Sunteți pe pagina 1din 8

Norberto Bobbio

Dreapta și stânga
Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice

Alina-Claudia SIGHETI
Anul II, grupa 9
Introducere

În lucrarea sa „Dreapta și stânga. Rațiuni și semnificații ale unei diferențieri politice”, autorul își
propune să analizeze conceptele de stânga și dreapta, într-un context în care aceste noțiuni par a-și fi
pierdut actualitatea și sensul. În acest scop, în prefața ediției a doua, reeditată după succesul publicării
volumului în preajma alegerilor, Norberto Bobbio expune motivele care stau la baza propunerilor sale,
descrie premisele și modalitatea de analiză și nu omite să menționeze criticile aduse criteriilor sale de
evaluare, argumentând de ce nu le consideră însă pertinente.

El își împarte criticii în trei grupuri: 1) cei care consideră că cele două noțiuni nu-și au oricum rostul
decât ca înțeles istoric, fără eficiență în prezentul schimbat radical, 2) cei care acceptă dualismul, dar
resping criteriul și propun altele și 3) cei care acceptă și dualismul, și criteriul, dar propun și alte
criterii.

Primilor, autorul le opune argumentul că disputa polarizării politice este încă actuală, iar dualismul nu
se limitează la antiteza comunism-capitalism; faptul că un element considerat de stânga, comunismul,
nu mai este activ politic, nu a atras după sine dispariția stângii, care continuă să apară în vocabularul
politic. Astfel, a considera că stânga și dreapta sunt noțiuni desuete este în esență doar o confuzie
generată de nuanță, determinată de evoluția extremelor în contextul istoric.

Celui de-al doilea grup și cu privire la criteriul aspirației către egalitate, Bobbio le replică prin faptul că
el a încercat să explice diferențierea tradițională și să-i ateste valabilitatea și persistența. Apoi, ca
răspuns la adaosurile celui de-al treilea grup, autorul respinge criteriul nonviolenței, întrucât îl atribuie
democrației atât de stânga, cât și de dreapta, ca și în situația societăților deschise, caracteristice și ele
democrației, deși admite că guvernele de dreapta au o politică mai puțin egalitară. Nici aspirația către
libertate nu constituie pentru Bobbio un criteriu valabil, din aceleași motive, revenind la acesta spre
finalul volumului. Stânga și dreapta nu pot să capete conotații strict pozitive sau strict negative,
depinzând întotdeauna de context. Cu toate acestea, cei care se declară ca fiind de stânga consideră că
alegerea lor este pozitivă, în opoziție cu dreapta, adepții căreia sunt considerați dominați de latura
negativă a selecției lor, și invers. Fiecare adept al unei poziții își apără astfel alegerea, calificând ca
„rea” opțiunea celor care au îmbrățișat postura opusă.

1. Diferențierea contestată

Antiteza între dreapta și stânga desemnează istoric, axiologic și descriptiv contradicțiile conflictuale
ideologice și doctrinare, atât la nivel teoretic, cât și în planul acțiunii. Cei doi termeni se exclud
reciproc și sunt atotcuprinzători, iar împărțirea stânga-dreapta este omniprezentă.

Centrul
Ceea ce a dus la presupunerea sartiană ca stânga și dreapta ar fi doar „două cutii goale” este în fapt așa-
numita criză a ideologiilor, deși „copacul lor e mereu verde”. În plus, stânga și dreapta nu pot fi reduse
la ideologii - o astfel de abordare ar fi simplistă, iar împărțirea în „progresiști” și „conservatori”,
asimilați pentru a suplini stânga, respectiv dreapta, este contestabilă.

1
Sinteza
Existența dreptei și a stângii nu exclude centrul și pozițiile intermediare. Această abordare duală a
Terțului exclus este diferită de cea triadică, a Terțului inclus, care devine dominant în multe sisteme
democratice cu pluralism accentuat și împinge stânga și dreapta către extreme. Cu toate acestea,
modelul dualist persistă în practică întrucât stânga tinde să considere centrul drept o dreaptă mascată și
invers. Autorul face distincția între Terțul inclus și Terțul care include, unitate care are tendința de a se
situa dincolo de cele două direcții opuse, depășindu-le. În practică, această poziție este centrală, dar nu
se plasează între, ci dincolo de direcțiile antagonice. Aceste combinații triadice prind forță în cazul
crizelor și, odată crizele depășite, polarizarea se reface.

Traversarea
Partidul Verzilor, de exemplu, a adus în discuție faptul că dualitatea stânga-dreapta poate apărea ca
desuetă în condițiile în care societățile actuale se confruntă cu probleme noi, care nu au avut cum să fie
incluse în conceptele istorice care definesc cele două direcții. În cazul verzilor, problema ecologistă a
fost înglobată în bagajul politic al tuturor partidelor actuale, fără ca restul conținutului ideologic să se
schimbe și, în consecință, au rezultat verzi de dreapta și verzi de stânga.

Autorul amintește că indulgența și intransigența nu sunt proprii unei direcții sau celeilalte, apoi explică
necesitatea existenței unuia dintre cei doi termeni pentru ca celalalt să poată exista. Cu alte cuvinte,
pentru ca dreapta să existe, trebuie să existe stânga. Niciuna dintre cele două direcții nu poate exista în
absența celeilalte. La căderea comunismului a existat sentimentul că stânga a fost definitiv anihilată;
totuși, detronarea uneia dintre reprezentantele stângii nu a însemnat dispariția direcției în favoarea
dreptei. „Nu există o singură stângă, ci o multitudine de stângi, așa cum există mai multe drepte”,
afirmă autorul, punând astfel accent pe nuanțarea dintre extreme. Una dintre situațiile care fac posibil
sentimentul că stânga și dreapta au dispărut este adoptarea, și de o parte, și de alta, a discursurilor
populiste, incolore politic. Acestea sunt însă pasagere și exprimate pe termen scurt, fără a înregistra un
impact definitiv asupra etichetelor de stânga și dreapta.

2. Extremiști și moderați

Un argument în favoarea disoluției celor două direcții este indicat de Bobbio ca fiind migrarea de la un
pol către altul a diverșilor autori sau a interpretărilor aduse de cititorii care au încercat să dea scrierilor
nuanțe care să le susțină sau măcar să nu le nege orientările. Confuzia doctrinară a dus la apariția unor
alăturări paradoxale de tipul „gramscism de dreapta” sau „revoluționar conservator”. Cu toate acestea,
opoziția extremism-moderatism nu poate fi asimilată cu stânga-dreapta, întrucât nu se referă la natura
ideilor susținute, ci la radicalizarea acestora. Aceasta explică de ce revoluționarii pot recurge la aceiași
autori, întrucât ei fac referire la extremismul acestora și nu la orientarea lor de stânga sau de dreapta. La
extrem, se pare că ideologiile pot avea puncte de convergență, iar „dușmanul” comun devine
moderatismul. Acesta favorizează schimbările lente, de tip evoluționist, în vreme ce extremismul
vizează treceri bruște, directe și radicale de la o stare de fapt la alta. Valorile morale ale extremiștilor
tind să fie similare – eroismul, curajul, îndrăzneala se opun cu dispreț răbdării, toleranței, rațiunea
prevăzătoare, atât de necesare atât pe piață, cât și pe „piața opiniilor”, reprezentată de democrație,
văzută cu scepticism de către extremiști. Antidemocratismul este, după Bobbio, „cel mai persistent și
mai semnificativ punct comun” al extremelor din punct de vedere istoric, dar, cu toate acestea,
comunismul și fascismul, ireconciliabile, marchează cele două extreme istorice de stângă și dreaptă și
au reușit să îndepărteze și să evidențieze și mai mult diferențele dintre cei doi poli, în loc să îi
uniformizeze.

2
3. Dualismul supraviețuiește

Cu toate că se vorbește despre o uniformizare și anihilare a diferențelor între stînga și dreapta, cele
două noțiuni sunt folosite cu succes și în mutuală înțelegere în discursul politic. Vechilor concepte li s-a
alăturat în ultima vreme particula „noua”, ce semnalizează negocierea inovației sau a evoluției în cadrul
aceleiași paradigme, dar dualismul stânga-dreapta se menține intact. Apartenența la stânga sau la
dreapta se dispută chiar și în cadrul partidelor, indiferent de orientarea lor generală declarată și astfel în
cadrul aceleiași formațiuni politice se regăsește o aripă dreaptă alături de o aripă stângă. Antagonismul
este cea mai simplă manieră de definire, prin raportul de opoziție pe care îl stabilește; cineva declară că
e de dreapta și astfel devine foarte evident că nu se consideră de stânga, și invers, iar mediatorii nu își
au locul. Într-un război există doar două părți beligerante, iar aliații uneia sau celeilalte devin automat
reprezentanți ai uneia dintre poziții sau a celeilalte, prin consecința naturală a logicii dihotomice.

Împărțiri spațiale
Diviziunea între stânga și dreapta este preponderentă, deși sunt folosite și alte împărțiri spațiale, de
tipul „superior-inferior” (în sistemul parlamentar englez, camerele parlamentului sunt definite și numite
astfel, de exemplu), „înainte-înapoi” sau „apropiat-depărtat” (centru-stânga fiind mai apropiat de
stânga, de exemplu, iar stânga este mai îndepărtată de dreapta în acest sistem de referință).

Împărțire temporală
Dualitatea exprimată prin antiteze de tipul „înnoitori-conservatori”, „tradiționaliști-progresiști” poate fi
suprapusă celei spațiale fundamentale reprezentată de cuplul dihotomic stânga-dreapta. Cu toate
acestea, suprapunerea nu este perfectă și în multe situații istorice, inversată. În orice caz, câtă vreme
există conflict, dualitatea se menține, iar împărțirea stânga-dreapta rămâne actuală, cu semnificație
descriptivă și estimativă. Din punct de vedere estimativ, trebuie stabilit care dintre cele două poziții este
pozitivă sau negativă într-un context dat. Tradițional, dreapta era considerară pozitivă și stânga
devenea, prin opoziție, negativă. Cu toate acestea, în alte contexte politice, stânga devine pozitivă și
conferă dreptei conotații negative. Observatorul neutru va căuta să înțeleagă contextul, în vreme ce
militanții vor încerca să atribuie propriului program o valoare pozitivă, negativând în consecință
programul adversarilor.

În plus, cuvintele care definesc diverse concepte capătă sensuri diferite în interpretarea dată de un adept
al uneia sau a celeilalte dintre cele două direcții. De exemplu, pentru dreapta egalitatea semnifică
nivelare, în vreme ce pentru stânga inegalitatea își găsește sens în „ierarhie”.

4. În căutarea unui criteriu de diferențiere

Cum autorul consideră că utilizarea curentă a diferențierii dreapta-stânga legitimează conceptualizarea


duală, îi rămân de stabilit criteriile acceptării acesteia, având în vedere faptul că cele folosite până în
prezent au fost cele care au motivat contestările. În acest scop, Bobbio trece în revistă opiniile mai
multor autori și le comentează.

3
Religia
Opinia lui Laponce, conform căreia împărțirea pe verticală de tipul „joasă-înaltă” exhibă forță
superioară celei pe orizontală, „stânga-dreapta”, este combătută de Bobbio, care consideră că aceste
două împărțiri coexistă în „sfera relațiilor politice” și nu se substituie reciproc. Numai în cazuri extreme
se anulează una dintre axe – cea verticală, în cazul unui război civil, iar cea orizontală în cazul
totalitarismului, care nu permite diferențierile.

De asemenea, Bobbio atrage atenția asupra faptului că Laponce consideră că în limbajul politic
„stânga” are mereu conotații pozitive, spre deosebire de limbajul religios, care favorizează „dreapta”
(„stânga” fiind considerată negativă) și că declararea cuiva ca fiind de o parte sau de alta a axei ar
include și o judecată de valoare, pozitivă sau negativă, în funcție de orientarea / religiozitatea persoanei
în cauză. El contestă acest mod de a pune problema și nu este de acord cu transferul demonstrativ pe
care Laponce îl face în finalul lucrării analizate, de la politică, asimilată stângii, la religia asimilată
dreptei și la victoria acesteia în „confruntarea” dintre cele două. În sprijinul tezei sale, Bobbio arată că
„noua” dreaptă nu este orientată religios, diferențiindu-se în fapt ca aparținând moderatismului de
dreapta, cu o viziune laică asupra politicii. Reversul este, în viziunea lui Bobbio, la fel de valabil.

5. Alte criterii

Tradiția
Norberto Bobbio continuă expunerea făcând apel la afirmația lui Dino Cofrancesco, care consideră că
„prin devalorizarea marxism-leninismului înțelesul maniheist al opoziției dreapta-stânga a luat sfârșit,
fără a-și pierde complet sensul”. Astfel, stânga sau dreapta nu mai pot reprezenta Binele sau Răul, deși
păstrează unele aspecte contextuale. Spre deosebire de Laponce, nu religia, ci tradiția definește dreapta
în această viziune, fără ca ideea emancipării specifică stângii să devină negativă. Astfel, tradiția și
emanciparea devin valori instrumentale; dreapta este eminamente apărătoarea tradiției, în vreme ce
stânga caută eliberarea de constrângerile și structura tradițională a privilegiilor (care țin de rasă, de
pătură socială, de clasă), fără însă a putea fi reduse la opoziția de tipul conservatori-progresiști.

Cofrancesco alcătuiește o împărțire atitudinală a mentalităților politice ca fiind clasice


(conservatorismul, liberalismul, socialismul științific) și romantice (anarhia liberală, fascismul și
radicalismul de dreapta, tradiționalismul) și le consideră atotcuprinzătoare, dar nu le suprapune dreptei
și stângii. Astfel, fascismul (și radicalismul de dreapta), tradiționalismul și conservatorismul sunt de
dreapta; anarhia liberală și socialismul științific sunt de stânga iar liberalismul poate fi de stânga sau
de dreapta, în funcție de context.

Elisabetta Galeotti analizează contextele în care este folosită referirea la stânga și la dreapta: limbajul
comun, limbajul ideologic, analiza istorico-sociologică și studiul imaginarului social (unde se situează
Laponce). Ea recurge la termenii ierarhie-egalitate și nu inegalitate-egalitate pentru a nu împinge
liberalismul mult prea către dreapta, prin negarea inegalităților intrinsece, ceea ce îl determină pe
Bobbio să sublinieze dificultatea de a analiza in deplină obiectivitate dualismul dreapta-stânga.

4
Diversitatea
Galeotti aduce însă în discuție problema diversității ca generatoare de dificultăți pentru dualismul
stânga-dreapta, întrucât diversitatea, deși este o urmare a emancipării, se opune într-un anume sens
egalității, prin însăși natura conceptului pe care îl reprezintă.

Revelli și discuțiile despre dreapta restaurată în urma căderii fascismului duc la același dat prin care
dreapta nu poate exista fără stânga și invers. El punctează relativitatea celor două concepte opuse, ca
locuri ale spațiului politic: „nu ești de dreapta sau de stânga, așa cum ai zice că ești «comunist»,
«liberal» sau «catolic»”. Din punctul de vedere al lui Revelli, dualismul refuză doar imaginea sferei sau
a cercului, orice poziție regăsindu-se într-un sens sau celălalt, de la stânga la dreapta și invers. Atunci
când dreapta și stânga sunt obliterate de instaurarea unui subiect care ocupă întreg spațiul politic, este
vorba de un regim totalitar care poate fi de dreapta sau de stânga numai comparativ cu alt regim
totalitar.

Cele 5 criterii ale lui Revelli


Având în vedere flexibilitatea conceptuală și contextuală a celor două direcții, Bobbio se întreabă dacă
putem să conferim orice fel de sens uneia sau celeilalte. Cu alte cuvinte, putem pune orice în cele două
„cutii goale”, reprezentate de dreapta și stânga? Revelli propune cinci criterii de diferențiere: temporal
(progres-conservare), spațial (egalitate-inegalitate), după persoane (autodirecție-heterodirecție),
funcțional (clase inferioare-clase superioare), după cunoaștere (raționalism-iraționalism) și constată că
ele arareori converg. Totuși, criteriului spațial îi acordă o atenție specială, ca remanent și recurent.

6. Egalitate și inegalitate

Ca o consecință a întregii analize, egalitatea este criteriul care diferențiază stânga de dreapta prin
atitudinea oamenilor față de conceptul pe care îl reprezintă. Cu toate acestea, el este relativ iar
doctrinele egalitare sunt diverse, cel puțin în funcție de trei variabile care uneori se exclud: persoanele
(între care se face împărțirea bunurilor sau a funcțiilor), ceea ce este de împărțit (bunurile sau funcțiile
care urmează să fie împărțite) și criteriul împărțirii.

Principiul egalitar maxim este cel „egalitarist”, dar acest fapt nu înseamnă că stânga este egalitaristă,
deși putem spune că este egalitară. Bobbio întreabă, retoric: „dar care doctrină politică nu are o legătură
mai mică sau mai mare cu egalitatea?”, apoi trece în revistă o serie de utopii și distopii bazate pe
principiile egalitarism-inegalitate extremă, de la cele imaginate de Thomas Morus și Campanella până
la ideile lui Morelly și Fourier, Babeuf și Marx.

Inegalitățile naturale nu pot fi decât reduse într-o anumită măsură și în niciun caz nu vor putea fi
eliminate, ceea ce nu împinge stânga către pretenția de a le eradica și nici dreapta către încăpățânarea
de a le păstra, ci doar crește predispoziția uneia de a le atenua și a celeilalte de a le accepta. În plus,
egalitatea și inegalitatea între persoane nu sunt absolute; din anumite puncte de vedere oamenii sunt
egali (de exemplu, în fața morții), dar fiecare moare altfel, la altă vârstă, în alte circumstanțe. Dar, ca un
argument adus dualismului, atunci când există persoane care consideră că oamenii sunt mai mult egali
decât inegali, îi putem considera pe aceștia ca fiind de stânga; când consideră că oamenii sunt mai mult
inegal decât egali, putem să-i categorisim ca fiind de dreapta. Egalitarul consideră că poate diminua sau
elimina inegalitățile, în vreme ce inegalitarul le acceptă ca fiind naturale și consideră că nu pot fi

5
schimbate. Bobbio exemplifică ideea prin enumerarea în opoziție a câtorva opinii contrastante cu
privire la subiectul egalității și inegalității exprimate de Rousseau și Nietzsche și arată că drepturile
sociale (dreptul la învățătură, dreptul la muncă, dreptul la sănătate) au o motivație egalitară.

7. Libertate și autoritate

Idealului egalității i se alătură de obicei cel al libertății. În vreme ce libertatea este o stare, egalitatea
este o relație. Conceptul de „libertate” trebuie și el definit și se impune identificarea grupurilor care pot
beneficia de aceasta (nu putem acorda libertate copiilor și nebunilor, de exemplu), și mai ales care este
accepțiunea libertății la care facem referire, decelând între libertatea de gândire, aceea de acțiune și
autonomie. Ca un paradox însă, în ciuda proclamării egalității și libertății ca valori asociate, autorul
observă că în societățile egalitariste libertatea este suprimată, în vreme ce în societățile în care
libertățile nu sunt îngrădite în niciun fel există o pronunțată accentuare a inegalității (antagonismul
liberalism-socialism). „Cei doi termeni pozitivi sunt în contradicție”, afirmă Bobbio și continuă arătând
că pierderea unei libertăți atinge într-o mai mare măsură pe cel bogat, decât pe cel sărac, care pierde o
libertate posibilă, în vreme ce bogatul pierde o libertate de care se bucura la propriu. Dus la extrem,
conceptul libertății absolute, în lipsa oricăror constrângeri, ar genera o luptă continuă între toti
beneficiarii libertății absolute.

Libertatea egală este un alt concept pe care autorul îl expune pe scurt, explicând că nu întodeauna o
prevedere egalitară limitează libertatea. De exemplu, atunci când femeile au obținut dreptul de vot, ele
nu au luat libertatea bărbaților de a vota, deși le-au limitat puterea de decizie.

Libertate-autoritate
Într-o viziune duală, libertății i se opune „autoritatea”. Adesea, este asociată dreapta cu libertarianismul
și stânga cu egalitarismul, sau, in variante moderate, dreapta-libertară, stânga-egalitară. Cu toate
acestea, Bobbio consideră că nu acesta este criteriul care poate deosebi stânga de dreapta, întrucât cele
două antagonisme nu pot fi întotdeauna suprapuse. Revoluțiile și contrarevoluțiile tind să pornească de
la ideea că ceva trebuie schimbat rapid și ajung la nevoia de a instaura regimuri totalitare, care
îngrădesc libertatea.

Stânga Centru Dreapta

<----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------->

Extrema stângă Centru-stânga Centru-dreapta Extrema dreaptă


Mișcări și doctrine Mișcări și doctrine Mișcări și doctrine Mișcări și doctrine
egalitare și totalitare egalitare și libertare inegalitare și libertare antiliberale și
antiegalitare
iacobinismul socialism liberal – partide conservatoare, fascismul, nazismul
partide social democrate democratice

6
8. Steaua polară

Proprietatea a fost în centrul preocupărilor istorice ale ideologiilor de stânga, ale căror utopii descriu
societăți colectiviste. Proprietatea a fost privită ca un obstacol de înlăturat în calea dorințelor egalitare
și a făcut obiectul multor critici ale autorilor declarați de stânga. Platon era conștient că republica sa
ideală nu era posibilă în realitate, iar marele experiment al idealului egalitarist a eșuat (cel al
comunismului), degenerat în „utopia răsturnată”. Cu toate acestea, inegalitatea persistă și este greu de
acceptat, mai ales în lumile defavorizate, situație în care este evident pentru Bobbio că stânga „se află
la început de drum”, el declinându-și preferința pentru această orientare și expunând motivele personale
ale alegerii sale. De asemenea, el face un apel la moderație și la valorile democratice care pot limita
inegalitatea în virtutea civilizației umane.