p. 29.

↓
- Ei, arma ruptă nu poate să fie atinsă de piedici dacă luptăm cu ea pentru o cauză dreaptă – ; cu
puţină pricepere, dar cu mult-mult entuziasm: am pornit!

[40] 1899

I. Nu am scris [conceput] chemarea care urmează mai jos cu scopul ca ea să fie

umplutura acestui jurnal, însă pentru că ea constituie programul aspiraţiilor mele arheologice – la
Comloşu Mare [Nagy-Komlós] – şi pentru că în ea se manifestă confesiunea mea de credinţă
arheologică, să aibă ea loc – măcar aici!

Chemare
în interesul arheologiei maghiare.

Dezvoltarea izbitoare care – începând cu renaşterea independenţei noastre naţionale –

face dovada posibilităţilor noastre multilaterale şi a inteligenţei noastre originale, ne cere
imperios să ne afirmăm şi în acel teren special al culturii în care se întrec cele mai onorate
popoare ale culturii epocii noastre, deşi – spre marele scop comun – ei au reuşit să facă până
acum doar câţiva paşi în faţă.
Nu este vorba de omisiunile vechi; recuperarea acestora anunţă deja pe toate liniile
viabilitatea noastră; – ci [este vorba] mai degrabă despre faptul ca în societatea cultă maghiară –
printre celelalte – să capete drept de cetăţenie şi un altfel de cerc de cunoştinţe, tinereţea cărui
cerc de cunoştinţe exclude de fapt „omisiunile seculare”, însă situaţia sa vitregă, dacă nu-i
aducem îmbunătăţiri, nu îl va mai face capabilă s-o facă în continuare.
Sunt unii care afirmă că naţiunea noastră, ca una ce se trage din ramura turaniană a
speciei albe, din cauza originii sale diferite, nu este chemată să slujească şi să ridice civilizaţia, şi
că tot ce a creat în diferitele timpuri pe tărâmul ştiinţei şi civilizaţiei poate să le mulţumească
acelor elemente indogermane pe care de-a lungul celor o mie de ani le-a contopit [41] şi pe care
mai continuă să le absoarbă. Însă, cel care studiază mai aprofundat istoria noastră, istoria artei
noastre şi cele mai noi pagini scrise ale acesteia, acela nu se va mai îndoi de strălucitele epoci
trecute ale culturii noastre naţionale de sine stătătoare; care, este drept, nu odată a căzut victimă
mâniei vremurilor, însă din înălţimea acelor culmi ale dezvoltării, pe care le poate atinge doar un
popor cu vocaţie.
O zicală obişnuită de-a noastră, care ni s-a păstrat ca tradiţie din trecut, – precum ceva în
multe privinţe referitor la etapele trecute ale vieţii noastre intelectuale – este dovada foarte
scumpă pentru acel ceva la care ea se referă: „vechea noastră glorie”; – a acelei glorii pe care
într-adevăr ne-am câştigat-o, dar nu numai cu spada de luptă, ci şi cu armele spiritului – ale
muncii paşnice: constituind dovada permanentă pentru faptul că atunci când condiţiile exterioare
ne-au favorizat cât de cât, multe forţe nobile de-ale noastre au dorit şi s-au putut afirma pentru a
sluji scopurile reclamate de cultura mai înaltă.
Dovedeşte acesta şi progresul nostru de azi, care parcă la o atingere magică, ne-o ridică
existenţa în rândul popoarelor culturale cu puterea irezistibilă a forţelor străvechi redeşteptate
care se pot afirma liber.
Acest fenomen poate să explice într-adevăr credinţa noastră – încrederea noastră în viitor,
însă ne explică mai puţin indiferenţa demonstrată faţă de trecutul naţional – acolo unde acesta ne
vorbeşte atât de educativ, atât de însufleţitor; – faţă de acele manifestări întotdeauna impunătoare
ale forţelor străvechi care pe de o parte evidenţiază legea dezvoltării progresive în viaţa
naţiunilor, pe de altă parte în totalitatea lui – şi în părţile sale păstrate, începând de la relicvele
limbii materne, până la cel mai mărunt lucru de mână caracteristic pentru situaţia culturală dată
[42] formează proprietatea dragă a tuturor popoarelor – adevăratul lor tezaur.
Cu cel mai mare interes urmărim progresul epocii noastre în tărâmul aşa numitor ştiinţe
practice; descoperirile sale noi şi cele mai noi, de ex. rezultatele sale în chimie, în fizică,
mecanică, ba chiar şi în geologia sau astronomia care deocamdată promit mai puţine foloase; –
cu atât mai mult trebuie deci să ne intereseze acea ramură a ştiinţei care, cercetând treptele
culturii umane universale, ţine treaz şi sporeşte respectul faţă de trecutul nostru naţional, acel
capital moral prin dobânda căruia obţinem zălogul sigur al măreţiei noastre viitoare.
Aceast domeniu de ştiinţă care – pe lângă faptul că este şi deosebit de interesant – este şi
educativ, chemat să rezolve întrebările mari şi importante: [acest domeniu] este arheologia.
Însă nu acea arheologie care cercetează – popularizează exclusiv, anumite teritorii ale
pământului, sau care se ocupă de monumentele de artă ale lumii antice greceşti sau romane, şi ca
atare poartă atributul de clasic, şi care prin sistemul materialului său bogat priveşte înapoi spre
mai multe secole, ci aceea care pe lângă materialele păstrate amintite, independent de epocă sau
de popor, se străduieşte să dezvăluie întregul trecut şi întreaga civilizaţie a omenirii – în măsura
în care ştiinţele mai vechi referitoare la acestea le-au lăsat în negură ori le-au luminat numai
unilateral – până la acel hotar dincolo de care datoria lui încetează de la sine şi firul este preluat
de ştiinţele naturii: cu un cuvânt arheologia de artă universală, nouă.