Sunteți pe pagina 1din 2

Suflete Tari

de Camil Petrescu
relaţia dintre două personaje

Reprezentată pe scena Teatrului Național din București în 1922 și publicată în 1925,


”Suflete tari” este o darmă a autoiluzionării, temă centrală în teatrul lui Camil Petrescu.
Drama este o specie a genului dramatic cu un conținut grav și un conflict puternic, în
desfășurarea căreia se conturează personalitatea personajelor dramatice. Conflictul dramei nu duce
neapărat, ca în tragedie, la moartea personajelor principale. Drama tinde să exprime intreaga
complexitate a vieții, ”Suflete tari” prezentând trăsăturile unei drame de idei: conflictul principal se
declanșează în conștiința personajului principal, caracterizat mai de grabă prin trăirile lăuntrice
decât prin fapte.
Viziunea despre lume surprinde contradicția dintre două personaje situate la poli opuși ai
existenței, fiecare trăind în momente diferite ale segmentului temporal: Ioana Boiu – Dorcani într-
un trecut plin de relicvele unui întârziat Ev Mediu boieresc, iar Andrei Pietraru într-un prezent
aparent modern reprezentat însă de structuir caracteriale clasice de mult cunoscute.
Tema operei este aduală: absolutismul în iubire respectiv drama intelectualului inadaptat.
Titlul ilustrează caracterele puternice ale celor două personaje principale ale piesei. Ioana
Boiu și Andrei Pietrearu marcând în același timp o confruntare a orgolilor lor.
Fiind destinat reprezentării scenice, textul dramatic este structurat în trei acte, alcătuite din
scene, iar didascaliile sunt singurele intervenții ale autorului în piesă.
Cronotipul (Coordonata spațio - temporală) este bine definit, acțiunea dramei începând în
toamna lui 1913 în Bucureștiul antebelic, mai exact în casa boierului Matei Boiu Dorcani, spațiu
citadin în acord cu direcția modernistă promovată de Eugen Lovinescu.
Incipitul este o amplă didascalie ce prezintă decorul atmosfera și caracterizează în mod
direct personajele, atât fizic cât și moral. Finalul a suferit mai multe modificări, la prima
reprezentație, cea din 1922, Andrei moare, la altă reprezentare este numai rănit, apoi salvat de
Ioana. Tentativa de suicid semnifică primatul ideii asupra realității. Singura modalitate prin care
poate renunță, la iubirea pentru Ioana fiind moartea.
Drama de conștiință a lui Andrei Pietraru provine din conflictul dintre idealul de iubire și
concretul existenței. Astfel el o iubește, fără speranță de 6 ani pe Ioana Boiu, ratând o strălucită
carieră universitară de istoric, o căsătorie avantajoasă și rămânând în tot acest timp ca bibliotecar –
arhivar în casa boierului Matei – Boiu, tatăl Ioanei, pentru a fi mai aproape de femeia iubită. Andrei
o va așeza pe Ioana pe un ”piedestal”, imagine care se va destrăma în cele din urmă în momentul în
care conștientizează că femeia s-a refugiat în trecutul glorios al strămoșilor ei și literaturizează
viața. Conflictul exterior dintre protagoniști este de natură dublă: socială și psihologică. Pe de o
parte Andrei are de înfruntat mentalitățiile de clasă deoarece Ioana îl consideră un ”biet ratat”, ”un
serv”, iar pentru Matei căsătoria ar reprezenta o încălcare a tradiției și un atat la adresa memoriei
înaintașilor de viță nobilă, pe de altă parte conflictul psihologic constă în confruntarea orgolilor
celor două personaje, Andrei nu-și dorește să iasă învins după cum mărturisește ”Îmi dau seama de
un singur lucru. E aici o luptă pe viață și moarte și ar fi o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel
învins”.
Andrei Pietraru este personajul principal al dramei ”Suflete tari” de Camil Petrescu. El
este tipul intelectualului stăpânit de o mare neliniște interioară ”un tânăr ca de 30 de ani,
bibliotecar – arhivar de șase ani în casa lui Matei Boiu Dorcani”. Este un intelectual în căutarea
absolutului în iubire și de aceea conflictul predominant al piesei este interior. Din punct de vedere
social îi este inferior Ioanei. Convingerea sa este că iubirea constituie sublima provocare pentru
cineva ca el.
Ioana Boiu, personajul principal feminin al dramei, fiica lui Matei Boiu Dorcani, este
oarecum atipică pentru literatura lui Camil Petrescu. Tânăra de 29 de ani este o răzvrătită, o rebelă
sau cel puțin îi place să pară astfel. Ea sfidează tradiția neamului ca și descendenta ei Suzana Boiu,
pe care Ioana o ia drept exemplu de viață deoarece alesese să fie soția unui haiduc salvându-l de la
spânzurătoarea însă stârnind indignarea întregii familii: ”Ea este patroana mea. Este idealul meu în
trecut. O simt în sângele meu mai mult decât pe oricare din strămoși”.
Relația celor două personaje este privită în evoluție. Inițial Andrei vede în Ioana ”o ființă
depărtată de lume, un exemplar unic” pentru ca mai apoi să devină o persoană artificială care
”literaturizează viața”. De altfel chiar și atitudinea ei față de Andrei este contradictorie: mai întâi îl
disprețuiește, considerându-l ”un biet ratat”, ca mai apoi devotamentul și spiritul lui deosebit să o
impresioneze trezindu-i ambiția: ”vreau să înving prin dumneata. Vreau mândria de a putea zice,
că am descoperit eu – acolo unde nu bănuia nimeni – pe cel menit să poruncească”, pentru ca în
final, din orgoliu să devină incapabilă să înțeleagă dimensiunea iubirii lui. Prin urmare așa cum
reiese din caracterizarea indirectă prin fapte, gesturi și atitudini, trăsătura comună a celor doi este
orgoliul.
Inițial Andrei Pietraru se îndrăgostește de Ioana, așa cum remarcă prietenul său Culai, din
orgoliu, fiindcă tânărul nu o iubește propriu zis pe ea ci își iubește propria pasiune, fiind îndrăgostit
asemeni cavalerilor medievali de ideea de iubire.
O altă secvență reprezentativă pentru evoluția relației dintre cele două personaje o regăsim
în actul trei scena șapte când într-un gest de duioșie și recunoștință Andrei o sărută pe Elena,
servitoarea lui Matei Boiu, ce urma să părăsească domeniul Dorcni. Scena este surprinsă de Ioana,
care crezându-se înșelată, se arată implacabilă față de Andrei numindu-l ”suflet de slugă” și
”vânător de zestre”. Pentru a-și dovedi nevinovăția, Andrei încearcă să se sinucidă reușind însă
doar să se rănească. Gestul sinuciderii are o valoare simbolică, suprimarea iluziei iubirii și
reîntoarcerea la viața reală ”Pe dumneata te-am ucis în mine ... ești moartă ... mai moartă decât n-
ai fi existat niciodată”.
Așadar, protagoniștii lui Camil Petrescu ilustrează imposibilitatea comunicării în iubire mai
ales când dragostea reprezintă nu atât un sentiment cât o înfruntare a orgolilor. Ioana Boiu, ca
majoritatea personajelor feminine camilpetresciene nu se va putea ridica la înălțimea așteptărilor
bărbatului iubit în timp ce Andrei Pietraru idealizează iubirea trăind într-o iluzie, iubind-o pe Ioana
pentru că îi este inaccesibilă. Gestul sinuciderii din final marchează revenirea la realitate,
recăpătarea stimei de sine, dar mai ales sfârșitul unei obsesii.

S-ar putea să vă placă și