Sunteți pe pagina 1din 2

Suflete Tari

de Camil Petrescu
construcţia unui personaj

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și publicată în 1925,


”Suflete tari” este o darmă a autoiluzionării, temă centrală în teatrul lui Camil Petrescu.
Drama este o specie a genului dramatic cu un conținut grav și un conflict puternic, în
desfășurarea căreia se conturează personalitatea personajelor dramatice. Conflictul dramei nu duce
neapărat, ca în tragedie, la moartea personajelor principale. Drama tinde să exprime intreaga
complexitate a vieții, ”Suflete tari” prezentând trăsăturile unei drame de idei: conflictul principal se
declanșează în conștiința personajului principal, caracterizat mai de grabă prin trăirile lăuntrice
decât prin fapte.
Viziunea despre lume surprinde contradicția dintre două personaje situate la poli opuși ai
existenței, fiecare trăind în momente diferite ale segmentului temporal: Ioana Boiu – Dorcani într-
un trecut plin de relicvele unui întârziat Ev Mediu boieresc, iar Andrei Pietraru într-un prezent
aparent modern reprezentat însă de structuir caracteriale clasice de mult cunoscute.
Tema operei este aduală: absolutismul în iubire respectiv drama intelectualului inadaptat.
Titlul ilustrează caracterele puternice ale celor două personaje principale ale piesei. Ioana
Boiu și Andrei Pietrearu marcând în același timp o confruntare a orgolilor lor.
Fiind destinat reprezentării scenice, textul dramatic este structurat în trei acte, alcătuite din
scene, iar didascaliile sunt singurele intervenții ale autorului în piesă.
Cronotipul (Coordonata spațio - temporală) este bine definit, acțiunea dramei începând în
toamna lui 1913 în Bucureștiul antebelic, mai exact în casa boierului Matei Boiu Dorcani, spațiu
citadin în acord cu direcția modernistă promovată de Eugen Lovinescu.
Incipitul este o amplă didascalie ce prezintă decorul atmosfera și caracterizează în mod
direct personajele, atât fizic cât și moral. Finalul a suferit mai multe modificări, la prima
reprezentație, cea din 1922, Andrei moare, la altă reprezentare este numai rănit, apoi salvat de
Ioana. Tentativa de suicid semnifică primatul ideii asupra realității. Singura modalitate prin care
poate renunță, la iubirea pentru Ioana fiind moartea.
Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul dintre idealul de iubire și
concretul existenței. Astfel el o iubește, fără speranță de 6 ani pe Ioana Boiu, ratând o strălucită
carieră universitară de istoric, o căsătorie avantajoasă și rămânând în tot acest timp ca bibliotecar –
arhivar în casa boierului Matei – Boiu, tatăl Ioanei, pentru a fi mai aproape de femeia iubită. Andrei
o va așeza pe Ioana pe un ”piedestal”, imagine care se va destrăma în cele din urmă în momentul în
care conștientizează că femeia s-a refugiat în trecutul glorios al strămoșilor ei și literaturizează
viața. Conflictul exterior dintre protagoniști este de natură dublă: socială și psihologică. Pe de o
parte Andrei are de înfruntat mentalitățiile de clasă deoarece Ioana îl consideră un ”biet ratat”, ”un
serv”, iar pentru Matei căsătoria ar reprezenta o încălcare a tradiției și un atat la adresa memoriei
înaintașilor de viță nobilă, pe de altă parte conflictul psihologic constă în confruntarea orgolilor
celor două personaje, Andrei nu-și dorește să iasă învins după cum mărturisește ”Îmi dau seama de
un singur lucru. E aici o luptă pe viață și moarte și ar fi o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel
învins”.
Andrei Pietraru este personajul principal al dramei ”Suflete tari” de Camil Petrescu. El
este tipul intelectualului stăpânit de o mare neliniște interioară ”un tânăr ca de 30 de ani,
bibliotecar – arhivar de șase ani în casa lui Matei Boiu-Dorcani”. Este un intelectual în căutarea
absolutului în iubire și de aceea conflictul predominant al piesei este interior. Din punct de vedere
social îi este inferior Ioanei. Convingerea sa este că iubirea constituie sublima provocare pentru
cineva ca el.
O trăsătură de caracter a lui Andrei este orgoliul. Ca majoritatea personajelor
camilpetresciene, Andrei trăiește prin iubirea față de Ioana, nostalgia absolutului. El este convins că
”și într-o iubire mare poți să ajungi până la capătul lumii” așa cum intuiește prietenul său Culai,
Andrei iubește, de fapt, ceea ce reprezintă Ioana: ”o iubești pentru că e descendenta unei familii
străvechi, o iubești pentru bogăția ei ... e ceva în tine, nemăsuratul tau orgoliu care ar fi iubit-o și
fără s-o fi văzut vreodată ... cum iubesc fetele din provincie pe prințul moștenitor. Robul din tine
visează”. Andrei, asemeni lui Ștefan Ghiorghidiu recunoaște că obstacolul, faptul că Ioana este
inccesibilă reprezintă pentru el stimulul pasiunii.
O altă trăsătură de caracter a protagonistului este deosebitul simț al onoarei ce reiese
din scena provocării la duel a prințului Bazil Șerban (pretendent de viță nobilă la mâna Ioanei,
agreeat de Matei Boiu pentru fiica sa) pentru un incident minor petrecut la teatru, dar și pentru a-și
demonstra curajul în fața Ioanei deoarece tânăra consideră că este sub demnitatea prințului să se
dueleze cu un servitor, ”ratat” precum Andrei. Onoarea îl face de asemenea să-i destăinuie lui
Matei Boiu sentimentele pentru fiica sa, înfruntând curajos și dârz prejudecățile aristocratului.
Încercarea de sinucidere din final, pe lângă faptul că echivalează cu desprinderea de lumea iluziei în
care trăise până atunci, replica lui Culai adresată Ioanei, fiind elocventă în acest ”Andrei al
dumneavoastră a murit” simbolizează sinceritatea sentimentelor dar mai ales recuperarea onoarei
pierdute: ”fac acest lucru ca să fiu eu insumi”.
În concluzie, Andrei Pietraru este tipul omului ambițios ce prin perseverență reușește să
cucerească inima femeii iubite dar orgoliul și o neînțelegere oarecare îl fac să înțelege că iubirea
este doar o iluzie. Dorința personajelor camilpetresciene nu este de-a fi ci de-a părea iar Andrei
Pietraru nu face excepție. Astfel, încercarea sa de sinucidere reprezintă mai degrabă dorința
tânărului de a-și restabili imaginea de om onorabil, de-a demonstra noblețea caracterului său, decât
o dovadă de iubire față de Ioana pentru că tânărul nu o iubește propriun – zis pe ea ci ”Își iubește
propria pasiune” (criticul Alexandru Paleologul).