p. 30.

↓
Asupra acesteia şi în mod special asupra arheologiei de la noi din ţară, rog – precum un
devotat soldat al cauzelor bune – să-mi fie permis acum a atrage atenţia acelui [43] cerc mai
restrâns, căruia de altfel aceste rânduri neînsemnate îi sunt dedicate.
Până acum cercetătorii antichităţilor s-au plâns mult de societatea maghiară; au învinuit-o
de o indiferenţă şi de o naivitate generală faţă de scopurile viabile şi nobile.
Şi într-adevăr nu există – la noi – poate nici un domeniu al ştiinţei al cărui scop, al cărui
folos să fie atât de necunoscut, care să simtă atât de tare indolenţa, precum arheologia.
Nemaivorbind de popor, la care precum la pătura cea mai de jos lumina întotdeauna
străbate în ultimul rând; deşi de cele mai multe ori – primind o avertizare şi o instrucţie potrivită
– tocmai el ar avea şansă să-şi câştige merite în acest tărâm prin cruţarea şi prin anunţarea
descoperirilor apărute necontenit în cursul diferitelor munci ale pământului: chiar şi în sânul
clasei mijlocii culte este atât de sporadică aprecierea prin fapte a profesiunii de arheolog, încât
acolo unde acest lucru se prezintă, el este asemuit cu aşa zisa extravaganţă.
A nu se înţelege aici acea apreciere de care datorită maniei de colecţionare a epocii
noastre are parte din belşug şi arheologia, ci acea tendinţă mai valoroasă care în mod decisiv
înţelege în arheologia mai nouă – exceptând marea datorie ştiinţifică a acesteia – un scop cultural
naţional şi îşi depune bănuţii pe altarul acesteia, contribuie cu lucruri mărunte la asigurarea
mărimii succesului. Printr-o modestă cotizaţie de membru al unei uniuni de specialitate, prin
cumpărarea unui produs literar – care în acest domeniu apare deja şi la noi în număr mai mare,
sperând că în sfârşit acestea pot fi scrise şi în limba maghiară pentru cititori – cu câte o faptă [44]
din când în când, atunci când fără cel mai mic sacrificiu material putem să curmăm păgubirea
arheologiei, printr-un cuvânt de bine, prin toate acestea şi numai aşa poate societatea să o susţină.
– În sfârşit cei care ar putea face cel mai mult, aceia jertfesc cel mai puţin în acest scop; respect
doar pentru excepţii, pentru câteva figuri însufleţite ale lumii noastre aristocratice care fiind
conştienţi de chemarea lor şi aici se situează în frunte prin exemplele lor strălucitoare.
Este deci un fapt probat că, cunoaşterea ei, importanţa sa nu numai că încă nu a pătruns în
opinia publică, dar în general se situează încă sub nivelul bănuielilor neclare: trebuie să
recunoaştem că această disciplină, în special în Ungaria, nu a avut încă destul timp ca să-şi
dovedească în cercuri mai largi atât importanţa sa ştiinţifică cât şi avantajele sale deosebit de
actuale din punctul de vedere al vieţii noastre naţionale.
Astfel, văzând marea indiferenţă a societăţii noastre faţă de o disciplină care este foarte
potrivită pentru a documenta lumii cultura noastră mai elevată, dar este şi necesară în folosul
progresului general: nu putem şi nu avem voie să presupunem altceva decât că societatea noastră
nu cunoaşte acele scopuri pe care noua arheologie de artă îşi propune şi pe care le urmăreşte.
Degeaba a afirmat deja cu decenii în urmă Academia Maghiară că dezvoltarea
arheologiei în ţara noastră constituie o cauză a onoarei naţionale; degeaba punem în vitrină în
muzeele noastre tezaurele antichităţilor; degeaba toată străduinţa şi priceperea, toată ambiţia şi
voinţa: până când societatea maghiară nu se va informa în acest domeniu despre [această]
profesie, ceea ce ar fi congruentă cu susţinerea materială şi spirituală a cauzei [45], – până atunci
cultura noastră generală va fi lipsită de unul dintre cei mai influenţi factori de răspândire şi de
rafinare a acesteia.
Cât de impunătoare este forma şi modul în care se manifestă interesul naţiunilor străine
faţă de problemele preistorice şi istorice, deopotrivă şi faţă de recunoaşterea prestigiului
arheologiei precum şi faţă de dezvoltarea sa: dacă vedem cât de mare este grija străinătăţii culte
pentru arheologia de artă mai nouă, iar cu aceste exemple demne de urmat punem în paralel
propria noastră situaţie din ţară, atunci îmbunătăţirea acesteia anunţă o necesitate stringentă.
Pentru că avem muzee, asociaţii, reviste şi înainte de toate specialişti de renume, toate acestea
servesc arheologia naţională; numai un singur factor lipseşte în ţară, acela fără a cărui colaborare
succesul celorlalţi rămâne problematic, ba nici nu poate fi închipuit; un factor care de fapt
constituie baza acestei discipline şi care este imperios necesar pentru economia externă a
acesteia: publicul. Acesta nu poate fi suplinit nici de strădania – genialitatea savantului, nici de
dărnicia Mecenaului, nici de dispoziţiile statului. Publicul căruia întotdeauna şi peste tot i se
oferă ocazia şi are ocazia, să fie paznicul, sprijinul intereselor arheologiei, să fie prietenul
acesteia, nu doar prin recompensarea muncii mai elevate, intelectuale ci şi prin propriul său
minim spirit de sacrificiu şi osteneală – prin acestea poate să promoveze definitiva consolidare a
acestei discipline care – am putea spune că se schimbă din oră în oră.
Oare când se va petrece acesta la noi!
Acum încă socotim că este potrivit pentru trecutul nostru milenar să lăsăm în paragină
definitivă, să lăsăm să se prăpădească atâtea monumente ale vremurilor de demult ale ţării
noastre;