Sunteți pe pagina 1din 18

REFERAT APITERAPIE

Veninul de albine este o substanta organica foarte complexa,


formata din proteine toxice, lipide, acizi organici, uleiuri volatile,
saruri minerale si apa. Este un lichid incolor, dens, usor solubil in
apa. Se solidifica in 20 de minute in contact cu aerul.

Albinele au cantitati maxime de venin primavara si vara si mai


mult cand sunt tinere. Fiecare albina are in medie 0,1 mg venin la
fiecare intepatura. In decursul vietii ei, poate fabrica pana la 20
mg. Veninul dizolvat in apa se inactiveaza foarte rapid. In privinta
tipurilor de venin se poate vorbi numai de sortimentele ce sunt
folosite ca medicamente

Veninul de albine este tot un produs biologic propriu al albinei,


dar principiile active pe care le conţine nu sunt transmise de
plante. Componentele veninului (apamina, melitina, cîte zece
grupuri de fosfolipaze şi hialuronidaze) acţionează pe de o parte
ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de altă parte ca
stimulente ale inimii şi ale glandelor cortico-suprarenale. Prin
stimularea producerii de cortizon, veninul de albine acţionează —
după cum se ştie — in tratarea afecţiunilor reumatismale, mai cu
seamă în artrite.

Administrarea direct sau pe cale parenterală (injecţii), singur


sau în asociere cu corticoizi, veninul de albine este recunoscut şi
utilizat astăzi ca un factor activ în tratarea acestor afecţiuni, mai
ales prin combinarea mai multor metode sau tehnici curative
(hormonoterapie, electroterapie şi apiterapie), practicate în
numeroase ţări.Veninul de albine, care în prezent poate fi recoltat
şi comercializat sub diferite forme de prezentare farmaceutică,
este cunoscut pentru efectele curative în bolile reumatismale.
Cercetări recente au determinat prezenţa unor compuşi
(hialuronidaze, fosfataza A, metionine, cistine, sărurile minerale
etc.) şi au elucidat unele din mecanismele necunoscute. Efectele
terapeutice ale veninului de albine sunt puse în relaţie fie cu
acţiunea directă a acestei substanţe, fie indirect, prin declanşarea
unor reacţii ale organismului, cu mobilizarea mijloacelor de
apărare specifice.

Şi în cazul veninului de albine s-a trecut la aplicarea


terapeutică, plecându-se de la faptul de observaţie că la apicultori
manifestările reumatice nu sunt tot atât de grave şi de frecvente
ca la populaţia cu alte profesii şi îndeletniciri.

Sunt preconizate şi utilizate mai multe procedee de tratament

a) direct prin înţepăturile albinelor;

b) prin injecţii intradermice cu soluţii sterile pe bază de venin


de albine;

c) prin ionizarea apitoxinei într-un circuit de curenţi galvanici


sau prin

ultrasonoforeză;

d) prin aplicaţii locale şi masaje manuale cu unguente pe


bază de venin de

lbine; inhalaţii şi chiar administrarea sublinguală;

e) prin microinjectare pe punctele de acupunctura (apiterapia


acupuncturală).

Veninul de albine în slujba sănătăţii este cunoscut tot de pe


vremea culturii egiptene şi a fost utilizat continuu pâna în zilele
noastre în cazurile de reumatism In primul rând, dar şi în alte
afecţiuni (ca de exemplu în cazul tulburărilor circulatorii). Sunt
cunoscute pâna în prezent 7 componente care conferă veninului
virtuţi active, care îl fac apt pentru utilizări terapeutice.
Tratamentul modern al reumatismului inflamator este aplicat în
multe cazuri concomitent cu administrarea de cortizon, hormon
corticosuprarenal.

Albina practică această terapie de milenii, cunoscându-se


faptul că veninul acesteia induce secretarea cortizonului. Veninul
nu are aşadar numai acţiune locală, ci intervine chiar în procesele
care au loc în interiorul organismului, prin favorizarea acestei
secreţii hormonale, in special de AGTH. Prin aplicarea nemijlocită
a albinei de-a lungul circuitelor şi locurilor dureroase şi — în
ultimii ani

— prin soluţii în injecţii şi aplicarea de unguente cu venin,


apiterapia vine în ajutorul omului şi în cazul bolilor reumatismale
prin utilizarea şi în acest mod a forţelor naturii în slujba sănătăţii
sale.

Paulina Postchinkowa (Bulgaria) a preconizat metoda


administrării veninului de albine prin electroforeză, sub piele, în
ţesuturile din jurul articulaţiilor afectate de artroză. Pornind de la
bazele teoretice de aplicare a veninului de albine în medicină, s-a
sintetizat astfel activitatea biologică ridicată a veninului de albine
şi acţiunea complexă pe care o exercită asupra organismului

— blochează sistemul nervos prin sinapsele periferice şi


centrale; creşte activitatea funcţională a sistemului hipofizo-
suprarenal; este antiaritmic şi cardiostimulant; este hipotensiv şi
dilatator al vaselor cerebrale, îndeosebi cele de la baza creierului;
dezvoltă diferite reflexe protectoare; scad inflamaţia şi senzaţia
de durere; protejează contra iradierii radioactive; ameliorează
microcirculaţia; scade coagulabilitatea sângelui prin creşterea
activităţii fibrinolitice a sângelui şi este imunologic acare intervin
in fizilogia pielii.

. Albinele isi pierd aparatul producator de venin in timpul


intepaturii si ulterior mor, in timp ce viespile pot sa intepe de mai
multe ori succesiv.
Albinele obisnuite, producatoare de miere si bondarii ataca
doar cand colonia este deranjata.

Toxinele polipeptidice in veninul albinei melifore includ


melitina, care lezeaza membranele celulare, proteine care produc
degranularea mastocitara, cauzand eliberarea histaminei,
apamina, o neurotoxina, si adolapina, care are efect
antiinflamator.

Enzimele din venin includ hialuronidaza, care permite difuzarea


altor compusi ai veninului, si fosfolipazele, care pot sa constituie
alergenii majori ai veninului.

Veninul contine o cantitate mare de histamina, de aceea


provoaca dureri mari.

In cazul insectelor, albinele, viespile, cateva specii de furnici si


diferiti bondari sunt responsabile de provocarea reactiilor alergice
la oameni.mare pericol la cateva minute de la intepatura.

Cu toate ca sunt dureroase, intepaturile acestor insecte nu


sunt atat de periculoase daca ne gandim la intreg organismul
omenesc.

Pentru a reprezenta un pericol este nevoie de sute sau chiar mii


de intepaturi efectuate asupra unei persoane non-alergice.

Decesul din cauza efectelor directe ale veninului se produce


dupa 300-500 intepaturi de albina.

Indicatii terapeutice
Tratamentul cu venin de albina este poate chiar mai vechi si
mai faimos decat tratamentul cu miere. In bolile reumatismale
(poliartritele infectioase si de alta origine, spondiloza, poliartrita
deformanta, nevrite, radiculo-nevrite, nevralgii rebele, sciatica,
ulcere trofice ale pielii, plagi atone), maladii chirurgicale ale
vaselor periferice (flebite nesupurate, endarterite), infiltratii
inflamatorii nepurulente, astm bronsic, boala hipertonica
vasculara in stadiile I si II (hipertensiune arteriala), irite,
iridociclite, tireotoxicozele in stadiile I si II (hipertiroidiile fara
visceralizare, fara complicatii cardiace).

Cele mai bune rezultate se obtin insa in tratamentul bolilor


neurologice (nevrite, nevralgii, miozite). Mai putem observa
rezultatele interesante pentru tratamentul nevrozelor
climacteriale (de menopauza), in boli infectioase la ochi (trahom,
ulceratii corneene sau panus).

Veninul albinelor este produsul apicol cel mai bine studiat.


Deosebit de toxic, mai ales pentru mamifere, nu declanseaza
fenomenele de aparare, deci nu are antidot recunoscut, creand la
apicultori o scadere a fenomenelor de reactivitate de raspuns.
Contraindicatii

Profesor Dr. N. M. Artemov a stabilit in practica sa de peste 20


de ani urmatoarele contraindicatii ale apitoxinoterapiei:
hipersensibilitatea alergica individuala la veninul de albine,
tuberculoza, maladiile infectioase acute, hepatitele, nefritele,
bolile venerice, anumite boli psihice, infectiile purulente acute,
insuficientele cardiovasculare, starile de epuizare a organismului,
diabetul zaharat si starea de graviditate.

Pe langa acestea, acelasi autor arata inconvenientele produse


de reactiile locale ale intepaturilor de albine, dificultatile de a
procura albine iarna sau de a obtine solutii injectabile cu actiune
dovedita.

Pentru prima oara in istoria apiterapiei, in anul 1927, in


Germania a fost elaborat un preparat injectabil de venin de albine
numit Apicosan. De atunci, multe firme de medicamente din
diverse tari ale lumii produc variate alte preparate, dar activitatea
lor nu este sigura. Conform numeroaselor studii, apitoxinoterapia
actuala ar trebui parasita in favoarea celei experimentale.
Veninul de albine trebuie evitat
Din punct de vedere fiziologic toate actiunile veninului de albine
sunt toxice. Nu exista vaccin impotriva veninului de albine.
Anumiti cercetatori considera ca antidot al vaccinului de albine
solutia apoasa de propolis, stabilizata si standardizata - Propolis
H4.

In afara utilizarii sale intentionate si supravagheate medical,


veninul de albine trebuie evitat.

http://www.imaginelife.ro/sanatate/sanatate-
http://www.imaginelife.ro/sanatate/sanatate-ca

mpanii/tratamentul_in_bolile_de_piele/ /

Articol a fost propus de: giurgiu gheorghe

Articolul precentent (Dermatoze ) Articolul urmator


(Diagnosticarea bolilor dermatologice )

Powered by

Tratamentul in bolile de piele

TRATAMENTUL IN BOLILE DE PIELE

Tratamentul dermatologic constituie una din cele mai importante


probleme, care intereseaza atat pacientul cat si medicul
dermatolog, deoarece ambii sunt interesati in a vindeca
dermatoza in timpul cel mai scurt si de a preveni eventualele
recidive.

Tratamentul dermatozelor produse de factori etiologici cunoscuti


nu ar trebui sa intampine dificultati, deoarece se cunosc multe
substante care permit tratamenul cauzal

In cazurile dermatozelor de etiologie necunoscuta se intalnesc


numeroase esecuri datorita neintelegerii faptelor patologice in
ansamblul lor, neglijarii descoperirii legaturilor care exista intre
organism si dermatoza respectiva si in special necunoasterii
influentei pe care o are sistemul nervos in toate manifestarile
morbide ale pielii si superficialitatii cu care se trateza aceasta
problema importanta.

Toate masurile terapeutice vor fi zadarnice daca nu se va stabili


de la inceputul tratamentului rolul pe care il joaca sistemul nervos
in patogenia dermatozei respective si rolul eventualelor tulburari
patologice ale organelor interne, relatiile viscero-viscerale,
viscero-corticale, care daca raman neinfluentate de tratament,
vor da loc la recidive.

Stabilirea unui tratament dermatologic rational se poate face


numai dupa stabilirea perticularitatilor care pot influenta mersul
procesului morbid. Aceste consideratii impun individualizarea
tratamentului dermatologic, ceea ce practic inseamna stabilirea
metodelor de tratament adecvate starii generale a organismului si
starii locale a manifestarilor cutanate. Chiar in deplina cunostinta
a acestor particularitati, tratamentul dermatologic necesita in
majoritatea cazurilor timp si rabdare. In cursul tratamenului se
pot ivi uneori o serie de incidente, datorate reactivitatii
individuale si intolerantei, care pot face ca vindecarea sa se
opreasca la un moment dat. De aceea tratamentul bolilor
cutanate este cat se poate de delicat, el necesitand o experienta
bogata, chiar si pentru medicul specialist, care se poate lovi
uneori de dificultati greu de trecut.

In general tratamentul dermatologic poate fi extern si intern.

Tratamentul extern.

Pentru tratamentul extern stau la dispozitie mijloace fizice si


chimice. Mijloacele fizice se aplica ca atare, in timp ce
intrebuintarea mijloacelor chimice in stare pura se face foarte rar.
Aceste substante, in majoritatea cazurilor, se aplica prin metode
speciale, ele fiind incorporate in diferite vehicule, care aplicate pe
pielea bolnava isi exercita actiunea. Tratamentul extern poate fi
medicamentos, hidro-mineral, fizioterapie, fitoterapie,
balneoterapie.

Cel mai important desigur este tratamentul medicamentos,


medicamentele fiind constituite din doua componente: substanta
chimica si vehiculul sau excipientul.

Aceste componente se influenteaza reciproc, incat fara a lua in


considerare concentratia medicamentului, aceeasi substanta
chimica produce efecte diferite, dupa modul de aplicare. Acest
fapt ofera posibilitati enorme, pe care medicul le poate folosi in
actiunea terapeutica, acomodand modul de intrebuintare
particularitatilor reactionale ale bolnavului.
Formele medicamentoase.

Se numesc excipienti diferite substante in care se incorporeaza


medicamentul activ. Exista mai multe feluri de excipienti:

1.Excipientii lichizi sunt apa, alcoolul, eterul, cloroformul, acetona,


glicerina, uleiul, etc.

Cand se prescrie un medicament in excipient lichid, se va tine


seama de solubilitatea medicamentului in lichidul respectiv. Se va
alege in general ca excipient lichid o substanta in care
medicamentul activ se dizolva si in acelasi timp, se va tine seama
si de efectele pe care urmarim a le obtine.

O solutie apoasa nu actioneza profund, in comparatie cu o solutie


in alcool, eter, etc, care dizolvand grasimea pielii, va actiona mai
profund. De asemenea trebuie avut in vedere ca solutiile sa nu fie
prea concentrate, deoarece ele pot avea o actiune caustica.
Deoarece solutiile macereaza pielea si favorizeaza patrunderea
microbilor si parazitilor patogeni, intrebuintarea lor va fi de scurta
durata.

Cand substanta activa nu este solubila, medicamentul se va


prescrie sub forma de suspensie sau emulsie.
Excipientii pulverulenti(pudrele),sunt substante pulverulente de
origine minerala sau vegetala.

Pudrele minerale, mai des intrebuintate, includ oxidul de zinc,


talcul, carbonatul si subnitratul de bismut, carbonatul de
magneziu, caolina.

Pudrele vegetale sunt amidonul si carbunele vegetal.

in pudre se pot incorpora substante active solide, bine


pulverizate. Pudrele trebuie sa fie fine si neiritante.

Excipientii grasi.

Grasimile sunt de trei feluri: animale, vegetale, minerale.

Excipientii grasi minerali pot fi solizi si lichizi.

Untura de porc trebuie sa fie proaspata, fiindca rancezeste repede


si devine prin aciditatea ei iritanta pentru piele. Pentru a preveni
acest inconvenient se adauga 5% tinctura de benzoe.

Lanolina este extrasa din lana de oaie. Este vascoasa, se intinde


greu, incat se poate prescrie numai cu vaselina. Este
higroscopica, incat permite incorporarea unei cantitati mari de
apa, devenind moale. Ea patrunde prin epiderm mai greu, insa
are avantajul ca nu se altereaza. In lanolina se pot incorpora si
substante lichide.

Cel mai intrebuintat excipient lichid este untura de peste. Aceasta


are avantajul ca nu este iritant, patrunde usor prin epiderm si prin
continutul bogat in vitamina A, acceleraza refacerea tesuturilor.
Se aplica in prurituri rebele si in ulcere cronice, avand un efect
epitelizant.

Excipientii grasi vegetali sunt si ei lichizi, solizi.

Uleiul de migdale dulci se pune in uleiurile folosite pentru par sau


in uleiul protector impotriva insolatiei. Combinarea sa cu apa este
contraindicata, deoarece se formeaza acid cianhidric, care este
foarte toxic.

Uleiul de masline este mult intrebuintat in cosmetica.

Uleiul de ricin se intrebuinteaza in medicamentele uleioase


folosite pentru ingrijirea parului.

Uleiul de In se intrebuinteaza in arsuri.

Uleiul de floarea soarelui este foarte intrebuintat si inlocuieste


uleiurile precedente.
Excipientii grasi minerali.

Vaselina se extrage din petrol, fiind cel mai intrebuintat excipient.


Are avantajul ca nu se altereaza, se intinde bine pe piele, nu este
iritanta si patrunde usor in piele. Nu se amesteca cu apa. Ea se
poate prescrie singura, sau in parti egale cu lanolina, in special
cand trebuie incorporata si o substanta apoasa.

Uleiul de parafina se foloseste in cremele grase, nu irita pielea, nu


se altereaza.

Medicamentele si actiunea lor.

Numarul medicamentelor dermatologice este mare si nu pot fi


insirate in intregime in aceasta lucrare.

Dupa actiunea pe care o realizeaza substantele chimice inglobate,


medicatia externa se imparte in felul urmator:

1.Medicatia detersiva si calmanta.

2.Medicatia antiseptica.

3.Medicatia antiinfectioasa.
4.Medicatia antiparazitara.

5.Medicatia decapanta si keratolitica.

6.Medicatia reductoare si sicativa.

7.Medicatia antipruriginoasa.

8.Medicatia excitanta si rubrefianta.

9.Medicatia decoloranta.

10. Medicatia caustica.

Medicatia detersiva si calmanta are ca scop curatirea eruptiilor


cutanate de diferite formatii secundare. In scopul acesta se
intrebuinteaza : aplicatii umede, pudre, mixturi, glicerolatii.

Medicatia antiseptica se aplica in tratamentul piodermitelor


stafilo-streptococice, in dermatozele impetiginizate si in alte
dermatoze piococice. Ea poate folosi : lotiuni, badijonarea,
colorantii, pomezile si pastele, pudrele antiseptice.

Medicatia antiinfectioasa se bazeaza pe metodele biologice, prin


care se incearca crearea imunitatii fata de diferiti agenti
infectiosi. Local se aplica pomezi cu antibiotice, penicilina,
sulfamida, etc.

Medicatia antiparazitara. Tinctura de iod se poate intrebuinta in


tricofitiile superficiale. Acidul salicilic, acidul benzoic se pot aplica
in epidermomicoze.

Medicatia decapanta si keratolitica urmareste exfolierea stratului


cornos si indepartarea depozitelor formate de aceastea. In acest
scop se poate intrebuinta sapunul alcalin cu care se spala
regiunea afectata. Efecte decapante si keratolitice mai
pronuntate are acidul salicilic, folosit pentru indepartarea
scoamelor psoriazice.

Medicatia reductoare, descongestionanta si sicativa are la baza


preparatele cu substante avide de oxigen. Aceasta medicatie este
in acelasi timp keratoplastica, descongestionanta si
antipruriginoasa cat si desensibilizanta.
Medicatia antipruriginoasa se foloseste la combaterea pruritului.
Ea este paliativa. In bolile pruriginoase este important sa se
cunoasca cauza pruritului. Aici intalnim lotiuni, bandijonari,
pomezi, paste si mixturi. Toate formulele cu fenol, mentol, camfor
sunt adesea iritante. Ele nu se vor intrebuinta decat in
dermatozele cronice, rebele, neiritabile.

Medicatia excitanta, rubefianta si revulsiva. In unele dermatoze


se impune iritarea tegumentelor pentru excitarea terminatiilor
nervoase, cu scopul de a provoca o reactie inflamatoare
congestiva. In acest scop se folosesc tincturi alcoolice,
cloroformate pe baza de camfor, iod si diversi acizi.

Medicatia decoloranta este indicata in tratamentul hipercromiilor


consecutive dermatozelor si hiperpigmentatiei in efelide, etc. Se
folosesc lotiuni si pomezi, iar pentru calmarea iritatiei se prescrie
o mixtura de agitat.

Medicatia caustica se intrebuinteaza pentru a distruge, cauteriza


anumite tesuturi. Se intrebuinteaza acidul fenic concentrat,
clorura de zinc, acid salicilic, nitrat de argint, arsenic.
In medicatia externa este bine sa se tina seama de urmatoarele
considerente practice:

Daca diagnosticul nu este fixat cu precizie, este bine ca


tratamentul extern sa nu modifice tabloul clinic.

In afectiunile inflamatoare tratamentul trebuie inceput cu


medicatii neactive care pot duce uneori la vindecare sau permit
sa se precizeze toleranta pielii.

In momentul cand se schimba medicatia este bine sa se incerce


efectul ei pe un teritoriu redus. Daca tratamentul este suportat,
se va aplica pe toata suprafata eruptiei.

Cand nu se poate decide pentru o metoda sau alta si cand eruptia


este simetrica si intinsa, se poate incerca diferite metode de
tratament pe diferite regiuni.

Nu se va schimba prea des metoda initiala, ea fiind continuata un


timp bine determinat pentru a ne convinge daca este eficace.

Cand nici o metoda nu va da rezultate pozitive, se va examina


situatia din nou, pentru a preciza daca bolnavul a executat exact
ceea ce a prescris medicul, sau daca nu exista o reactivitate
individuala sau factori microbieni care mentin starea morbida sau
daca diagnosticul nu este gresit.
Este recomandat ca in prescrierea medicamentelor sa se tina
seama ca la teritorii mici sa se aplice 20-30 grame de pomezi,
paste, etc, iar la teritorii mai mari, cantitatea poate ajunge pana
la 100 de grame.

Medicatia interna in dermatologie

Mult timp medicatia interna in dermatologie se rezuma la iod,


arsenic, mercur, sulf si calciu. Odata cu dezvoltarea
fiziopatologiei, s-a insistat pe legatura dintre dermatoze si
tulburarile sistemului nervos central si ale organelor interne.
Multe medicatii interne sunt inca empirice, bazate pe supozitii
ipotetice, dar pe viitor se va pune un accent deosebit pe legatura
dintre dermatoze si bolile organelor interne. Conceptiile asupra
efectelor diferitelor substante medicamentoase sunt privite sub
influenta pe care o exercita sistemul nervos in mecanismul de
vindecare. De altfel, chiar tratamentele locale pot produce unele
reactii reflexe care contribuie la vindecarea procesului morbid.

Diverse medicamente intrebuintate in combaterea tulburarilor


metabolismului general, a tulburarilor gastro-intestinale, a
tulburarilor privind sistemul endocrin, au dat rezultate
spectaculoase si in combaterea unor afectiuni dermatologice.

Alimentatia si regimul alimentar s-au dovedit ca nu sunt doar un


factor adjuvant in dermatologie. S-au obtinut rezultate
spectaculoase in tuberculoze cutanate si in toate dermatozele
unde exista o retentie clorurata cu tendinta la formare de
eczema. De asemenea s-a observat ca in dermatozele care au ca
punct de plecare o tulburare gastro-intestinala, instituirea unui
regim alimentar este o conditie indispensabila pentru obtinerea
unor vindecari cat mai grabnice.

In dermatozele pruriginoase, in toxidermiile alimentare este bine


sa se evite in mod special bauturile spirtoase, cafeaua, ceaiul,
ciocolata, carnea conservata, mezelurile, condimentele,
branzeturile fermentate.

Vaccinoterapia este indicata in piodermii, furunculoza, erizipel.

Anatoxina stafilo-streptococica da si ea rezultate bune in stafilo-


streptodermii.

Antibioticele pot fi folosite in erizipel, furunculoza si in infectii


secundare din eczeme, arsuri, toxicodermii.