p. 31.

↓
cea mai mare parte păstrată ca prin minune, per tot discrimina, a ruinelor şi fragmentelor
arhitecturii noastre medievale, a sculpturilor, picturilor şi artelor decorative minore – şi împreună
cu ele şi nimbul palpabil al propriei noastre fiinţe istorice. Numai pentru că ni se pare mult să
dăruim un filer [un bănuţ] pentru un scop care este unul dintre cele mai bune, deoarece este
identic cu cultivarea ştiinţei şi a spiritului naţional.
Şi cine poate spune că nu avem nevoie de asta: că pentru asta este de prisos orice ocazie.
Ştim că alte popoare, mai norocoase, au studiat, au folosit cartea, peniţa, dalta, pensula, în
schimb la noi în acelaşi timp a fost pus la muncă doar sabia – [sau] cătuşele de robie; armata
muzelor a fost pribeagă, generaţii s-au născut şi au pierit în zgomot de luptă. Vedem acele
imense elemente străine în ţară care sunt dispuse la orice numai ca să fie absorbite nu; vedem şi
cunoaştem în special acel bun prieten din ţară – sunt chiar mai mulţi – care nu doar istoria
noastră ar dori să o schimbe dar ar prefera cel mai mult să privească faţa hipocratică a
maghiarilor.
Această chemare însă îşi arogă o importanţă mult mai mică decât să îndrăznească a blama
atunci când este nevoită să ceară. Până acum, chiar dacă a pictat în culori atât de întunecate, în
mod necesar a prezentat situaţia aşa cum se poate, la fel cum au considerat şi consideră necesar
să o caracterizeze şi în prezent mulţi bărbaţi excelenţi ai ţării.
Din păcate, până în prezent soarta acestor vorbe competente a fost că ele au fost rostite –
în pustiu.
Pentru ce s-au născut atunci aceste necompetente!
Şi totuşi: când m-am angajat să conturez în linii generale importanţa arheologiei mai noi
şi am arătat cât de puţină atenţie i se acordă acesteia în viaţa publică a patriei noastre: [47] la
acesta nu m-a încurajat conştiinţa vocaţiei, poate nici speranţa că voi sluji cauza; singur doar
acea convingere a mea că servirea acestei cauze este deopotrivă dreptul şi îndatorirea – tuturor
atomilor atât de des apostrofatelor forţe sociale.
* * *
Este deosebit de interesant să aflăm că omenirea prin câtă muncă grea, străduinţă mare şi
îndelungată – prin ce perioade de timp aproape incomensurabil de lungi a ajuns la acel nivel de
dezvoltare la care le vedem situate popoarele civilizate de azi.
Una din cele mai frumoase cuceriri ale arheologiei mai noi [este]: stabilirea faptului că
acest trecut multimilenar este caracterizat prin unele epoci principale, prin acele materiale
felurite care au servit periodic şi în mod treptat cultura. Aceste epoci au fost constatate peste tot
unde măcar în cea mai mică măsură s-au făcut cercetări arheologice; deci nu numai în Europa dar
şi în cea mai mare parte a continentului american la fel ca în ţara clasică a culturii străvechi; în
partea de nord a Africii şi în câteva teritorii ale Asiei; în general şi în acele locuri unde astăzi
locuiesc popoare în întregime primitive, prin urmare situaţia prezintă un regres.
În ceea ce priveşte materialului de cultură şi rolul cronologic al acestuia în istoria
omenirii, în această privinţă arheologia deosebeşte trei specii [tipuri] principale; totodată prin ele
[le deosebeşte şi] epoca pietrei, a bronzului, a fierului, cel din urmă trecând până la urmă în
timpurile istorice. Este de la sine înţeles că succesiunea acestor epoci – în timp şi în spaţiu – nu
este uniformă. În această privinţă cel mai interesant exemplu este Egiptul [48] unde deja în
mileniul patru î. Hr. găsim dezvoltată o înaltă cultură a metalului, până când în acelaşi timp
întreaga Europă se afla în cea mai primitivă epocă a fierului.
Pomenind în mod fugitiv această clasificare putem să trecem – apropiindu-mă de scopul
propus – la acel teritoriu special din ţară, care este identic cu zona mai largă a comunei Comloşu
Mare [Nagy-Komlós] al comitatului Torontal, unde există o perspectivă sigură nu numai pentru
[a descoperi] rămăşiţele epocilor preistorice semnalate dar şi pentru o îmbogăţire însemnată a
cunoştinţelor, în prezent abia întrezărite, referitoare la perioada descălecării şi în special la epoca
păgână maghiară.
În ceea ce priveşte vremurile preistorice, acel teritoriu întreg al ţării noastre care de la
încheierea păcii de la Passarowitz este cunoscut ca „Banatul Timişean”, este important în măsura
în care a format una dintre părţile complementare ale acelui teritoriu geografic din Europa care a
intermediat răspândirea dinspre sud către nord a curentelor culturale străvechi reînnoite. Asupra
acelor vremuri neguroase, precum în altă parte şi aici, numai cercetările cele mai noi ale
arheologiei comparative pot arunca întrucâtva lumină; şi continuarea acestora este destinată să
clarifice definitiv – în măsura în care este posibil – aceste probleme.
Faptul că trecutul străvechi al ţinutului a fost deosebit de agitat, putem să deducem pe
drept din acele tradiţii care sunt notate pe primele pagini ale istoriei universale.
Imaginea clară a evenimentelor şi situaţiilor se desprinde doar încet din aceste însemnări
incomplete, fragmentare; chiar mai târziu pe când ele ne sunt mult mai apropiate – în timp – se
întrerupe firul.
Despre ceea ce avem informaţii foarte sigure acea este [49] multitudinea de nume de
popoare care figurează împreună cu acest ţinut deja în timpurile cele mai vechi. Cunoştinţe mai
aprofundate avem numai despre poporul dac despre care ştim că a