2
d f = e x cos ydx 2 − 2e x sin ydxdy − e x cos ydy 2
3) Să se calculeze diferenţialele de ordinul întâi şi al doilea pentru funcţia f(x,y,z) =

xyz.
R: df = yzdx + xzdy + xydz; d 2 f = 2 zdxdy + 2 xdydz + 2 ydzdx
4) Să se găsească punctele de extrem local pentru

f ( x, y ) = 3 xy 2 − x3 − 15 x − 36 y + 9
⎧ ∂f
⎪⎪ ∂x = 3 y − 3 x − 15 = 0
2 2
R: Punctele staţionare satisfac sistemul ⎨

⎪ ∂f = 6 xy − 36 = 0
⎪⎩ ∂y
cu soluţiile M1(2,3) şi M2(-2,-3).
∂2 f ∂2 f ∂2 f
Deoarece = −6 x , = 6 y; 2 = 6 x rezultă discuţia:
∂x 2 ∂x∂y ∂y
- pentru M 1 (2,3) ⇒ rt − s = −468 <0 nu este punct de extrem;
2
- pentru M 2 (−2, −3) ⇒ rt − s 2 = −468 <0 nu este punct de extrem.
5) Să se determine punctele de extrem pentru funcţia

f ( x, y , z ) = x 2 + y 2 + z 2 + 2 x + 4 y − 6 z .
R: Punctele staţionare sunt soluţiile sistemului
⎧ df
⎪ ∂x = 2 x + 2
⎪
⎪ df
⎨ = 2y + 4 Obţinem un punct staţionar M(-1,-2,3)
⎪ ∂y
⎪ df
⎪ = 2z − 6
⎩ ∂z
77
⎡2 0 0⎤
M = ⎢⎢ 0 2 0 ⎥⎥ ; Δ1 = 2 > 0; Δ 2 = 4 > 0; Δ 3 = 8 > 0 ⇒ punct de minim.
⎢⎣ 0 0 2 ⎥⎦
78
LECŢIA 8
CALCUL INTEGRAL
PRIMITIVE. REGULI DE CALCUL AL PRIMITIVELOR
Fie ƒ:I⊆/R→R. Se numeşte primitivă a lui ƒ pe intervalul I o funcţie F:I→R,

derivabilă pe I, care satisface F′(x)=ƒ(x) sau dF(x)=ƒ(x).Daca F(x) este o primitivă a lui
ƒ(x) atunci F(x) +C este de asemenea o primitivă a lui ƒ(x).Se numeşte integrala nedefinită
a funcţiei ƒ:I→R mulţimea tuturor primitivelor funcţiei ƒ pe intervalul I.
Notăm :∫ƒ(x)dx=F(x)+C.
d
Proprietăţi: (∫f(x)dx)=f(x) d(∫f(x)dx)=f(x)dx
dx
∫F′(x)dx=F(x)+C ∫dF(x)=F(x)+C
Reguli de calcul ∫α f(x)dx=α∫f(x)dx;
∫(f(x)+g(x))dx=∫f(x)dx+∫g(x)dx;
Metoda de integrare prin părti: ∫f′(x)g(x)dx=f(x)g(x)-∫f(x)g′(x)dx
sau:∫gdf=fg-∫fdg
8.1. Determinarea primitivelor prin metoda substituţiei

Fie F(x) o primitivă a lui f(x). Fie u (x) continuă şi derivabilă.
Atunci avem ∫ f ( u ( x ) ) u ′( x)dx = F (u ( x)) + C
Într-adevăr:
⎡ F ( u ( x ) ) ⎤⎦ = F ′ ( u ( x ) ) u ′ ( x ) = f ( u ( x ) ) u′ ( x )
d
dx ⎣
Cum u ′( x )dx = du , relaţia (1) se scrie:
(1’) ∫ f ( u ( x ) ) u′ ( x ) dx = ∫ f ( u ) du = F ( u ) + C.
Metoda de integrare se numeşte şi introducerea sub diferenţială. Formula (1’) ne
permite să reluăm tabloul integralelor fundamentale si să scriem relaţii analog înlocuind pe
x cu u(x) obţinând astfel primitivele unor funcţii compuse.
Avem astfel, de exemplu:
u3 ( x )
∫ = ∫ ( ) ′ = +C
2 2
u du u u x dx
3
Şi în general:
[ ( )]
n
( ) [u (x )] n+1 + C
∫ = ∫ ′ =
n
u du u x u x dx
n +1
u ′(x )
∫ u = ∫ u(x ) dx = ln | u(x ) |= C
du
∫ e du = ∫ e u ′(x )dx = e + C
u u(x ) u(x )
u ′( x )
dx = tgu ( x ) + C
du
∫ cos 2
u
=∫
cos 2 u ( x )
u ′( x )
∫ sin 2 u = ∫ sin 2 u (x )dx = −ctgu(x ) + C
du
79
du u ′( x ) 1 u (x )
∫ u + a ∫ u (x ) + a 2 dx = a arctg a + C
2 2
= 2
1 u ′( x ) u (x )
∫ a 2 − u 2 du = ∫ a 2 − u 2 (x )dx = arcsin a + C
∫ cos udu = ∫ cos u ( x ) u′ ( x ) dx = sin u ( x ) + C
∫ sin udu = ∫ sin u ( x ) u′ ( x ) dx = − cos u ( x ) + C
Exemple:
1 u101 ( 2 x + 3)
101
1 1
dx = ∫ ( 2 x + 3) ⋅ ( 2 x + 3)′ dx = ∫ u100 du =
100 100
1. ∫ ( 2 x + 3) 2 2 2 101
=
202
+C
2x + 3 = u
2dx = du
( ax + b )
n +1
1 ′ 1 u n +1
2. ∫ ( ax + b ) dx = ∫ ( ax + b ) ( ax + b ) dx = ∫ u n du =
n n
+C = +C
a a n +1 n +1
u = ax + b
du = adx
′
1 (ax + b ) 1
3. ∫ ax + b a ∫ ax + b dx = ∫ u = ln u + c = a ln (ax + b ) + C
dx du
=
u = ax + b
u4 − cos 4 x
4. ∫ cos3 x sin xdx = − ∫ u 3 du = − + C = +C
4 4
cos x = u
− sin xdx = du
1 1 1
5. ∫ sin mxdx = ∫ sin udu = − cos u + c = − cos mx + C
m m m
u = mx .
du = mdx
1 1 1
6. ∫ cos mxdx = ∫ cos udu = sin u + C = sin mx + C
m m m
u = mx
du = mdx
7. Fie integralele ∫ cos 2 xdx si ∫ sin

2
xdx . Putem scrie
1 + cos 2 x 1 − cos 2 x
cos 2 x = si sin 2 x = .Deci
2 2
80
⎛1 1 ⎞ x 1
∫ cos xdx = ∫ ⎜ + cos 2 x ⎟dx = + sin 2 x + C
2
⎝2 2 ⎠ 2 4
⎛1 1 ⎞ x 1
∫ sin xdx = ∫ ⎜⎝ 2 − 2 cos 2 x ⎟⎠dx = 2 − 4 sin 2 x + C
2
ex du
8. ∫ 1− e 2x
dx = ∫
1− u2
= arcsin u + C
ex = u
e x dx = du
dx 1 du 1 1
9. ∫ 5x − 2 5
= ∫ = .2 u + C = 2 2 x − 2 + C
u 5 5
5 x − 2 = u;5dx = du
.
xdx 1 d x2 1 ( )
du 1
10. ∫ = ∫ = ∫ = ln | u + 1 + u 2 | +C = ln | x 2 + 1 + x 4 | +C
1 + x4 2 1 + x2 2 2 1 + u 2 2 ( )
u = x2
du = 2 xdx
1 1 1 1 3
( )
11. ∫ x 2 e x dx = ∫ e x d x 3 = ∫ eu du = eu + C = e x + C
3 3
3 3 3 3
. u=x 3
du = 3 x 2 dx
1 x2 1 u 1 7u 1
( )
2
12. ∫ x7 dx = ∫ 7 d x = ∫ 7 du =
x 2
+C = 7x2 + C
2 2 2 ln 7 2 ln 7
u=x 2
du = 2 xdx
8.2. Schimbarea de variabilă

Fie u(t):I→J, f(x):J→R. Dacă u are derivata continuă pe I avem relaţia
∫ f ( u ( t ) ) u′ ( t ) dt = F ( u ( t ) ) + C , unde F ′ = f .
Relaţia stă la baza metodei substituţiei: găsirea primitivelor lui f(x) când în urma
unei substituţii convenabile, x=u(t), este mai uşor de găsit o primitivă a lui f(u(t))u′(t).
Fie Φ(t) o primitivă a lui f(u(t))u′(t). Atunci F(u(t))=Φ(t) şi presupunând x=u(t):I→J
(
inversabilă adică există t = u −1 ( x ) :J→I avem F(x)= Φ u −1 ( x ) + C . )
Metoda substituţiei este sintetizată în egalitatea formală:
∫ f ( x )dx = ∫ f ( u ( t ) ) u′ ( t ) dt = ∫ f ( u ) du = F ( u ) + C = F ( u ( t ) ) + C
x = u (t )
dx = u ′ ( t ) dt
81
Exemple
2 5 2 3 2 5
2 3
1) ∫ x x − 1dx = ∫ t 2
+(1 t 2)
tdt = 2 ∫ t 4
(+ t 2
)
dt =
5
t +
3
t =
5
( x − 1) 2 +
3
( x − 1) 2 +C
x −1 = t
x −1 = t 2
dx = 2tdt
1 + cos 2t
2) ∫ 1 − x 2 dx = ∫ cos t cos tdt = ∫ cos 2tdt = ∫
2
dt =
x = sin t
dx = cos tdt
1 1 1 1 1 1
= t + sin 2t = arcsin x + sin ( 2 arcsin x ) + C = arcsin x + x 1 − x 2 + C
2 4 2 4 2 2
6
5 1 1t 1
3) ∫ ( 4 x + 1) dx = ∫ t 5 dt = + C = ( 4 x + 1) + C
6
4 46 24
4x +1 = t
1 1
x= t−
4 4
1
dx = dt
4
8.3. Integrale reductibile la integrale de funcţii raţionale
8.3.1. Integrale de funcţii trigonometrice

Sunt integrale de forma ∫ R(sin x, cos x )dx unde R este o funcţie raţională in
argumentele u si v. O astfel de integrală t cu se transformă in integrală de funcţie raţională
x
făcând transformarea tg = t .
2
2 2t 1− t2
Cum x = 2arctgt , dx = dt ,sin x = , cos x = integrala se transformă ‚în
1+ t2 1+ t2 1+ t2
⎛ 2t 1 − t 2 ⎞ 2
∫ ⎜⎝ 1 + t 2 , 1 + t 2 ⎟⎠ ⋅ 1 + t 2 dt , integrala de funcţie raţională în t.
R
Sânt situaţii când alte transformări conduc mai repede la rezultat.

I. Dacă funcţia R(sin x, cos x ) este impară in sinx adică
R ( − sin x, cos x ) = − R ( sin x, cos x ) se face transformarea cosx= t
II. Dacă funcţia R ( sin x, cos x ) este impară în cosx adică
R ( sin x, − cos x ) = − R ( sin x, cos x ) se face transformarea sinx=t
~
(
III. Daca funcţia R(sin x, cos x ) = R sin 2 x, cos 2 x, sin x cos x )
Se face transformarea tgx = t folosind relaţiile următoare
82
t 1
sin x = , cos x =
1+ t 2
1+ t2
1
x = arctgt dx = dt
1+ t2
Exemplu:
dx 1 2 dt x
1) ∫
1 + sin x + cos x ∫
= ⋅ dt = ∫ = ln t + 1 + C = ln tg + 1 + C
2t 1− t2
1+ t 2
t +1 2
1+ +
1+ t 1+ t2
2
x
tg =t
2
x = 2arctgt
2
dx = dt
1+ t2
8.3.2. Integrale de funcţii hiperbolice

( )
Sunt integrale de forma ∫ R shx, chx, e x dx unde R(u, v, w) este o funcţie raţională de
1
u, v, w. Se face substituţia: e x = t ⇒ x = ln t , dx = dt şi se înlocuiesc
t
1 1
t+ t−
e x + e− x t , chx = e x
− e −x
t . Facem o paranteza precizând ca
shx = = =
2 2 2 2
−x
e −e
x
e −1
2x
e +1
2x
thx = x −x
= 2x , cthx = 2 x
e +e e +1 e −1
ch 2 x − sh 2 = 1 , ch(x ± y ) = chxchy ± shxshy, sh(x ± y ) = shxchy ± shychx

1 1
sh ′x = chx, ch ′x = shx, th ′x = 2 , cth ′x = − 2
ch x sh x
dx dx
∫ chx = shx + C , ∫ shx = chx + C ,∫ ch 2 x = chx + C , ∫ sh 2 x = −cthx + C
ch2 x + 1 2 ch2 x − 1
ch 2 x = , sh x =
2 2
ch2 x + 1 1 1
∫ ch xdx = ∫ 2 dx = 4 sh2 x + 2 x + C
2
Exemple
1. 3 2 2
(
∫ ch xdx = ∫ ch xd (shx ) = ∫ 1 + sh x d (shx ) = shx + ) sh 3 x
3
+C
83
1 1+ t 2 u 2 u2 −1 +1 2 2 u −1
2. ∫ 1 + e ax dx = ∫ = ∫ ⋅ udu = ∫ du = u + ln +C =
a t a u −1
2
a u −1
2
a a u +1
e ax = t 1+ t = u2
dt = 2udu
1
x= ln t
a
1 1
dx = ⋅ dt
a⋅ t
2 2 e ax + 1 − 1
1 + e ax + ln +C
a a e ax + 1 + 1
8.3.3. Integrale de funcţii iraţionale
Sunt integrale al căror integrant conţine variabila sub radical

⎛ m1 m2 mp
⎞
i ) ∫ R ⎜ x , x ,...x p ⎟ dx, mi , ni ∈ Z
n1 n2 n
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Se face substituţia x = t r , r = c.m.m.m.c. ( n1 , n2 ,...n p )
⎛ m1 m2 mp
⎞
⎜ ⎛ ax + b ⎞ ⎛ ax + b ⎞ ⎛ ax + b ⎞ np ⎟
ii ) ∫ R x, ⎜
n1 n2
⎟ ,⎜ ⎟ ,... ⎜ ⎟ dx
⎜⎜ ⎝ cx + d ⎠ ⎝ cx + d ⎠ ⎝ cx + d ⎠ ⎟⎟
⎝ ⎠
ax + b r
Se face substituţia =t r = c.m.m.m.c. ( n1 , n2 ,...n p )
cx + d
Exemplu:
dx 6t 3 ⎛ 2 1 ⎞ ⎛ t3 t2 ⎞
∫ x − 1 + 3 x − 1 = ∫ t 3 + t 2 dt = 6∫ ⎜⎝ t − t + 1 − t + 1 ⎟⎠ dt = 6 ⎜⎝ 3 − 2 + t − 6 ln t + 1 + C ⎟⎠
6
x −1 = t
x = t6 +1
dx = 6t 5 dt
= 2 x − 1 − 3 3 x − 1 + 6 6 x − 1 − 6 ln 6
x −1 + 1 + C
iii) Integralele de tipul ∫ R ( x, )

ax 2 + bx + c dx sunt reductibile la integrale de
funcţii raţionale în urma substituţiilor lui Euler.
Astfel, pentru a>0 se face substituţia ax 2 + bx + c = a x + t
c ≥ 0 se face substituţia ax 2 + bx + c = tx + c
dacă ax 2 + bx + c are rădăcini reale x1 , x2 se substituie
84
ax 2 + bx + c = t ( x − x1 )
Prin transformarea trinomului ax 2 + bx + c în sumă sau în diferenţă de pătrate
integralele ∫ R ( x, )
ax 2bx + c dx se reduc la integralele următoare făcând substituţii mai
simple:
∫ R ( z, )
a 2 − z 2 dz z = a sin t sau z = atht
∫ R ( z, z2 − a ) dz
2
z = a sec t sau z = acht
∫ R ( z, z2 + a )dz
2
z = atgt sau z = asht
Exemplu:
dx dx 1 1 cos t
∫ ( x + 1) =∫ =∫
1
⋅ 2
dt = ∫ 2 =
x2 2x + x ( x + 1) ( x + 1) cos t sin t
2
+1 tg 2t ⋅
cos 2 t
x + 1 = tgt
1
dx =
cos 2 dt
du 1 1 x2 + 2 x + 2
= ∫ 2 = − +C = − +C = − +C
u u sin t x +1
sin t = u
cos tdt = du
8.3.4. Integrale binome

∫ x ( ax + b ) dx
p
Sunt integrale de tipul m n
m, n, p ∈Q; a, b constante.
Putem presupune m, n ∈ Z altfel facem substituţia:
x = t , s = c.m.m.m.c. ( m, n ) şi avem x m = t sm , x n = t sn , dx = st s −1dt şi integrala se transformă
s
în s ∫ t sm ( at sn + b ) t s −1dt în care sm, sn, s − 1 ∈ Z

p
Mai putem presupune că n>0 altfel, putem scrie

∫x ( ax + b ) dx = ∫ x m + np ( a + bx − n ) dx
p p
m n
cu − n > 0
Deci, vom considera integrale de tipul
∫ x ( ax + b ) dx cu m, n ∈ Z , n > 0, p =
m n p q
r
O integrală binomă se exprimă cu ajutorul unor funcţii elementare în următoarele
trei cazuri:
i ) p ∈ Z caz în care avem o integrală de funcţie raţională
q m +1
ii ) p = , ∈ Z caz în care se face substituţia ax n + b = t r
r n
85
q m +1 ax n + b r
iii ) p = , + p ∈ Z caz în care se face substituţia =t
r n xn
Exemplu:
1
dx
∫ x3 x − 1 ∫ = x −3
( x − 1) 2 dx
1
m = −3, n = 1, p = −
2
m +1
p ∉ Z, = −2 ∈ Z
n
Facem substituţia:
x − 1 = t 2 , x = t 2 + 1, dx = 2tdt
1 dt 3t 3 + 5t 3
l=∫ ⋅ t −1 ⋅ 2tdt = 2∫ = + arctgt =
(t + 1) (t + 1) 8 ( t 2 + 1) 4
2 3 2 3 2
( )
3
3 x −1 + 5 x −1 3
= 2
+ arctg x − 1 + C
8x 4
86
EXERCIŢII PROPUSE
dx
1) Să se calculeze ∫ 1 + sin 2
x
.
dx 1 dt 1 1 dt
R :∫
1 + sin 2 x ∫
= =∫ dt = ∫ =
t 2
1+ t 2
1 + 2t 2
2 ⎛ 2⎞
2
1+ t2 + ⎜
1+ t2 ⎟
⎝ 2 ⎠
=
2
2
arctgt 2 + C =
2
2
arctg tgx 2 + C ( )
tgx = t
x = arctgt
dt
dx =
1+ t2
sin 2 x
2) Să se calculeze
x
dx ∫ 1 + sin 2
sin 2 x 2sin x cos x tdt tdt

R:∫ dx = ∫ dx = −2 ∫ = 2∫ 2 = ln t 2 − 2 + C = ln cos 2 x − 2 + C
1 + sin x
2
1 + sin x
2
2−t 2
t −2
cos x = t
− sin xdx = dt
dx
3) Să se calculeze ∫ (1 + x ) 1 + x2
dx 1 1+ t2 dt
R:∫ = −∫ ⋅ = 2∫ 2 =
(1 + x ) 1 − t + 2t 1 + t t − 2t − 1
2 2 2
1 + x2 2t
⋅
2t 2t
1 + x2 = x + t
1− t2
x=
2t
1+ t2
dx = − 2 dt
2t
dt 2 t −1 − 2 1 1 + x2 − x − 1 − 2
= 2∫ = ln = ln +C
( 2)
2
( t − 1)
2
− 2 2 t −1+ 2 2 1 + x2 − x −1 + 2
4) Să se calculeze ∫x x 2 + x + 1dx
87
2
1⎞ ⎛ 3⎞ ⎛ 3 1⎞ 3
2
⎛ 3
R: ∫ x x + x + 1dx = ∫ x ⎜ x + ⎟ + ⎜⎜
2
⎟⎟ dx = ∫ ⎜⎜ sht − ⎟⎟ cht chtdt =
⎝ 2⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 2⎠ 2 2
1 3
= sht x+
2 2
3
dx = chtdt
2
3 3 3 3 3 3 3 sh2t 3
=
8 ∫ shtch 2tdt − ∫ ch 2tdt =
8 8
ch t − ⋅
16 2
− t=
16
2 ⎛ 1⎞
⎜x+ ⎟ sht =
3⎝ 2⎠
⎛ 1 ⎞
t = ln ⎜ x + + x 2 x + 1 ⎟
⎝ 2 ⎠
1 1⎛ 1⎞ 3 ⎛ 1 ⎞
= ( x 2 + x + 1) − ⎜ x + ⎟ x 2 + x + 1 − ln ⎜ x + + x 2 + x + 1 ⎟ + C
2
3 4⎝ 2⎠ 16 ⎝ 2 ⎠
dx
5) Să se calculeze ∫ x4 + 1
5
dx t 3 ( t 4 − 1) 4 t 2 −1+1
R: ∫ = −∫ 1
dt = − ∫
t 4 −1
dt =
x4 + 1 t ( t − 1)
4 4
1 m +1
m = 0, m = 4, p = − ∉ Z , + p = 0∈ Z
4 n
x4 + 1 4 1
1 4 5
= t ⇒ x = ( t − 1) , dx = − ( t − 1) 4 ⋅ 4t 3 dt
4 −
Facem substituţia: 4
4
x 4
1 dt dt 1 dt 1 dt
= −∫ dt − ∫ 4 = −∫ 2 − ∫ 2 + ∫ 2 =
t +1
2
t −1 t + 1 2 t −1 2 t + 1
1 1 t −1 1 4
x4 + 1 1 4
x4 + 1 + x
= − arctgt − ln = − arctg − ln +C
2 4 t +1 2 x 4 4
x4 + 1 − x
4
x4 + 1
t=
x
88
LECŢIA 9
INTEGRALA DEFINITĂ
Fie [ a, b ] , a < b un interval închis şi mărginit. O mulţime finită şi ordonată de

puncte Δ = {x 0 , x1 ,..., x n } , [ a, b ] satisfăcând condiţiile a = x0 < x1 <.....< xn-1 < xn = b
determină o diviziune sau o partiţie a intervalului [ a, b ] .
Norma diviziunii este ν ( Δ ) = max ( x i +1 − x i ) adică lungimea celui mai mare
i = 0,n −1
interval al diviziunii.
x=x0 ξ1 x1 ξ2 x1 xn-1 ξn Xn=b
Fie Δ1, Δ2 două diviziuni ale intervalului [a, b] . Δ2 este mai finită decât Δ1, notată
Δ1 ⊂ Δ2 dacă diviziunea Δ2 conţine toate punctele diviziunea Δ1 şi eventual alte puncte.
Dacă Δ1 ⊂ Δ2 atunci ν(Δ2) ≤ ν(Δ1).
Definiţie:
O funcţie f: [ a, b ] →R se numeşte integrabilă Riemann dacă există un număr If real
cu proprietatea: ∀ ε > 0 ∃ δ (ε) > 0 astfel încât pentru orice diviziune Δ = ( x 0 , x1 ,K , x n ) a
intervalului [ a, b ] cu ν(Δ) = δ(ε) şi orice puncte intermediare xi-1 ≤ δi ≤ xi, i = 1, n are
loc inegalitatea:
n
σ Δ ( f , ξ ) − If < ε, unde σ Δ ( f , ξ ) = ∑ f ( ξi )( x i − x i −1 )
i =1
este suma integrală Riemann a lui f ataşată diviziunii Δ şi sistemului de puncte

intermediare.
Teorema 1. Orice funcţie integrabilă f: [ a, b ] → R este mărginită adică există o
constantă M ≥ 0 astfel încât f ( x ) ≤ M, ∀x ∈ [ a, b ] .
9.1. Sume Darboux

Fie f: [ a, b ] → R mărginită, m = inf f ( x ) , M = sup f ( x ) , mi = inf f ( x ) ,
x∈[ a ,b ] x∈[ a ,b ] [ xi−1 ,xi ]
M i = sup f ( x ) .
[ x i−1 ,x i ]
n n
Sumele s Δ ( f ) = ∑ mi ( x i − x i −1 ), SΔ ( f ) = ∑ M i ( x i − x i −1 ) se numesc sume
i =1 i =1
integrale Darboux inferioară, respectiv superioară.
Avem: m ( b − a ) ≤ s Δ ≤ σ Δ ≤ SΔ ≤ Mf M ( b − a ) .
89
Aria trapezului curbiliniu Γ f = aria figurii plane mărginite de axa Ox, dreptele x = a,
x = b şi Gf este cuprinsă între sΔ(f) şi SΔ(f). sΔ, SΔ aproximează prin lipsă respectiv prin
adaos aria trapezului.
a=x0 x1 x2 xn-1 xn=b

b
Dacă f: [ a, b ] → R este o funcţie continuă pozitivă, atunci aria ( Γ f ) = ∫ f ( x ) dx .
a
a b
Dacă f, g: [ a, b ] → R sunt funcţii continue astfel încât f(x) ≤ g(x), ∀x ∈ [ a, b ] ,

aria mulţimii
b
Γf,g = {( x, y ) ∈ R 2 a ≤ x ≤ b, f ( x ) ≤ y ≤ g ( x )} este ∫ ⎡⎣g ( x ) − f ( x )⎤⎦ dx .
a
y=g(x)
y=f(x)
9.2. Funcţii integrabile Riemann

Teorema 2. Criteriul de integrabilitate
Condiţia necesară şi suficientă ca funcţia mărginită f : [ a, b ] → R să fie
integrabilă pe [ a, b ] este ca oricărui ε > 0 să-i corespundă un δ = δ(ε) > 0 astfel încât
SΔ – sΔ < ε, pentru ∀ diviziune Δ cu ν(Δ) < δ.
Teorema 3. Orice funcţie continuă pe [ a, b ] este integrabilă pe [ a, b ] .
Teorema 4. Orice funcţie monotonă pe [ a, b ] este integrabilă.
90
Teorema 5. Dacă valorile funcţiei integrabile f : [ a, b ] → R sunt modificate
într-un număr finit de puncte din [ a, b ] , atunci funcţia modificată este integrabilă pe
[a, b ] şi are aceeaşi integrală cu funcţia iniţială.
Teorema 6. O funcţie mărginită f : [ a, b ] → R având o mulţime finită de
discontinuităţi este integrabilă pe [ a, b ] .
Dacă a < x0 < x1 <.....< xn = b, f continuă pe (xk, xk+1), atunci
b n −1 x k +1
∫ f ( x ) dx = ∑ ∫ f ( x ) dx .
a k =0 x k
Proprietăţi ale funcţiilor integrabile

1) Din definiţie dacă f este integrabilă pe [a, b] atunci f este integrabilă pe [ b,a ] şi
b a a
∫ f ( x ) dx = − ∫ f ( x ) dx ; pentru a = b avem ∫ f ( x ) dx = 0 .
a b a
2) Dacă f, g integrabile pe [a, b ] ⇒ αf + βg este integrabilă pe [a, b] şi

b b b
∫ ( αf + βg ) dx = α ∫ f dx + β∫ g dx mulţimea funcţiilor integrabile pe [a, b ]

a a a
b
este spaţiu liniar, iar I, I(f) = ∫ f ( x ) dx este o funcţie liniară pe acest spaţiu liniar.
a
b b
3) f, g integrabile pe [ a, b ] , f ( x ) ≤ g ( x ) , ∀x ∈ [ a, b ] ⇒ ∫ f ( x ) dx ≤ ∫ g ( x ) dx .
a a
b
În particular dacă f integrabilă pe [ a, b ] şi f ( x ) ≥ 0, ∀x ∈ [ a, b ] ⇒ ∫ f ( x ) dx ≥ 0,a < b .
a
4) Dacă f este integrabilă pe [ a, b ] ⇒ f ( x ) integrabilă pe [a,b] şi

b b
∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx, a < b .
a a
5) Dacă f este integrabilă pe [a,c] şi pe [c,b], atunci f este integrabilă pe [a,b] şi

b c b
∫ f ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx + ∫ f ( x ) dx .
a a c
6) Formula de medie sub formă generală.
Fie f, g integrabile pe [ a, b ] , m, M marginea inferioară respectiv superioară a lui f
pe [a, b ] . Dacă g ( x ) ≥ 0 ( g ( x ) ≤ 0 ) pe [a, b] , atunci ∃ μ ∈ [ a, M ] astfel încât
b b
∫ f ( x ) g ( x ) dx = μ ∫ g ( x ) dx .
a a
Demonstraţie:
Avem: m ≤ f ( x ) ≤ M, ∀x ∈ [ a, b ] ; presupunem
g ( x ) ≥ 0 ⇒ mg ( x ) ≤ f ( x ) g ( x ) ≤ M g ( x ) pe [a, b]
91
b b b b
m ∫ g ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) g ( x ) dx ≤ M ∫ g ( x ) dx ∫ g ( x ) dx ≥ 0 .
a a a a
b b
Dacă ∫ g ( x ) dx = 0 ⇒ ∫ f ( x ) g ( x ) dx = 0, ∀μ .
a a
∫ f ( x ) g ( x ) dx ≤ M .
b
( )
b
Dacă ∫ g x dx > 0 ⇒ m ≤ a
∫ g ( x ) dx
a b
Observaţii
1. Dacă în plus f este continuă pe [a, b] rezultă că ξ ∈ [ a, b ] astfel încât
b b
∫ f ( x ) g ( x ) dx = f ( ξ ) ∫ g ( x ) dx .
a a
b
2. g ( x ) ≡ 1, ∫ f ( x ) dx = μ ( b − a ) .
a
b
Dacă f continuă, rezultă că ∫ f ( x ) dx = f ( ξ )( b − a ) , ξ ∈ [ a, b ] .
a
Teorema 7. Oricare f, f : [ a, b ] → R continuă pe [a,b] admite primitive pe [a,b].

x
Una din aceste primitive este funcţia F ( x ) = ∫ f ( t ) dt integrală cu limită superioară
c
variabilă.
Demonstraţie:
Fie x arbitrar fixat în [a,b], h astfel încât x + h ∈ [ a, b ] ,
F ( x + b ) − F ( x ) 1 ⎛ x +h x
⎞ 1 x+h
= ⎜ ∫ f ( t ) dt − ∫ f ( t ) dt ⎟ = ∫ f ( t ) dt .
h h⎝ c c ⎠ h c
Conform teoremei de medie rezultă:
x +h
ξ ∈ [ x, x + h ] astfel încât ∫ f ( t ) dt = h f ( ξ ) ,
x
F( x + h ) − F( x )
= f (ξ)
h
F( x + h ) − F( x )
h → 0 ⇒ ξ → x ⇒ lim = f (x), F′ ( x ) = f ( x ) .
h →0 h
Observaţii:
– Primitiva este aceea care în c ia valoarea 0;
– Teorema arată că derivata integralei definite ca funcţie de limită superioară este
funcţia de sub semnul integral:
d x
f ( t ) dt = f ( x ) .
dx ∫c
Teorema 8. Formula fundamentală a calculului integral Leibniz-Newton
92
Dacă funcţia f : [ a, b ] → R este continuă pe [a,b] şi φ ( x ) este o primitivă a ei,
b
atunci ∫ f ( x ) dx = φ ( b ) − φ ( a ) = φ ( x ) a =φ(b) – φ(a) = φ(x)

b b
a .
a
Demonstraţie:
Fie φ ( x ) o primitivă a lui f(x) pe [ a, b ] , φ ( x ) = ∫ f ( t ) dt + c
x
φ ( b ) − φ ( a ) = ∫c f ( t ) dt + c −
b
( ∫ f ( t ) dt + c) = ∫ f ( t ) dt .
c
a
a
b
Teorema 9. Formula schimbării de variabilă în integrala definită

1 . f : [ a, b ] → R este continuă pe [a,b];
0
20. ϕ : [ α, β] → [ a, b ] cu derivată continuă pe [ α, β] ;

30. ϕ ( α ) = a, ϕ (β) = b ,
∫ f ( x ) dx = ∫ f ( ϕ ( t ) )ϕ′ ( t ) dt .
b β
Atunci:
a α
Dacă F(x) este o primitivă a lui f pe [a, b] , atunci rezultă că F ( ϕ ( t ) ) este o

primitivă a lui f ( ϕ ( t ) ) ⋅ ϕ ' ( t ) pe [ α, β] .
β b
∫ f ( ϕ ( t ) ) ϕ ' ( t ) dt = F ( ϕ (β ) ) − F ( ϕ ( α ) ) = F ( b ) − F ( a ) = ∫ f ( x ) dx .
α a
Teorema 10. Formula de integrare prin părţi. Dacă f, g au derivate continue pe
b b
[a, b] , atunci ∫ f ( x ) g ' ( x ) dx = f ( x ) g ( x ) a − ∫ f ' ( x ) g ( x ) dx .

b
a a
Exemple:
a
1. ∫
b
x 2 a 2 − x 2 dx, a > 0
Facem schimbarea x = a sint cu dx = a cost dt.
x
Atunci t = arcsin .
a
x 0 a
π
t 0
2
π π π
a4
I = ∫ 2 a 2 sin 2t a 2 − a 2 sin 2 ta cos tdt = a 4 ∫ 2 sin 2 t cos 2 tdt = ∫2
sin 2 tdt =
0 0 4 0
μ
a4 π
a4 ⎛ 1 ⎞ 2 πa
4
= ∫2
(1 − cos 4t ) dt = ⎜ t − sin 4t ⎟ =
8 0
8⎝ 4 ⎠0 16
1 1 1
x 1
2. ∫ arctg x dx = ∫ x 'arctg x dx = x arctg x 10 − ∫ dx = x arctg x 10 − ln ( x 2 + 1) 10 =
0 1+ x
2
0 0 2
π 1
= − ln 2
4 2
93
9.3. Aplicaţii ale integralei definite
Lungimea unui arc de curbă
Fie AB un arc de curbă plană definită de ecuaţia y = f ( x ) ,a ≤ x ≤ b , funcţia f fiind

continuă, cu derivata întâi continuă în [a,b].
Lungimea arcului AB este

A b
L = ∫ 1 + f 12 ( x ) dx .
a
Aria unei suprafeţe de rotaţie şi volumul unui corp de rotaţie

Fie y = f(x) o funcţie continuă, pozitivă, cu derivata continuă pe [a,b]. Graficul
funcţiei f(x) pe [a,b] este un arc AB situat deasupra axei Ox. Aria A a suprafeţei generate
de arcul AB când se roteşte în jurul axei Ox este:
b
A = 2π∫ f ( x ) 1 + f 12 ( x ) dx .
a
y
a b x
Dacă f 2 ( x ) este integrabilă pe [a,b], volumul corpului K care ia naştere prin rotaţia
domeniului plan mărginit de arcul de curbă y = f ( x ) ,a ≤ x ≤ b , dreptele x = a, x = b şi
b
axa Ox este V = π ∫ f 2 ( x ) dx .
a
Centre de greutate
Dacă f(x) = 0 este continuă pe [a,b], coordonatele centrului de greutate al figurii
mărginite de graficul funcţiei f, dreptele x = a, x = b şi axa Ox sunt:
1 b
x f ( x ) dx
M1 ∫a
y=f(x) xG =
1 b 2
f ( x ) dx
2M1 ∫a
yG =
a b b
unde M1 = ∫ f ( x ) dx
a
94
EXERCIŢII PROPUSE
π
1) Să se calculeze ∫ e x sin xdx
0
R:
π π π π π
∫ e sin xdx = ∫ (e ) sin xdx = e sin x 0 − ∫ e cos xdx = − ∫ (e ) cos xdx = − e cos x 0 − ∫ e sin xdx
x x 1 x π x x 1 x π x
0 0 0 0 0
1 π
2i = eπ + 1 ⇒ i = (e +1)
2
π
4
dx
2) Să se calculeze ∫ e x
0
cos x + cos3 x
R: Facem substituţia sinx = t deoarece funcţia este unipară în cosx. Obţinem
π 2 2
4
dx 2
dt 2
⎛1 1 1 1 1 1 1 1 ⎞
∫ cos x + cos
0
3
x
= ∫ (1 − t )( 2 − t ) = ∫ ⎜⎝ 2 t + 1 − 2 t − 1 + 2
0
2 2
0
− ⎟ dt =
2 t− 2 2 2 t+ 2⎠
=
1⎡
⎢
2⎣
(
ln 2 + 2 − ln 2 − 2 −) (
1
2
⎤
ln 3⎥
⎦
)
3
dx
3) Să se calculeze ∫ ( x + 1)
2 x2 −1
1
⎛ x +1 ⎞2 t2 +1
R: Efectuăm substituţia x 2 − 1 = t ( x − 1), t = ⎜ ⎟ sau x =
⎝ x −1 ⎠ t 2 −1
3 3
dx dt 1 1
Deci ∫ ( x + 1)
2 x −1
2
= ∫t 2
=
2
−
3
2
4) Să se calculeze lungimea curbei f ( x ) = 2 ln x, x ∈ ⎡⎣ 2, 2 3 ⎤⎦ .

2 3
2 x2 + 4 1 2
R: Avem f ′( x) =
x
şi 1 + f ′2 ( x) =
x2
prin urmare L = ∫
2
x
x +4
Facem substituţia x = 2tgt şi avem

π π π π
3
dt sin t + cos t
3 2
dt 3 2
sin t ⎛ t 1 ⎞ π3
3
l = 2∫ 2
=∫ dt = 2 ∫ + 2∫ =2 ⎜ ln tg + ⎟ π=
π sin t cos t π sin t cos 2 t π sin t
2
π cos t ⎝ 2 cos t ⎠ 4
4 4 4 4
⎛ π π ⎞
= 2 ⎜ ln tg − ln tg + 2 − 2 ⎟
⎝ 6 8 ⎠
95
5) Să se calculeze volumul corpului obţinut prin rotirea curbei de ecuaţie
y = sin x, x ∈ [ 0, π ] în jurul axei Ox.
π π
1 − cos 2 x π2
R: V = π ∫ sin 2 xdx =π ∫ dx =
0 0
2 2
96
LECŢIA 10
INTEGRALE CURBILINII
10.1. Lungimea unui arc de curbă

Fie f , g , h : [a, b] → R continue. Mulţimea Г a punctelor din de coordonate
( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) , t ∈ [ a, b ] , se numeşte curbă continuă sau drum cu
originea în A( f (a ), g (a ), h(a )) şi extremitatea în B( f (b ), g (b ), h(b )) .
⎩ z = h(t ), t ∈ [a, b]
⎪
(1) ⎨⎪ y = g (t )
Ecuaţiile parametrice ale curbei Γ sunt:
⎧ x = f (t )
iar ecuaţia vectorială este: (2) r = r (t ) = f (t )i + g (t ) j + h(t )k .

O curbă poate fi orientată - un sens pozitiv ( de obicei cel de creştere a
parametrului t), celălalt negativ. Un drum se numeşte închis dacă extremităţile coincid.
Un punct M ∈ Γ este punct multiplu dacă există t1 ≠ t2 , astfel încât
r (t1 ) = r (t2 ) . Un drum fără puncte multiple se numeşte drum simplu.
Un drum Г este cu tangentă continuă dacă f, g, h au derivate continue pe [a, b] .
Punctul M 0 (t0 ) este punct singular dacă f ′2 (t0 ) + g ′2 (t0 ) + h′2 (t0 ) = 0 .
Un drum cu tangenta continuă se numeşte drum neted dacă
f ′2 ( t ) + g ′2 ( t ) + h′2 ( t ) ≥ 0, ∀t ∈ [ a, b ] , adică nu are puncte singulare. Vectorial
aceasta înseamnă că există:
dr
r ′(t ) = = f ′(t )i + g ′(t ) j + h′(t )k şi
dt
r ′(t ) = f ′2 (t ) + g ′2 (t ) + h′2 (t ) ≠ 0, ∀t ∈ [a, b]
Pe drumul Г alegem punctele A = A0 , A1 , ... Ai , Ai +1 ,... An = B în ordinea dictată
de orientarea lui Г. Spunem că punctele Ai , i = 0, n , definesc o diviziune a lui Г notată
π. Diviziunea π determină o diviziune Δ a lui [a, b] :
a = t0 < t1 < ...< ti < ti’1< ...< tn = b
An = B
A1 /
A ( f ( t i ) ,g ( t i ) , h ( t i ) )
A = A0 i
( )
a = t0 ti b = tn
Se numeşte normă a diviziunii π numărul υ = max Ai Ai +1 .

i = 0 , n −1
Diviziunea π determină linia poligonală înscrisă în Γ, AA1...AiAi+1...B, având

n −1
lungimea lΔ = ∑ Ai Ai +1 . Cum Ai ( f (ti )), g (ti ), h(ti ), i = 0, n ,
i =0
n −1
lΔ = ∑ ( f (t ) − f (t )) + ( g (t ) − g (t )) + ( h (t ) − h (t ))
2 2 2
i +1 i i +1 i i +1 i
i =0
97
Definiţie: Drumul Γ se numeşte rectificabil dacă există şi este finită limita
lungimilor {lΔ } a liniilor poligoanelor înscrise în Γ, când norma diviziunii υ (Δ ) tinde
la 0.
Dacă Γ este rectificabil, numărul L = lim lΔ se numeşte lungimea drumului Γ.
υ ( Δ ) →0
Teoremă:
Dacă drumul r (t ) = f (t )i + g (t ) j + h(t )k , t ∈ [a, b] este cu tangentă continuă
atunci el este rectificabil şi lungimea lui este dată de
b b
L=∫ f ′ (t ) + g ′ (t ) + h′ (t )dt = ∫ r ′(t ) dt .
2 2 2
a a
În cazul curbei plane r (t ) = f (t )i + g (t ) j , cu tangentă continuă,

b b
L=∫ f ′2 (t ) + g ′2 (t )dt = ∫ r′(t ) dt .
a a
Fie drumul cu tangentă continuă, orientat,

Γ, A( f (a ), g (a ), h(a )), B( f (b ), g (b ), h(b )) extremităţile lui şi fie M ( f (t ), g (t ), h(t )) un
punct curent de pe curbă cu t ∈ [a, b ] . Notăm s(t) lungimea cercului AM . Avem
b b
s (t ) = ∫ f ′2 (τ ) + g ′2 (τ ) + h′2 (τ )dτ = ∫ r′(τ ) dτ .
a a
Evident s(a) = 0 şi s(b) = L

s′(t ) = f ′2 (t ) + g ′2 (t ) + h′2 (t ) = r ′(t ) şi
ds(t ) = f ′2 (t ) + g ′2 (t ) + h′2 (t )dt

Forma diferenţială ds se numeşte element de arc şi satisface
[ ]
ds 2 = dx 2 + dy 2 + dz 2 = f ′2 (t ) + g ′2 (t ) + h′2 (t ) dt 2 = r ′ (t )dt 2 care se numeşte
2
formula elementului de arc;

Lungimea unui arc de curbă este L = ∫ ds .
Γ
Cazuri particulare:
a) Curba plană explicită y = f ( x ), x ∈ [a, b ] are parametrizarea
⎧⎪ x = t b b
⎨ şi L = ∫ 1 + f ′ (t )dt = ∫ 1 + f ′2 ( x )dx
2
dacă f este
⎪⎩ y = f ( t ) , t ∈ [ a, b ] a a
derivabilă pe [a, b] ;
Elementul de arc este ds = 1 + f ′2 ( x )dx
b) Pentru un arc în coordonate polare sub formă explicită r = r (θ ),θ ∈ [θ1 ,θ 2 ] , avem
⎧ x = r (θ )cosθ
reprezentarea parametrică ⎨ şi
⎩ y = r (θ )sin θ
dx = cos θ dr − r sin θ dθ ( )
dx 2 + dy 2 = dr 2 + r 2 dθ 2 = r ′2 (θ ) + r 2 (θ ) dθ 2
dy = sin θ dr + r cos θ dθ daca r (θ ) este derivabila pe [θ1 , θ2 ]
θ2
L= ∫ r 2 (θ ) + r ′2 (θ )dθ , ds = r 2 + r ′2 dθ
θ1
Exemplu:
98
⎧⎪ x = a cos3 t
1) Astroida ⎨ B
⎪⎩ y = a sin 3 t , t ∈ [0, 2π ]
2 2 2
C
Ecuaţia implicită x 3 + y 3 = a 3 A
x′(t ) = −3a cos 2 t sin t y′(t ) = 3a sin 2 t cos t
( )
x′2 + y′2 = 9a 2 cos 4 t sin 2 t + sin 4 t cos 2 t = 9a 2 sin 2 t cos 2 t
D
π π
( )
π
2 2
sin 2 t
L = 4l AB = 4 ∫ x′2 ( t ) + y′2 ( t )dt = 12a ∫ sin t cos tdt = 12a 2
0 = 6a
0 0
2
2) Cardioida r = a(1 + cosθ ) r ′(θ ) = − a sin θ θ =π punct singular
θ
r 2 + r ′2 = a 2 (2 + 2 cosθ ) = 4a 2 cos 2
2
π
θ θ
L = 2 ∫ 2a cos dθ = 4a ⋅ 2 sin π
0 = 8a
0 2 2
⎧ x = a cos t
⎪
3) Elicea cilindrică ⎨ y = a sin t ds = x′2 + y′2 + z′2 dt = a 2 + b 2 dt
⎪ z = bt
⎩
2π
lungimea arcului pentru t ∈ [0, 2π ] , L = ∫ a 2 + b 2 dt = 2π a 2 + b 2
0
10.2. Integrala curbilinie de primul tip

Problema de fizică şi mecanică ce implică integrarea funcţiilor definite de-a
lungul unor curbe conduc la două tipuri de integrale curbilinii: de primul tip (în raport
cu lungimea arcului) şi de al doilea tip (în raport cu coordonatele).
Fie Γ = AB un arc de curbă simplă, netedă pe porţiuni dată prin ecuaţiile
⎧ x = f (t )
⎪
parametrice. Fie F (M ) = F ( x, y, z ) o funcţie definită pe D ⊃ AB , ⎨ y = g (t )
⎪ z = h(t )
⎩
Considerăm o diviziune (π) a arcului
AB A = A0 , A1 ,..... An −1 , An = B cu ti valorile corespunzătoare ale
parametrului t pentru Ai , Ai ( f (ti ), g (ti ), h(ti )), i = 0, n . Considerăm punctele
intermediare Pi ale diviziunii π, Pi ∈ Ai Ai +1 , i = 0, n − 1 şi τi valoarea corespunzătoare
a parametrului t pentru Pi , Pi ( f (τ i ), g (τ i ), h(τ i )), i = 0, n − 1 ; Lungimea arcului Ai Ai +1
este σ i dată de:
t i +1
σi = ∫ f ′2 (t ) + g ′2 (t ) + h′2 (t )dt , i = 0, n − 1
ti
Notăm: λ = max σ i norma diviziunii π.

i = 0 , n −1
Definiţie: Se numeşte suma integrală a funcţiei

F (M ) = F ( x, y, z ) corespunzătoare diviziunii π a arcului AB cu punctele intermediare
Pi, suma
99
n −1 n −1
σ π = ∑ F (Pi )σ i = ∑ F ( f (τ i ), g (τ i ), h(τ i ))σ i
i =0 i =0
Definiţie:
Funcţia F (M ) = F ( x, y, z ) este integrabilă pe AB dacă ∃ şi este finită limita
sumelor integrale σ π când norma diviziunii π tinde la 0 şi această limită este
independentă de diviziunea π şi alegerea punctelor intermediare Pi.
I = lim σ π se numeşte integrală curbilinie de primul tip a funcţiei
λ →0
F (M ) pe AB şi se notează ∫ F ( M ) ds = ∫ F ( x, y, z )ds
AB AB
10.3. Legătura dintre integrala curbilinie şi integrala Riemann

Teoremă:
Dacă funcţia F ( f (t ), g (t ), h(t )) este integrabilă pe [a, b] , atunci funcţia
F ( M ) = F ( x, y, z ) este integrabilă pe arcul AB şi
b
∫ F ( x, y, z ) ds = ∫ F ( f ( t ) ,g ( t ) , h ( t ) ) f ′2 ( t ) + g′2 ( t ) + h′2 ( t )dt

AB a
Observaţii:
1) Modul de calcul al integralei curbilinii: se înlocuiesc în funcţia de sub semnul
integrală x, y, z cu expresiile lor din reprezentarea parametrică a curbei AB iar
elementul de arc dss se înlocuieşte cu diferenţiala lungimii de curbă în funcţie de
parametrul respectiv pe curbă.
2) Valoarea integralei F ( M ) ds nu depinde de orientarea curbei AB adică
∫
AB
∫ F ( x, y, z ) ds = ∫ F ( x, y, z ) ds , (σi este acelaşi pentru diviziunea lui AB sau

AB BA
diviziunea lui BA ).
b
3) Integrala definită ∫ f (x )dx
a
a unei funcţii reale şi pozitive poate fi interpretată
ca aria unui trapez curbiliniu. Similar integrala y = f (x)

curbilinie de primul tip din plan F ( x, y ) ds ∫
AB
a unei funcţii reale şi pozitive poate fi a b
interpretată ca aria unei porţiuni dintr-o suprafaţă cilindrică.
100
Aplicaţie: Determinarea masei unei curbe materiale
Prin curbă materială se înţelege un arc AB neted pe porţiuni de-a lungul căreia
este distribuită o masă a cărei densitate de repartiţie este dată de funcţia
ρ ( M ) , M ∈ AB . Împărţind AB prin punctele A = A0 , A1 ,... Ai , Ai +1 ,... An = B , în
subarcele Ai Ai +1 de lungime σ i atunci putem aproxima masa m a curbei materiale AB
n −1
prin suma ∑ ρ (M )σ
i =0
i i unde MI este arbitrar ∈ Ai Ai +1
n −1
m = lim ∑ ρ ( M i ) σi = ∫ ρ ( M )ds
i =0 AB
λ→0
Coordonatele centrului de greutate G al firului sunt date de:
1
xρ ( x, y , z )ds
M ∫Γ
xG =
1
yG =
M ∫ yρ (x, y, z )ds
Γ
1
zG =
M ∫ zρ (x, y, z )ds
Γ
⎧ x = f (t )
Dacă arcul AB este plan ⎨ , integrala curbilinie devine
⎩ y = g (t ), t ∈ [α , β ]
β
∫ F ( x, y ) ds = ∫ F ( f ( t ) ,g ( t ) , h ( t ) ) f ′2 ( t ) + g′2 ( t )dt
AB α
Cazuri particulare
a) Arcul AB dat explicit y = y ( x ) , x ∈ [ a, b ] ; elementul de arc
b
ds = 1 + y′2 ( x )dx şi ∫ F ( x, y ) ds = ∫ F ( x, y ( x ) )
a
1 + y′2 ( x )dx
AB
b) Arcul AB în coordonate polare sub formă explicită:

dr
r = r (θ ) ,θ ∈ [θ1 ,θ 2 ] , ds = r 2 (θ ) + r ′2 (θ )dθ , r ′ (θ ) =
dθ
θ2
∫ F ( x, y ) ds = θ∫ F ( r (θ ) cos θ , r (θ ) sin θ ) r 2 (θ ) + r ′2 (θ )dθ

AB 1
Analog proprietăţilor integralei definite, integrala curbilinie are proprietăţile.

10 dacă F(M), G(M) integrabile pe AB ⇒ α F ( M ) + β G ( M ) integrabilă pe
AB, ∀α , β ∈ R si ∫ (α F ( M ) + β G ( M ) ) ds = α ∫ F ( M ) ds + β ∫ G ( M ) ds
AB AB AB
∫ F ( M ) ds ≥ 0
0
2 dacă F(M) ≥ 0 integrabilă pe AB ⇒
AB
3 dacă F(M) integrabilă pe AB ⇒ F ( M ) integrabilă pe

0
AB şi ∫ F ( M ) ds ≤ ∫ F ( M ) ds
AB AB
101
40 Teorema de medie: dacă F(M) continuă pe AB ⇒ ∃M * ∈ AB astfel încât
∫ F ( M ) ds = F ( M *) ⋅ l ( AB )
AB
10.4. Integrala curbilinie de tipul al doilea

Se introduce pornind de la o problemă de fizică.
Lucrul mecanic efectuat de o forţă constantă F într-o deplasare rectilinie AB
este produsul scalar
L = F ⋅ AB = F ⋅ AB ⋅ cos θ , θ este arcul pe care îl face F cu direcţia orientată
AB .
Dacă F are componentele P, Q, R, iar A şi B au coordonatele
(x1 , y1 , z1 ), (x 2 , y 2 , z 2 ) atunci:
L = ( x 2 − x1 ) ⋅ P + ( y 2 − y 1 ) ⋅ Q + ( z 2 − z 1 ) ⋅ R
Dacă notăm cu r1 si r2 vectorii de poziţie ai punctelor A şi B, L = F ⋅ r2 − r1 . ( )
Fie AB o curbă în spaţiu de ecuaţii parametrice x = f (t ), y = g (t ), z = h (t )
Fie F ( x, y, z ) = i ⋅ P ( x, y, z ) + j ⋅ Q ( x, y , z ) + k ⋅ R ( x, y, z ) cu componentele P, Q,
R definite pe arcul AB . Ne propunem să calculăm lucrul mecanic efectuat de forţa F
de-a lungul arcului AB . Considerăm o diviziune A = A0 , A1 ,..... An −1 , An = B de
coordonate ( x 0 , y 0 , z 0 ), ( x1 , y1 , z1 ),......( x n −1 , y n −1 , z n −1 ) a arcului AB .
Norma diviziunii υ ( Δ ) = max Ak Ak +1 , k = 0,1,...n − 1, Ak Ak +1 lungimea
segmentului Ak Ak +1 .
z
F ( Nk ) B = An
A n −1
N0 A k +1
N
A1 A k k
0 A = A 0
F ( N0 ) y
x
(
Pe fiecare subarc Ak Ak +1 luăm un punct arbitrar N k x k , y k , z k . Lucrul mecanic )
efectuat de forţa variabilă F de-a lungul arcului AB îl vom aproxima cu suma:
Ln = F ( N 0 ) ⋅ A0 A1 + F ( N1 ) ⋅ A1 A2 + ..... + F ( N n −1 ) ⋅ An −1 An , adică cu suma lucrului
mecanic efectuat de forţele constante F (N k ) pe segmentele Ak Ak +1 , k = 0,1,...n − 1
[( ) ( ) ( ) ]
n −1
Ln = ∑ P x k , y k , z k ( x k +1 − x k ) + Q x k , y k , z k ( y k +1 − y k ) + R x k , y k , z k (z k +1 − z k )
k =0
Definiţie: Dacă există şi este finită limita lui Ln, când norma diviziunii tinde de
la 0 şi această limită nu depinde de diviziunea Δ şi de alegerea punctelor intermediare,
numim limita integrală de speţa a II-a şi o notăm:
102
∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz
AB
Ea reprezintă din punct de vedere fizic lucrul mecanic efectuat de forţa variabilă
F ( x, y , z ) de-a lungul arcului AB .
Observaţie:
Ţinând seama că vectorul de poziţie este:
r = xi + yj + zk iar dr = i dx + jdy + k dz , integrala curbilinie se scrie F ⋅ dr ∫
AB
numindu-se circulaţia vectorului F pe AB .

Dacă arcul de curbă este închis notăm ∫ F ⋅ dr
C
Regula de calcul a unei integrale curbilinii

x = f (t )
Fie AB arc de curbă de ecuaţie parametrică y = g (t ) , cu f, g, h funcţii
z = h (t ), a ≤ t ≤ b
continue cu derivate de ordin I continue pe [a, b] .
Dacă F ( x, y , z ) = i ⋅ P ( x, y , z ) + j ⋅ Q ( x, y , z ) + k ⋅ R ( x, y , z ) este o funcţie
vectorială de variabile x, y, z cu componentele P, Q, R pe arcul AB atunci:
∫ P ( x, y, z ) dx + Q ( x, y, z ) dy + R ( x, y, z ) dz =
AB
b
∫ ⎡⎣ P ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) f ′ ( t ) + Q ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) g ′ ( t ) + R ( f ( t ) , g ( t ) , h ( t ) ) h′ ( t )⎤⎦dt
a
Se înlocuiesc x = f (t ), y = g (t ), z = h (t ) ,
dx = f ′(t )dt , dy = g ′(t )dt , dz = h ′(t )dt , luând limitele a şi b capetele intervalului de
variaţie a lui t.
Pentru a calcula o integrală curbilinie trebuie să cunoaştem o reprezentare
parametrică ă arcului AB.
Valoarea integralei curbilinii nu depinde de reprezentarea parametrică a arcului
AB .
10.5. Integrala curbilinie în plan

x = f (t )
Fie AB arc de curbă plană de ecuaţie parametrică şi F ( x, y )
y = g (t ), a ≤ t ≤ b
o funcţie vectorială de două variabile scalare x, y F ( x, y ) = i P ( x, y ) + jQ ( x, y )
b
∫ F ⋅ dr =
AB
∫ P(x, y )dx + Q (x, y )dy = ∫ [P( f (t ), g (t )) f ′(t ) + Q ( f (t ), g (t ))g ′(t )]dt
AB a
Dacă arcul AB are ecuaţia y = f ( x ), a ≤ x ≤ b putem lua x = t , y = f (t )a ≤ t ≤ b

b
∫ P(x, y )dx + Q (x, y )dy = ∫ [P(t, f (t )) + Q (t, f (t )) f ′(t )]dt

AB a
103
EXERCIŢII PROPUSE
⎡ π⎤
1) Să se calculeze ∫ xyds , Γ arcul elipsei x = a cos t , y = b sin t , t ∈ ⎢⎣0, 2 ⎥⎦
Γ
ds = x′2 ( t ) + y′2 ( t )dt = a 2 sin 2 t + b 2 cos 2 tdt

π π
2
ab 2
1 − cos 2t 1 + cos 2t
I = ab ∫ sin t cos t a 2 sin 2 t + b 2 cos 2 tdt = ∫ sin 2t a 2 + b2 dt =
0
2 0 2 2
−1 −1
ab 1− u 1+ u ab
= − ∫ a2 + b2 du = − ∫ a 2 + b 2 − u ( a 2 − b 2 )du =
cos t = u
−2 sin 2tdt = du
4 1 2 2 4 2 1
3
2 ab 1 ⎡ 2
= ⋅ ⋅ 2 2 ⎣
a + b 2 − u ( a 2 − b 2 ) ⎤⎦ 2 −1
1 =
3 4 2 a −b
2 ab 1
2 (
= ⋅ a 3 − b3 ) =
3 4 2 a −b
2
2 ab 1 ⎡ 2 3
2 2⎤
3
= ⋅ ⋅ 2 ⎢( + + − ) (− + − + ) ⎥=
2 2 2 2 2 2 2
a b a b a b a b
3 4 2 a − b2 ⎣ ⎦
ab a + ab + b
2 2
= ⋅
3 a+b
Să se calculeze:
2t 1
2) ∫ xyzds Γ:x =t y= 2t z = t2 t ∈ [ 0,1]
Γ
3 2
1
2 92 16 2
ds = (1 + t ) dt I= ∫ t (1 + t ) dt =
3 0 143
3) ∫ xyds unde C : y = x 2 , x ∈ [− 1,1]
C
Elementul de arc ds = 1 + (2 x ) dx = 1 + 4 x 2 dx
2
1 1
I = ∫ x ⋅ x 2 1 + 4 x 2 dx = ∫ x 3 1 + 4 x 2 dx = 0 , integrantul fiind funcţie impară.
−1 −1
4) Să se calculze:
⎧x 2 + y2 = 4
I= ∫
AB
xdx − ( x + y ) dy + ( x 2 + y 2 + z 2 ) dz ( )
AB ⎨
⎩z = 1
⎧ x = 2 cos t dx = −2 sin dt
( AB )⎪⎨ y = 2 sin t, t ∈ [0,2π ) dy = 2 cos tdt
⎪z = 1 dz = 0
⎩
2π
I= ∫ (− 4 sin t cos t − 4 cos t − 4 sin t cos t )dt = −4π
2
5) Să se calculeze ∫ xdy − zdx + ydz

Γ
104
x2 y2 z2
de-a lungul curbei Γ de intersecţie a elipsoidului + + − 1 = 0 cu planul z = h,
a 2 b2 c2
h < c.
x2 y2 h2
Curba Γ de intersecţie este elipsa + = 1 − cu reprezentare parametrică
a 2 b2 c2
a 2 b 2
x= c − h 2 cos t y= c − h 2 sin t z=h t ∈ [0,2π ]
c c
a 2 b 2
dx = − c − h 2 sin t dy = c − h 2 cos t dz = 0
c c
2π
⎡ ab ah 2 ⎤
I = ∫ ⎢ 2 ( c 2 − h 2 ) cos 2 t − c − h 2 sin t ⎥dt =
0 ⎣ ⎦
c c
2π
ab 2 1 + cos 2t ah 2
2 (
= c − h2 ) ∫ dt + c − h 2 cos 2π
{t 0 =
c 0
2 c 0
ab 2 1 ab 2 sin 2t 2π ab 2
2 (
= c − h2)⋅ t 2π
0 + 2 (
c − h2 ) 0 = 2 ( c − h ) ⋅π
2
c 2 c { 4 c
0
6) Să se calculeze
1
1
∫ (x + y ) dx − xydy = ∫ ( 5x 2 − 4x 2 ) dx =
2 2
AB 0
3
AB : y = 2x
dy = 2dx, 0 ≤ x ≤1
dy x2 y2
7) ∫ x+4 pe arcul de elipsă + = 1, A(3,0), B (0,2 )
AB
9 4
π
⎧ x = 3cos t
⎪ t
tg = u,
2
I = 2∫
cos tdt
1
= 4∫
( 1 − u 2 ) du
=
⎨ ⎡ π⎤
⎪ y = 2sin t , t ∈ ⎢0, c ⎥
⎩ ⎣ ⎦
2 0
3cos t + 4 (
0 1+ u )(
2
)
7 + u2
u 1 π
1
⎛1 1 4 1 ⎞ 4 16 1 16 1
= 4∫ ⎜ ⋅ − ⋅ 2 ⎟
dx = arctgu 10 − ⋅ arctg 0= − arctg
0⎝
3 1+ u 2
3 7+u ⎠ 3 3 7 7 3 3 7 7
105
LECŢIA 11
INTEGRALE DUBLE
11.1. Integrale duble

Fie f ( x, y ) : D ⊆ R 2 → R o funcţie definită şi mărginită pe un domeniu plan D,
m ≤ f ( x, y ) ≤ M . Presupunem D mărginit si închis, deci interior unui interval
bidimensional I = {(x, y ) a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d } şi că funcţia f ( x, y ) ≥ 0 . Graficul funcţiei
z = f ( x, y ) reprezintă o suprafaţa Σ situată deasupra planului xOy, având ca proiecţie pe
xOy domeniul D.
Să găsim valoarea volumului V a corpului mărginit

de suprafaţa Σ, planul xOy si cilindrul proiectant cu
∑ generatoarele paralele cu Oz.
Fie diviziunile Δ x : a = x0 < x1 < ...xn = b

Δ y : c = y0 < y1 < ... ym = d
ale intervalelor [a, b] si [c, d ] . Prin punctele acestor diviziuni ducem paralele la axele de
coordonate. Intervalul I este împărţit in n × m subintervale:
I ij = {( x, y ) : xi ≤ x ≤ xi +1 , y j ≤ y ≤ y j +1}
Notăm: M– mulţimea intervalelor conţine în D

M′ - mulţimea intervalelor care conţin şi
puncte din I – D
M′′ - mulţimea intervalelor exterioare lui D
y j +1
yj
xi xi +1
Numim diviziune ∆ a domeniului D mulţimea subintervalelor date de M ∪ M′ şi

notăm Δ = {δ 1 , δ 2 ,...δ p }, ordinea de numerotare a subintervalelor δ k fiind arbitrară. Vom
numi norma diviziunii Δ, notată υ ( Δ ) numărul pozitiv:
(
υΔ = max {x i +1 − x i , y j+1 − y j} = max υ ( Δ x ) , υ ( Δ y ) )
0 ≤ i ≤ n −1
0 ≤ j ≤ m −1
106
Fie δ 1 ,.....δ p intervalele bidimensionale ale diviziunii ∆ si ω1 ,.....ω p ariile
corespunzătoare acestor intervale. Notam mk , M k marginea inferioară respectiv superioară
lui f ( x, y ) in δ k :
m k ≤ f ( x, y ) ≤ M k , ( x, y ) ∈ δk ⊂ Δ
Se definesc sumele Darboux inferioară respectiv superioară
p p
sΔ = ∑ mkω k , S Δ = ∑ M kω k
k =1 k =1
Avem evident
1) Ω′Δ ⋅ m ≤ Δ1 ≤ S Δ ≤ Ω′Δ′ ⋅ m , Ω′Δ aria intervalelor care aparţin lui M; Ω′Δ′ aria
intervalelor din M ∪ M′
Se demonstrează că şi pentru integrala definită
2 ) dacă Δ′ este o diviziune mai fină sΔ ≤ sΔ′ ≤ S Δ′ ≤ S Δ
3) sΔ′ ≤ S Δ , ∀Δ, Δ′
4) sup sΔ ≤ inf S Δ ; {sΔ } mărginită superior
Δ Δ
{SΔ } mărginită inferior

p
5) Dacă σΔ = ∑ ωk f ( ξk , ηk ) unde (ξ k ,ηk ) ∈ δ k oricare este o sumă Riemann a
k =1
lui f corespunzătoare diviziunii ∆ atunci sΔ ≤ σ Δ ≤ S Δ
z ω k mk ,ω k M k reprezintă volumele
paralelipipedelor de baza δ k şi înălţimi
mk respectiv M k , ω k mk ≤ Vk ≤ ω k M k ,
deci însumând sΔ ≤ V ≤ S Δ
yj y j +1
0
y
xi
xi +1
x
Definiţie: Fie f mărginită pe domeniul închis şi mărginit D ⊆ R 2 . Funcţia f este

integrabilă Riemann pe D dacă pentru orice şir de diviziuni Δ n ale domeniului D cu
( )( )
υ (Δ n ) → 0, n → ∞ , şirurile sumelor Darboux sΔ n , S Δ n au aceeaşi limită (finită). Limita
se notează V = ∫∫ f ( x, y ) dxdy
D
D se numeşte domeniu de integrare; dxdy – element de arie in coordonate
carteziene.
107
Definiţie echivalentă: f integrabilă pe D daca ∀(Δ n ) cu υ (Δ n ) → 0, n → ∞ şi orice
alegere a punctelor ( ξ k , ηk ) ∈ δ k , şirurile Riemann corespunzătoare σ Δ n ( ) au o limită
comună finită.
Observaţie:
Daca f ( x, y ) ≥ 0 integrala V = ∫∫ f ( x, y ) dxdy reprezintă volumul corpului
D
mărginit de suprafaţa ∑ ( z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D ) , planul xOy şi cilindrul proiectant cu
generatoarele paralele cu Oz.
Teoremă (Criteriu de integrabilitate):
Funcţia f integrabilă pe D dacă ∀ε > 0 ∃δ (ε ) > 0 astfel încât diviziunea ∆ cu
υ ( Δ ) < δ ( ε ) avem S Δ − sΔ < ε
Teoremă:
Funcţiile continue (sau continue cu excepţia unui număr finit de arce) pe un
domeniu închis si mărginit D sunt integrabile pe D.
Dacă f ( x, y ) = C pe D atunci oricare ar fi diviziunea ∆ a lui D avem
n n
σ Δ ( f ) = ∑ Cω i = C ∑ ω i = Cσ ( D ) σ (D ) = aria domeniului D
i =1 i =1
Dacă C = 1 σ Δ ( f ) = σ (D ) ⇒ ∫∫ dxdy = σ (D )
D
Proprietăţi:
a ) ∫∫ (λf + μg )dxdy = λ ∫∫ fdxdy + μ ∫∫ gdxdy
D D D
b ) f ≥ g pe D ⇒ ∫∫ fdxdy ≥ ∫∫ gdxdy
D D
dacă f ≥ 0 pe D ⇒ ∫∫ fdxdy ≥ 0
D
c ) f integrabilă pe D ⇒ f integrabilă pe D şi ∫∫ f (x, y )dxdy ≤ ∫∫ f (x, y ) dxdy

D D
d ) m ≤ f (x, y ) ≤ M ⇒ mσ (D ) ≤ ∫∫ f (x, y )dxdy ≤ Mσ (D )

D
e ) m ≤ f ( x, y ) ≤ M ⇒ ∃μ ∈ [m, M ]a.i. ∫∫ fdxdy = μσ (D )

D
dacă f continuă ⇒ ∃(ξ ,η ) ∈ D a.i ∫∫ fdxdy = f (ξ ,η ) ⋅ σ (D )

D
11.2. Calculul integralelor duble

I. D = I = [a, b ]× [c, d ]
Teoremă
Dacă f ( x, y ) este mărginită şi integrabilă pe I şi dacă
d
a ) ∀x ∈ [ a, b ] ∃ F ( x ) = ∫ f ( x, y ) dy
c
b ) F ( x ) este integrabilă pe [a, b]
108
⎡
b d
⎤
atunci ∫∫I f ( x , y )dxdy = ∫a ⎣∫c
⎢ f ( x , y )dy ⎥ dx
⎦
Demonstraţie:
Consideram diviziunea ∆ a intervalului I δ ij
prin punctele xi , i = 1, n; y j , j = 1, m
Notăm δij = {( x, y ) x i ≤ x ≤ x i +1 ; y j ≤ y ≤ y j+1 }
mij = inf f ( x, y ) M ij = sup f ( x, y )
( x, y ) ∈ δij ( x, y ) ∈ δij
y j +1
mij ≤ f ( x, y ) ≤ M ij , ( x, y ) ∈ δ ij ∫ dy ⇒
yj
y j +1
m −1
⇒ mij ( y j +1 − y j ) ≤ ∫ f ( x, y )dy ≤ M ij ( y j +1 − y j ) ∑
yj j =0
m −1 d m −1 xi + 1
∑ m (y
j =0
ij j +1 − yj )≤ ∫ f (x, y )dy ≤ ∑ M (y j =0
ij j +1 − y j ) ∫ dx
c xi
xi +1
m −1 ⎡d ⎤ m −1 n −1
∑ m (y ij j +1 − y j )(xi +1 − xi ) ≤ ∫ ⎢ ∫ f (x, y )dy ⎥ dx ≤ ∑ M ij ( y j +1 − y j )( xi +1 − xi ) ∑

j =0 xi ⎣c ⎦ j =0 i =0
⎡d
b
⎤ n −1 m −1
⇒ s Δ ≤ ∫ ⎢ ∫ f ( x, y ) dy ⎥ dx ≤ SΔ , s Δ = ∑∑ mijωij
a ⎣c ⎦ i = 0 j= 0
n −1 m −1
SΔ = ∑∑ M ijωij
i = 0 j= 0
⎡
b d
⎤
⇒ sups Δ = inf SΔ = ∫ ⎢ ∫ f ( x, y ) dy ⎥ dx = ∫∫ f ( x, y ) dxdy
a ⎣c ⎦ D
⎡b ⎤ d
Analog se demonstrează că ∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫ ⎢ ∫ f (x, y )dx ⎥ dy
I c ⎣a ⎦
⎡
b d
⎤ b d
Se notează ∫ ⎢ ∫ f ( x, y )dy ⎥ dx = ∫ dx ∫ f ( x, y )dy
a ⎣c ⎦ a c
d b
⎡ ⎤ d b
∫c ⎢⎣∫a f (x, y )dx⎥⎦ dy = ∫c dy ∫a f (x, y )dx,

integrarea făcându-se de la dreapta spre stânga.
Exemplu:
ydxdy
∫∫D D = [0,1]× [0,1]
( )
3
1+ x + y
2 2 2
109
1
1 (1 + x + y )
2 2 −
1 1
ydy
1 2 1
⎛ 1 1 ⎞
I = ∫ dx ∫ =∫ y =1
y =0 dx = − ∫ ⎜ − ⎟ dx =
3
2 1
0 0
(1 + x 2
+y )
2 2 0 −
2
0⎝ 2 + x2 1+ x2 ⎠
x + x2 +1 1+ 2 2+ 2
= ln x + x 2 + 1 1
0 − ln x + x 2 + 2 10 = ln 1
0 = ln ⋅ 2 = ln
x + x2 + 2 1+ 3 1+ 3
II. Calculul integralei duble pentru un domeniu simplu în raport cu Oy ( ∀ paralela

la Oy taie domeniul în două puncte)
o y = ϕ 2 (x )
D = {( x, y ) a ≤ x ≤ b;ϕ1 (x ) ≤ y ≤ ϕ 2 ( x )}
oB
Ao
a o y = ϕb ( x )
1
Teoremă:
Fie f : D → R mărginită şi integrabilă pe D. Dacă:
Ψ2 ( x)
1) ∃ F( x ) = ∫ f ( x, y ) dy, ∀x ∈ [ a, b ]
Ψ1 ( x )
b Ψ2 (x)
2 ) F ( x ) integrabilă pe [a, b] , atunci ∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ dx ∫ f ( x, y ) dy

D a Ψ1 ( x )
Dacă domeniul e simplu în raport cu Ox,

D= {( x, y ) c ≤ y ≤ d, }
Ψ1 ( y ) ≤ x ≤ Ψ 2 ( y ) , atunci
d Ψ2 ( y)
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫ dy ∫ f ( x, y ) dx
D c Ψ1 ( y )
x = Ψo1 ( y ) o x = Ψ2 ( y)
Exemple:
1) I = ∫∫ x 2 + y 2 + 1 ⋅ xydxdy , D = triunghiul de vârfuri O(0,0 ), A(0,−1), B(− 1,−1)
D
110
D ϕ1 (x ) = −1
ϕ 2 (x ) = x
-1 0
y o= ϕ2 ( x )
o
y = ϕ1 ( x )
-1
1 ( x + y + 1) 2 y = x
2 2
1 ⎡ ⎤
0 x 0 0 3 3
I = ∫ dx ∫ xy x + y + 1dy = ∫ x ⋅
2 2
2 3 y =−1 dx = ∫ ⎢
3 −1 ⎣
x ( 2 x 2
+ 1) ( )
2 − x x 2 + 2 2 dx =
⎥
−1 −1 −1 ⎦
2
⎡ 5 5 ⎤
1 ⎢ 1 ( 2 x + 1) 2 1 ( x + 2 ) 2 ⎥ 0 1 ⎛ 1 1 52 ⎞ 1 ⎛ 1 52 1 52 ⎞
2 2
= ⎢ ⋅ − ⋅ ⎥ −1 = ⎜ − ⋅ 2 ⎟ − ⎜ ⋅ 3 − ⋅ 3 ⎟ =
3 ⎢4 5 2 5 3 ⎝ 10 5 ⎠ 3 ⎝ 10 5 ⎠
⎥
⎣ 2 2 ⎦
1 1 52 1 52
= + ⋅3 − ⋅ 2
30 30 15
11.3. Formula lui Green

Fie D un domeniu închis şi mărginit de o curbă închisă Γ formata dintr-un număr
finit de arce netede, simplu în raport cu Ox si Oy (ipoteza ce foloseşte la demonstraţie). Fie
∂P ∂Q
P( x, y ), Q(x, y ) doua funcţii continue, derivabile parţial, cu , continue pe D.
∂y ∂x
⎛ ∂Q ∂P ⎞
Atunci: ∫Γ P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy = ∫∫D ⎝ ∂x − ∂y ⎟⎠ dxdy
⎜
Demonstraţie:
b ϕ (x)
F ∂P 2
∂P
(0,d) o − ∫∫ dxdy = − ∫ dx ∫ dy =
y = ϕ 2 (x ) D
∂y a ϕ1 ( x )
∂y
A
b
B
= − ∫ P ( x, y )
y =ϕ2 ( x )
y = ϕ1 ( x ) y =ϕ1 ( x )
dx =
(0,c) o a
E b b
(a,0) (b,0) = − ∫ P ( x, ϕ2 ( x ) ) dx + ∫ P ( x, ϕ1 ( x ) ) dx =
a a
= ∫ P ( x, y ) dx + ∫ P ( x, y ) dx = ∫ P ( x, y ) dx ; Γ
BFA AEB
∂Q
Analog ∫∫ ∂x dxdy = ∫ Q ( x, y ) dy ⇒
D Γ
⎛ ∂Q ∂P ⎞
⇒ ∫ P ( x, y ) dx + Q ( x, y ) dy = ∫∫ ⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎠ dxdy
Γ D
111
Observaţie:
∂P ∂Q
Fie P, Q continue în domeniul simplu conex D. Dacă derivatele , sunt
∂y ∂x
continue în D atunci condiţia necesara şi suficientă ca integrala curbilinie să nu depindă de
∂Q ∂P
drum este ca = .
∂x ∂y
Să se calculeze direct şi cu ajutorul formulei lui Green
∫ ( x − y ) dx + dy
C
C frontiera lui D x 2 + y 2 ≤ 2 x, y ≥ 0
D : ( x − 1) + y 2 ≤ 1
2
frontiera are parametri zarea
⎧ x − 1 = cos t ⎧ x = t , t ∈ [0,2]
⎨ ∪⎨ ×
⎩ y = sin t , t ∈ [0,π ] ⎩y = 0 0 1
2 π
π
I = ∫ tdt + ∫ ⎣⎡( cos t − sin t + 1)( − sin t ) + cos t ⎦⎤ dt =
0 0
2
∂P ∂Q
P ( x, y ) = x − y Q ( x, y ) = 1 = −1 =0
∂y ∂x
π
Aplicând formula lui Green ⇒ I = ∫∫ dxdy = σ (D ) = 2
D
11.4. Schimbarea de variabilă în integrala dublă

Fie f : D ⊆ R 2 → R . Fie transformarea punctuală a domeniului Δ în domeniul D
realizată de T : Δ ⊆ R 2 → D ⊆ R 2 definită de
⎧ x = x(u , v )
⎨ , (u , v ) ∈ Δ → ( x, y ) ∈ D
⎩ y = y (u , v )
Presupunem T nesingulară adică determinantul funcţional
∂x ∂x
D ( x, y ) ∂u ∂v
J ( u, v ) = = ≠ 0 în Δ, condiţie în care ∃ T −1 : (x, y ) → (u, v )
D ( u, v ) ∂y ∂y
∂u ∂v
Transformarea T se numeşte directă dacă
v y parcurgând Fr Δ în sens direct se parcurge Fr
(u, v) (x, y)
D în sens direct. Aceasta are loc dacă
J ( u, v ) > 0
Δ D
Γ C
u x
Are loc rezultatul:
112
( )D x, y
∫∫ f ( x, y ) dxdy = ∫∫ f ( x ( u, v ) , J ( u, v ) ) D ( u, v ) dudv
D Δ
Elementul de arie dω = dxdy se transformă în J ( u, v ) dudv
Trecerea de la coordonate polare la cele carteziene

Se foloseşte pentru domenii circulare (disc, sector, coroană). Transformarea este
⎧ x = ρ cos θ D ( x, y ) cos θ −ρ sin θ
dată de ⎨ J ( ρ, θ ) = = =ρ
⎩ y = ρ sin θ D ( ρ, θ ) sin θ ρ cos θ
dxdy = ρdρdθ
De exemplu pentru disc
2π
2π R
∫∫ f ( x, y )dxdy =D ∫ dθ ∫ f * ( ρ ,θ )ρdρ
D (0 , R ) 0 0 R Δ
Trecerea la coordonate polare generalizate

Se foloseşte pentru domenii eliptice (disc, sector, coroană eliptică).
Transformarea este dată de:
⎧ x = aρ cos θ D ( x, y )
⎨ J ( ρ, θ ) = = abρ; dxdy = abρdρdθ
⎩ y = bρ sin θ D ( ρ, θ )
De exemplu pentru discul eliptic
x2 y2 0 ≤ ρ ≤1
D : 2 + 2 ≤1 Δ:
a b 0 ≤ θ < 2π
θ
2π
D Δ 1 ρ
2π 1
∫∫ f (x, y )dxdy = ab ∫ dθ ∫ f (ρ ,θ )ρdρ

*
D 0 0
xy x2 y2
∫∫
D x2 + y 2
dxdy +
a 2 b2
≤1 x≥0 y≥0
coordonate polare generalizate
113
θ
π
D 2
x = aρ cosθ
y = bρ sin θ
dxdy = abρdρdθ 1 ρ
sin θ cosθ 1 2
sin θ cosθ
I = ab ∫∫ ρ dρdθ = ab ∫ ρ dρ ∫
3 3
dθ
Δ a cos θ + b sin θ
2 2 2 2
0 0 a cos 2 θ + b 2 sin 2 θ
2
sin θ cosθ
2 1 1
tdt tdt
∫
0 a cos θ + b sin θ
2 2 2 2
= ∫
0
2
(
a 1− t + b t 2
) 2 2
= ∫ (b
0
2
)(
− a2 t 2 + a2 )
=
sin θ = t
cos dθ = dt
=
1
b −a
2 2
( )
b 2 − a 2 t 2 + a 2 10 = 2
1
b − a2
(b 2
− a2 = ) 1
a+b
ab
I=
4(a + b )
Aplicaţie a integralei duble

Masa unei plăci D de densitate ρ ( x, y ) > 0 este m = ∫∫ ρ (x, y )dxdy .
d
Coordonatele centrului de greutate al plăcii sunt:

1
xG = ∫∫ xρ ( x, y )dxdy
m D
1
yρ ( x, y )dxdy
m ∫∫
yG =
D
114
EXERCIŢII PROPUSE
x2
1) I = ∫∫
D x +y2 2
dxdy D limitat de x = 0 y=1 y=3 2 y=x
3 y=x
2
ψ1 ( y ) = 0
x = Ψ1 ( y )
o o ψ2 ( y) = y
1 x = ψ2 ( y)
1 3
2
( )
3 y 3
2 2
x2 ⎛1 1 2 ⎞
∫ dy ∫ ∫ ⎜⎝ 2 x
x= y
I= dx = x2 + y 2 − y ln x + x 2 + y 2 ⎟ x =0 dy =
1 0 x +y2 2
1
2 ⎠
( ))
3
2
= ∫2y
1
1 2
(
2 − ln 1 + 2 dy =
1⎡
2⎣
2 − ln 1 + 2 ⎤
⎦( )
⎛ ⎞
⎜∫
⎜
x2
x2 + y 2
dx = ∫ x ⋅ x + y dx = x x + y − ∫
2 2 2 2
( x2 + y2
dx ⎟ =
x 2 + y 2 ⎟⎠
)
⎝
= x x2 + y2 − ∫
x2
x +y
2 2
dx − y 2 ln x + x 2 + y 2 ( )
x2 1
2) ∫∫D y 2 dxdy D domeniul limitat de y = x , y = x, x ∈ [1,2]
y=x 2 x
x2
2
⎛ x2 ⎞ x
I = ∫ dx ∫ dy = ∫1 ⎜⎜⎝ − y ⎟⎟⎠ 1 dx =
1 1 y2 x
1
y= x
x 2
∫ (− x + x )dx = 4
9
= 3
1 2 1
1 − x2 − y2
3) I = ∫∫ a) D : x2 + y 2 = 1
D 1 + x2 + y2
b ) D domeniul limitat de x 2 + y 2 = 1
115
y=x 3
x=y 3
x≥0 y≥0
⎧ x = ρ cosθ 0 ≤ ρ ≤1
a) ⎨ dxdy = ρdρdθ Δ:
⎩ y = ρ sin θ 0 ≤ θ ≤ 2π
2π
I = ∫ dθ ∫ ρ
1
1− ρ2
2π
1− ρ2 ρ
1
( )
0 0 1+ ρ2
d ρ = ∫0 ∫0 1 − ρ 4 dρ =
d θ
1
ρdρ 1
ρ3 1 2π
= 2π ∫ dρ − 2π ∫ dρ = 2π ⋅ arcsin ρ 2 10 + ⋅ 2 1 − ρ 4 10 =
0 1− ρ4 0 1− ρ 4 2 4
π
= 2π ⋅ −π = π 2 −π
2
θ
b) π
y=x 3
3
x Δ:
y= π
3
6 ρ
0 1
1− ρ2 π ⎛π 1 ⎞
3 1
I = ∫ dθ ∫ ρdρ = ⎜ − ⎟
π 0 1+ ρ 2
6 ⎝ 2 2⎠
6
4) Să se calculeze aria figurii plane mărginite de parabolele

y 2 = px, y 2 = qx, x 2 = ay, x 2 = by 0 < p < q si 0 < a < b
A(D ) = ∫∫ dxdy
D x 2 = ay x 2 = by
y 2 = qx
y 2 = px
⎧ 2 y2
⎪ y = ξx x=
⎪ ξ
Facem schimbarea de variabil ⎨
⎪ x 2 = ηy y4
= ηy y3 = ξ 2η
⎪⎩ ξ2
116
2 2 1 1
⎧ 1 2 1 −3 3 2 −3 3
ξ η ξ η
⎪ x = ξ η
3 3
D ( x, y ) 3 3 1
⎨ = =−
⎪
2 1
D(ξ ,η ) 2 − 1 1 1
2
−
2
3
⎩ y = ξ η
3 3
ξ 3η 3 ξ η3 3
3 3
1 1
A(D ) = ∫∫ dξdη = (q − p )(b − a )
3Δ 3
5) Se cere volumul corpului mărginit de suprafaţa z = x 2 + y 2 , cilindrul x 2 + y 2 = 1
şi planul xOy.
z
= ∫∫ (
x + y dxdy ) D : x2 + y2 ≤ 1
2 2
V rotaţie
paraboloid de
D
2π
1 π
1
V = ∫∫ ρ dρdθ = ∫ dθ ∫ ρ dρ = 2π ⋅ =
3 3
Δ 0 0 4 2
0 y
6) Se cere volumul corpului mărginit de suprafeţele

x+ y+z = a x=0 y=0 z=0
z
a a−x
v= ∫∫ (a − x − y )dxdy = ∫ dx ∫ (a − x − y )dy =
D 0 0
a
⎛ y2 ⎞
= ∫ ⎜⎜ (a − x ) y − ⎟⎟ y=a− x
a
⎛
dx = ∫ ⎜⎜ (a − x ) −
2 (a − x )2 ⎞⎟dx =
2 ⎟⎠
y =0
0 0⎝
2 ⎠ 0⎝
y a
(a − x )2 dx = − (a − x )3 a3
= ∫ =
a
0
D 2 6 6
y 0
x
(0, a )
o y = a−x
o
0
(a,0) x
y=0
117
LECŢIA 12
INTEGRALE TRIPLE
12.1. Integrale triple

Fie V un domeniu închis şi mărginit din R 3 , interior unui interval tridimensional I,
{ }
I = ( x, y, z ) a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d, e ≤ z ≤ g . Frontiera domeniului V este o suprafaţă
închisă ∑. Să presupunem că V reprezintă un corp K neomogen de densitate f ( x, y, z ) ≥ 0
cu f mărginită m = f ( x, y, z ) ≤ M, ( x, y, z ) ∈ V. Ne presupunem să găsim masa totală a
corpului K.
Fie diviziunile Δ x : a = x 0 < x1 < ... < x n = b
Δ y : c = y0 < y1 < ... < y m = d
Δ z : e = z 0 < z1 < ... < z p = g ale intervalelor [ a, b ] , [ c,d ] , [ e,g ].
Planele paralele cu planul yOz prin punctele diviziunii Δ x , planele paralele cu planul xOz
prin punctele diviziunii Δ y şi planele paralele cu xOy prin punctele diviziunii Δ z împart
intervalul I în m ⋅ n ⋅ p subintervale:
Iijk = {( x, y, z ) x i ≤ x ≤ x i +1 , y j ≤ y ≤ y j+1 , z k ≤ z ≤ z k +1 }
Numim diviziune Δ a volumului V mulţimea subintervalelor conţinute în V şi a
celor care conţin şi puncte din V şi din I - V.
{ }
Notăm Δ = δ1 , δ 2 ,...δ p ordinea de numerotare a subintervalelor δ k fiind arbitrară.
{
Norma diviziunii ∆ este număr pozitiv υ ( Δ ) = max x i +1 − x i , y j+1 − y j , z k +1 − z k }
z { }
= max υ ( Δ x ) , υ ( Δ y ) , υ ( Δ z )
y
x
Notăm v1 , v 2 ,...v r volumele subintervalelor δ1 , δ 2 ,...δ r şi notăm m R , M R

marginea inferioară respectiv superioară a lui f ( x, y, z ) în δ k
m k ≤ f ( x, y, z ) ≤ M k , ( x, y, z ) ∈ δk
Definiţie:
Sumele Darboux inferioară respectiv superioară sunt:
s Δ = m1v1 + ... + m r v r ; SΔ = M1v1 + ...M r v r
Dacă ( ξ k , ηk , ζ k ) ∈ δ k , k = 1, p puncte oarecare, atunci suma
σ Δ = v1f ( ξ1 , η1 , ζ1 ) + ... + v r f ( ξ r , ηr , ζ r ) se numeşte suma Riemann a lui f relativă
la Δ corespunzătoare punctelor alese.
118
Ca şi pentru integrala Riemann se demonstrează
1) s Δ ≤ σ Δ ≤ SΔ
2) dacă Δ′ este o diviziune mai fină decât ∆, Δ′ > Δ (obţinută considerând diviziuni
Δ′x , Δ′y , Δ′z mai fine), atunci:
s Δ ≤ s Δ ′ ≤ SΔ ′ ≤ SΔ
sups Δ ≤ inf SΔ
Δ Δ
{s Δ Δ ∈ Δ∗ } mărginită superior; {SΔ }

Δ ∈ Δ∗ mărginită inferior, unde Δ∗ este
mulţimea diviziunilor lui V.
Observaţie:
Dacă f ( x, y, z ) ≥ 0 reprezintă densitatea corpului K atunci
s Δ este masa totală a r corpuri omogene de mase m1v1 ,...m r v r
SΔ este masa totală a r corpuri omogene de mase M1v1 ,...M r v r
şi masa corpului K este cuprinsă între s Δ şi SΔ
s Δ ≤ m ≤ SΔ
Definiţie: Fie f : V ⊆ R 3 → R. f este integrabilă Riemann pe V dacă pentru orice
şir de diviziuni ( Δ n ) ale volumului V cu υ ( Δ n ) → 0, n → ∞, şirurile sumelor Darboux
( s ) şi (S ) au o limită comună finită m.

Δn Δn
Limita se numeşte integrală triplă a lui f pe V şi se notează

m= f ( x, y, z ) dxdydz, dV = dxdydz - element de volum
∫∫∫ v
Observaţie:
Dacă f ( x, y, z ) este pozitivă în v, m reprezintă masa corpului K, de volum V,
neomogen, de densitate f.
Definiţie echivalentă:
Funcţia f ( x, y, z ) mărginită pe domeniul închis şi mărginit V ≤ R 3 este integrabilă
Riemann pe V dacă pentru orice şir de diviziune ( Δ n ) cu υ ( Δ n ) → 0, n → +∞ şi pentru
orice alegere a punctelor ( ξk , ηk , ζ k ) ∈δk şirurile Riemann corespunzătoare σ Δ n ( ) cu o
limită comună finită m.
Criteriul de integrabilitate al lui Darboux: Fie f : V ⊆ R 3 → R, V închis şi
mărginit; f ( x, y, z ) este integrabilă pe V dacă pentru ∀ε > 0, ∃ η ( ε ) > 0 astfel încât ∀
diviziune Δ a domeniului v cu υ ( Δ ) < η ( ε ) avem SΔ − s Δ < ε
Teoremă:
Funcţiile continue pe un domeniu închis şi mărginit V sunt integrabile pe V.
Proprietăţile integralelor triple

a) ∫∫∫ ( λf + μg ) dV = λ ∫∫∫ fdV + μ ∫∫∫ gdV ← liniaritate
v v v
119
b) f ≥ g pe V ⇒ ∫∫∫ fdV ≥ ∫∫∫ gdV → monotonie
v v
f ≥ 0 pe V ⇒ ∫∫∫ fdV ≥ 0
v
c) V = V1 ∪ V2 , int V1 ∩ V2 = φ ⇒ ∫∫∫ fdV = ∫∫∫ fdV + ∫∫∫ fdV

v v1 v2
d) f integrabilă pe V ⇒ f integrabilă pe V şi
∫∫∫ fdV ≤ ∫∫∫ fdV

v v
e) dacă f este integrabilă şi mărginită pe V, m ≤ f ( x, y, z ) ≤ M ⇒ ∃μ ∈ [ m, M ] astfel

încât ∫∫∫ f ( x, y, z ) dv = μ ⋅ volV , V – volumul lui V
v
dacă f este continuă ⇒ ∃ ( ξ, η, ζ ) ∈ V astfel încât
∫∫∫ f ( x, y, z ) dV = f ( ξ, η, ζ ) ⋅ volV
v
f) Dacă f ( x, y, z ) integrabilă pe V,
m ≤ f ( x, y, z ) ≤ M ⇒ m ⋅ volV ≤ ∫∫∫ f ( x, y, z ) dV ≤ M ⋅ volV
v
Luând f ( x, y, z ) = 1 ⇒ ∫∫∫ dxdydz = volV

v
12.2. Calculul integralelor triple

I. Cazul în care V este un interval I = {( x, y, z ) a ≤ x ≤ b, c ≤ y ≤ d, e ≤ z ≤ g}
Teoremă:
Dacă f ( x, y, z ) este mărginită şi integrabilă pe I şi dacă
g
a) ∀ ( x, y ) ∈ [ a, b ] × [ c,d ] ∃ integrala F ( x, y ) = f ( x, y, z ) dz
∫
e
b) F ( x, y ) este integrabilă pe D = [ a, b ] × [ c,d ] atunci

⎡g ⎤ g
∫∫∫I f ( x, y, z ) dxdydz = ∫∫D ⎢ ∫e f ( x, y, z ) dz ⎥ dxdy = ∫∫D dxdy ∫e f ( x, y, z ) dz

⎣ ⎦
b d g
Cum D este dreptunghi ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫ dx ∫ dy ∫ f ( x, y, z ) dz se reduce la

I a c e
calculul a 3 integrale simple, ordinea de integrare de la dreapta la stânga.
II. Fie Vz un domeniu compact definit prin z1 ( x, y ) ≤ z ≤ z 2 ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D z ,
D z - proiecţia lui Vz pe z = 0 – domeniu simplu în raport cu Oz.
Orice paralelă la axa Oy taie frontiera domeniului în cel mult două puncte, Vz este
mărginit de suprafeţele ∑ 1 şi ∑ 2 de ecuaţii z = z1 ( x, y ) , z = z 2 ( x, y ) şi este mărginit
120
lateral de porţiunea ∑ l a unei suprafeţe cilindrice cu generatoarele paralele cu Oy care
are drept curbă directoare frontiera lui D z .
z
Analog se definesc domeniile simple în raport
∑ 2
cu Oz, Oy.
∑ 1
0
y
x Dz
Teoremă:
Dacă există I = ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz pe V
vz
z simplu în raport cu Oz şi dacă
z 2 ( x,y )
a) există I ( x, y ) = ∫ f ( x, y, z ) dz, ∀ ( x, y ) ∈ D z
z1 ( x,y )
b) I ( x, y ) este integrabilă pe D z
⎛ z2 ( x,y ) ⎞ z 2 ( x,y )
atunci ∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫∫ ⎜ ∫ f ( x, y, z ) dz ⎟ dxdy = ∫∫ dxdy ∫ f ( x,, y, z ) dz

⎜
Dz ⎝ z1 ( x,y )
⎟
v ⎠ Dz z1 ( x,y )
⎪⎧a ≤ x ≤ b
Dacă domeniul D z este simplu în raport cu Oy ⎨ atunci
⎪⎩ y1 ( x ) ≤ y ≤ y 2 ( x )
b y2 ( x ) z 2 ( x,y )
I = ∫ dx
a
∫
y1 ( x )
dy ∫ f ( x, y, z ) dz
z1 ( x,y )
III. Dacă domeniul V este cuprins între planele z = c şi z = d şi secţiunea cu planul

z = z 0 , ( c ≤ z 0 ≤ d ) se proiectează pe planul xOy după domeniul D z atunci.
d
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫ dz ∫∫ f ( x, y, z ) dxdy

v c Dz
Exemple:
xyz
1) ∫∫∫ dxdydz V = [ 0,1] × [ 0,1] × [ 0,1]
( x 2 + y2 + z2 + 1)
4
v
1 1 1 1 1
xyzdz 1 xy
I = ∫ dx ∫ dy ∫ = − ∫ dx ∫ z =1
dy =
(x + y + z + 1) 6 0 0 ( x 2 + y 2 + z 2 + 1)3
4 z == 0
2 2 2
0 0 0
121
1 1⎛ ⎞ 1⎛ ⎞
1 ⎜ xy xy ⎟ 1 ⎜ x x ⎟
= − ∫ dx ∫ − dy = ∫ − y =1
dx =
6 0 0 ( x + y + 2 ) ( x + y + 1) 24 0 ( x + y + 2 ) ( x + y + 1) ⎟
y=0
⎜ 2 2 3 2 2 3
⎟ ⎜ 2 2 2 2 2 2
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
1⎛ ⎞
1 ⎜ x x x ⎟dx = − 1 ⎛ 1 − 2 + 1 ⎞ 1
∫
x =1
= −2 + ⎜ ⎟ =
24 0 ⎜ ( x 2 + 3) ( ) ( )
x =0
2
x 2
+ 2
2
x 2
+ 1
2
⎟ 48 ⎝ x 2 + 3 x 2 + 2 x 2 + 1 ⎠ 192
⎝ ⎠
2) ∫∫∫ xysin ( x + y + z ) dxdydz ,

v
V – domeniu mărginit pe planele x = 0, y = 0
z
π ⎛ π⎞
z = 0, x + y + z =
2 ⎜ o, ⎟
⎝ 2⎠
π
y= −x
π 2
z= −x−y
2
0
z=0 y D ⎛π ⎞
⎜ ,0 ⎟
x Dz ⎝2 ⎠
π π π
−x −( x − y )
2 2 2
I = ∫ xdx ∫ ydy ∫ z sin ( x + y + z ) dz
0 0 0
π π
−( x + y ) −( x + y )
2 2
∫ zsin ( x + y + z ) dt = ∫ z ( − cos ( x + y + z ) )′z dz =

0 0
π
−( x + y )
π 2 π
−( x + y ) −x −y
= − z cos ( x + y + z ) 2
0 + ∫ cos ( x + y + z ) dz = sin ( x + y + z ) 2
0 =1 − sin ( x + y )
0
π π
−x
2 2
I = ∫ xdx ∫ y ⎣⎡1 − sin ( x + y ) ⎤⎦ dy
0 0
π
−x 2
π π π
2
y2 −x −x −x 1⎛π ⎞
∫ ⎡⎣ y − ysin ( x + y ) ⎦⎤ dy = 2
0 + y cos ( x + y ) 2
0 − sin ( x + y ) 2
0 = ⎜ − x ⎟ − 1 + sin x
0
2 2⎝ 2 ⎠
π
⎛1⎛π
2
⎞
2
⎞ π4 π2
I = ∫ ⎜ ⎜ − x ⎟ − 1 + sin x ⎟ xdx = ... = − +1
⎜ 2⎝ 2 ⎠ ⎟ 384 8
0⎝ ⎠
x 2 y2 z2
3) ∫∫∫ zdxdydz v : 2 + 2 + 2 −1 ≤ 0 z ≥ 0
v
a b c
122
V este un semielipsoid cuprins între
planele z = 0 şi z = c iar secţiunea cu
planul z = ct este elipsa
x 2 y2 z2
+ ≤ 1 − 2 z = ct
a 2 b2 c
2
x y2
+ ≤ 1 cu semiaxele
⎛ z 2
⎞ ⎛ z 2
⎞
a 2 ⎜1 − 2 ⎟ b 2 ⎜1 − 2 ⎟
⎝ c ⎠ ⎝ c ⎠
z2 z2
a 1−
, b 1 −
c2 c2
c c c
⎛ z2 ⎞ ⎛ c2 1 c4 ⎞ c2
I = ∫ dz ∫∫ zdxdy = ∫ zdz ∫∫ dxdy = ∫ zπab ⎜1 − 2 ⎟ dz =πab ⎜ − 2 ⋅ ⎟ = πab
0 Dz 0 Dz ⎝ c ⎠ ⎝2 c 4⎠ 4
1
424 3 0
aria elipsei
4) Să se calculeze volumul mărginit de suprafeţele

x 2 y2 z2 x 2 y2 z2
+ + =1 + =
a 2 b2 c2 a 2 b2 c2
elipsoid con
⎛ x 2 y2 ⎞ x 2 y2 x 2 y2
z = c ⎜1 − 2 − 2 ⎟
2 2
+ = 1 − −
⎝ a b ⎠ a 2 b2 a 2 b2
z
x 2 y2 c
+ =1 z=±
a 2 b2 2
0 2 2
y
x
Volumul solidului comun se compune din două conuri cu vârful în origine şi cele
două calote de elipsoid.
∫∫∫
V = 2 dxdydz
v
V – domeniu mărginit de con şi de elipsoid
x 2 y2
c 1− −
a 2 b2 ⎛ x 2 y2 x 2 y2 ⎞
V = 2 ∫∫ dxdy ∫ dz = 2c ∫∫ ⎜ 1 − 2 − 2 − 2 + 2 ⎟ dxdy
D D ⎝
⎜ a b a b ⎟⎠
x 2 y2
c 2+ 2
a b
x 2 y2
D – domeniul plan mărginit de elipsa + −1 = 0
a 2 b2
2 2
123
⎧ x = aρ cos θ
Trecem la coordonate polare generalizate: ⎨
⎩ y = bρ sin θ
1
( )
2π 2
2πabc
V = 2abc ∫ dθ ∫ 1 − ρ2 − ρ ρdρ = ... =
3
(
2− 2 )
0 0
12.3. Schimbarea de variabilă în integrala triplă

⎧ x = x ( u, v, w )
⎪
Fie domeniile mărginite V şi Ω şi funcţiile ⎨ y = y ( u, v, w ) care stabilesc o
⎪
⎩z = z ( u, v, w )
corespondenţă binivocă între punctele lui V şi Ω. Presupunem că determinantul funcţional
D ( x, y, z )
(iacobianul transformării) J ( u, v, w ) = ≠ 0 pe Ω (transformarea este
D ( u, v, w )
nesingulară).
Atunci are loc rezultatul:
∫∫∫ f ( x, y, z ) dxdydz = ∫∫∫ f ( x ( u, v, w ) , y ( u, v, w ) , z ( u, v, w ) ) J ( u, v, w ) dudvdw
v Ω
Trecerea la coordonate sferice(polare în spaţiu) ← pentru domenii sferice
⎧ x = ρ cos θ sin ϕ
⎪
⎨ y = ρ sin θ sin ϕ
M ( x, y, z ) ⎪z = ρ cos ϕ
⎩
ϕ Domeniul
Ω > 0 ≤ ρ ≤ ∞,0 ≤ θ ≤ 2π,0 ≤ ϕ ≤ π îi
corespunde întreg spaţiul Oxyz
( ρ, θ, ϕ ) J ( ρ, θ, ϕ ) = ρ2 sin ϕ
θ
dxdydz = ρ2 sin ϕdρdθdϕ
Trecerea la coordonate sferice generalizate ← pentru domenii elipsoidale
⎧ x = aρ cos θ sin ϕ
⎪
⎨ y = bρ sin θ sin ϕ J ( ρ, θ, ϕ ) = abcρ2sinϕ
⎪z = cρ cos ϕ
⎩
Trecerea la coordonate cilindrice:
z
M ( x, z, y )
⎧ x = ρ cos θ Domeniului Ω : 0 ≤ ρ ≤ ∞,
( ρ, θ, z ) ⎪
⎨ y = ρsinθ 0 ≤ θ ≤ 2π, − ∞ < z < ∞
⎪z = z îi corespunde tot spaţiul
0 ⎩
ρ y Oxyz.
θ
x
y ( ρ, θ, z ) = ρ dxdydz = ρdρdθdz
124
Exemple:
∫∫∫ ( x + y + z ) dxdydz V : ( x − a ) + ( y − b) + ( z − c) ≤ R 2
2 2 2
1) I =
v
⎧ x = a + ρ cos θ sin ϕ ⎧0 ≤ ρ ≤ R
⎪ ⎪
⎨ y = b + ρ sin θ sin ϕ J = ρ sin ϕ Ω : ⎨0 ≤ θ ≤ 2 π
2
⎪z = cρ cos ϕ ⎪0 ≤ ϕ ≤ π
⎩ ⎩
I = ∫∫∫ ⎡⎣a + b + c + ρ ( cos θ sin ϕ + sin θ sin ϕ + cos ϕ ) ⎦⎤ ρ2 sin ϕdρdθdϕ =
Ω
R 2π π R 2π π R 2π π
= ( a + b + c ) ∫ ρ dρ ∫ dθ∫ sin ϕdϕ + ∫ ρ dρ ∫ cos θdθ∫ sin ϕdϕ + ∫ ρ dρ ∫ sin θdθ∫ sin 2 ϕdϕ +
2 2 2 3
0 0 0 0 0 0 0 0 0
R 2π π
8πR 3
+ ∫ ρ2dρ ∫ dθ∫ sin ϕ cos ϕdϕ = ... = (a + b + c)
0 0 0
3
x 2 y2 z2
2) Să se găsească volumul elipsoidului V : + + ≤1
a 2 b2 c2
⎧ x = aρ cos θ sin ϕ ⎧0 ≤ ρ ≤ 1
⎪ ⎪
⎨ y = bρ sin θ sin ϕ Ω : ⎨0 ≤ θ ≤ 2 π
⎪z = cρ cos ϕ ⎪0 ≤ ϕ ≤ π
⎩ ⎩
1 π 2π
4πabc
V = ∫∫∫ dxdydz = ∫∫∫ abρ sin ϕdρdθdϕ = abc ∫ ρ dρ∫ sin ϕdϕ ∫ dθ =
2 2
v Ω 0 0 0
3
∫∫∫ x dxdydz
2
3)
v
V : cilindrul x 2 + y 2 = r 2
cuprins între planele z = 0 şi z = 0
z=a
⎧ x = ρ cos θ 0≤ρ ≤r
⎪
Trecem la coordonate cilindrice ⎨ y = ρ sin θ Ω : 0 ≤ θ ≤ 2π
⎪z = z 0≤ z≤a
⎩
2π
1 + cos 2θ
r a
r4
I = ∫∫∫ ρ cos θ ⋅ ρ d ρ dθ dz = ∫ ρ d ρ ∫
2 2 3
dθ ∫ dz = ⋅ π ⋅ a
Ω 0 0
2 0
4
125
EXERCIŢII PROPUSE
1) Să se calculeze următoarele integrale:

∫∫∫ ( x + y + z ) dxdydz ,
V
V : 0 ≤ x ≤ a, 0 ≤ y ≤ b, 0 ≤ z ≤ c
a b c a b
⎛ z2 ⎞
I = ∫ dx ∫ dy ∫ ( x + y + z ) dz = ∫ dx ∫ ⎜ ( x + y ) z + ⎟
z =c
y =o dy =
0 0 0 0 0⎝
2⎠
a b
⎛ c2 ⎞
a
⎛ ⎞ y 2 c2
R: = ∫ dx ∫ ⎜ c ( x + y ) + ⎟ dy = ∫ ⎜ cxy + c +
y ⎟ yy ==bo dx =
0 0⎝
2⎠ 0⎝ ⎠ 2 2
a
⎛ b c bc ⎞
2 2
⎛ x b cx bc x ⎞ x = a a 2bc + ab 2 c + abc 2
2 2 2
= ∫ ⎜ bcx + + ⎟ dx = ⎜ bc + + ⎟ x =o =
0⎝
2 2 ⎠ ⎝ 2 2 2 ⎠ 2
2) Să se calculeze
∫∫∫ xydxdydz ,
V
V mărginit de x 2 + y 2 = 1, z = 0, z = 1, x ≥ 0, y ≥ 0
R: Trecem la coordonate cilindrice

z
⎧0 ≤ ρ ≤ 1
⎧ x = ρ cos θ ⎪
⎪ ⎪ π
⎨ y = ρ sin θ V ↔ Ω : ⎨0 ≤ θ ≤
⎪ z = −2 ⎪ 2
⎩ ⎪⎩0 ≤ z ≤ 1
I = ∫∫∫ ρ 2 sin θ cos θ d ρ dθ dz =

Ω
π
1 2 1
ρ 3 1 sin 2 θ 1 1 1
= ∫ ρ 2 d ρ ∫ sin θ cos θ dθ ∫ dz = 0
2
0 z 10 = ⋅ = O y
0 0 0
3 2 3 2 6
x
3) Să se calculeze
dxdydz
∫∫∫ (1 + x + y + z )
V
3
, V mărginit de planele x = 0, y = 0, z = 0, x + y + z = 1
126
z
R:
z = 1− x − y
O
D y
z=0
(1 + x + y + z ) 1 ⎛1 ⎞
1− x − y −2
dx 1
∫∫ dxdy ∫ (1 + x + y + z ) = ∫∫
2 ∫∫
z =1− x − y
dxdy = − ⎜ − ⎟ dxdy =
3
−2
z =0
D ⎝
⎜ 2 (1 + x + y )
2
⎟
D 0 D ⎠
1 1− x 1 1
1 1 1 1 1 1 1 1 ⎛1 1 ⎞
= − ariaD + ∫ dx ∫ dy = − + ∫ − y =1− x
y =0 dx = − + ∫ ⎜ − ⎟ dx =
4 2 0 0 (1 + x + y ) 2
8 2 0 1+ x + y 8 2 0 ⎝ 2 1+ x ⎠
1 1 1 3 1
= − − + ln (1 + x ) 10 = − + ln 2
8 4 2 8 2
4) Să se calculeze
∫∫∫ ( x + y 2 ) dxdydz , V cuprins între sferele x 2 + y 2 + z 2 = r 2 şi
2
x + y2 + z2 = R 2 , r < R
2
R: Trecem la coordonate sferice
⎧ x = ρ cos θ sin θ ⎧r ≤ ρ ≤ R
⎪ ⎪
⎨ y = ρ sin θ sin ϕ ; x + y + z = ρ V ↔ Ω : ⎨0 ≤ θ ≤ 2π
2 2 2 2
⎪ z = ρ cos ϕ ⎪0 ≤ ϕ ≤ π
⎩ ⎩
I = ∫∫∫ ρ 2 sin 2 ϕ ⋅ ϕ 2 sin θ d ρ dθ dϕ =

Ω
2π π
R
ρ5 ⎛ cos3 ϕ ⎞ 1 5 5 4
= ∫ ρ 2 d ρ ∫ dθ ∫ sin ϕ 1 − cos 2 ϕ dϕ = ( ) 5
R
r ⋅θ 2π
0 ⎜ − cos ϕ +
3 ⎠
⎟
π
0 =
5
( )
R − r 2π ⋅
3
r 0 0 ⎝
5) Să se calculeze
127
x 2 y2 z2 x 2 y2 z2
∫∫∫
V
1 − 2 − 2 − 2 dxdydz, V mărginit de elipsoidul 2 + 2 + 2 = 1
a b c a b c
⎧ x = a ρ cos θ sin θ ⎧0 ≤ ρ ≤ 1
⎪ ⎪
R: Trecem la coordonate sferice ⎨ y = b ρ sin θ sin ϕ V ↔ Ω : ⎨0 ≤ θ ≤ 2π
⎪c = c ρ cos ϕ ⎪0 ≤ ϕ ≤ π
⎩ ⎩
1 2π π
I = ∫∫∫ 1 − ϕ ⋅ abcρ sin ϕ d ρ dθ dϕ = abc ∫ ρ
2 2 2
1 − ϕ d ρ ⋅ ∫ dθ ∫ sin ϕ dϕ =
2
Ω 0 0 0
π
2
1 − cos 2t π ⎛ sin 2t π
⎞ π π π2
= 4π ∫ dt = ⎜ t − 2
⎟⎟ = ⋅ =
2 ⎜⎝
0
0
8 2 ⎠ 2 2 4
ρ = sin t 1 − ρ 2 = cos t d ρ = cos tdt
sin 2 2t 1 − cos 2t
sin 2 t cos 2 t = =
4 8
128
LECŢIA 13
ARIA SUPRAFEŢELOR. INTEGRALE DE SUPRAFAŢĂ DE PRIMĂ
SPEŢĂ.
13.1. Suprafeţe. Aria suprafeţelor

{ }
Mulţimea de puncte (1) Σ = ( x, y, z ) / z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D , D domeniu în
xOy, f cu derivată de ordinul I continuă, se numeşte suprafaţă netedă reprezentată explicit.
Mulţimea (2) Σ = {( x, y, z ) ∈ Ω F ( x, y, z ) = 0} , F definită şi continuă pe mulţimea

spaţială Ω, cu derivate parţiale continue, satisfăcând relaţia:
2 2 2
⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞
⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ > 0 , se numeşte suprafaţă netedă sub formă implicită.
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂z ⎠
Spunem că suprafaţa Σ admite o reprezentare parametrică regulată dacă
{ }
(3) Σ = ( x, y, z ) x = x ( u, v ) , y = y ( u, v ) , z = z ( u, v ) , ( u, v ) ∈ D , unde x, y, z admit
derivate parţiale continue pe D, satisfăcând condiţia A 2 + B2 + C 2 > 0, ( u, v ) ∈ D
D ( y, z ) D ( z, x ) D ( x, y )
A= , B= , C=
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v )
De exemplu pentru sferă avem reprezentările x 2 + y 2 + z 2 + = R 2 ,
z = ± R 2 − x 2 − y 2 , ( x, y ) ∈ D : x 2 + y 2 ≤ R 2
⎧ x = R cos θ sin ϕ
⎪
⎨ y = R sin θ sin ϕ , θ ∈ [ 0, 2π ) , ϕ ∈ [ 0, π]
⎪z = R cos ϕ
⎩
Reprezentarea (3) se scrie vectorial:
r = r ( u, v ) = x ( u, v ) i + y ( u, v ) j + z ( u, v ) k
Pentru u = u 0 fixat ecuaţia devine r = r ( u 0 , v ) care este o curbă pe suprafaţa pe
care variază parametrul v. Se numeşte curba u = u 0 . Pentru v = v 0 se obţine curba
129
r = r ( u, v 0 ) pe care variază u ( v = v 0 ). Avem o corespondenţă binivocă între mulţimea
punctelor ( u 0 , v0 ) ∈ D şi punctul P0 ( u 0 , v 0 ) ∈ Σ . Perechea ( u 0 , v0 ) formează
coordonatele curbilinii ale punctului P0 .
z
v = v0
rv
ru
u = u0
0 y
x
Vectorii
∂ r ∂x ∂y ∂z not
ru = = i+ j + k = x u i + yu j + zu k
∂u ∂u ∂u ∂u
∂ r ∂x ∂y ∂z
rv = = i+ j + k = x v i + yv j + zvk
∂v ∂v ∂v ∂v
sunt vectorii tangentelor la curbele v = ct şi u = ct în ( u, v )
Condiţia A 2 + B2 + C 2 > 0 asigură necoliniaritatea vectorilor ru şi rv .
Vectorii ru şi rv determină un plan numit plan tangent la suprafaţă în ( u, v ) .
Perpendiculara pe planul tangent în M ( u , v ) sa numeşte normala la suprafaţă în acest
punct.
Observaţie:
Se demonstrează că, oricare ar fi o curbă de pe o suprafaţă, vectorul său tangent va
fi o combinaţie liniară a vectorilor ru , rv . Deci planul tangent conţine toţi vectorii tangenţi
la curbele de pe suprafaţă, care trec printr-un acelaşi punct de pe suprafaţă.
Având în vedere definiţia, ecuaţia carteziană a planului tangent la suprafaţă este:
x − x ( u, v ) y − y ( u, v ) z − z ( u, v )
xu yu zu =0
xv yv zv
( ) ( ) (
sau A x − x ( u, v ) + B y − y ( u, v ) + C z − z ( u, v ) = 0 )
Normala la suprafaţă are vectorul director ru × rv
În fiecare punct al suprafeţei se pot considera doi factori normali la suprafaţă
având sensuri opuse. Unul dintre vectori face un unghi ascuţit cu axa Oz, iar celălalt un
unghi obtuz. Numim faţă superioară a suprafeţei în raport cu planul xOy faţa suprafeţei
pentru care vectorul normal face un unghi ascuţit cu Oz.
N = ru × rv = A i + B j + Ck , iar versorii normali sunt:
130
i j k
ru × rv A i + B j + Ck 1
n= = = xu yu zu
± ru × rv ± A +B +C
2 2 2 ± ru × rv
xv yv zv
Folosind notaţiile lui Gauss
E = ru2 = x 2u + y 2u + z 2u
F = ru ⋅ rv = x u x v + y u y v + z u z v
G = rv2 = x 2v + y 2v + z 2v
(
şi identitatea A 2 + B2 + C 2 = EG − F2 găsim n = ± A i + B j + Ck / EG − F2 . )
Dacă suprafaţa este reprezentată implicit prin F(x, y, z) = 0 vectorul normalei
este N = grad F ( x, y, z ) iar versorii normalei la suprafaţă sunt:
N 1
n= = gradF = n1 i + n 2 j + n 3 k
± N ± gradF
1 1 1
n1 = cos α = Fx′ ; n 2 = cos β = Fy′ ; n 3 = cos γ = Fz′
± gradF ± gradF ± gradF
În cazul suprafeţelor reprezentate explicit prin z = f ( x, y ) putem considera
∂f ∂f
reprezentarea implicită z − f ( x, y ) = 0 şi notând p = , q= vectorul normal este:
∂x ∂y
N = − p i − q j + k , iar componentele versorilor normali sunt:
−p −q 1
n1 = cos α = , n 2 = cos β = , n 3 = cos γ =
± 1 + p2 + q 2 ± 1 + p2 + q 2 ± 1 + p2 + q 2
13.2. Aria unei porţiuni de suprafaţă

Fie suprafaţa reprezentată de ecuaţia r = r ( u, v ) . Cu ajutorul curbelor
coordonate u, v putem împărţi suprafaţa în paralelograme curbilinii.
v
M ′′′
M M3
M′′ 2
v j+1 M′
vj M1
M
D ui u i+ 1
u
Asociem paralelogramului curbiliniu MM1M 3M 2 paralelogramul construit pe

(
vectorii ru ⋅ ( u i +1 − u i ) , rv v j+1 − v j ) situat în planul tangent în M la suprafaţă. Când
numărul paralelogramelor curbilinii în care a fost descompusă porţiunea de suprafaţă tinde
131
către infinit, variaţiile u i +1 − u i , v j+1 − v j tinzând la zero, suma ariilor paralelogramelor
asociate tinde către o limită bine determinată, numită aria porţiunii de suprafaţă.
(
aria MM′M′′′M′′ = ru ( u i +1 − u i ) × rv v j+1 − v j ) = ru × rv ( u i +1 − u i ) ( v j+1 − v j )
şi cum ru × rv = EG − F2 ⇒
(
aria MM′M′′′M′′ = EG − F2 ( u i +1 − u i ) v j+1 − v j )
încât aria σ a porţiunii este
σ = lim ∑ EG − F2 ( u i +1 − u i ) ( v j+1 − v j ) = ∫∫ EG − F2 dudv
D
Expresia dσ = EG − F dudv este elementul de arie al suprafeţei raportat la

2
sistemul de coordonate curbilinii ( u, v ) .

Observaţie:
În cazul în care suprafaţa ∑ este reprezentată prin ecuaţia z = f ( x, y ) deci prin
ecuaţia vectorială
r = x i + yj + zk
avem EG − F2 = 1 + p 2 + q 2 şi considerând coordonatele x, y drept coordonate curbilinii
pe suprafaţă, rezultă că aria σ a unei porţiuni a suprafeţei ∑ este dată de:
σ = ∫∫ 1 + p 2 + q 2 dxdy , D fiind proiecţia pe planul xOy a porţiunii de suprafaţă.
D
Elementul de arie este dσ = 1 + p 2 + q 2 dxdy

Exemple:
1) Să se afle aria suprafeţei de ecuaţie z = x 2 + y 2 (paraboloid de rotaţie), unde
( x, y ) ∈ D = {( x, y ) x 2 + y 2 ≤ R 2 }
S = ∫∫ 1 + 4x 2 + xy 2 dxdy
D
trecem la coordonate polare
∑ ⎧ x = ρ cos θ 0≤ρ ≤R
⎨ Δ:
⎩ y = ρ sin θ 0 ≤ θ < 2π
2π 2π R
1 2 3
π⎡ 3
⎤
I= ∫ 1 + 4 ρ 2 ⋅ ρ d ρ dθ = ∫0 ∫0
d θ ρ 1 + 4 ρ 2
d ρ = ⋅
8 3
(1 + 4 ρ )
2 2 R
0 ⋅ 2π = ⎢(
6⎣
1 + 4 R )
2 2
− 1⎥
0 ⎦
2) Să se afle aria sferei de rază R

Sfera x 2 + y 2 + z 2 = R 2 poate fi dată parametric prin
132
⎪
⎨ y = R sin θ sin ϕ , θ ∈ [ 0, 2π ) , ϕ ∈ [ 0, π]
⎪z = R cos ϕ
⎩
E = x θ2 + y θ2 + z θ2
E = R 2 sin 2 θ sin 2 ϕ + R 2 cos 2 θ sin 2 ϕ = R 2 sin 2 ϕ
F = x θ x ϕ + yθ yϕ + zθz ϕ
F = −R sin θ sin ϕ ⋅ R cos θ cos ϕ + R cos θ sin ϕ ⋅ R sin θ cos ϕ = 0
G = x ϕ2 + y ϕ2 + z ϕ2
G = R 2 cos 2 θ cos 2 ϕ + R 2 sin 2 θ cos 2 ϕ + R 2 sin 2 ϕ = R 2
dσ = EG − F2 dθdϕ = R 2 sin ϕ dθdϕ
π π
π
2 2
π
A ( sferă ) = 8∫ dθ∫ R sin ϕdϕ = 8 ⋅ R ⋅ ( − cos ϕ )
2 2 2
0 = 4πR 2
0 0
2
13.3. Integrale de suprafaţă de primul tip (în raport cu aria)

Fie ∑ o suprafaţă netedă dată parametric prin:
⎧ x = x ( u, v )
⎪
(1) ⎨ y = y ( u, v )
⎪
⎩z = z ( u, v ) , ( u, v ) ∈ D
Presupunem că D are arie. Fie F o funcţia reală definită şi mărginită pe un
domeniu din spaţiu care conţine suprafaţa ∑. Fie Δ = ( D1 , D 2 ,...D n ) o diviziune oarecare a
domeniului D. Fiecărui domeniu Di îi corespunde prin (1) o porţiune Si din ∑. Alegem în
fiecare domeniu Di câte un punct oarecare ( u i , vi ) , punem
ξi = x ( u i , vi ) , ηi = y ( u i , vi ) , ζ i = z ( u i , vi ) şi formăm suma
x
σΔ ( F, ξi , ηi , ζ i ) = ∑ F ( ξi , ηi , ζ i ) aria Si .
i =1
Definiţie: F este integrabilă pe ∑ dacă ∃ un număr I cu proprietatea ∀ε > 0 ,
∃δ ( ε ) > 0 astfel încât ∀ diviziune Δ a lui D cu υ ( Δ ) < δ ( ε ) şi oricare ar fi alegerea
punctelor ( u i , vi ) ∈ Di să avem σ Δ ( F, ξi , ηi , ζ i ) − I < ε .
Notăm I = ∫∫ F ( x, y, z ) dσ ← integrala lui F pe suprafaţa Σ.
∑
Observaţie: Dacă presupunem că Σ este o suprafaţă materială iar F(x, y, z) este
densitatea suprafeţei, atunci integrala lui F pe Σ dă masa suprafeţei Σ.
Dacă F reprezintă densitatea de repartiţie a unei sarcini electrice atunci integrala
lui F pe Σ reprezintă sarcina electrică totală distribuită pe Σ.
Regula de calcul a integralei de suprafaţă de primul tip
∫∫ F ( x, y, z ) dσ = ∫∫ F ( x ( u, v ) , y ( u, v ) , z ( u, v ) ) 1EG −F
2
Teoremă: 424 3 dudv
∑ D dσ
133
Dacă ∑ : z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D
∫∫ F ( x, y, z ) dσ = ∫∫ F ( x, y,f ( x, y ) ) 14243
1 + p + q dxdy
2 2
∑ D dσ
Exemple:
x 2 y2 z2 x 2 y2 z2
1) I = ∫∫
∑
+ + dσ
a 4 b4 c4
∑ este elipsoidul 2 + 2 + 2 = 1
a b c
⎧ x = a cos θ sin ϕ
⎪ x 2 y 2 z 2 cos 2 θ sin 2 ϕ sin 2 θ sin 2 ϕ cos 2 ϕ
⎨ y = bsin θ sin ϕ + + = + +
⎪z = c cos ϕ a 4 b2 c4 a2 b2 c2
⎩
D ( y, z ) b cos θ sin ϕ bsin θ cos ϕ
A= = = −bc cos θ sin 2 ϕ
D ( θ, ϕ ) 0 − csin ϕ
D ( z, x ) 0 − csin ϕ
B= = = −acsin θ sin 2 ϕ
D ( θ, ϕ ) −a sin θ sin ϕ a cos θ cos ϕ
D ( x, y ) −a sin θ sin ϕ a cos θ cos ϕ
C= = = −absin 2 θ sin ϕ cos ϕ −
D ( θ, ϕ ) b cos θ sin ϕ bsin θ cos ϕ
−ab cos 2 θ sin ϕ cos ϕ = −absin ϕ cos ϕ
A 2 + B2 + C 2 = b 2c 2 cos 2 θ sin 4 ϕ + a 2c 2 sin 2 θ sin 4 ϕ + a 2 b 2 sin 2 ϕ cos 2 ϕ =
⎛ cos 2 θ sin 2 ϕ sin 2 θ sin 2 ϕ cos 2 ϕ ⎞
= a 2 b 2c 2 sin 2 ϕ ⎜ + + ⎟
⎝ a2 b2 c2 ⎠
π π
⎛ cos 2 θ sin 2 ϕ sin 2 θ sin 2 ϕ cos 2 ϕ ⎞

2 2
I = 8abc ∫ ∫ ⎜ 2
+ 2
+ 2 ⎟ sin ϕdθdϕ =
0 0 ⎝ a b c ⎠
π π π
2
1 1 + cos 2θ 2
1 − cos 2θ
2
= 8abc ∫ 2
⋅ dt ∫ (1 − cos 2 ϕ ) sin ϕdϕ + 8abc ∫ ⋅
0
a 2 0 0
2
2) ∫∫ zdσ ∑ : z = x 2 + y 2 , ( x, y ) ∈ D paraboloid de rotaţie

∑
z
{
D : ( x, y ) x 2 + y 2 ≤ R 2 }
dσ = 1 + p 2 + q 2 dxdy =
∑
= 1 + 4x 2 + 4y 2 dxdy
0
D y
x
134
2π R
I = ∫∫ ( x 2 + y 2 ) 1 + 4x 2 + 4y 2 dxdy = ∫ dθ∫ ρ 1 + 4ρ dρ
3 2
D 0 0
R
1 m +1
I1 = ∫ ρ3 1 + 4ρ2 dρ integrală binomă m = 3, n = 2, p = , = 2∈Z
0
2 n
1
1 + 4ρ = t 2 2
ρ =
2 t −12
ρ=
( t 2 − 1) 2 1 2 −
1
dρ = t ( t − 1) 2 dt
4 2 2
3
1+ 4R 2
(t 2
− 1) 2
t 1
⋅ t ⋅ ( t 2 − 1) 2 dt =
− 1
1+ 4R 2
t 2 ( t 2 − 1) dt =
I1 = ∫
1
8 2 16 ∫
1
1 ⎛ t 5 t 3 ⎞ 1 ⎛⎜ (1 + 4R ) 1 + 4R (1 + 4R 2 ) 1 + 4R 2 ⎞
2 2 2
= ⎜ − ⎟= − ⎟=
16 ⎝ 5 3 ⎠ 16 ⎜ 5 3 ⎟
⎝ ⎠
6R 2 − 1 3
=
120
(1 + 4R )
2 2
π 3
I = (1 + 4R 2 ) 2 ( 6R 2 − 1)
60
135
EXERCIŢI PROPUSE
1) Să se găsească aria porţiunii din sfera de rază R cuprinsă între două cercuri
paralele şi două cercuri meridiane.
⎪
⎨ y = R sin θ sin ϕ
⎪z = R cos ϕ
⎩
Curbele ϕ = ct sunt cercuri pe sferă situate în plane paralele cu planul z = 0 –

cercuri paralele.
Curbele θ = ct sunt semicercuri ale cercurilor mari situate în plane ce trec prin axa
Oz – cercuri meridiane.
Suprafaţa cuprinsă între paralelele ϕ = ϕ1 , ϕ = ϕ2 şi meridianele θ = θ1 , θ = θ2 are
aria:
∫∫ R sin ϕdθdϕ = R ( θ − θ )( − cos ϕ + cos ϕ1 )
2 2
2 1 2
Δ
Δ = {( θ, ϕ ) θ ≤ θ ≤ θ , ϕ ≤ ϕ ≤ ϕ }
1 2 1 2
2) Aria suprafeţei tăiate din sfera x 2 + y 2 + z 2 = a 2 de către cilindrul

x 2 y2
+ = 1; b ≤ a
a 2 b2
Din cauza simetriilor sferei şi cilindrului

aria este de opt ori aria porţiunii din sfera
z = a 2 − x 2 − y 2 , ( x, y ) ∈ D =
⎧ x 2 y2 ⎫
= ⎨( x, y ) : x ≥ 0, y ≥ 0, 2 + 2 ≤ 1⎬
⎩ a b ⎭
136
−x −y a2
p= q= 1 + p2 + q 2 =
a 2 − x 2 − y2 a 2 − x 2 − y2 a 2 − x 2 − y2
x2
b 1−
a a2 a x2
dxdy dy y y = b 1−
A = 8a ∫∫ = 8a ∫ dx ∫ = 8a ∫ arcsin y =0
a2
dx =
D a 2 − x 2 − y2 0 0 a 2 − x 2 − y2 0 a2 − x2
a
b a2 − x2 1 b
= 8a ∫ arcsin ⋅ dx = 8a 2arcsin
0
a a2 − x2 a
3) Să se calculeze aria suprafeţei x 2 + y 2 + z 2 = a 2 situată în exteriorul

cilindrilor x 2 + y 2 = ± ax ( sup rafaţa Viviani )
2
⎛ a⎞ a2
z Cilindrii x + y − ax = 0 ⎜ x − ⎟ + y =
2 2 2
⎝ 2⎠ 4
2
⎛ a⎞ a2
x + y + ax = 0 ⎜ x + ⎟ + y =
2 2 2
⎝ 2⎠ 4
y decupează în sferă 4 ferestre Viviani.
Aria unei ferestre decupate de cilindrul

x x + y − ax = 0 va fi
2 2
−x
A = 2 ∫∫ 1 + p 2 + q 2 dxdy z = a 2 − x 2 − y 2 ; p = ;
D a −x −y
2 2 2
−y a2
q= ; 1 + p2 + q 2 =
a 2 − x 2 − y2 a 2 − x 2 − y2
D semidiscul x 2 + y 2 − ax ≤ 0 situat deasupra axei Ox
dxdy
A = 2a ∫∫ trecem la coordonate polare a
a − x 2 − y2
2 a
D
2
x 2 + y 2 ≤ ax ρ2 cos 2 θ + ρ2 sin 2 θ ≤ aρ cos θ
137
⎧ x = ρ cos θ
⎨ domeniul devine ρ2 ≤ aρ cos θ 0 ≤ ρ ≤ a cos θ
⎩ y = ρ sin θ
π
( )
2π a cos θ 2π
ρdρ 2
A = 2a ∫ dθ ∫ = 2a ∫ − a 2 − ρ2 ρ= a cos θ
ρ= 0 dθ = 2a ∫ ( a − a sin θ ) dθ =
0 0 a 2 − ρ2 0 o
π
π
= 2a + 2a 2 cos θ
2 2
0 = πa 2 − 2a 2
2
⇒ 4A = 4πa 2 − 8a 2
⇒ aria situată în exteriorul cilindrilor este 8a 2 .
yzdσ
4) ∫∫ Σ partea din sfera x 2 + y 2 + z 2 = R 2 situată în
∑ (a 2
+ x 2 + y2 + z 2 2
)
primul octant
⎧ x = R cos θ sin ϕ π
D:0 ≤ θ ≤
⎪ 2
Σ are reprezentarea parametrică ⎨ y = R sin θ sin ϕ
⎪z = R cos ϕ π
⎩ 0≤ϕ≤
2
E = rθ2 = R 2 sin 2 ϕ, F = 0, G = rϕ2 = R 2
EG − F2 = R 2 sin ϕ, dσ = R 2 sin ϕdθdϕ
π π
R sin θ sin ϕ cos ϕ

2
R 4 2 2
I = ∫∫ R 2 sin ϕdθdϕ = ∫ sin θdθ∫ sin
2
ϕ cos ϕdϕ =
D (a 2
+R )
2 2
(a 2
+R )
2 2
0 0
R4 ⎛ π
⎞ ⎛ sin 3 ϕ π
⎞ R4 1
= ⎜⎜ − cos θ 2
⎟⎟ ⋅ ⎜⎜ 2
⎟⎟ = ⋅
(a + R ) ⎝ ⎠ (a + R ) 3
2 0 0 2
⎠ ⎝ 3
2 2 2 2
5) ∫∫ ( xy + yz + xz ) dσ unde Σ este porţiunea suprafeţei conice z =

∑
x 2 + y2
decupată de suprafaţa x 2 + y 2 = 2ax

x y
p= ,q= , dσ = p 2 + q 2 + 1dxdy = 2dxdy
x +y
2 2
x +y2 2
I = 2 ∫∫ ⎡ xy + ( x + y ) x 2 + y 2 ⎤ dxdy D domeniul mărginit de x 2 + y 2 = 2ax

D
⎣ ⎦
138
⎧ x = ρ cos θ ρ2 ≤ 2aρ cos θ ρ = 2a cos θ
⎨
⎩ y = ρ sin θ 0 ≤ ρ ≤ 2a cos θ
π π
−
2 2
π
2 2a cos θ
I = 2 ∫ dθ ∫ ⎡⎣ρ2 sin θ cos θ + ρ2 ( sin θ + cos θ ) ⎤⎦ ρdρ =
π 0
−
2
π π
2 2a cos θ 2 2a cos θ
= 2 ∫ sin θ cos θdθ ∫ ρ dρ + 2 ∫ ( sin θ + cos θ ) dθ
3
∫ ρ 3 dρ =
π 0 π 0
− −
2 2
π
2
2 2
= = 16a 4 cos 4 θdθ + ∫ ( sin θ + cos θ )16a cos 4 θdθ =
4
2 2 π
−
2
π
π π
cos θ
5 2
− 64a 4 2
= 4 2a 4 π +4 2a ∫ cos θdθ =
2 4 5 2
5 −
2 π 15
−
2
139
LECŢIA 14
INTEGRALE DE SUPRAFAŢĂ DE TIPUL AL DOILEA.FORMULA
LUI STOKES. FORMULA GAUSS-OSTROGRADSKI.
14.1. Integrale de suprafaţă de tipul al doilea

Fie V ( x, y, z ) = P ( x, y, z ) i + Q ( x, y, z ) j + R ( x, y, z ) k un vector continuu în
spaţiul v şi Σ o suprafaţă orientată, netedă, continuă în v de ecuaţii parametrice
r = r ( u, v ) = x ( u, v ) i + y ( u, v ) j + z ( u, v ) k, ( u, v ) ∈ D
Presupunem x, y, z continuu diferenţiabile pe D satisfăcând ru × rv > 0
D ( y, z ) D ( z, x ) D ( x, y )
⇔ A 2 + B2 + C 2 > 0 unde A = , B= ,C=
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v )
Presupunem că orientarea lui Σ este prezentată de versorul normalei
ru × rv ru × rv ru × rv
n= = = = n1 i + n 2 j + n 3 k
ru × rv A 2 + B2 + C 2 EG − F2
având cosinuşii directori
A B C
n1 = cos α = , n 2 = cos β = , n 3 = cos γ =
A 2 + B2 + C 2 A 2 + B2 + C 2 A 2 + B2 + C 2
n = cos α i + cos β j + cos γk

Vectorul element de arie este dσ = ndσ .
Definiţie: Se numeşte fluxul vectorului V prin suprafaţa orientată Σ, numărul
∫∫
∑
V ⋅ dσ = ∫∫ (
∑
)
V ⋅ n dσ , adică valoarea integralei de suprafaţă de primul tip a funcţiei
scalare V ⋅ n = Pn1 + Qn 2 + Rn 3 = P cos α + Q cos β + R cos γ pe suprafaţa Σ.
∫∫ V ⋅ dσ = ∫∫ ( V ⋅ n ) dσ = ∫∫ ( P cos α + Q cos β + R cos γ ) dσ =

∑ ∑ ∑
⎛ D ( y, z ) D ( z, x ) D ( x, y ) ⎞
⎜P Q R ⎟
= ∫∫ ⎜
D ( u, v ) D ( u, v ) D ( u, v ) ⎟ EG − F2 dudv = ( PA + QB + RC )dudv
D
⎜ EG − F 2
+
EG − F 2
+
EG − F ⎟2 ∫∫D
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ⎠
Uneori este util să calculăm integrala în coordonate carteziene. Să presupunem
că suprafaţa Σ poate fi proiectată binivoc pe fiecare din planele de coordonate, adică Σ este
descrisă de fiecare dintre ecuaţiile:
z = f ( x, y ) , ( x, y ) ∈ D z
x = g ( y, z ) , ( y, z ) ∈ D x
y = h ( x, z ) , ( x, z ) ∈ D y , unde f, g, h sunt continue şi au derivate parţiale continue în
domenii pe plane D z , D x , D y (care au arie) ale proiecţiilor pe planele de coordonate
z = 0, x = 0, y = 0.
140
z
Orientarea curbelor din planele de coordonate este
coerentă cu orientarea pozitivă a suprafeţei. Luăm faţă
pozitivă a lui Σ cea pentru care unghiul dintre axa Oz şi
versorul normalei n la Σ este ascuţit.
1 ∂f ∂f
cos γ = , p= ,q=
1 + p2 + q 2 ∂x ∂y
1
∫∫ R ( x, y, z ) cos γdσ = ∫∫ R ( x, y,f ( x, y ) )
∑ Dz 1+ p + q
2 2
1 + p 2 + q 2 dxdy =
= ∫∫ R ( x, y,f ( x, y ) ) dxdy
Dz
Se notează ∫∫ R ( x, y, z ) dxdy ←
∑
integrală de suprafaţă de tipul al doilea în raport cu
planul z = 0.
Analog ∫∫ P ( x, y, z ) cos αdσ =∫∫ P ( g ( y, z ) , y, z ) dydz = ∫∫ P ( x, y, z ) dydz
∑ Dx
not
∑
∫∫ Q ( x, y, z ) cos βdσ =∫∫ Q ( x, h ( x, z ) , z ) dxdz = ∫∫ Q ( x, y, z ) dzdx

∑ Dy
not
∑
şi sunt integrale de suprafaţă de tipul al doilea în raport cu planele x = 0 respectiv

y = 0.
Expresia fluxului vectorului V prin suprafaţa Σ devine:
∫∫ ( V ⋅ n ) dσ = ∫∫ P ( x, y, z ) dydz + Q ( x, y, z ) dzdx + R ( x, y, z ) dxdy =
∑ ∑
= ∫∫ ( P ( x, y, z ) cos α + Q ( x, y, z ) cos β + R ( x, y, z ) cos γ ) dσ

∑
dydz = cos αdσ
dzdx = cos βdσ
dxdy = cos γdσ
Exerciţii:
dydz dxdz dxdy
1) ∫∫
∑
x
+
y
+
z
Σ: faţa exterioară a elipsoidului
x 2 y2 z2
+ + =1
a 2 b2 c2
⎧ x = a cos θ sin ϕ
⎪
⎨ y = bsin θ sin ϕ
⎪z = c cos ϕ
⎩
141
D ( y, z ) b cos θ sin ϕ bsin θ cos ϕ
A= = = −bc cos θ sin 2 ϕ
D ( θ, ϕ ) 0 − csin ϕ
D ( z, x ) 0 − csin ϕ
B= = = −acsin 2 ϕ sin θ
D ( θ, ϕ ) −a sin θ sin ϕ a cos θ cos ϕ
D ( x, y ) −a sin θsinϕ a cos θ cos ϕ
C= = = −absin ϕ cos ϕ
D ( θ, ϕ ) b cos θ sin ϕ bsin θ cos ϕ
A 2 + B2 + C 2 = EG − F2 = b 2 c 2 cos 2 θ sin 4 ϕ + a 2c 2 sin 4 ϕ sin 2 θ + a 2 b 2 sin 2 ϕ cos 2 ϕ
A A
dydz = cos α ⋅ ασ = dσ = EG − F2 d θdϕ = Ad θdϕ
EG − F 2
EG − F 2
dxdz = Bd θdϕ; dxdy = Cd θdϕ

⎛ bc cos θ sin 2 ϕ acsin 2 ϕ sin θ absin ϕ cos ϕ ⎞
I = ∫∫ ⎜ + + ⎟d θdϕ =
D ⎝
a cos θ sin ϕ bsin θ sin ϕ a cos ϕ ⎠
2π π
⎛ bc ac ab ⎞ ⎛ 1 1 1⎞
= ⎜ + + ⎟ ∫ d θ∫ sin ϕdϕ = abc ⎜ 2 + 2 + 2 ⎟ 2π ⋅ 2
⎝ a b c ⎠0 0 ⎝a b c ⎠
2) I = ∫∫ ( y − z ) dydz + ( z − x ) dzdx + ( x − y ) dxdy
∑
unde Σ: faţa exterioară a conului z = x 2 + y 2 , 0 ≤ z ≤ h

∑ = ∑1 ∪ ∑ 2 ∑1 faţa laterală a cercului, ∑ 2 secţiunea cercului cu planul z = h
z
n2
n 2 ( 0,0,1) z=h dσ = dxdy
k
I2 = ∫∫ ( x − y ) dσ = ∫∫ ( x − y ) dxdy
∑2 D
n1 D : x 2 + y2 ≤ h 2 z = 0
y
x
2π h
I2 = ∫ dθ∫ ρ ( cos θ − sin θ ) dρ = 0
2
0 0
∑1 : z = x 2 + y 2
⎛ x y ⎞ x 2 + y2
N2 = ± ⎜ − , ,1⎟ ; N = 2; 1 + p + q =
2 2
+1 = 2
⎜ x 2
+ y 2
x 2
+ y 2 ⎟ x 2
+ y 2
⎝ ⎠
1 ⎛ x y ⎞
n1 face obtuz cu Oz ⇒ cos ϕ < 0 ⇒ n1 = ⎜ , , −1⎟
2 ⎜⎝ x 2 + y 2 x 2 + y 2 ⎟
⎠
142
1 ⎛ ( y − z) x y (z − x ) ⎞ 1 ⎛ z(y − x) ⎞
( )⎟ ( ) ⎟⎟ dσ =
2 ∫∫ ∫∫
I1 = ⎜ + − x − y ⎟ dσ = ⎜ − x − y
⎜
∑1 ⎝ x +y
2 2
x +y
2 2
2 ⎜ x +y
2 2
⎠ ∑1 ⎝ ⎠
1
2 ( y − x ) dσ = 2 ∫∫ ( y − x ) dσ = 2 ∫∫ ( y − x ) 2dxdy =
2 ∫∫
=
∑1 ∑1 D
2π h
= 2 ∫ dθ∫ ρ2 ( sin θ − cos θ ) dρ = 0 ⇒ I = 0
0 0
14.2.Formule integrale
Formula Gauss - Ostrograski (formula divergenţei)
Exprimă legătura dintre integrala de volum pe un domeniu mărginit V şi
integrala pe faţa exterioară a suprafeţei Σ ce mărgineşte domeniul V.
Fie V un domeniu spaţial mărginit având frontiera Σ o suprafaţă netedă pe
porţiuni şi V ( x, y, z ) = P ( x, y, z ) i + Q ( x, y, z ) j + R ( x, y, z ) k un câmp vectorial pe V.
∂P ∂Q ∂R
Presupunem că P, Q, R şi derivatele lor parţiale , , sunt continue pe V. Deci
∂x ∂y ∂z
∂P ∂Q ∂R
există şi este continuă pe V, divergenţa lui V , div V = + +
∂x ∂y ∂z
Teoremă:
Dacă domeniul V este un domeniu simplu, mărginit de suprafaţa Σ, netedă pe
porţiuni şi câmpul vectorial V satisface condiţiile enunţate, atunci:
∫∫∫ divVdxdydz = ∫∫ ( V ⋅ n ) dσ ,
v ∑
unde n este versorul normalei exterioare la Σ.
Consecinţe ale formulei Gauss – Ostrogradski

Expresia volumului unui corp cu ajutorul integralei de suprafaţă
Fie V un domeniu spaţial mărginit de suprafaţa netedă pe porţiuni Σ orientată cu
ajutorul versorului normalei exterioare n .
uuur
Notăm r = OP = x i + yj + zk vectorul de poziţie al punctului P ( x, y, z ) ∈ v .
Avem div r = 3
⇒ ∫∫∫ ( divr ) dxdydz = 3vol ( V )
v
1 1
⇒ volV = ∫∫ ( r ⋅ n ) dσ = ∫∫ ( x cos α + y cos β + z cos γ ) dσ =
3∑ 3∑
1
3 ∫∫
= xdydz + ydzdx + zdxdy
∑
Teoremă:
Fie V un domeniu tridimensional simplu conex şi vectorul V = P i + Q j + Rk
definit pe V pentru care există şi este continuă div V . Condiţia necesară şi suficientă
pentru ca:
143
∫∫ ( V ⋅ n ) dσ = ∫∫ ( P cos α + Q cos β + R cos γ ) dσ = 0
∑ ∑
pentru orice suprafaţă închisă conţinută în V este să avem
∂P ∂Q ∂R
div V = + + = 0 în orice punct (x, y, z) al lui V.
∂x ∂y ∂z
Observaţie: un câmp vectorial V = P i + Q j + Rk se numeşte solenoidal dacă
div V = 0 .
Exemple:
1) ∫∫
x 3dydz + x 2 ydzdx + x 2 zdxdy unde Σ este suprafaţa cilindrului
∑
x + y = r cuprinsă între planele z = 0 şi z = a.

2 2 2
Aplicând formula G – 0 I = ∫∫∫ ( 3x 2 + x 2 + x 2 ) dxdydz =

v
v = 5∫∫∫ x dxdydz . Trecem la coordonate cilindrice

2
⎧ x = ρ cos θ ⎧ρ ∈ [ 0, r ]
⎪ ⎪
⎨ y = ρ sin θ dxdydz = ρdρdθdz Ω : ⎨θ ∈ [ 0, 2π )
⎪z = z ⎪
⎩ ⎩z ∈ [ 0,a ]
a 2π r
1 + cos 2θ 1 r 4 5πar 4
I = 5∫∫∫ ρ3 cos 2 θdρdθdz = 5∫ dz ∫ dθ∫ ρ3dρ =5a ⋅ ⋅ 2/ π ⋅ =
Ω 0 0
2 0
2/ 4 4
Formula lui Stokes

Fie V = P ( x, y, z ) i + Q ( x, y, z ) j + R ( x, y, z ) k un vector continuu având
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
derivatele , , , , şi continue pe domeniul tridimensional V. În aceste
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
condiţii există pe V:
⎛ ∂R ∂Q ⎞ ⎛ ∂P ∂R ⎞ ⎛ ∂Q ∂P ⎞
rotV = ⎜ − ⎟ i +⎜ − ⎟ j +⎜ − ⎟k
⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠
Teoremă:
Fluxul vectorului rotV prin suprafaţa orientată Σ, situată în V este egal cu circulaţia
lui V pe conturul Γ al lui Σ, având orientarea coerentă cu orientarea suprafeţei (un
observator care se deplasează pe Γ cu capul spre n lasă la sânga suprafaţa Σ ).
∫∫ ( n ⋅ rotv ) dσ = ∫ V ⋅ dr
∑ Γ
sau în coordonate carteziene
144
⎛ ∂R ∂Q ⎞ ⎛ ∂P ∂R ⎞ ⎛ ∂Q ∂P ⎞
∫∫∑ ⎝ ∂y ∂z ⎠
⎜ − ⎟ dydz + ⎜ − ⎟
⎝ ∂z ∂x ⎠
dzdx + ⎜
⎝ ∂x
− ⎟ dxdy = ∫ Pdx + Qdy + Rdz
∂y ⎠ Γ
Observaţii:
1) Condiţia necesară şi suficientă ca integrala curbilinie ∫ Pdx + Qdy + Rdz să
Γ
fie independentă de drum în domeniul simplu conex D este ca rotV = 0 în orice punct a
lui D.
2) Formula lui Stokes conţine ca caz particular formula lui Green: dacă Σ este
un domeniu plan de contur Γ situat în planul y = 0 atunci cos α = cos β = 0 şi cos γ = 1
⎛ ∂Q ∂P ⎞
∫ Pdx + Qdy = ∫∫ ⎜⎝ ∂x − ∂y ⎟⎠ dxdy
Γ ∑
Aplicaţii
1) Să se transforme cu ajutorul formulei lui Stokes
a
∫ ydx + zdy + xdz
Γ
Γ : x = a cos 2 t y=
2
sin 2 t z = a sin 2 t
i j k
⎧x + y + z = a
2 2 2 2
∂ ∂ ∂
eliminând t ⇒ Γ : ⎨ = −i − j −k
⎩x + z = a ∂x ∂y ∂z
y z x
Luând ca suprafaţă Σ porţiunea din planul x + z = 0 decupată de sferă, cum versorul
⎛ 1 1 ⎞
normalei este n ⎜ ,0, ⎟
⎝ 2 2⎠
dσ = 1 + p 2 + q 2 dxdy = 2dxdy
I = − 2 ∫∫ 2dxdy = −2 ∫∫ dxdy = −2aria D
D D
D – proiecţia cercului pe planul xOy
x 2 + y2 + ( a − x ) = a 2
2
⎧ 2 y2 ⎧⎛ 2
a ⎞ y2 a 2
⎧2x + y − 2ax = 0
2 2
⎪ x − ax + =0 ⎪⎜ x − ⎟ + =
⎨ ⎨ 2 ⎨⎝ 2⎠ 2 4
⎩z = 0 ⎪z = 0 ⎪
⎩ ⎩z = 0
⎧⎛ a⎞
2
⎪⎜ x − ⎟ a a πa 2
⎪⎪ ⎝ 2⎠ y2 aria D = π ⋅ ⋅ =
2
+ 2
−1 = 0 2 2 2 2
⎨ ⎛a⎞ ⎛ a⎞
⎪ ⎜2⎟ ⎜ 2 ⎟ I = −2
πa 2
=−
πa 2
⎝ ⎠ ⎝ 2⎠
⎪ 2 2 2
⎪⎩z = 0
145
EXERCIŢII PROPUSE
∫∫ x dydz + y dzdx + z dxdy

2 2 2
1) Să se calculeze Σ: faţa exterioară a frontierei
∑
cubului
0 ≤ x ≤ a, 0 ≤ y ≤ a, 0 ≤ z ≤ a .
I = ∫∫∫ ( 2x + 2y + 2z ) dxdydz V – volumul mărginit de cubul
v
dat
a a a
⎛ z 2 ⎞ z =a
a a a a
⎛ a2 ⎞
I = 2 ∫ dx ∫ dy ∫ ( x + y + z ) dz = 2 ∫ dx ∫ ⎜ ( x + y ) z + ⎟ z =0 dy =2 ∫ dx ∫ ⎜ a ( x + y ) + ⎟ dy =
0 0 0 0 0⎝
2⎠ 0 0⎝
2⎠
a
⎛ y 2 a 2 ⎞ y =a
a
⎛ a3 a 2 ⎞ ⎛ x2 ⎞
= 2 ∫ ⎜ axy + a + y ⎟ y =0 dx = 2∫ ⎜ a 2 x + + ⎟ dx = 2 ⎜ a 2 + a 3 x ⎟ xx ==a0 = a 4 + 2a 4 = 3a 4
0⎝
2 2 ⎠ 0⎝
3 2⎠ ⎝ 2 ⎠
∫ y dx + z dy + x dz
2 2 2
2) Γ: perimetrul ABDA al Δ – ului ABD cu A(a, 0, 0),
Γ
B(0, a, 0), C(0, 0, a) z
i j k C
∂ ∂ ∂
= −2z i − 2x j − 2yk
∂x ∂y ∂z B
2 2 2
y z x y
A
⎛ 1 1 1 ⎞
∑:x+ y+z = a n⎜ , , ⎟ x
⎝ 3 3 3⎠
2
I = ∫∫ −2zdydz − 2xdzdx − 2ydxdy = − ∫∫ ( z + + x + y ) dσ =
∑ 3 ∑
2a 2a 2a 2a 2 3
=− ∫∫ dσ = − aria ( ΔABD ) = − ⋅ = −a 3
3 ∑ 3 3 4
⎧x 2 + y2 = a 2
∫ x y dx + dy + zdy Γ:⎨
2 3
3)
Γ ⎩z = 0
i j k
∂ ∂ ∂
= −3x 2 y 2 k
∂x ∂y ∂z
x 2 y3 1 2
146
⎧x 2 + y2 ≤ a 2
∑ : z = 0 unde x, y ∈ D : ⎨ n ( 0,0,1) dσ = dxdy
⎩z = 0
2π a
I = − ∫∫ 3x y dxdy = −3∫∫ x y dσ = −3∫∫ x y dxdy = −3 ∫ dθ∫ ρ5 sin 2 θ cos 2 θdρ =
2 2 2 2 2 2
∑ ∑ D 0 0
6 2π 6 2π
a sin 2 2θ 3a 1 − cos 4θ 3a 6 πa 6
= −3
6 ∫0 4 dθ = − 24 ∫0 2 d θ = −
24
⋅ π = −
8
4) Folosind formula lui Stobes să se calculeze

∫ ( z − y ) dx + ( x − z ) dy + ( y − x ) dz
ABC
luată de-a lungul laturilor triunghiului deţinut de punctele A(a, 0, 0), B(0, b, 0),
C(0, 0, c) z
i j k C
∂ ∂ ∂
= 2 i + 2 j + 2k
∂x ∂y ∂z 0 y
z−y x−z y−x B
x
A
I = 2 ∫∫ dydz + dzdx + dydx
∑
x y z
integrala se efectuează pe faţă de deasupra planului + + −1 = 0
a b c
⎛1 1 1⎞ 1 1 1 b 2c2 + a 2c2 + a 2 b 2
N⎜ , , ⎟ N = + + =
⎝a b c⎠ a 2 b2 c2 abc
bc ac ab
cos α = coaβ = cos γ =
a 2 b 2 + a 2c2 + b 2c2 a 2 b 2 + a 2c 2 + b 2c 2 a 2 b2 + a 2c2 + b2c2
⎛ bc ac ab ⎞
I = 2 ∫∫ ⎜ + + ⎟ dσ
∑ ⎝ a 2 b 2 + a 2c2 + b 2c2 a 2 b b + a 2c 2 + b 2c 2 a 2 b 2 + a 2c2 + b 2c 2 ⎠
⎧
⎪x = u
⎪⎪
ecuaţiile parametrice ale planului ⎨ y = v
⎪
⎪z = c ⎛⎜ 1 − − ⎞⎟
u v
⎪⎩ ⎝ a b⎠
c c c2 c2 a 2 b 2 + c 2 b 2 + a 2c 2
p=− , q=− 1 + p2 + q 2 = 1 + + = dudv
a b a 2 b2 ab
147
bc + ac + ab 2 ( ab + ac + bc ) ab
I =2 ∫∫
ΔOAB
ab
dudv =
ab
⋅
2
= ab + ac + bc
5) I = ∫∫ xdydz + ydzdx + zdxdy

∑
Σ: faţa exterioară a sferei x 2 + y 2 + z 2 = a 2

N = grad F = 2x i + 2yj + 2zk
N = 4x 2 + 4y 2 + 4z 2 = 2a ⇒
⎛x y z⎞
⇒ ne = ⎜ , , ⎟
⎝a a a⎠
⎛ x 2 y2 z2 ⎞
I = ∫∫ ⎜ + + ⎟ dσ = a ∫∫ dσ = a4πa 2 = 4πa 3
∑ ⎝
a a a ⎠ ∑
6) Să se calculeze fluxul câmpului de vectori

V = x 2 i + y2 j + z2 k
prin octantul pozitiv al sferei x 2 + y 2 + z 2 = 1
x>0 y>0 z>0
I = ∫∫ ( x 2 i + y 2 j + z 2 k ) ndσ
∑
D ( y, z ) cos θ sin ϕ sin θ cos ϕ

x = cos θ sin ϕ A= = = − sin 2 ϕ cos θ
D ( θ, ϕ ) 0 − sin ϕ
D ( z, x ) 0 − sin ϕ
y = sin θ sin ϕ B= = = − sin θ sin 2 ϕ
D ( θ, ϕ ) − sin θ sin ϕ cos θ cos ϕ
D ( x, y ) − sin θ sin ϕ cos θ cos ϕ
z = cos ϕ C= = = − sin ϕ cos ϕ
D ( θ, ϕ ) cos θ sin ϕ sin θ sin ϕ
A 2 + B2 + C 2 = sin 4 ϕ cos 2 θ + sin 2 θ sin 4 ϕ + sin 2 ϕ cos 2 ϕ = sin ϕ
π π
n = sin ϕ cos θ i + sin θ sin ϕ j + cos ϕk dσ = sin ϕdθdϕ = 0≤θ≤
8 2
I = ∫∫ ( cos3 sin 4 ϕ + sin 3 θ sin 4 ϕ + cos3 ϕ sin ϕ ) dθdϕ π
0≤ϕ≤
Δ 2
148
7) Să se calculeze fluxul vectorului de poziţie r prin suprafaţa
z = 1 − x 2 + y 2 ,0 ≤ z ≤ 1
pi + qj − k
∫∫ ( x i + yj + zk ) ndσ n=
± 1 + p2 + q 2
−p i − q j + k
cos γ > 0 n= dσ = 1 + p 2 + q 2 dxdy
1+ p + q
2 2
−x −y
I = ∫∫ ( −px − qy + z ) dxdy z = 1 − x 2 + y2 p = q=
x 2 + y2 x 2 + y2
( )
I = ∫∫ z + x 2 + y 2 dxdy = ∫∫ dxdy = π
D D
D : x + y2 ≤ 1
2
149
BIBLIOGRAFIE
1. Bercovici, M., Rimer, S., Triandaf, A., Culegere de probleme de geometrie
analitică şi diferenţială, Editura Politică, Bucureşti, 1973.
2. Chiriţă S., Probleme de matematici superioare, Editura Politică, Bucureşti,
1989.
3. Craiu, M., Tănase, V.,V., Analiză matematică, Editura Politică, Bucureşti,
1980.
4. Cruceanu, V., Elemente de algebră liniară şi geometrie, Editura Politică,
Bucureşti, 1973.
5. Flondor, D., Donciu, N., Algebră şi analiză matematică, Culegere de
probleme, Editura Politică, Bucureşti, 1965.
6. Grădinaru, D., Paicu, A., Algebră liniară şi aplicaţii, Tipografia Universităţii
„Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995.
7. Paicu, A., Grădinaru, D., Exerciţii de analiză matematică, Tipografia
Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995.
8. Roşculeţ, M., Analiză matematică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
9. Teodorescu, I., D., Geometrie analitică şi probleme de algebră liniară.
Culegere de probleme, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
10. Udrişte, C., Radu, C., Dicu, C., Mălăncioiu, O., Probleme de algebră,
geometrie şi ecuaţii diferenţiale, Editura Politică, Bucureşti, 1998.
150

Matematica PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matematica PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE”

Lector Angela Paicu

Lector drd. Angela PAICU

MATEMATICI SUPERIOARE PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL

Lucrarea de faţă reprezintă materialul cursului „Matematici Superioare pentru

1. ELEMENTE DE TEORIA SPAŢIILOR VECTORIALE

O structură algebrică de o deosebită importanţă teoretică şi practică este cea de

1.1. Spaţiul liniar sau vectorial

Noţiunea de subspaţiu vectorial

1.2. Dependenţă şi independenţă liniară. Bază. Dimensiune

1.3. Spaţii vectoriale euclidiene

Definiţie. Se numeşte normă pe un spaţiu liniar V o aplicaţie:

θ∈[0,π] definit de egalitatea: cos θ =

Definiţie: Două segmente orientate au aceeaşi lungime dacă segmentele neorientate

1.5. Adunarea vectorilor liberi

Coliniari şi de sensuri opuse: a = a u , b = − b u

B Vectorul d este a doua diagonală a paralelogramului

Norma unui vector are proprietăţile:

(⇐) Presupunem că u , v liniar dependenţi ⇒ ∃ λ1 , λ 2 nu amândoi nuli, astfel încât

2) Să se studieze dependenţa liniară a sistemului de vectori:

3) Să se studieze natura sistemului de vectori

deci coordonatele vectorului v în vaza dată sunt (1, 0, 1).

5) Să se calculeze produsul scalar al vectorilor: v1 = (1, -1, 2), v2 = (1, 2, -1) şi

6) Să se arate că pentru ca trei vectori a, b, c să închidă un triunghi este necesar şi

7) Fie a, b, c vectorii care coincid cu laturile triunghiului. Să se exprime cu

2.1. Produsul scalar

Fie V3 spaţiul vectorilor liberi a , b ∈ V3 . Pentru a ≠ 0, b ≠ 0 notăm ϕ ∈ [0, π]

Pentru i , j, k avem tabloul de înmulţire scalară

2.2. Produsul vectorial

Definiţie: Fie a , b doi vectori. Se numeşte produs vectorial al vectorilor a , b , vectorul

Expresia analitică a produsului vectorial:

2.3. Produs mixt

Fiind daţi vectorii liberi a , b, c , numărul (a , b × c ) = (a , b, c ) se numeşte produsul

d = b× c (a, b, c ) = (a, b × c ) = (a, d ) = d a cos ϕ = V

Expresia analitică a produsului este:

5) (a × b, c × d ) = (a, c ) (a, d ) identitatea lui Lagrange

Fie E 3 spaţiul fizic, V3 spaţiul vectorial tridimensional al vectorilor liberi, R3

numite coordonatele euclidiene ale vectorului OM în raport cu baza {i , j, k}.

Ansamblul {0, i , j, k} se numeşte reper cartezian în E 3 . O se numeşte originea

Vom socoti pe k negativ dacă M aparţine segmentului AB şi pozitiv dacă M se află

2.5. Aplicaţii ale produsului vectorial şi produsului mixt

Aria triunghiului de vârfuri M1 , M 2 , M 3 M i ( x i , yi , z i ) ,i = 1,3

uuuuuur Fie V, S, h mărimile corespunzătoare ale paralelipipedului construit pe vectorii

2.6. Repere polare în plan şi în spaţiu

Reperele ortonormate nu sunt singurele repere la care pot fi referite punctele

2. Sistemul de coordonate sferice

Între mulţimile {( ρ, θ, ϕ) ρ ≥ 0,0 ≤ θ < 2π, 0 ≤ ϕ ≤ π} şi {( x, y, z ) x, y, z ∈ R }

există o corespondenţă biunivocă. Prima mulţime defineşte sistemul de coordonate sferice

3. Sistemul de coordonatele cilindrice θ

Între mulţimea punctelor din spaţiu şi mulţimea {( ρ, θ, z ) ρ ≥ 0,0 ≤ θ < 2π, z ∈ R}

2) Fie vectorii a = 3 i + j + 2k şi b = i − j − 3k . Să se calculeze:

3) Să se studieze coplanaritatea vectorilor:

4) Se consideră triunghiul ABC pentru care vectorii de poziţie ai vârfurilor sunt

1 uuur uuur 1 638

5) Să se calculeze volumul tetraedrului de vârfuri

3.1. Dreapta şi planul în spaţiu

a a ( l, m, n ) ; l,m,n mărimile proiecţiilor

3.1.1. Dreapta determinată de un punct şi un vector nenul

Punctul M(x, y, z) aparţine dreptei (D) ⇔ M 0 M şi a sunt coliniari, adică:

3.1.2. Dreapta determinată de 2 puncte

dreptei din spaţiu determinate de 2 puncte.

3.1.3.Unghiul dintre două drepte orientate

θ θ = β − α, m = tgα, m' = tgβ