Sunteți pe pagina 1din 3

CONCLUZII

Vieţuind într-o permanentă diaspora a realităţii, atât ca „persoană reală”, cât şi ca


„personagiu abstract”, Blecher se dovedeşte, în aceeaşi măsură, un partener al realităţii, un co-
autor al ei. În pofida atrocităţii suferinţelor prin care a trecut, el trebuie să fi fost un spirit
fericit (în această realitate sau în „irealitatea imediată” ei), căci puţini oameni îşi găsesc harul
la o vârstă tânără şi au forţa de a-i da curs, cu realizări de excepţie, într-un timp atât de scurt.
În acest punct el se întâlneşte cu Proust, ale cărui gânduri par menite, peste timp, şi lui
Blecher: „Adevărata viaţă, viaţa în sfârşit descoperită şi luminată, prin urmare singura viaţă cu
adevărat trăită este literatura; această viaţă care, într-un anumit sens, există în aceeaşi clipă la
toţi oamenii, există şi la artist. Dar oamenii nu o văd, pentru că nu caută să o descopere. Iar
stilul pentru un scriitor nu este o problemă de tehnică, ci de viziune”.
Lucrarea de faţă s-a dorit a fi expresia unei dorinţe de acordare cu frecvenţele operei,
nicidecum a unui demers exhaustiv, purtătoarea nu a unei acribii cu veleităţi finaliste, ci a
unei promisiuni cu nostalgia neterminării. Şi aceasta, pentru că opera lui Max Blecher este un
univers în sine, organizat după nişte legi şi o viziune proprie, atipice şi provocatoare, pretabile
mereu la noi interpretări.
Am constatat cum puţinele poezii ale lui Blecher ce alcătuiesc placheta de debut
conţin radicular câteva jaloane pe care le vom regăsi în proza autorului, ca simboluri,
metafore ori atitudini uneori definitorii. Încă de la începuturile sale literare, Blecher are
intuiţia unor lumi coexistente şi concurenţiale, în care nadirul şi zenitul, artificialul şi
naturalul, universul cuvintelor, al oamenilor şi al obiectelor „se-ngână şi-şi răspund”. Camera,
fereastra, acvaticul, materia, transparenţele sunt „buzduganele” care vor anunţa proza. Deşi
volumul este inegal în ordine estică şi valorică, el îşi va dovedi importanţa prin raportare la
proză, căci conţine pepite extrase din unele filoane intens exploatate în epica blecheriană.
Volumul „Întâmplări în irealitatea imediată” a fost citit ca un bildungsroman care are
în centru un personaj urmărit de la primele etape ale formării sale; aceasta debutează cu
momentul instalării unei conştiinţe de sine rudimentare, prin confruntarea cu alteritatea.
Construirea eului social a fost analizată prin identificarea relaţiilor de grup pe care le
stabileşte personajul (mai ales cu tatăl său), prin semnificaţiile jocului şi ale formelor de
comunicare, constatându-se cum caracteristicile acestora (absenţa regulii, instabilitatea lumii
şi primatul fanteziei) vor deveni şi trăsături ale fiinţei. Dezvoltarea eului spiritual s-a axat pe
analiza gândirii magice, pe decodarea raporturilor pe care personajul le instaurează cu locurile
(deplasarea fiind văzută şi ca o amplasare în lume), cu alte fiinţe - prelungirile sale
„protoplasmatice” şi cu descoperirea erotismului, de la actul fiziologic până la sublimarea lui
în forme artistice. Pe tot parcursul devenirii sale, personajul, înainte de a fi traumatizat ontic
de pierderea identităţii sau, din contră, de fixarea într-o identitate pe care nu o poate schimba,
suferă de incapacitatea de a se conecta la sursele de energie magică a universului, mereu
intuite, niciodată actualizate în faptă.
„Inimi cicatrizate” constituie „anii de ucenicie” în afara spaţiului natal; personajul
este confruntat cu boala şi cu lumea cosmopolită şi pestriţă a sanatoriilor. Unul dintre
mijloacele de a face faţă schimbării de registru existenţial este exersarea comicului, de la
ironia blândă şi farsă până la umorul negru, toate foarte departe de râs. Vocea narativă devine
duplicitară şi reclamă participarea efectivă a cititorului în decodarea inflexiunilor comice, de
aceea se poate afirma că romanul îşi alege singur lectorul.
„Vizuina luminată” este un roman al „anilor de călătorie” pe drumuri reale, în
interiorul propriului corp sau în universul visului, spaţii uneori clar delimitate, alteori cu
graniţe abolite, încât oameni şi himere trec dintr-o lume în alta fără preaviz. Capitolul destinat
acestui roman analizează cele trei tipuri de spaţii a căror parcurgere de către protagonist
marchează sfârşitul devenirii fiinţei, a cărei definire începuse în „Întâmplări...”.
Analiza publicisticii blecheriene a scos la iveală un căutător de sensuri şi pe alte căi
decât cele ficţionale; el plasează lumea sub semnul principiului „coincidentia oppositorum”,
fertil atât în lumea literaturii, cât şi în cea a gândirii teoretice. Articolele dovedesc existenţa
unei plaje largi de preocupări - poezie, medicină, filosofie fenomenologică, estetică, studii pe
teme ştiinţifice etc şi nu alcătuiesc un corp unitar, dar lasă să se întrevadă întrebări care vor
deveni capitale în proza lui - libertatea individuală, identitatea, consistenţa realului.
Eschiva operei lui Blecher de la o fixare exactă şi irevocabilă într-o grilă transformă
studiul de faţă într-o frazare a virtuţii stroboscopice, străfulgerând înţelesuri pe care creaţia, în
netulburata ei relativitate, nu le poate destănui integral din „viciu” de apartenenţă la literatură,
din culpă de neostoită mişcare a semnificaţiilor, care le fac insesizabile şi indicibile fără doar
cu aportul sagace, condamnat şi condamnabil, al verbului preconceput şi critic.
Parcurgând viaţa şi opera autorului, o observaţie se impune: lumea lui este una
tentaculară şi magică, iar cel care o străbate nu se poate sustrage farmecului ei discret, dar
insidios. La finalul acestui periplu, sentimentul este acela că „entuziasmul de a exista într-o
nouă aureolă mă cuprindea şi pe mine: aderenţe puternice mă legau de ele [de operele lui
Blecher, n.n.], cu anastomoze invizibile”9. Pentru că Blecher nu pierde niciodată
sensul posibilului, scrierile lui sunt o agoră unde se adună deopotrivă autorul, naratorul,
personajele şi cititorul, ipostaze ori faţete ale unui unic, complex şi mereu viu homo
blecherianus.