Sunteți pe pagina 1din 47

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Secțiunea 1 - Aspecte generale

Din punct de vedere istoric, procesul de cristalizare al sistemului juridic s-a desfășurat de-a lungul
unei perioade întinse.
În antichitate, cel mai prefecționat sistem juridic era cel roman. Principalele instituții folosite în
domeniul juridic își au originea în dreptul roman.
Etimologic termenul de drept este de origine latină, provenind din cuvântul dirigo, care are
semnificația de drept, în linie dreaptă.
Cu toate acestea romanii foloseau termenul de jus pentru a desemna conceptul de drept, care, în
prezent are valențe multiple desemând:
- totalitatea normelor juridice;
- posibilitatea de a pretinde ceva de la o altă persoană;
- diferite drepturi aparținând unor discipline judiciare specifice.
Principalele accepțiuni ale termenului de drept sunt acelea de:
- drept subiectiv;
- drept obiectiv;
- drept pozitiv.
Dreptul subiectiv este definit ca fiind prerogativa unui subiect de drept de a pretinde ceva de la o
altă persoană fizică sau juridică.
Un exemplu în acest sens îl constituie dreptul de a obține permis de conducere după împlinirea
vârstei de 18 ani.
Dreptul obiectiv este privit ca totalitatea normelor juridice edicate sau sancționate de stat prin
organul legiuitor înfățișând electoratul, dintr-o etapă dată1.
Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice ce se aplică pe teritoriul unui stat.
Romanii defineau dreptul astfel: jus est ars boni et aequi2

Secțiunea 2 - Principiile și funcțiile dreptului

Întreaga activitate juridică are la bază anumite principii care călăuzesc evoluția acesteia.
Principiile generale ale dreptului sunt următoarele:
- principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului;
- principiul libertății și egalității;
- principiul responsabilității;
- principiul echității și justiției.
Sistemul de drept este acela care conferă un cadru legal de funcționare a sistemului social.
În virtutea acestui rol dreptul îndeplinește următoarele funcțiii specifice:
1) funcția de instituționalizare juridică a organizării social-politice;
Dreptul, prin normele sale reglementează organizarea exercitării puterii, încredințarea exercițiului
puterii unei categorii de organe, structurate pe trei planuri și anume:
- la nivel legislativ;
- nivelul executiv;
- nivelul judecătoresc3.
2) funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății.
Normele juridice, prin condițiile pe care le prescriu protejează viața socială împotriva oricăror
excese săvârșite de anumiți indivizi.
1
Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p.8.
2
Dreptul este arta binelui și a echității.
3
Vezi în acest sens Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Edit Oltenia, Craiova, 1994, p. 124/125.
5
3) funcția de conducere a societății.
Întrucât orice normă juridică vine să reglementeze un anumit aspect social, impunând o anumită
conduită rezultă că aceasta are un rol de conducere al societății.
4) funcția normativă.
Această funcție derivă din cele anterioare, dreptul fiind acela care impune subordonarea acțiunilor
individuale unui tip de conduită stabilit de către acesta prin normele sale juridice.
Procesele sale de evoluție, adaptare sau integrare în societate nu se pot desfășura anarhic, la
întâmplare ci într-un cadru organizat, normat, reglementat4.

Secțiunea 3 - Metodele de cercetare științifică

Știința dreptului, în activitatea sa, folosește o serie de metode specifice cum ar fi:
- metoda logică, care constă în ansamblul procedeelor și operațiilor metodologice și gnoseologice
specifice care mijlocesc posibilitatea cunoașterii structurii și dinamicii raporturilor necesare între
diferitele compnente ale sistemului juridic din societate5.
- metoda istorică care constă în analiza condițiilor economice, sociale, politice și de altă natură, a
relațiilor corespunzătoare la momentul considerării în trecut a unui sistem de drept, completată cu
analiza evoluției relațiilor reglementate juridicește, spre a se înțelege conținutul și forma fenomentului
juridic privat, de asemenea, în evoluție lui, spre dezvăluirea sensului evenimentelor trecute și a
regularităților privite în succesiunea lor neîntreruptă6.
- metoda sociologică care constă în analiza interdependenței existente între drept și viața socială
înlăuntrul căruia își concretizează acțiunea;
- metoda comparativă constă în cercetarea simultană a unor sisteme de drept sau norme juridice;
- metodele cantitative care constau în operațiile de verificare a ipotezelor științifice în cadrul
strategiilor dezvoltării fenomenului juridic în strânsă corelație și pe fondul scenariilor dezvoltării
economico-sociale7.

Secțiunea 4 - Norma juridică

Norma juridică reprezintă acea regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie care are
drept scop asigurarea ordinii sociale și care, la nevoie poate fi impusă cu ajutorul forței de constrângere a
statului.
În principiu, norma juridică prescrie o conduită care înglobează în ea pretențiile și exigențele
societății. Atunci când se încalcă conduita impusă de norma juridică există și o sancțiune.
Din acest punct de vedere putem spune că norma juridică poate fi privită din două perspective:
- din perspectiva structurii logico-juridice;
- din perspectiva construcției tehnico-legislative.
Structura logico-juridică a normei cuprinde trei elemente esențiale și anume:
- Ipoteza, care reprezintă acea parte a normei ce prezintă condițiile, împrejurările sau faptele la
care se referă prescripția acesteia precum și categoria sau categoriile subiecților de drept cărora li se
adresează8.
- Dispoziția, care stabilește ce drepturi și obligații revin participanților la raporturile sociale
reglementate de norma juridică;
- Sancțiunea este cea care arată ce consecințe rezultă din nerespectarea dispoziției.
Structura tehnico-legislativă arată cum este construită, în principiu, din punct de vedere tehnic și
legislativ, norma juridică.
Construcția tehnico-legislativă privește:
- forma exterioară de exprimare a conținutului normei și integrării ei într-un act normativ;
4
Pavel Abraham, Legislație în asistența socială, Edit. Național, 2000, p. 15.
5
Ion Dogaru, op. cit. P. 43
6
Ion Dogaru, op.cit., p. 47.
7
Ion Dogaru, op.cit, p. 51.
8
Ion Dogaru, op. cit., p. 151.
6
- forma exterioară a structurii logice;
- redactarea concisă, sintetică a normei sau redactarea ei mai dezvoltată;
- modul de încadrare în textele normative9.
Trebuie precizat faptul că există și situații în care structura logico-juridică a normei nu se
suprapune cu structura tehnico-legislativă.
Normele juridice se clasifică în funcție de anumite criterii, după cum urmează:
1. În funcție de criteriul ramurii de drept avem:
- norma de drept constituțional;
- norma de drept administrativ;
- norma de drept civil;
- norma de drept penal;
- norma de drept al familiei;
- norma de drept al muncii și protecției sociale;
- norma de drept comercial;
- norma de drept al transporturilor.
2) În funcție de criteriul forței juridice avem:
- norme cuprinse în legi - care la rândul lor se clasifică în:
- norme cuprinse în legea fundamentală;
- norme cuprinse în legi organice;
- norme cuprinse în legi obișnuite;
- norme cuprinse în decrete;
- norme cuprinse în actele Guvernului care pot fi:
- norme cuprinse în hotărârile de Guvern;
- norme cuprinse în ordonanțele Guvernului;
- norme cuprinse în ordonanțele de urgență ale Guvernului;
- norme cuprinse în alte acte normative.
3) În funcție de structura logică a normei avem:
- norme juridice complete. Ele cuprind toate cele 3 elemente ale structurii logice;
- norme juridice incomplete. Acestea nu au cele 3 elemente în același act normativ. Datorită acestui
fapt normele juridice incomplete se subclasifică în:
 norme de trimitere. Acestea au de obicei ipoteza și dispoziția într-un act normativ, iar
sancțiunea în alt act normativ;
 norme în alb, care au ipoteza și dispoziția într-un act normativ, urmând ca sancțiunea să fie
înclusă într-un alt act normativ care urmează să fie promulgat.
4) După cristeriul sferii de aplicare avem:
- norme generale, care au cea mai mare sferă de aplicabilitate, formând de multe ori dreptul
comun în materie;
- norme speciale, care se aplică în mod restrâns, numai unei anumite categorii de relații;
- norme de excepție, care, de regulă, vin să competeze celelalte două categorii de norme.
5) După criteriul gradului și intensității incidenței avem:
- norme-principii (care mai sunt întâlnite și sub denumirea de norme cardinale). Ele sunt
inserate în legea fundamentală ori în declarații internaționale ori mai pot fi deduse cu valori
de principii generale de drept, pe calea interpretării.
- normele mijloace-normative sunt acelea ce stipulează în limbaj juridic care sunt cerințele
fundamentale de reglementare a ordinii sociale.
6) În funcție de criteriul modului de reglementare a conduitei prescrise avem:
- norme imperative. Acestea prescriu comportamentul pe care trebuie să îl aibă subiecții și de
la care aceștia nu se pot abate. La rândul lor normele imperative se clasifică în:
 norme onerative (sunt acelea care pretind subiecților să aibă o anumită conduită);
 norme prohibitive (sunt acelea care interziv subiectilor să aibă o anumită conduită);

9
Ion Dogaru, op.cit., p. 155.
7
- norme dispozitive. Aceste norme acordă subiecților să aibă o gamă mai largă de comportamente.
La rândul lor normele dispozitive se clasifică în:

 norme permisive (acelea care permit o anumită conduită


 norme suplitive (sunt acelea care atunci câând subiecâii tac, ele vin și suplinesc voința
acestora). Un exemplu în acest sens îl constituie tacita relocațiune care se concretizează în următoarea
situație: atunci când între doi subiecți de drept există un contract de închiriere, la expirarea termenului
contractului, dacă nici unul dintre subiecți nu își manifestă voința nici în sensul prelungirii sau nici în
sensul renunțării la contract, atunci, de drept, contractul va fi prelungit cu aceeiași durată ca și
contractul inițial, în aceleași condiții.
7) În funcție de criteriul sociologico-juridic avem:
- norme permitive (sunt acelea care vin să pedeapsească, din punct devedere juridic un
comportament care este în contradicție cu cel prescris de lege);
- norme stimulative (care paralel cu pedeapsa stabilesc și un sistem de stimulente în vederea
creșterii eficacității acestor norme).

Secțiunea 5 - Izvoarele dreptului

Izvoarele dreptului reprezintă acele modalități specifice de exprimare a conținutului dreptului.


Aceste izvoare de drept pot fi întâlnite sub două accepțiuni și anume:
- în sens material;
- în sens formal.
Izvorul de drept în sens material reprezintă totalitatea condițiilor materiale de existență care conduc
la existența reglementărilor juridice.
Izvorul de drept în sens formal desemnează formele specifice de exprimare a normelor de drept,
adică actele normative în care sunt inserate aceste norme10.
Doctrina de specialitate a făcut distincție între anumite categorii de izvoare. în acest sens putem
spune că există:
a) izvoare oficiale și izvoare neoficiale;
b) izvoare creatoare și izvoare interpretative;
c) izvoare potențiale și izvoare actuale;
d) izvoare de constituire și izvoare de calificare
O categorie aparte o prezintă izvoarele formale ale dreptului care se clasifică în:
1) cutuma sau obiceiul juridic
Acest izvor apare încă din cele mai vechi timpuri, Ulpian făcând referitor la cutumă rumătoarea
observație: Diuturna consuetundo pro jure et lege in his que non escripto decendunt observari solet11.
2) doctrina. Ea reprezintă știința juridică ce cuprinde analizele, investigațiile și interpretările
făcute de specialiști fenomenului juridic12.
3) practica judiciară și precedentul judiciar. Aceasta este formată de către toate hotărârile
judecătorești.
În dreptul nostru nu este considerată izvor de drept întrucât ar încălca principiul separației
puterilor în stat.
Sistemul de drept anglo-saxon și cel american recunosc calitatea de izvor de drept jurisprudenței
întrucât legislația lor admite principiul precedentului judiciar.
Legislația românescă menționează clar că hotărârea judecătorească are putere de Lege numai
părțile participante la proces, neputând fi invocate împotriva terților întrucât, per a contrario, nu le este
opozabilă.
4) contractul normativ - reprezintă acordul dintre două sau mai multe persoane încheiat în scopul
de a produce efecte juridice adică naște, modifică sau stinge raporturi juridice13.
10
Ion Dogaru, op.cit., p. 162.
11
Lungul obicei se obișnuiește a se observa ca drept și lege în problemele care în dreptul scris nu sunt tratate.
12
Ion Dogaru, op.cit, p. 172.
13
Ion Dogaru, Contractul, considerații teoretice și practice, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1993, p.8.
8
5) actul normativ - reprezintă principalul izvor de drept.
El se poate clasifica în funcție de forța sa juridică în:
- Legea - care la rândul ei poate fi:
- fundamentală (Constituția);
- organică;
- de sinteză (codurile);
- specială.
- Decretele-legi;
- Decretele;
- Hotărârile și ordonanțele Guvernului;
- Alte acte normative.

Secțiunea 6 - Raportul juridic

Raportul juridic este o relație socială reglementată de o normă de drept intervenită între participanți
care, ca efect al acestei legături, devin titulari de drepturi și obligații a căror exercitare și respectiv
executare sunt asigurate prin forța coercitivă a statului14.
Raportul juridic are următoarele trăsături specifice:
- este un raport social;
- este în concordanță cu interesele generale și fundamentale ale statului;
- este un raport volițional;
- are un caracter valoric;
- are un caracter istoric.
Raportul juridic care următoarea structură:
1) subiectele raportului juridic;
2) conținutul raportului juridic;
3) obiectul raportului juridic.
În categoria subiectelor intră persoanele fizice și juridice, iar, în anumite condiții chiar și statul.
Conținutul raportului juridic cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor ce revin părților
participante la acesta.
Prin obiect al raportului juridic civil se înțeleg acțiunile prin care titularul dreptului subiectiv le
îndeplinește ori le pretinde și pe care celălalt subiect este obligat a le săvârși sau a se abține de la
săvârșirea lor15.
Faptul juridic reprezintă o împrejurare care naște, modifică sau stinge raporturile juridice.
Aceste fapte juridice se clasifică în două mari grupe:
- evenimente juridice;
- acțiuni omenești.
Evenimentele juridice sunt acele împrejurări sau fapte naturale, care se produc independent de
voința omului, dar de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice16.
Un exemplu în acest sens îl poate constitui o inundație care distruge o casă. Efectul acestui
eveniment juridic este stingerea dreptului de proprietate asupra casei.
Acțiunile omenești sunt faptele voluntare ale omului de producerea cărora legea leagă producerea
de efecte juridice17.

Secțiunea 7 - Interpretarea dreptului

Interpretarea este operațiunea prin care se lămurește înțelesul exact și complet al normelor juridice
în vederea aplicării eficiente în cauzele concrete.
14
Ion Dogaru, op.cit., p. 242.
15
Ion Dogaru, op. cit., p. 261.
16
Ion Dogaru, op.cit., p. 263
17
Ion Dogaru, op. cit., p. 264.
9
Interpretarea legii se poate clasifica în funcție de mai multe criterii.
1. În conformitate cu existența forței obligatorii interpretarea se clasifică în:
- interpretarea oficială - care este înfăptuită de un purtător al puterii de stat. La rândul ei
interpretarea oficială poate fi:
a) interpretare legală (făcută de către Parlament);
b) interpretare autentică (făcută de către organul emitent al actului respecitv);
c) interpretare cauzală (este făcut de organele competente cu ocazia soluționării unor
cazuri concrete).
- interpetarea neoficială - care este înfăptuită de subiecți, care nu sunt purtători ai puterii de stat.
De exemplu, interpretarea legii făcută de către avocați în pledoariile lor susținute în fața instanței.
2) În conformitate cu rezultatul la care se ajunge prin interpretare avem:
- interpretare literală (cea care nici nu extinde nici nu restrânge aplicarea normei
juridice);
- interpretarea extensivă (lărgește sfera de aplicare a normei juridice și asupra unor cazuri
care nu se încadrează perfect în litera textului de lege);
- interpetarea restrictivă (are un efect opus celei anterioare).
4) În conformitate cu metoda folosită avem:
 interpretare gramaticală. În acest caz lămurirea înțelesului unei norme juridice se face cu
ajutorul regulilor gramaticale.
 interpretarea logică.
Este cea mai veche formă de interpretare și cea mai des folosită. Ea presupune folosirea unor
procedee ale logicii formale generale.
La romani ea a dus la apariția a 3 reguli importante și anume:
- Exceptio est strictisimae interpretationis18;
- Ubi lex non distinquit, nec nos distingere debenus19;
- Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat20.
Tot romanii sunt aceia care au folosit procedeele logicii prin exprimarea lor în adagii21.
Astfel, au fost folosite următoarele argumente:
- per a contrario exprimat în adagiul qui dicit de uno, de altera negat;22
- a fortiori23. Argumentul este folosit pentru a extinde o normă juridică la un caz nereglementat.
- reductio ad absurdum24- conform căreia numai o anumită soluție este viabilă, cealaltă reprezentând o
absurditate.
- ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet25
 interpretarea sistematică - constă în stabilirea înțelesului unei norme juridice prin determinarea
locului acesteia în sistemul ramuri de drept și, atunci când este nevoie, chiar în sistemul de drept, precum
și în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului26.
 interpretarea istorico-teleologică.
Acest tip de interpretare pune accentul pe finalitatea pe care a avut-o în vedere legiuitorul atunci
când a promulgat norma juridică, avându-se în vedere, în același timp și contextul istoric.

Secțiunea 8. Răspunderea juridică

Răspunderea juridică apare în situația în care subiectul unui raport juridic nu respectă norma de
conduită impusă de acesta.

18
Excepția este de strictă interpretare.
19
Unde legea nu distinge, nici noi nu putem face.
20
Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, ci nu invers.
21
Denumiri în limba latină.
22
Cine susține o teză neagă teza contrară.
23
Cu atât mai mult.
24
Reducerea la absurd.
25
Unde este aceeași rațiune a legii se aplică aceiași dispoziție a ei.
26
Ion Dogaru, op. cit., p. 238.
10
Răspunderea juridică este strâns legată de sancțiunea juridică, în sensul că, dacă răspunderea
reprezintă un raport juridic de constrângere atunci sancțiunea constituie obiectul acestui raport.
Răspunderea juridică cunoaăte mai multe forme de manifestare și anume:
1) răspunderea civilă, care la rândul ei se clasifică în:
- răspundere civilă contractuală (apare ca urmare a nerespectării obligațiilor de către debitor, fapt ce
duce la producerea unui prejudiciu creditorului). Un exemplu în acest sens îl constituie nelivrarea de
către o societate a unor subansamble (roți de mașină) fapt ce duce la imposibilitatea onorării unor
contracte de către producătorul de autoturisme;
- răspunderea civilă delictuală. Are drept urmare cauzarea unor prejudicii.
De pildă, avarierea unui autotirsm parcat reglementar pe stradă, de către un conducător auto care a
pierdut controlul volanului.
2) răspunderea penală care este un raport juridic de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii
infracțiunii, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului de a-
l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută de legea penală și de a-l constrânge
să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii
aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept27;
3) răspunderea disciplinară apare în situția încălcării de către angajați ai obligațiilor de serviciu. Aceste
fapte poartă denumirea de abateri și pot fi sancționate cu:
- mustrări;
- avertisment;
- reducerea salariului;
- retrogradarea;
- suspendarea din funcție;
- transferul disciplinar;
- demiterea din funcție
4) răspunderea administrativă constă în săvârșirea de contravenții care se sancționează cu avertisment
sau cu amendă administrativă.
Pentru a răspunde juridic, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) conduită ilicită - care constă în acțiunea sau inațiunea subiectului activ care aduce o încălcare a
dispozițiilor legii;
b) vinovăția - care constă în atitudinea pshiciă a autorului comisiunii sau omisiunii prin care se
încalcă dispoziția unei norme juridice și față de urmările acestora28.
Pentru existența vinovat trebuie ca persoana respectivă să aibă discernământul faptelor.
Vinovăția are două forme de manifestare: intenția;culpa.
Intenția, la rândul ei poate fi:
- directă (când făptuitorul prevede și urmărește producerea consecințelor faptei ilicite);
- indirectă (când făptuitorul prevede urmările faptei ilicite dar nu acceptă producerea faptei și a
urmărilor acesteia).
Culpa îmbracă și ea două forme și anume:
- imprudența (când făptuitorul prevede urmările faptei ilicite, dar nu le acceptă și speră cu ușurință
că acestea nu se vor produce);
- neglijența (când făptuitorul nu dorește și nici nu acceptă urmările faptei ilicite dar trebuia să le
prevadă).
Mai există o formă intermediară a vinovăției și anume preterintenția. În acest caz autorul săvârșește
cu intenție o faptă ilegală iar rezultatul mai grav al faptei se produce din culpă. Un exemplu în acest sens
îl constituie lovirea cu pumnul a unei persoane care se dezechilibrează și cade, lovindu-se cu capul de
bordură. În urma contactului dur al acesteia cu bordura rezultă decesul.
c) Legătura cauzală constituie legătura dintre prejudiciul cauzat și comportamentul ilicit.
Altfel spus, există o legătură cauzală atunci când comportamentul ilicit a dus la producerea
unui prejudiciu.

27
Constantin Bulai, Drept penal, Tipografia Universității din București, Bucureăti, 1987, p. 308.
28
Ion Dogaru, op. cit., p.277
11
CAPITOLUL II
ELEMENTE DE DREPT CIVIL

Dreptul civil reprezintă acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturi patrimoniale și
personale nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice și/sau juridice aflate în situația de egalitate
juridică, precum și condiția juridică a persoanelor, în calitatea lor de subiecte ale unor raporturi juridice
civile29.
Dreptul subiectiv civil reprezintă relația socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil30.
Din această definiție desprindem concluzia că raportul juridic civil este reprezentat de acele relații
sociale cărora legea le recunoaște posibilitatea de a produce efecte juridice și cărora li se asigură
executarea prin intermediul forței coercitive a statului.
Analizând raportul juridic civil din punct de vedere structural, putem identifica elementele
componente ale acestuia și anume:
- subiectele raportului juridic civil;
- conținutul raportului juridic civil;
- obiectul raportului juridic civil.
Prezintă importanță din punctul nostru de vedere conținutul raportului juridic civil reprezentat de
totalitatea drepturilor subiective și a obligațiilor civile pe care le au părțile lui31.
Dreptul subiectiv civil a primit de-a lungul timpului mai multe definiții.
În viziunea profesorului Matei Cantacuzino, dreptul subiectiv civil era definit ca fiind puterea ce o
are fiecare individ de a pretinde că facultățile, aptitudinile și puterile sale care nu sunt îngrădite sau, mai
exact, în limita în care ele nu sunt îngrădite prin lege, să fie nu numai respectate, adică nesupărate de alții
sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când ele s-au tradus în acte de voință creatoare de
raporturi cu alții, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele
raporturilor create32.
Eleonora Roman definește dreptul subiectiv civil ca fiind puterea sau prerogativa recunoscută de
dreptul obiectiv, persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite tutelare ale dreptului), în calitatea
lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea ori să facă sau să nu
facă ceva (să săvârșească sau să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni), folosind, la nevoie aparatul de
constrângere al statului33.
După o pătrunzătoare analiză a diferitelor definiții date dreptului subiectiv, profesorul I. Deleanu
precizează: dreptul subiectiv civil ar putea fi definit ca prerogativa conferită de lege în temeiul căruia
titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită conduită sau să ceară altora desfășurarea
unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui
interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și nu
normele de conviețuire socială34.
Dreptul subiectiv civil este definit de către profesorul Teofil Pop ca fiind: posibilitatea juridică a
titularului unui drept, de a desfășura în limitele legii, o anumită conduită în virtutea căreia poate pretinde
persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate, prin
forța coercitivă a statului35.
Distinsul profesor Gheorghe Beleiu definește dreptul subiectiv civil ca reprezentând posibilitatea
recunoscută de legea civilă subiectului activ - persoană fizică ori persoană juridică - în virtutea căreia

29
Pavel Abraham, op. cit., p. 50.
30
Aurelian Ionașcu - Drept civil. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963, p. 32.
31
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura "Șansa" S.R.L.,
București, 1993, p. 73.
32
Matei Cantacuzino - Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, București, 1921, p. 30.
33
Eleonora Roman - Tratat de drept civil. Partea generală, vol.I, București, 1967, p. 182.
34
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura "Șansa" S.R.L.,
București, 1993, p. 74.
35
Teofil Pop - Tratat de drept civil. Partea generală, vol.I, 1989, p. 70-71.
12
acesta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită
corespunzătoare - să dea , să facă ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței
coercitive statului, în caz de nevoie36.
Din definițiile prezentate putem desprinde caracteristicile dreptului subiectiv civil și anume:
a) dreptul subiectiv civil conferă titularului său prerogativa de a desfășura o anumită conduită dar
numai în cadrul limitelor permise de lege;
b) vis-à-vis de această conduită, subiectul pasiv trebuie să aibă o comportare corespunzătoare;
c) acțiunea subiectului activ cât și cea a subiectului pasiv trebuie să se desfășoare într-un cadru
juridic, respectiv în cadrul unui raport juridic;
d) dreptul subiectiv civil acordă titularului său posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv să-și
îndeplinească obligația care îi revine;
e) dreptul subiectiv civil conferă titularului său posibilitatea de a recurge la forța coercitivă a
statului, în situația în care subiectul pasiv se opune îndeplinirii obligației care îi revine;
f) dreptul subiectiv civil ia ființă din momentul nașterii raportului juridic civil.
În doctrina internațională mai veche, unii autori au negat existența drepturilor subiective civile.
Putem aminti în acest sens pe doctrinarul francez Leon Duguit care susținea că noțiunea de drept
subiectiv trebuie eliminată întrucât nu poate fi vorba decât fie de situații juridice obiective, care decurg
din aplicarea normelor de drept într-un caz sau altul, fie de situații subiective modelate de anumite
persoane pentru folosința lor, în mod temporar, cum sunt cele care rezultă, de pildă, dintr-un contract și
care sunt garantate de dreptul obiectiv. În acest fel a luat naștere și teoria dreptului - funcție enunțată cu
prilejul definirii dreptului civil și care evidențiază masiva limitare a exercițiului drepturilor în funcție de
exigențele societății37.
Evoluția ulterioară a dreptului civil a infirmat teoria expusă de Leon Duguit.
Drepturile subiective civile au fost clasificate de către doctrină după următoarele criterii:
- în raport de gradul lor de opozabilitate;
- în raport de conținutul lor;
- în raport de corelația dintre ele;
- în raport de gradul de certitudine conferit titularilor.
Drepturile subiective civile se clasifică în funcție de gradul lor de opozabilitate în:
- drepturi absolute;
- drepturi relative.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său are posibilitatea să-l
execute singur, fără concursul altor persoane, drept căruia îi corespunde obligația generală negativă a
tuturor subiecților de a se abține să-i aducă vreo vătămare38. Deci, dreptul subiectiv civil absolut este
opozabil erga omnes.
Analizând definiția dată dreptului absolut identificăm următoarele caracteristici:
- numai subiectul activ (titularul dreptului) se cunoaște din momentul dobândirii, nu și subiectul
pasiv. Rezultă că toate celelalte persoane sunt subiecte pasive nedeterminate;
- dreptului subiectiv civil îi corespunde nu o obligație corelativă anume (determinată), ci obligația
generală și negativă a tuturor de a nu i se aduce atingeri;
- dreptul subiectiv civil absolut este opozabil erga omnes (tuturor)39.
În categoria acestor drepturi intră:
- drepturile personale nepatrimoniale;
- drepturile reale.
Dreptul subiectiv civil reprezintă acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului
pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza40.
36
Gheorghe Beleiu - Drept civil roman, Editura "Șansa" S.R.L., București, 1993, p. 74.
37
Paul Mircea Cosmovici - Dreptul civil. Introducere în dreptul civil, Editura "ALL", București, 1994, p. 62.
38
Paul Mircea Cosmovici (coordonator) ș.a. - Tratat de drept civil. Partea generală, vol.I, Editura Academiei RSR, București,
1989, p. 72.
39
Ion Dogaru - Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 259.
40
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura "Șansa" S.R.L.,
București, 1993, p. 75.
13
Din definiție rezultă următoarele caracteristici ale dreptului subiectiv civil relativ:
- este cunoscut atât subiectul activ (titularul dreptului) cât și subiectul pasiv;
- acestui drept îi corespunde fie obligația pozitivă de a da sau de a face, fie obligația negativă de
a nu face;
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat, în condițiile și limitele stabilite de lege.
Drepturile de creanță, care sunt nelimitate ca număr intră în această categorie.
Diferențele existente între drepturile absolute și cele relative constau în următoarele:
- în momentul nașterii dreptului subiectiv civil, în cazul drepturilor absolute nu se cunoaște
decât titularul dreptului, pe când în cazul drepturilor relative, este cunoscut atât titularul dreptului cât și
subiectul pasiv;
- opozabilitatea în cazul dreptului absolut este erga omnes, pe când în cazul dreptului
subiectiv, acesta se aplică numai subiectului pasiv.
- în cadrul drepturilor absolute obligația corelativă este o obligație generală și negativă (de a
nu aduce atingeri în nici un fel acestui drept), pe când în cazul drepturilor relative obligația corelativă
poate fi:
 aut dare41;
 aut facere42;
 aut non facere43.
În raport de natura conținutului lor, drepturile subiective civile se clasifică în:
- drepturi patrimoniale;
- drepturi personale nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conținut economic și drept urmare datorită
acestui conținut pot fi exprimate în bani.
La rândul lor drepturile patrimoniale se clasifică în:
- drepturi reale;
- drepturi de creanță.
Drepturile reale - ius in re - sunt drepturile subiective civile în virtutea cărora titularii pot executa
singuri atribuțiile asupra unui lucru determinat, în mod direct și nemijlocit, fără concursul altor persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caracteristici:
- sunt drepturi absolute;
- în momentul nașterii lor numai subiectul activ este cunoscut;
- sunt opozabile erga omnes;
- le corespunde o obligație generală și negativă, respectiv aceea de a nu le aduce atingere;
- sunt însoțite de prerogativa urmăririi și cea a preferinței;
- ca număr sunt limitate
La rândul lor drepturile reale se clasifică în două categorii:
- drepturi reale principale;
- drepturi reale accesorii.
Drepturile de creanță - ius ad personam - sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora
subiectul activ - numit creditor - poate pretinde subiectului pasiv - numit debitor - să dea, să facă, sau să
nu facă ceva44.
Din definiția drepturilor de creanță rezidă următoarele caracteristici ale acestora:
- sunt drepturi subiective civile relative;
- în momentul nașterii dreptului sunt cunoscuți atât subiectul activ cât și subiectul pasiv;
- conferă titularului lor dreptul de a pretinde subiectelor pasive să dea, să facă sau să nu facă ceva;
- fiind drepturi relative, sunt opozabile numai subiecților pasivi determinați;
- sunt nelimitate ca număr.

41
să dea.
42
să facă.
43
să nu facă.
44
Ion Dogaru - Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 259.
14
Drepturile de creanță nu pot fi enunțate exhaustiv datorită și faptului că izvorul principal al
acestora este contractul, părțile putând conveni asupra unor raporturi juridice neprevăzute expres de
lege45.
Analizând cele două categorii de drepturi respectiv cele reale și cele de creanță observăm că între
ele există anumite asemănări și deosebiri.
Asemănările dintre cele două categorii de drepturi sunt următoarele:
- ambele intră în categoria drepturilor patrimoniale;
- ambele au în momentul nașterii lor cunoscuți subiecții activi.
Deosebirile dintre drepturile reale și drepturile de creanță sunt următoarele:
- din punctul de vedere al subiectului pasiv, în cazul drepturilor reale acesta nu este cunoscut, pe
când în cazul drepturilor de creanță acesta este cunoscut, fiind debitorul;
- din punct de vedere al conținutului obligației corelative în situația drepturilor reale obligația
corelativă este cea generală și negativă de a nu face, respectiv reținerea aducerii unei atingeri dreptului
real, reținere care incumbă tuturor, pe când în situația dreptului de creanță obiectul obligației poate fi a
da, a face sau a nu face, cu precizarea că a nu face ceva, înseamnă, de această dată, abținerea debitorului
de la ceea ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune;
- din punctul de vedere al numărului lor, drepturile reale sunt limitate, pe când drepturile de
creanță sunt nelimitate.
O ultimă deosebire constă în faptul că drepturile reale sunt însoțite de prerogativa urmăririi și cea
a preferinței, în timp ce drepturile de creanță nu sunt însoțite de aceste prerogative.
Prerogativa urmării rezidă în posibilitatea titularului dreptului real (ex. creditorul ipotecar) de a
urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, iar prerogativa preferinței constă în posibilitatea titularului
dreptului real de a-și realiza dreptul său cu întâietate ori preferință (de pildă: din prețul imobilului
ipotecat, scos la vânzare silită, prin licitație, întâi își satisface creanța sa creditorul ipotecar, ca titular al
dreptului de ipotecă și numai dacă mai rămâne ceva, se va da simplilor creditori chirografari ai
debitorului urmărit)46.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective intim legate de persoana
titularului lor, care neavând un conținut economic, nu pot fi exprimate în bani.
Drepturile nepatrimoniale se împart în trei mari categorii de drepturi și anume:
a) drepturi legate de existența și integritatea fizică și morală a persoanei. Din această categorie
fac parte: dreptul la viață, dreptul la sănătate și integritate corporală, dreptul la onoare, dreptul la
libertate, dreptul la reputație, dreptul la secretul vieții particulare etc.
b) drepturi care privesc elementele de identitate ale persoanei.
Acestei categorii aparțin dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu și reședință,
dreptul la o stare civilă etc.
c) drepturi care decurg din creația intelectuală. În această categorie de drepturi intră: dreptul de
autor, dreptul de inventator, dreptul de inovator etc.
Drepturile personale nepatrimoniale se individualizează prin următoarele caracteristici:
- sunt drepturi absolute;
- sunt drepturi neevaluabile în bani;
- nu fac parte din patrimoniul persoanei;
- nu pot fi transmise către alte persoane.
În raport de corelația dintre ele, drepturile subiective civile se clasifică în:
- drepturi subiective civile principale;
- drepturi subiective civile accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existență de sine stătătoare, nedepinzând de
existența altor drepturi47.
Din această categorie fac parte următoarele drepturi:
45
Paul Mircea Cosmovici - Dreptul civil. Introducere în dreptul civil, Editura "ALL", București, 1994, p. 68.
46
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura "Șansa" S.R.L.,
București, 1993, p. 76.
47
Paul Mircea Cosmovici (coordonator) ș.a. - Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Editura Academiei RSR, București,
1989, p. 74.
15
a) dreptul de proprietate sub toate formele sale;
b) dezmembrămintele dreptului de proprietate;
c) drepturile de folosință.
a) În categoria dreptului de proprietate intră:
- dreptul de proprietate privată aparținând persoanelor fizice;
- dreptul de proprietate aparținând persoanelor juridice de stat, cum ar fi de pildă regiile autonome sau
societățile comerciale care au drept acționar unic statul;
- dreptul de proprietate al persoanelor juridice cooperatiste sau obștești;
- dreptul de proprietate al persoanelor juridice mixte;
- dreptul de proprietate de stat privată și publică.
b) Există și drepturi reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată și anume dreptul
de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de superficie și dreptul de servitute, reglementate
în Codul civil și anume, uzufructul în cadrul art. 517-564 C.civ, uzul și abitația la art. 565-575 C.civ,
superficia în mod implicit la art. 492 C.civ. și servituțile la art. 576-643 Cod civil48.
c) În categoria drepturilor de folosință intră următoarele drepturi:
- dreptul de folosință al unor instituții de stat care au personalitate juridică;
- dreptul de folosință al persoanelor juridice cooperatiste și obștești asupra unor bunuri proprietate de
stat;
- dreptul de folosință conferit de stat unor persoane juridice cooperatiste obștești asupra unor bunuri
proprietate de stat;
- dreptul de folosință pe care îl conferă persoanele juridice cooperatiste, obștești, particulare ori mixte
persoanelor juridice anexe49.
Tot în categoria drepturilor reale principale intră și dreptul de preemțiune, dreptul de preferință
precum și dreptul de concesiune.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi subiective civile a căror soartă juridică depinde de
existența altui drept subiectiv civil principal.
În categoria acestor drepturi intră:
- dreptul de ipotecă;
- dreptul de gaj;
- privilegiile;
- dreptul de retenție.
Raportat la gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective civile se împart în:
- drepturi pure și simple;
- drepturi afectate de modalități.
Este pur și simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine titularului său, întrucât
nici existența și nici exercitarea lui nu depinde de vreo împrejurare viitoare. Acest drept poate fi exercitat
îndată după nașterea lui și necondiționat. Un asemenea drept este, de exemplu, dreptul de proprietate
dobândit de donator, printr-un dar manual50.
Dreptul civil afectat de modalități este acel drept care nu oferă deplină siguranță a existenței sale, în
sensul că această existență ori exercițiul dreptului depinde de un eveniment viitor, care poate fi termenul
sau condiția51.
De aici rezultă faptul că termenul și condiția reprezintă modalitățile care afectează drepturile civile.
Unii autori, alături de termen și condiție, mai introduc în categoria modalităților și sarcina, care
este specifică contractelor cu titlu gratuit.
Izvoarele drepturilor subiective civile sunt definite ca fiind acele împrejurări de care legea civilă
leagă nașterea unui drept subiectiv concret.

48
Paul Mircea Cosmovici - Dreptul civil. Introducere în dreptul civil, Editura "ALL" București, 1994, p. 67.
49
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura "Șansa" S.R.L.,
București, 1993, p. 78.
50
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura "Șansa" S.R.L.,
București, 1993, p. 78.
51
Paul Mircea Cosmovici (coordonator), ș.a. - Tratat de drept civil. Partea generală, vol.I, Editura Academiei RSR,
București, 1989, p. 75.
16
Aceste izvoare se clasifică după mai multe criterii, relevant fiind pentru noi criteriul corelației cu
voința umană, conform căruia izvoarele drepturilor subiective civile se împart în:
- acțiuni umane;
- fapte naturale (evenimente).
Din punctul de vedere al instituției prescripției extinctive, relevanță prezintă acțiunile umane.
Astfel acțiunile umane stau la baza nașterii drepturilor subiective civile asupra cărora își exercită
acțiunea instituția prescripției extinctive.
Cel de-al doilea element al conținutului raportului juridic civil îl reprezintă obligațiile civile.
În legislația noastră nu există o definiție generală a obligației civile. Doctrina a fost cea care a
definit obligația civilă.
Majoritatea autorilor au reținut ca elemente esențiale ale obligației civile următoarele:
- obligația civilă reprezintă o îndatorire a subiectului pasiv de a avea o conduită
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
- această îndatorire constă în una din următoarele modalități:
- a da ceva;
- a face ceva;
- a nu face ceva.
- intervenția forței coercitive a statului în situația în care subiectul pasiv nu execută de
bunăvoie obligația care îi revine.
Pe baza acestor elemente obligația civilă a fost definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ,
conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva și care, la nevoie, poate fi impusă prin forța
coercitivă a statului52.
Obligațiile civile se clasifică în funcție de mai multe criterii:
1) După obiectul lor avem:
- obligația de a da, a face sau a nu face ceva;
- obligația pozitivă și obligația negativă;
- obligația de rezultat și obligația de diligență;
2) În funcție de opozabilitatea lor avem:
- obligații obișnuite;
- obligații opozabile și terților;
- obligații reale.
3) În raport de sancțiunea care asigură respectarea obligației civile avem:
- obligația civilă perfectă;
- obligația civilă imperfectă.
Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă acțiunile pe care titularul dreptului subiectiv le
îndeplinește sau le poate pretinde și pe care subiectul pasiv este obligat să le săvârșească sau să se abțină
de la săvârșirea lor.
Între raportul juridic civil și drepturile subiective civile există un raport parte-întreg, raportul
juridic civil constituind întregul, iar drepturile subiective civile reprezentând o parte a acestui întreg.

52
Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura "Șansa" S.R.L.,
București, 1993, p. 82.
17
CAPITOLUL III
ASPECTE GENERALE PRIVIND PROTECȚIA SOCIALĂ

În cadrul societății noastre este asigurată exercitarea drepturilor fără opreliști a drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului.
Art. 15 din Constituție menționează în mod expres că toți cetățenii beneficiază de drepturile și
libertățile consacrate de Constituție și de alte legi și în același timp, au obligațiile prevăzute de acestea.
De asemenea, statul prin intermediul instituțiilor sale specializate este abilitat să intervină pentru a
asigura o egalitate de șanse pentru cetățenii și rezidenții săi.
În acest fel, persoanele dezavantajate atât din punct de vedere economic cât și social pot beneficia
de un nivel de trai decent.
De o protecție specială se bucură copii, tinerii și persoanele cu handicap.
Art. 49 din Constituția României stipuleaza că și copii beneficiază de un regim special de protecție
și asistență în realizarea drepturilor lor.
Prin intermediul statului, care promovează o politică de egalitate a șanselor, persoanele cu
handicap sunt reintegrate în societate.
În același timp statul prin intermediul unui sistem de servicii sociale publice ajută în mod gratuit și
fără nici o discriminare persoanele aflate sub un nivel de trai decent.
În acest sens au fost instituite o serie de programe menite să combată această situație de fapt.
Unul dintre aceste programe, promovate de către stat este cel privind prevenirea și combaterea
marginalizării sociale.
Principiul obiectiv al acestui program este acela al evitării degradării nivelului de trai și al păstrării
demnității tuturor cetățenilor.
Marginalizarea socială este definită ca fiind poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau
grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale
colectivității, ea manifestându-se prin absența unui minim de condiții sociale de viață53.
Concret, prin intermediul acestui program, care a fost pus în practică prin promulgarea legii nr.
116/2001, se garantează o serie de drepturi fundamentale precum:
- accesul la un loc de muncă;
- accesul la o locuință;
- accesul la asistență de sănătate;
- accesul la educație.
În acest sens se instituie o serie de obligații în sarcina unor instituții ale statului, care vor acționa
prioritar în vederea realizării lor.
Aceste măsuri se pot concretiza în:
- obligația de a asigura persoanelor marginalizate accesul la:
 locuință;
 serviciile publice de strictă necesitate (apă, gaze naturale, energie electrică)
- obligația de a suporta o parte din datoriile pe care le au aceste persoane;
- obligația de a acorda consiliere persoanelor marginalizate.
Serviciile sociale sunt asigurate atât de către autoritățile administrației publice locale cât și de către
persoane fizice sau juridice.
Prin intermediul acestor servicii sociale statul acordă protecție unei categorii specifice de persoane.
Serviciile sociale sunt definite ca fiind ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a
răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii unor situații de
dificultate, pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și
excluziunii sociale și promovarea incluziunii sociale54.
Acordarea serviciilor sociale se fundamentează pe următoarele principii:
a) respectare individualității fiecărei persoane;

53
Legea nr. 116/2001, art. 3
54
O.G. nr. 68/2003, art. 1.
18
b) respectarea libertății de a alege serviciul social în funcție de nevoia socială;
c) asigurarea accesului la servicii sociale în condiții de tratament egal pentru excluderea
privilegiilor și elimina forme de discriminare;
d) asigurarea de servicii de calitate, accesibile, flexibile, adaptate nevoilor sociale;
e) asigurarea drepturilor și a siguranței beneficiarilor, protejând în același timp și interesele
acestora dar și pe cele colective ale comunității;
f) asigurarea accesului la informațiile privind drepturile fundamentale, măsurile legale de
protecție, precum și posibilitatea de contestare a deciziei de acordare a unor servicii sociale;
g) respectarea vieții intime a persoanei;
h) dezvoltarea parteneriatului dintre părțile implicate în procesul de acordare a servicilor sociale și
beneficiare55.
Serviciile sociale se structurează pe două mari categorii:
- servicii de asistență socială;
- servicii de îngrijire medical-socială
La rândul lor, serviciile de asistență socială se clasifică în:
- servicii cu caracter primar
- servicii specializate
Prima categorie de servicii urmărește prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate sau
vulnerabilitate.
În această sferă intră următoarele:
a) identificarea nevoilor individuale și de grup, precum și a principalelor categorii de beneficiari
de servicii;
b) informarea asupra situațiilor de risc, precum și asupra drepturilor sociale ale persoanei;
c) măsuri educative și de supraveghere destinate prevenirii comportamentelor deviante;
d) consiliere pentru persoane vârstnice, persoane cu handicap, persoane cu patologie cronică,
persoane dependente de consumul de alcool, droguri sau alte substanțe toxice, persoane infectate sau
bolnave H.I.V./S.I.D.A., pentru familiile acestora, precum și pentru alte persoane din grupul social cu
care s-au aflat în contact permanent sau incidental;
e) consiliere pentru persoanele și familiile care adoptă copii sau care au minori în plasament ori
încredințare;
f) consiliere pentru tinerii care părăsesc instituțiile pentru protecția copilului;
g) consiliere și susținere pentru persoane neglijate, abuzate, victime ale violenței familiare ori ale
traficului de persoane;
h) sprijin material și financiar acordat persoanelor și familiilor cu veniturii insuficiente pentru
acoperirea nevoilor minime prevăzute de ansamblul dispozițiilor legale în vigoare;
i) măsuri de urgență pentru următoarele persoane: fără adăpost, victime ale traficului de persoane,
ale violenței în familie precum și pentru orice persoană aflată în dificultate;
j) orice alte măsuri de protecție socială56.
Scopul serviciilor specializate este acela de a menține, reface sau dezvolta capacitățile individuale
în vederea sepășirii unei situații de nevoie socială.
Astfel, acest tip de servicii se concretizează în:
a) găzduirea, îngrijirea, recuperarea, reabilitarea și reinserția socială a persoanelor vârstnice, persoanelor
cu handicap, bolnavilor cronici, persoanelor dependente de alcool sau de droguri, persoanelor victime ale
violenței în familie sau ale traficului de persoane;
b) suport și asistență pentru copiii și familiile în dificultate;
c) găzduirea și educația specială pentru copiii sau tinerii cu handicap sau care prezintă dificultăți de
adaptare;
d) găzduirea tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului pe o perioadă determinată, în
conformitate cu legislația în vigoare;
e) inserția socială și profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului;

55
O.G. nr. 68/2003, art. 3.
56
O.G. nr. 68/2003, art. 7, al.2.
19
f) găzduirea pe perioadă determinată a persoanelor fără adăpost;
g) asistență și suport pentru asigurarea unei vieți autonome și active persoanelor de vârsta a treia, precum
și servicii de îngrijire acordate vârstnicilor aflați într-o situație de dependență;
h) acordarea de măsuri de suport pentru integrarea în muncă, altele decât cele prevăzute de Codul
muncii, inclusiv atelierele protejate;
i) acordarea de măsuri de readaptare, de preorientare și de reeducare profesională stabilite prin legislația
în vigoare;
j) primirea și îngrijirea în situații de urgență, cu sau fără găzduire, acordarea de sprijin sau
acompaniament social, adaptarea la o viață activă sau inserția socială și profesională a persoanelor sau
familiilor în dificultate ori în situații de risc;
k) acțiuni de identificare, ajutor, susținere, formare sau informare, consiliere, expertiză ori coordonare în
vederea prevenirii oricărei forme de dependență;
l) activități, măsuri și servicii sociale tip pilot;
m) orice alte măsuri de intervenție socială.57
Acordarea serviciilor sociale se face în principal de către asistenții sociali și în subsidiar de către
anumiți specialiști calificați în diverse domenii de activitate.
Asistentul social are două mari obligații și anume:
- să facă o identificare a situației și cauzelor care dereglează echilibrul individului sau grupului
sub aspect psihic, moral sau economic;
- să ia toate măsurile necesare pentru a înlătura acest dezechilibru.
Acordarea acestor servicii sociale trebuie să parcurgă următoarele etape:
a) evaluarea inițială;
b) elaborarea planului de intervenție;
c) evaluarea complexă
d) elaborarea planului individualizat de asistență și îngrijire;
e) implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenție și în planul individualizat
f) monitorizarea;
g) reevaluarea58
Personalul de specialitate răspunde pentru activitatea desfășurată.
În cazul încălcării unor norme sau dispoziții răspunderea persoanei vinovate poate îmbrăca
următoarele forme:
- răspunderea disciplinară;
- răspunderea contravențională;
- răspunderea patrimonială;
- răspunderea penală.

57
OG 68/2003, art. 8, al. 2.
58
O.G. nr. 58/2003, art. 29
20
CAPITOLUL IV
PROTECȚIA SOCIALĂ A MINORULUI

Secțiunea 1 - Protecția drepturilor copilului

Necesitatea adoptării unei legislații care să protejeze drepturile copilului s-a impus datorită
evoluției și transformărilor pe care le-a suferit societatea omenească.
Această necesitate derivă și din faptul că acești copii reprezintă cetățenii de mâine, aceia care vor
prelua în viitor atribuțiile pe care în prezent le îndeplinesc părinții lor.
Asigurând o protecție eficientă a acestor copii, cresc șansele ca evoluția viitoare a societății
omenești să fie mai accelerată, întrucât copii reprezintă viitorul omenirii.

A) Apariția și evoluția conceptului de "protecție a drepturilor copilului"


Din punct de vedere normativ putem vorbi de drepturile copilului odată cu proclamarea la 10
decembrie 1948, de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite a Declarației Universale a Drepturilor
Omului.
Astfel, în art. 25 al acestei declarații se stipulează că : "Mama și copilul au dreptul la ajutor de
ocrotire deosebite. Toți copii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara căsătoriei, se bucură
de aceeași protecție socială".
Alte documente internaționale în această materie au fost:
- Convenția O.N.U. asupra obținerii pensiei de întreținere în străinătate (New York -
20.VI.1956);
- Convenția de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii (25.X.1980);
- Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei (Strasbourg -
15.X.1975);
- Convenția europeană în materia adopției de copii (Strasbourg - 24.IV.1967);
- Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale
(29.V.1993).
Punctul culminant al evoluției dreptului internațional în domeniul protecției copilului îl constituie
adoptarea Convenției cu privire la Drepturile Copilului, la 20.XI.1989 de către Adunarea Generală
O.N.U.
Protecția drepturilor copilului are la bază următoarele principii:
1. Principiul nondiscriminării și egalității șanselor;
- Protecția drepturilor copilului se face indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia
politică, naționalitatea, apartenența etnică și socială, infirmitate sau nașterea sa.
2. Principiul interesului superior al copilului
- Conform acestui principiu, în luarea deciziilor care privesc direct copilul, se va ține seama cu
precădere de interesul acestuia.
3. Principiul responsabilității părinților
- Părinții sunt primii chemați să asigure copilului o exercitare deplină a drepturilor sale. În cazul
în care nu o pot asigura, pot apela la ajutorul organelor abilitate ale statului, care au obligația să le acorde
sprijin în acest scop.
Prin aplicarea eficientă a acestor principii se urmăresc următoarele obiective:
a) crearea pentru copil a unui mediu familial favorabil dezvoltării depline și armonioase a
personalității sale;
b) considerarea copilului drept membru activ al societății, atât în familie, cât și la școală și în
societate;
c) posibilitatea participării copilului la luarea deciziilor care îl privesc, în funcție de vârsta și
maturitatea sa;
d) asigurarea educației școlare pentru toți copii și ulterior integrarea lor într-o activitate utilă.

21
B) Definiția și obiectul drepturilor copilului
Făcând parte din marea familie a Dreptului Internațional Public, Drepturile Copilului reprezintă o
ramură a Dreptului Internațional al Drepturilor Omului.
Obiectul Drepturilor Copilului îl constituie drepturile și libertățile fundamentale ale copilului care
reprezintă conținutul relațiilor internaționale din acest domeniu.
În prezent Drepturile Copilului se află în plin proces de instituționalizare și garantare, fapt ce face
dificilă elaborarea unei definiții.
Cu toate acestea, considerăm că Protecția Drepturilor Copilului reprezintă un ansamblu de norme
juridice internaționale care reglementează drepturile celei mai mici categorii de vârstă a populației
(copii), având ca obiect integritatea fizică și psihică, libertatea, demnitatea și educația minorului.

C) - Conținutul drepturilor fundamentale ale copilului

 Dreptul copilului la viață


Conform art. 22, alin.1, din Constituția României, dreptul la viață precum și dreptul la integritatea
fizică și psihică a persoanei sunt garantate.
Legislația noastră a stabilit că, dreptul la viață se naște în momentul, când copilul, separat de
corpul mamei, își începe existența sa proprie.
Dreptul la viață încetează odată cu producerea fenomenului natural al morții.
Acest drept este protejat și de dreptul penal, care prin intermediul infracțiunilor prevăzute de art.
174/179 Cod penal, pedepsește orice acțiune sau inacțiune, care ar duce la încălcarea dreptului la viață.
Pe plan internațional, dreptul la viață al copilului își găsește reglementarea în art.6, alin.1, al
Convenției cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor
Unite la 20 noiembrie 1989.
Un aspect particular, din cadrul acestui drept, privește dreptul la avort al femeilor însărcinate.
În literatura de specialitate s-a pus problema, dacă femeia însărcinată are sau nu dreptul de a
renunța la viața fătului. Majoritatea autorilor au fost de acord cu concepția că mama are dreptul de a
renunța la viața fătului, dar numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții.
În consecință, dreptul la viață este aplicabil copilului și nu se extinde și asupra fătului.
Problema euthanasiei a iscat controverse în literatura de specialitate.
Euthanasia constă într-un act de umanitate, de scutire a victimei de chinurile unei boli incurabile
care îi provoacă mari suferințe, de către personalul medical sau de către soț sau o rudă apropriată, de
exemplu printr-o injecție letală59.
Deși multe țări permit formal euthanasia, totuși în legislația noastră aceasta nu este acceptată, mai
mult chiar orice acțiune sau inacțiune în acest sens este prevăzută și pepdepsită de art. 179 Cod penal,
referitor la determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Trecând peste argumentele de ordin moral și religios privind euthanasia, s-a concluzionat că,
recunoașterea acesteia ar duce, în final, la întărirea tendințelor sinucigașe ale membrilor societății.
O altă problemă ridicată de dreptul la viață este aceea a cursei înarmărilor.
Cu toate că, odată cu încheierea războiului rece s-a realizat o încetinire a ritmului acestei curse și
datorită dezmembrării fostului colos sovietic, totuși în ziua de astăzi, cursa înarmărilor nu a încetat,
dovadă fiind multiplele conflicte regionale existente în lume. Aceste conflicte fac victime, atât în rândul
combatanților, cât și în cel al necombatanților, un exemplu elocvent fiind conflictul desfășurat pe
teritoriul Israelului în ultima perioadă, căruia i-au căzut victime și copii, fapt ce reprezintă, în final o
încălcare a dreptului la viață.
Conflictele armate produc asupra copiilor efecte psihologice și psihiatrice nefaste, care le
afectează buna dezvoltare.

 Dreptul la nume
Reprezintă un drept fundamental al copilului, întrucât în cadrul societății, identificarea unei
persoane se realizează și pe baza numelui.
59
Vasile Ciuvăț - Protecția juridică a drepturilor omului, Edit. Themis, Craiova, 2000, pag. 107.
22
În legislația noastră termenul de nume are un sens dublu, și anume:
- stricto sensu - desemnează numai numele de familie al unei persoane;
- lato sensu - desemnează atât numele de familie cât și prenumele unei persoane.
Numele poate fi definit ca fiind cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care este individualizată o
persoană60.
În legislația noastră dreptul la nume este prevăzut în art. 12 din Decretul nr. 31/1954 potrivit
căruia orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii...
Dobândirea numelui are loc, de regulă, în momentul nașterii copilului.

 Dreptul de a dobândi o cetățenie


În dreptul internațional public există o serie de convenții, încheiate în scopul combaterii
fenomenului apatridiei.
O.N.U. a adoptat în această materie două convenții și anume:
 Convenția pentru înlăturarea apatridiei;
 Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie în viitor.
Din cele două convenții se desprinde un set de reguli, ce vizează dobândirea cetățeniei și anume:
 copilul fără cetățenie născut pe teritoriul unui stat, va primi cetățenia statului respectiv;
 copilul născut din părinți necunoscuți, dacă nu se poate stabili locul nașterii, va primi cetățenia statului
unde a fost găsit;
 pierderea cetățeniei trebuie să opereze numai în momentul dobândirii altei cetățenii.
În legislația românească, cetățenia își găsește reglementarea juridică în cadrul Legii nr. 21/1991
privind cetățenia română.
În cadrul art. 4, sunt enumerate modurile de dobândire a cetățeniei și anume:
 prin naștere;
 prin adopție;
 prin repatriere;
 prin acordarea la cerere.
În concluzie, dreptul copilului de a dobândi o cetățenie, în legislația noastră își găsește temeiul
juridic în Legea nr. 21/1991.

 Dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia.


De regulă, orice copil beneficiază de acest drept. Excepțiile vizează următoarele situații:
 copilul găsit;
 copilul abandonat;
 copilul adoptat;
 copiii din Leagănele de copii;
 copiii handicapați încredințați unor instituții specializate.
Există prezumția că părinții sunt aceia care s-ar ocupa cel mai bine de creșterea și educarea
copilului întrucât aceștia îi doresc binele și realizarea lui în viața socială.

 Dreptul copilului de a-și păstra identitatea


Prin intermediul legislației interne a oricărui stat se ocrotește acest drept, prin el înțelegându-se
faptul că, în principiu, copilul trebuie să-și păstreze cetățenia, numele și prenumele precum și relațiile
familiale stabilite, de regulă, între el și rudele de sânge.
Există situații speciale în care copilul își poate schimba cetățenia, numele și relațiile familiale, dar
toate acestea nu constituie încălcări ale dreptului copilului de a-și păstra identitatea, ci reprezintă niște
excepții de la aplicarea acestui drept.
O astfel de excepție ar fi adopția unui copil de către un cetățean străin. Cu ocazia acestei adopții,
copilul își poate schimba cetățenia precum și numele, iar dacă adopția este cu efecte depline, copilul își
poate schimba și relațiile familiale.

60
C.Stătescu - Drept Civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, pag. 107.
23
 Dreptul copilului de a nu fi separat de părinții săi împotriva voinței lor
Reprezintă unul dintre cele mai importante drepturi ale copilului, în considerarea faptului că, între
părinți și copii se leagă o strânsă legătură afectivă, care, dacă ar fi distrusă, ar duce la dezechilibrare
psihologică în comportamentul și dezvoltarea ulterioară a copilului.
Totuși, există și excepții de la aplicarea acestui drept, toate, însă, fundamentându-se pe interesul
superior al copilului.
O astfel de excepție o poate constitui situația în care părinții își maltratează copiii, fapt ce duce la
dezechilibre în dezvoltarea armonioasă a copilului. Legea română incriminează faptele de maltratare a
copilului, acestea fiind cunoscute sub denumirea generică de rele tratamente aplicate minorului.
Astfel legiuitorul român, a prevăzut și pedepsit aceste fapte prin intermediul art. 306 Cod penal,
care stipulează că relele tratamente aplicate minorului constau în punerea în primejdie gravă prin
măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți
sau de către orice persoană, căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.
Părinții sunt obligați a-l crește pe copil folosind după caz, atât mijloace de maximă blândețe cât și
măsuri ferme și severe luate numai în scopul de a-l corija pe copil și de a-l determina să adopte o
conduită corespunzătoare.
 Dreptul copilului de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi.
Acest drept are o aplicare mai limitată datorită faptului că el se aplică numai în anumite cazuri, și
anume, atunci când copilul este separat de cei doi părinți ai săi sau numai de unul dintre ei.
Excepție de la acest drept o reprezintă situația, în care aceste relații sunt contrare interesului
copilului.
Dreptul copilului de a întreține relații personale cu părinții își face aplicația mai ales în situația, în
care părinții copilului divorțează.
În legislația noastră, în cazul unui divorț cu minori instanța judecătorească este obligată, să
încredințeze copilul spre creștere și educare unuia dintre părinți.
Acest lucru se face în cadrul procesului de divorț, judecătorul hotărând, odată cu pronunțarea
divorțului, cărui părinte îi va încredința copilul. Temeiul legal în acest caz îl constituie art. 42 din Codul
familiei.
În vederea încredințării minorului instanța va asculta părinții, va cere efectuarea unei anchete
sociale și de asemenea îl va asculta și pe copil, dar numai dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Hotărârea de
încredințare a minorului va avea în vedere, în mod prioritar, interesul copilului.
Legislația noastră consacră în cadrul art. 43, alin. ultim, din Codul familiei, dreptul părintelui
divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, să aibă relații personale și contacte directe cu acesta61.
Jurisprudența a stabilit în acest caz, că legătura cu minorul se poate lua de două ori pe lună, între
anumite ore.

 Dreptul copilului de a părăsi orice țară


Acest drept se aplică în situația, în care copilul este în străinătate și dorește, să se întoarcă în țară
sau să meargă într-o altă țară.
Limitele exercitării acestui drept nu pot fi decât cele prevăzute de lege, îngrădiri care își fac
aplicația în vederea protecției securității naționale, a ordinii publice precum și a sănătății și moralității
publice.
Existența acestui drept își găsește justificarea în măsurile de combatere a acțiunilor de împiedicare
a reîntoarcerii copilului din străinătate, acțiuni care nu au un fundament legal, fiind în consecință, ilegale.
Dreptul copilului de a părăsi orice țară, vizează libertatea de deplasare, care în România este
protejată prin existența unei norme penale care incriminează orice acțiune de lipsire de libertate a unei
persoane în mod ilegal62.
De asemenea, în Constituția României este garantat dreptul la liberă circulație, în cadrul art. 25,
alin. 1.63

61
Codul familiei în art. 43, alin. ultim. stipulează că "Părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de
a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională".
62
Codul penal, art. 189 - Lipsirea de libertate în mod ilegal.
24
 Dreptul copilului de a-și exprima liber opinia saasupra oricărei probleme care îl privesc.
În sensul exercitării acestui drept, copilul are posibilitatea ca, în cadrul unei proceduri juridice sau
chiar administrative, să fie ascultat, iar opinia lui să fie luată în considerare, dar avându-se în vedere atât
gradul său de maturitate cât și vârsta sa.
Ascultarea copilului se va face fie prin intermediul unui reprezentant sau al unei instituții
corespunzătoare, fie prin ascultarea lui directă, dar asistat de un reprezentant legal.
Conform art. 81 din Codul de procedură penală, în situația în care avem un martor minor, care are
până în 14 ani, ascultarea lui se face în prezența uneia din părți sau a tutorelui.64
De exemplu, în cadrul unui proces de adopție, judecătorul, în camera de consiliu, va asculta
copilul, chestionându-l în legătură cu adopția sa, efectuată de către altă persoană decât părinții naturali.

 Dreptul copilului la libertatea de exprimare.


Exercitarea acestui drept poate fi limitată doar în două cazuri, și anume:
- pentru protecția securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralei publice;65
- pentru respectul drepturilor sau reputației altora.66
Încălcarea acestor două limite este sancționată cu pedepse penale sau civile.
În cazul sancțiunilor penale, trebuie îndeplinite mai multe condiții, printre care enumerăm:
- minorul să aibă mai mult de 14 ani;
- săvârșirea faptei să fie făcută cu discernământ;
- fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală etc.
Printre infracțiunile care se încadrează în această categorie putem enumera:
-insulta - prevăzută și pedepsită de art. 205 Cod penal;
-calomnia - prevăzută și pedepsită de art. 206 Cod penal;
-propaganda cu caracter fascist - prevăzută și pedepsită de art.166 Cod penal.
Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, libertatea de exprimare
presupune posibilitatea persoanei de a primi sau comunica idei sau informații, în public ori în particular,
atât verbal cât și în scris.
Constituția României în art. 30, alin. 1, garantează libertatea de exprimare.67
Tot legea noastră fundamentală prevede și cele două restricții, ce se aplică în cazul libertății de
exprimare.68
Conform art. 13, alin.1, din Convenția cu privire la drepturile copilului, dreptul la libertatea de
exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi și a difuza informații și idei de orice natură, fără să țină
seama de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace.

 Dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și religie.


Exercitarea acestui drept are aceleași limite ca și în cazul dreptului copilului la libertatea de
exprimare.
În legislația noastră, o primă garanție a exercitării acestui drept o regăsim în Constituția României,
care în art. 29 stipulează că: libertatea gândirii și a opiniilor precum și libertatea credințelor religioase
nu pot fi îngrădite sub nici o formă.

63
Constituția României în art. 25, alin. 1 referitor la libera circulație stipulează că: "Dreptul la liberă circulație, în țară și în
străinătate, este garantat."
25
Adi Oroveanu-Hanțiu, Introducere în teoria mijloacelor de probă, Edit. Libris, Craiova, 1996, pag. 55.
65
Convenția cu privire la dreptul copilului adoptată de O.N.U. la 20 noiembrie 1989 - art. 12, alin.1.
66
Idem
67
Constituția României, art.30, alin.1. Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea
creațiilor de orice fel; prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin cuvinte sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt
inviolabile.
68
Constituția României, art. 30: Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii,îndemnul la războiul de agresiune, la ură
națională, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică precum și
manifestările obscene contra bunelor moravuri; libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața
particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
25
Constituția menționează, de asemenea, că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o credință, opinie
împotriva convingerilor sale69.
Exercitarea libertății de conștiință nu trebuie să se facă anarhic, ci cu spirit de toleranță și de
respect reciproc.

 Dreptul copilului la libertatea de asociere și la libertatea de reuniune pașnică.


Exercitarea acestui drept presupune posibilitatea de a constitui asociații sau de a se afilia la
acestea, precum și libertatea reuniunilor și a manifestațiilor, prin care se pune în practică dreptul la libera
exprimare.
Libertatea de reuniune pașnică presupune, atât neintervenția statului în cadrul acestei reuniuni, cât
și protecția acordată de către stat în cazul unor manifestații, care, însă, nu trebuie să aducă atingere atât
securității naționale, siguranței publice, ordinii publice, sănătății ori moralei publice cât și drepturilor și
libertăților altora.
Rezultă din cele prezentate anterior că și în cazul acestui drept întâlnim cele două limitări
prezentate în cadrul dreptului copilului la libertatea de exprimare.
Constituția României garantează libertatea reuniunilor pașnice sub denumirea de libertatea
întrunirilor.
Astfel, în art. 36 din Constituție se stipulează că: Mitingurile, demonstațiile, procesiunile sau
orice alte întruniri sunt libere și se pot organiza și desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de
arme.
Tot în același act normativ este garantată și libertatea de asociere.70

 Dreptul copilului la protecția legii contra unor imixtiuni sau atacuri privind viața sa personală,
corespondența, onoarea și reputația.
Acest drept este garantat de Constituție în art. 26 alin. 1,71 precum și în art. 28.72
Onoarea și reputația copilului sunt ocrotite prin instituirea în Codul penal a art. 205 referitor la
insultă73 și art. 206 referitor la calomnie.74
Prin intermediul prevederii acestor infracțiuni legea asigură persoanei respectul demnității și
onoarei, privite atât din punct de vedere al sentimentului de autoprețuire cât și din punct de vedere al
stimei și considerației precum și al respectului de care se bucură persoana în cadrul societății.
Totuși, există situații când, aceste fapte penale nu se pedepsesc și anume în cazul în care se face
proba verității.
Proba verității constă în posibilitatea, acordată a celui ce a săvârșit acțiunea ofensatoare, de a
dovedi că cele afirmate sau imputate corespund realității, ea fiind admisă numai dacă afirmarea sau
imputarea s-a făcut pentru apărarea unui interes legitim.75
Tot Codul penal incriminează sub forma infracțiunii de violare a secretului corespondenței,
prevăzută și pedepsită de art. 195 alin. 1 deschiderea fără drept, a unei corespondențe adresate altuia ori
interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de
transmitere la distanță.

69
Constituția României, art. 29 alin. 1.
70
Constituția României, art.37, alin. 1: Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de
asociere.
71
Constituția României, în art.26 alin. 1 stipulează că: Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și
privată.
72
Constituția României, în art. 28 referitor la secretul corespondenței arată că: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.
73
Codul penal în art. 205 alin. 1 incriminează sub denimirea de Insultă atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane
prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace ori prin expunerea la badjocură iar în alin. 2 menționează că insulta mai
constă și în atribuirea unei persoane a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi nu ar trebui relevate.
74
Codul penal în art. 206 incriminează sub denumirea de calomnie: afirmarea sau imputarea în public a unei fapte
determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă
sau disciplinară ori disprețului public.
75
Octavian Loghin, Avram Filipaș - Drept penal român, Partea specială - Edit. Șansa SRL, București, 1992, pag. 79.
26
În alin. 2 se stipulează că există infracțiunea de violare a secretului corespondenței și atunci când
are loc: sustragerea, distrugerea sau reținerea unei corespondențe, precum și divulgarea conținutului
unei corespondențe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greșeală, ori
divulgarea conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar dacă făptuitorul a luat
cunoștință de acesta din greșeală sau din întâmplare.

 Dreptul copilului de a avea acces la informare


Acest drept se referă la posibilitatea ca minorul să aibă acces la mijloacele de informare în masă,
care furnizează informații menite să promoveze bunăstarea sa socială, educația spirituală și morală
precum și sănătatea fizică și mentală.
În acest sens statele semnatare ale Convenției cu privire la dreptul copilului:
- vor încuraja mijloacele de informare în masă de a difuza informații și materiale care prezintă o
utilitate socială și culturală pentru copil;
- vor încuraja cooperarea internațională în producția schimbului de difuzare de astfel de
informații și materiale, provenind din diferite surse culturale, naționale și internaționale;
- vor încuraja producerea și difuzarea de cărți pentru copii;
- vor încuraja mijloacele de informare în masă să țină seama, în mod deosebit de nevoile
lingvistice ale copiilor autohtoni sau care aparțin unui grup minoritar;
- vor favoriza elaborarea de principii directoare corespunzătoare, destinate protejării copilului
împotriva informațiilor și materialelor care dăunează bunăstării sale.76
În primul rând părinții trebuie să faciliteze accesul copilului la informație, dar numai la acea
informație care este necesară și este în concordanță cu vârsta și cu gradul său de maturitate.
Această informație trebuie să ducă la o dezvoltare armonioasă a copilului atât în plan fizic cât și în
plan spiritual.

 Dreptul copilului de a beneficia de serviciile și de instituțiile de îngrijire a copiilor


Pragmatic, acest drept vizează posibilitatea ca acei copii ai căror părinți muncesc să poată merge la
cămine sau la grădinițe, pe perioada de timp în care părinții lor lucrează.
Aceste instituții de îngrijire a copiilor, în afară de supravegherea copiilor au un rol instructiv-
educativ în formarea lor, asigurându-le atunci când este cazul și o serie de servicii, cum ar fi: servicii
medicale, servicii de asistență socială etc.

 Dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, de vătămare sau de abuz.
Statul prin organele sale abilitate este cel care ia măsurile de protecție pentru a-l feri pe copil de
orice acțiuni, care ar aduce atingere atât dezvoltării sale fizice și psihice cât și procesului instructiv-
educativ.
Protecția statutului împotriva oricăror forme de violență se materializează prin existența, în cadrul
Codului penal, a unui serii de infracțiuni, care încriminează faptele comise cu violență.
Concret, este vorba de infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută și pedepsită de art. 180
Cod penal,77 de infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută și pedepsită de art. 181 Cod penal,78 de
infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută și pedepsită de art.182 Cod penal.79

 Dreptul copilului de a beneficia de protecție și asistență umanitară corespunzătoare

76
Convenția cu privire la drepturile Copilului - adoptată de O.N.U. la 20 noiembrie 1989, art.17.
77
Codul penal, în art.180 stipulează că infracțiunea constă în lovirea sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe
fizice  precum și dacă lovirea sau actul de violență a pricinuit o vătămare, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale
de cel mult 20 de zile.
78
Codul penal, în art.181, menționează că, infracțiunea constă în fapta prin care s-a pricinuit integritrății corporale sau
sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.
79
Codul penal în art.182 arată că infracțiunea constă în fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o
vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele
consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora,o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea,
avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei 
27
Acest drept se aplică numai în situația în care copilul are statutul de refugiat sau caută să obțină
acest statut.
Dreptul internațional public a definit noțiunea de refugiat înțelegând prin acesta o persoană care
caută să se sustragă unor condiții sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră
insuportabile, și să găsească adăpost și protecție în altă țară"80.
Printre motivele părăsirii țării al cărui cetățean este copilul putem menționa:
 dezastre naturale;
 opresiune;
 persecuție;
 război sau lupte civile;
 amenințarea vieții sau libertății etc.
Un exemplu concludent în această direcție îl reprezintă cetățenii iugoslavi de origine albaneză
refugiați pe teritoriul țării noastre, cu ocazia conflictelor din Iugoslavia.
Statul, pe teritoriul căruia se refugiază copilul considerat refugiat, trebuie să-i acorde acestuia
protecție și asistență umanitară în conformitate cu reglementările internaționale, indiferent de faptul că
acest copil este însoțit sau nu de părinți ori de unul dintre părinți.
De asemenea, statul are obligația ca, în situația în care copilul nu este însoțit de către părinți să
depună toate diligențele necesare pentru a-i descoperi părinții sau alte rude care s-au refugiat pe teritoriul
statului respectiv, în scopul reunificării familiei.
În situația în care nici părinții și nici rudele nu sunt găsite, statul are obligația să-i acorde copilului
aceeași protecție ca și în cazul în care un copil, cetățean al statului respectiv, ar fi temporar sau total
lipsit de mediul său familial.
Regimul juridic al statutului de refugiat în România este mai favorabil decât în alte țări, întrucât,
conform legislației noastre81:În România, statutul de refugiat se acordă, la cerere, străinului care
dovedește că în țara sa de origine, are temeri justificate de a fi persecutat pentru considerente de rasă,
naționalitate, religie, apartenență la un anumit grup social sau pentru opiniile sale politice.

 Dreptul copiilor de a li se asigura o viață plină și decentă


Acest drept se aplică numai unei anumte categorii de copii și anume copiilor handicapați fizic și
mental.
În conformitate cu acest drept ei trebuie să ducă o viață în care să aibă garantat un minim de
demnitate și să participe, pe cât posibil, la viața socială.
Pe plan internațional această problematică se regăsește în Recomandarea nr. (98) 8 a Comitetului
de Miniștri al statelor membre ale Consiliului Europei, privind participarea copiilor la viața de familie și
viața socială, care ridică la rang de principiu această participare, fără nici un fel de discriminare.

 Dreptul copiilor handicapați de a beneficia de îngrijiri speciale


Acest drept presupune atât acordarea unui ajutor financiar copiilor handicapați, care îndeplinesc
anumite condiții cât și posibilitatea copilului handicapat de a avea acces la educație, la îngrijirea
sănătății, la pregătirea pentru angajarea în muncă.
În acest scop statele semnatare ale Convenției privind drepturile copilului au obligația cooperării
internaționale în scopul lărgirii ariei tratamentului medical, psihologic și funcțional al copiilor
handicapați.

 Dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de
servicii medicale și de reeducare
În conformitate cu tratatele și convențiile internaționale, statele au obligația să garanteze ca, nici
un copil să nu fie lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii, scop în care statele pot lua o serie de
măsuri privind:

80
Raluca Miga Beșteliu, Dreptul internațional, Edit. ALL, București, 1998, pag. 157-158.
81
Legea nr. 15/1996 privind statutul și regimul refugiaților în România, art. 1.
28
-reducerea mortalității în rândul nou-născuților;82
-asigurarea pentru toți copii a unei asistețe medicale și îngrijiri de sănătate;83
-lupta contra maladiilor și malnutriției;84
-asigurarea ocrotirii sănătății mamelor în perioada pre și postnatală;85
-asigurarea că toate grupurile societății, în mod deosebit părinții și copii, să fie informați cu
privire la sănătatea și alimentația copilului, avantajele alăptării, igienei și salubrității mediului
înconjurător și prevenirii de accidente;86
-dezvoltarea măsurilor preventive de sănătate, de asistență a părinților și de educație precum și a
serviciilor în materie de planificare familială;87
Statele mai au obligația de a depune toate eforturile necesare în vederea abolirii unor practici
tradiționale care sunt dăunătoare sănătății copiilor.
În țara noastră, în această direcție s-au luat o serie de măsuri privind:
 Ameliorarea asistenței medicale a mamei, a copilului și a adolescentului, care să determine
scăderea mortalității și a morbidității infantile, precum și a mortalității.materne,.prin:
.- implementarea Programului Ministerului Sănătății de.scădere.a.mortalității.materno-infantile;
.
- organizarea unei rețele naționale de servicii medicale specifice de planificare familială și de
sănătate.a.reproducerii;
- asigurarea unor servicii de calitate pentru supravegherea obligatorie a evoluției sarcinii, a nașterii și a
întreruperii de sarcină și generalizarea sistemului "rooming-in" pentru nou-născutul normal,
în.toate.maternitățile.din.țară; .
- continuarea programelor naționale de imunizare a sugarilor și copiilor, care să contribuie la controlul
morbidității datorate bolilor transmisibile, inclusiv programe de vaccinare împotriva hepatitei B;
- verificarea calității apei potabile, începând cu localitățile rurale unde sunt organizate instituții de
ocrotire a copilului.
 Reconsiderarea sistemului de îngrijire medicală acordată copilului.prin: .
- dezvoltarea asistenței medicale primare a copiilor; -
- extinderea serviciilor ambulatorii de specialitate; - --
- reducerea numărului de copii spitalizați și a duratei de.spitalizare;
- creșterea ponderii tratamentelor cu administrare orală.față.de.cele.injectabile;
.
- luarea în considerare a personalității copilului în administrarea oricărui tratament medical; încurajarea
relațiilor interpersonale în perioada spitalizării; .
- umanizarea instituțiilor medicale, mai ales acolo unde copiii au nevoie de o spitalizare mai îndelungată;
acest lucru poate fi realizat prin amenajarea mediului fizic care să satisfacă cerințele copilului și prin
favorizarea relațiilor mamă-copil, inclusiv prin crearea de săli de joacă, de
lectură,.de.primire.a.vizitatorilor.etc.; .
- evitarea folosirii spitalului ca instituție de ocrotire socială; luarea de măsuri de ocrotire, de urgență,
pentru copiii în vârstă de 0-3 ani, care să evite spitalizarea; .-
valorificarea rolului factorului psihologic în ameliorarea stării de sănătate, în special în domeniul
sănătății.mintale;
- asigurarea educației pentru sănătate, prin toate mijloacele, permanent și sistematic, pentru toate
vârstele.88

82
Convenția cu privire la dreptul copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, art. 24 alin. 2 lit. a;
83
Ibidem, art. 24 alin.2. lit. b;
84
Ibidem, art. 24. alin.2. lit. c;
85
Ibidem, art.24. alin. 2. lit. d;
86
Ibidem, art.24. alin. 2. lit. e;
87
Ibidem, art. 24, alin. 2, lit. f.
88
H.G. nr. 972/1995 privind adoptarea planului național de acțiune în favoarea copilului, Anexă, pct. II.
29
 Dreptul copilului la verificarea periodică a tratamentului
Acest drept se aplică numai în situația în care copilul a fost plasat de către o autoritate competentă
a statului respectiv, pentru a primi îngrijiri medicale sau protecție.
Statul are obligația ca prin intermediul organelor specializate să verifice periodic dacă tratamentul
la care a fost supus copilul dă roade, iar în caz contrar să ia toate măsurile necesare ce se impun pentru o
evoluție pozitivă a stării de sănătate a copilului.

 Dreptul copilului de a beneficia de securitate socială.


Acest drept urmărește protecția copilului inclusiv prin intermediul asigurărilor sociale.
Intră în acestă categorie acordarea alocației precum și a altor ajutoare financiare din partea statului,
în conformitate cu situația copilului și cu resursele de care acesta beneficiază.

 Dreptul copilului la un nivel de viață suficient pentru a permite dezvoltarea sa fizică, mentală,
spirituală, morală și socială.
Exercitarea acestui drept naște obligații, atât în sarcina părințiilor, care trebuie să ia toate măsurile
necesare (în funcție de posibilitățile lor financiare) pentru a asigura condițiile de viață necesare copilului,
cât și în sarcina statului, care trebuie să vină să asigure în caz de nevoie o asistență materială
concretizată, în principal, în acordarea de alimente, îmbrăcăminte și locuință.
În situația în care copilul beneficiază de o pensie alimentară, statul are obligația, prin intermediul
instituțiilor sale abilitate, să facă toate demersurile necesare pentru a recupara pensia alimentară, atunci
când aceasta nu este plătită.

 Dreptul copilului la educație.


Reprezintă un drept fundamental al copilului întrucât în absența educației viitorul acestuia s-ar
prezenta într-o lumină sumbră.
Accesul la educație se face pe baza principiului egalității de șanse.
În acest sens, statele părți la Convenția privind dreptul copilului sunt obligate să facă demersurile
necesare pentru:
- asigurarea învățământului primar pentru toți copiii. Acest tip de învățământ trebuie să fie
obligatoriu și gratuit;
- încurajarea copiilor pentru a urma formele de învățământ secundar, scop în care statul va
asigura gratuitatea acestei forme de învățământ, și atunci, când va fi cazul, va acorda un sprijin financiar
copilului în scopul absolvirii acestei forme de învățământ;
- asigurarea accesului tuturor copiilor la învățământul superior, ținându-se seama de calitățiile și
capacitățile fiecăruia;
- a reduce rata de abandonare a școlii;
- a încuraja frecventarea cu regularitate a școlii.
Educația copilului se va face având în vedere următoarele:
- favorizarea înfloririi personalității copilului și dezvoltarea înzestrării și aptitudinilor sale
mentale și fizice;89
- posibilitatea educării copilului în sprijinul respectului față de drepturile omului precum și a
principiilor consacrate în Carta O.N.U.;90
- educarea copilului în spirit de respect față de părinți față de indentitatea sa, limba sa și valorile
sale culturale, precum și respectul față de valorile naționale ale țării în care trăiește;91
- pregătirea copilului să-și asume responsabilitățile vieții într-o societate liberă, într-un spirit de
înțelegere, de pace, de toleranță, de egalitate între sexe și prietenie între toate popoarele și grupurile
etnice, naționale și relegioase;92

89
Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, art. 29,
alin. 1, lit a.
90
Ibidem, art. 29, alin.1 lit.b.
91
Ibidem, art. 29, alin.1 lit. c.
30
- educarea copilului în spirit de respect față de mediul natural.93
Dreptul la educație este consacrat în Constituția României sub denumirea de dreptul la învățătură.
Conform art. 32. alin. 1 din Constituție dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul
general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior precum și
prin alte forme de instrucție și perfecționare. 
Același act normativ 94 mai prevede că, învățământul de stat este gratuit precum și faptul că
libertatea învățământului religios este asigurată.95
O situație specială este aceea a învățământului în limba maternă, când copiii aparțin altor
minorități naționale.
Constituția României consființește dreptul copiilor aparținând minorităților naționale de a învăța în
limba maternă.96
Prin H.G. nr. 461/1991 privind organizarea și funcționarea învățământului în România se
precizează că Cetățenii României au dreptul la învățătură, indiferent de originea socială, sex,
apartenență etnică, politică sau religioasă și fără altă îngrădire, care ar putea constitui nerespectarea
drepturilor fundamentale ale omului. 
Același act normativ menționează că accesul la învățătură se va face în baza principiului egalității
de tratament, în sensul că nu va exista nici o discriminare între copiii de naționalitate română și copiii de
alte naționalități.97
Pe de altă parte, învământul în limba maternă nu înlătură obligativitea învățării limbii oficiale.

 Dreptul copilului de a avea propria sa viață culturală, de a profesa și de a practica propria sa


religie sau de a folosi propria sa limbă în comun cu alți membri ai grupului său.
Exercitarea acestui drept se face în raport de dezvoltarea fizico-intelectuală a individului, de
maturizarea sa.
Libertatea religioasă este garantată de către Constituția României sub denumirea libertatea
conștiinței.
Conform art. 29 alin. 1 din Constituția României libertatea credințelor religioase nu poate fi
îngrădită sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns sâ adopte o opinie ori să adere la o credință
religioasă, contrară convingerilor sale.
Art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului menționează că orice persoană are dreptul la
libertatea religiei, care presupune totodată și libertatea de a schimba religia, precum și de a o modifica în
mod individual sau colectiv atât în public cât și în particular.
Totuși, acest drept nu este absolut, este un drept care presupune unele restrângeri strict prevăzute
de lege, necesare într-o societate democratică pentru asigurarea securității naționale, a protecției ordinii
publice, a sănătății și a moralității publice, a drepturilor și libertăților celorlalți indivizi.98
De asemenea, minoritățiile naționale au dreptul de a-și folosi limba maternă în relațiile cu ceilalți
cetățeni de aceeași etnie.
Constitiția României menționează dreptul de a folosi limba modernă în cadrul art. 32 alin 3.
Prin H.G. nr.461/1991 privind organizarea și funcționarea învățământului în România se instituie
obligativitatea cunoașterii limbii oficiale chiar și de cetățenii aparținând minoritățiilor naționale întrucât
toate instituțiile statului folosesc limba oficială.99

 Dreptul copilului la odihnă și la vacanță

92
Ibidem, art. 29, alin. 1 lit. d.
93
Ibidem, art. 29, alin.1.lit. e.
94
Constituția României, art. 32. alin.4.
95
Constituția României, art.32 alin. 7.
96
Constituția României, art. 32 alin. 3.
97
H.G. 461/1991 în art. 41 stipulează că  Copiilor și elevilor din rândul minorităților naționale li se asigură condiții egale de
pregătire generală în limba maternă, ca și celor de naționalitate română.
98
Vasile Ciuvăț, op.cit., pag. 127
99
H.G. nr.461/1991 în art. 43 menționează:  tinerii din rândul minorităților naționale, trebuie să cunoască limba română.
31
Aplicarea acestui drept se face diferențiat avându-se în vedere două situații și anume:
a) dacă copilul se află în cadrul unui program de învățământ;
b) dacă copilul se află în cadrul unui program de lucru.
a) În cadrul procesului instructiv-educativ dreptul copilului la odihnă își face aplicația în intervalul
de timp existent între două zile consecutive de cursuri școlare.
Dreptul la odihnă se referă în principal la necesitatea de a dormi, necesitate care variază de la
individ la individ, fiind în general cuprinsă între 6 și 10 ore pe zi.
Dreptul la vacanță este un drept complementar dreptului la învățătură și vizează o perioadă
variabilă de timp, în cadrul căreia copilul nu mai prestează activitate școlară. Conform noilor
reglementări în materie, vacanțele elevilor s-au înmulțit, dar numai ca număr întrucât în principiu durata
lor a rămas aceeași.
b) În situația în care copilul lucrează, i se aplică în plan național, prevederile din Codul muncii și
din Legea nr. 6/1992 privind Concediul de odihnă.
Astfel, conform legislației în vigoare, timpul de odihnă se clasifică în :
 forme ale timpului de odihnă - cum ar fi: pauza de masă, timpul de odihnă între două zile de
muncă, repaosul săptămânal, zilele de sărbători legale și alte zile în care nu se lucrează.
 concediul de odihnă - care reprezintă forma principală a dreptului la odihnă, drept de natură
convențională care este fundamentat pe contractul individual de muncă.100

 Dreptul copilului de a participa în mod deplin la viața culturală și artistică.


Conform acestui drept accesul copiilor la viața culturală și artistică este garantat, statele având
obligația să acționeze în direcția organizării unor activități recreative, artistice și culturale.
Statul are obligația să depună toate eforturile în vederea sprijinirii vieții culturale și artistice, în
concret, să ajute la editarea de carte, la promovarea literaturii, să finanțeze unele instituții culturale
precum teatrele, muzeele, bibliotecile, precum și să finanțeze unele manifestări culturale.

 Dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice


Constituția României garantează protecția copiilor împotriva exploatării economice în cadrul art.
45.
Astfel, în art. 45 alin. 3 se stipulează că: "exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar
dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise".
Referitor la încadrarea în muncă, tot în Constituție se prevede că minorii sub 15 ani nu pot fi
angajați ca salariați.101
O altă problemă care se ridică este aceea a dreptului corelativ de a nu fi supus muncii forțate.
Munca forțată este definită ca fiind orice fel de serviciu sau de muncă ce este cerută unei persoane
sub amenințarea unei constângeri, a unei pedepse, muncă pentru care persoana respectivă nu s-a oferit
voluntară.102
Conform Convenției cu privire la drepturile copilului, statele părți la aceasta au obligația:
 să fixeze o vârstă minimă de angajare;103
 să prevadă o reglementare corespunzătoare, a organelor de lucru și a condițiilor de muncă; 104
 să prevadă pedepse sau alte sancțiuni105 pentru încălcarea acestui drept.

 Dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală și de violență


sexuală.
Conform acestui drept, statul are obligația, de a lua toate măsurile necesare în vederea împiedicării
următoarelor activități:

100
Constantin Belu, Dreptul muncii și protecției sociale, ediția a-lll-a, Edit. Universitaria,Craiova, 1999. pag. 119.
101
Constituția României, art. 45 alin. 4.
102
Vasile Ciuvăț - Protecția juridică a drepturilor omului, Edit. Themis, Craiova, 2000, pag. 115.
103
Convenția privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 20 noiembrie 1989, art. 32, alin. 2, lit. a.
104
Ibidem, lit. b.
105
Ibidem, lit. c.
32
- încetarea copiilor să se dedea sau să fie constrânși la o activitate sexuală ilegală;106
- exploatarea copiilor în scopul prostituției sau al altor practici ilegale;107
- exploatarea copiilor în scopul producției de spectacole sau de material cu caracter
pornografic.108
Legislația noastră incriminează toate practicile sexuale ilegale în Codul penal - partea specială,
secțiunea a-V-a numită Infracțiuni privitoare la viața sexuală.
Libertatea sexuală este o componentă a libertății individuale, ea presupunând, în principiu, dreptul
oricărei persoane de a hotărî în mod liber felul în care se va desfășura viața sexuală. Legislația noastră
asigură libertatea sexuală dar impune anumite restricții care fac ca această libertate să nu fie exercitată în
mod abuziv, încălcându-se principiile de moralitate și etică.
O primă infracțiune care încriminează violența sexuală este violul, care constă în raportul sexual
cu o persoană de sex feminin, prin constângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra
sau de a-și exprima dorința.109
Infracțiunea are mai multe agravante, printre care se numără și cea prevăzută în art. 197 alin. 2 lit.
a respectiv aceea că violul este mai grav dacă victima nu împlinise vârsta de 14 ani.
Această infracțiune ocrotește numai minorele, neaplicându-se minorilor.
Libertatea sexuală este ocrotită și de o altă infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 198 Cod
penal, respectiv raportul sexual cu o minoră care presupune raportul sexual cu o persoană de sex
feminin care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau potrivit alin. 2: raportul sexual cu o persoană de sex
feminin între 14-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor,
îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosind calitatea sa. 
O altă infracțiune ce ocrotește persoanele de sex feminin, care nu sunt majore și care datorită unei
experiențe de viață insuficiente, pot fi induse în eroare cu unele promisiuni de căsătorie, fiind
determinate, astfel, să accepte un raport sexual.
Această infracțiune cunoscută sub numele de Seducție constă în "fapta aceluia care, prin
promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin, mai mică de 18 ani de a avea cu el raport
sexual".110
Art. 201 din Codul penal incriminează actele de pervesiune sexuală.
Astfel, perversiunea sexuală constă în săvârșirea unui act sexual nefiresc, altul decât cel ce
caracterizează relațiile sexuale între persoanele de același sex.
Corupția sexuală este una din înfracțiunile care protejează pe minor împotriva oricăror acte
sexuale.
Art. 202 Cod penal, prevede că actele cu caracter obscen săvârșite asupra unui minor sau în
prezența unui minor  constituie infracțiunea de corupție sexuală.
Scopul pentru care legiuitorul a edictat această normă juridică penală este acela de a-l proteja pe
minor de contactul timpuriu și brutal cu aspectele intime ale vieții sexuale.
Dezvăluirea acestor aspecte ar putea pune în primejdie desfășurarea cu pudoare și decență a
ulterioarei vieți sexuale a minorului.
O altă infracțiune care protejează libertatea sexuală este prostituția, care constă în fapta persoanei,
care își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență practicând în acest scop
raporturi sexuale cu diferite persoane.111
În cazul nostru, protecția copilului vizează în mod concret, implicarea lui în aceste fapte, statul
având obligația să ia toate măsurile necesare pentru ca nici un copil să nu ajungă în situația de a practica
prostituția.

 Dreptul copilului de a fi protejat împotriva răpirii, vânzării și comerțului cu copii.

106
Convenția privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 20 noiembrie 1999, art. 34, lit. a.
107
Ibidem, lit. b.
108
Ibidem, lit. c.
109
Codul penal, art. 197.
110
Codul penal, art. 199.
111
Codul penal, art. 328.
33
Răpirea reprezintă o problemă majoră a dreptului internațional ea fiind asociată, de regulă, și cu
terorismul internațional.
În țara noastră a fost încriminată acțiunea de răpire sub denumirea de lipsire de libertate în mod
ilegal.
Această infracțiune are o formă agravantă, care menționează că lipsirea de libertate este mai gravă
atunci când fapta a fost săvârșită prin răpire.112
Vânzarea și comerțul cu copii, de multe ori se face sub forma aparent legală a unei adopții.
În dreptul internațional există o serie de tratate și convenții referitoare la adopția minorilor.
România a semnat în anul 1995 o convenție cu Republica Italiană pe această problematică.
Ideea de la care s-a pornit atunci când a fost încheiată convenția a fost aceea că adopția
internațională poate prezenta uneori avantajul de a oferi o familie permanentă minorului, pentru care nu
poate fi găsită o familie potrivită în statul său de origine.113
Unul din scopurile încheierii acestei convenții este acela al eliminării activitățiilor de profituri
ilegale în materia adopției de minori.
Aceste profituri ilegale se datorează faptului că efectiv, de multe ori, anumite persoane cumpără
copiii de la părinții lor, cu scopul declarat de a-i adopta.
Pentru combaterea acestor practici se impune un control periodic efectuat la domiciliul
adoptatorului de către reprezentanți ai statului al cărui cetățean a fost copilul.

 Dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricărei forme de exploatare dăunătoare oricărui aspect
al bunăstării sale.
Acest drept privește în special protecția copilului împotriva torturii, a privării de libertate în mod
ilegal, a pedepselor sau tratamentelor crude și inumane.
Pe plan internațional există o serie de documente care interzic folosirea torturii, cum ar fi:
Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
(1987); Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; Convenția privind drepturile
copilului etc.
În plan intern, chiar prin Constituție este interzisă folosirea torturii.114
Codul penal cuprinde o normă juridică prin intermediul căreia se interzice expluzarea unei
persoane, în situația în care există motive temeinice să se creadă că în țara în care urmează să fie
expulzată sau extrădată, această persoană va fi torturată.115
Pedepsele aplicabile minorilor au unele tangențe cu acest drept, în sensul că pedeapsa cu
închisoarea pe viață nu poate fi pronunțată împotriva unui minor.
În situația în care se impune măsura arestării minorului pentru faptele comise, acesta va fi separat
de adulți și va avea dreptul să ia contact cu familia sa prin corespondență sau prin vizite. De asemenea,
mai are dreptul de a avea acces rapid la asistență juridică.

 Dreptul copilului de a nu participa direct la ostilități


Este vorba în principal de dreptul copiilor până la 15 ani de a nu fi încorporați. În situația în care
este necesară încorporarea tinerilor între 15 și 18 ani, recomandarea este ca statul respectiv să
încorporeze cu prioritate pe cei mai în vârstă.
Acest drept nu își face aplicarea decât în situațiile conflictuale, când sunt angrenate în ciocniri
militare două sau mai multe state.

 Dreptul copilului la un tratament conform cu demnitatea și valoarea personală.


Acest drept se aplică numai în situația în care un copil este bănuit, acuzat sau chiar condamnat
pentru săvârșirea unei infracțiuni.
În conformitate cu documentele internaționale, în materie, statele vor veghea în special pentru ca:

112
Codul penal art. 189. alin. 2. lit. b.
113
Convenția între România și Republica Italiană referitoare la adopția minorilor - publicată în M.O. nr. 134 din. 27.06.1996.
114
Constituția României, în art. 22 alin. 2 stipulează Nimeni nu poate fi supus torturii. . . 
115
Codul penal, art. 117.
34
- nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de săvârșirea unei infracțiuni datorită
unor acțiuni sau omisiuni, care nu erau interzise de către dreptul intern sau dreptul internațional în
momentul comiterii lor.116
- orice copil bănuit sau acuzat de vreo încălcare a legii să se bucure de anumite garanții.117
Aceste garanții se referă în principal la aplicarea prezumției de nevinovăție, la prezentarea
materialului acuzării într-un termen scurt, judecarea în regim de urgență a cauzei minorului, să aibă
posibilitatea să aducă dovezi în apărare, să aibă dreptul la apel, să fie asistat de un interpret (dacă este
cazul) etc.
Cea mai importantă garanție a legalității procesului penal o reprezintă prezumția de nevinovăție.
Conform art. 66 din Codul de procedură penală, inculpatul sau invinuitul nu este obligat să
probeze nevinovăția sa, proba vinovăției revenind celui care îl acuză.
Prezumpția de nevinovăție își face aplicarea până la pronunțarea hotărârii judecătorești.
D) Reglementări internaționale privind protecția drepturilor copilului
Principalul document cu vocație universală din acest domeniu este Convenția privind drepturile
copilului, care a fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la data de 20 noiembrie 1989 și a intrat în
vigoare la data de 2 septembrie 1990, România ratificând această convenție la data de 27 septembrie
1990.
În cadrul acestui document sunt enumerate o serie de drepturi și libertăți ale copiilor printre care
amintim: dreptul la viață, dreptul la nume, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de
gândire, de conștință și de religie, dreptul de a beneficia de protecție și asistență umanitară, dreptul de a
beneficia de securitate socială, dreptul la educație, dreptul la odihnă și la vacanță etc.
A fost înființat și un mecanism de supraveghere a drepturilor Convenției numit Comitetul
Drepturilor Copilului.
Structural, acest comitet este alcătuit din 10 membrii aleși de către statele părți la Convenție.
Acești membrii sunt experți de o înaltă moralitate, care au o competență recunoscută în acest
domeniu.
Alegerea membrilor se face ținându-se seama de repartiția geografică și de principalele sisteme de
drept.
Statele părți la Convenție propun o listă, fiecare stat putând desemna un singur candidat dintre
cetățenii săi.
Alegerea membrilor Comitetului are loc prin vot secret.
Mandatul membrilor Comitetului este în principiu de patru ani, cu posibilitatea de a fi realeși.
La data alegerii membrilor Comitetului, președintele reuniunii trage la sorți numele a 5 membrii al
căror mandat se va sfârși după doi ani.
În situația în care un membru al Comitetului decedează sau este în imposibilitatea de a-și mai
exercita atribuțiile sale, statul al cărui candidat este, numește un alt expert care va continua mandatul
predecesorului său, dar sub rezerva aprobării de către Adunarea Generală.
Comitetul Drepturilor Copilului alege un Birou pentru o perioadă de doi ani.
Comitetul se reunește anual pentru a dezbate o serie de probleme precum:
 examinarea îndeplinirii obligațiilor statelor părți la Convenție;
 examinarea rapoartelor periodice pe care statele părți au obligația să le înainteze acestui
organism.
Comitetul elaborează la fiecare doi ani un raport asupra activității sale, care îl va prezenta Adunării
Generale O.N.U.

116
Convenția privind dreptul copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, art. 40 alin 2.
117
Ibidem, lit. b.
35
CAPITLUL V
INSTITUȚII JURIDICE CARE ASIGURĂ PROTECȚIA COPILULUI

Secțiunea 1 - Tutela
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea parinţilor săi sau care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat in grija acestora are dreptul la protecţie alternativă. Protecţia
prevăzută mai sus include, pe lângă măsurile de protecţie specială, şi instituirea tutelei.
Prin instituirea tutelei se urmarește să se asigure copilului protecție alternativă similară cu cea care se
realizează de parinți, astfel încât să se creeze un climat familial adecvat formării și dezvoltării
personalității copilului118.
Există anumite situații în care minorul este lipsit de îngrijirea ambilor părinți datorită unor cauze
obiective cum ar fi:
- cazul în care ambii părinți sunt morți;
- cazul în care ambii părinți sunt necunoscuți;
- cazul în care ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești;
- cazul în care ambii părinți sunt puși sub interdicție;
- cazul în care ambii părinți sunt dispăruți;
- cazul în care ambii părinți sunt declarați morți.
Codul civil reglementează aceste situații în art. 110.
Există și o situație specială care impune instituirea tutelei și anume atunci când este desfințată adopția iar
instanța hotărăște numirea unui tutore pentru minor119.
În aceste cazuri lege impune instituire unei tutele, care va fi exercitată numai în interesul
minorului.
Tutorele este persoana, care vine să înlocuiască părinții într-una din situațiile mai sus menționate,
el având obligația de a-l îngriji pe minorul pus sub tutelă.
În cadrul acestei obligații generale a tutorelui se înscriu următoarele sarcini:
- de a crește minorul;
- de a locui, în principiu, împreună cu minorul;
- de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea lui fizică;
- de a veghea la educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia;
- de a administra bunurile minorului ca un bun gospodar;
- de a-l reprezenta pe minor în actele civile (dar numai până la împlinirea vârstei de 14 ani);
- de a încuvința exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor de către minor (după ce minorul a
împlinit 14 ani).
Pentru instituirea tutelei anumitor categorii de persoane au obligația ca, în termen de maxim 5 zile,
să anunțe autoritatea tutelară despre existența unui caz care impune luarea acestei măsuri.
Autoritatea tutelară este un organ specializat aflat în structura organizatorică a unităților
administrativ-teritoriale locale, respectiv a Primăriilor.
Conform art. 111 din NCC aceste categorii de persoane sunt următoarele:
- persoanele apropiate minorului precum și administratorii și locatarii imobilului în care locuiește
minorul;
- serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrăii morții unei persoane precum și notarul public, cu
ocazia deschiderii unei succesiuni;
- instanțele judecătorești, parchetele și poliția cu prilejul pronunțării, luării sau executării unor
măsuri privative de libertate;
- organele administrației de stat, organizațiile obștești, instituțiile de ocrotire precum și orice altă
persoană.

118
Gavrilescu Gheorghe Alin, Ocrotirea minorului prin tutelă. Drepturile și obligațiile tutorelui si drepturile și obligațiile
parintești. Aspecte comparative, Analele Universității Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, seria
Stiințe Juridice nr. 2/2010, p. 157.
119
Codul familiei, art. 85.
36
Exercitarea tutelei impune în sarcina tutorelui anumite limite, care vizează de nedepășirea
dreptului de administrare. Astfel, tutorele nu are voie:
- să facă donații;
- să garanteze obligația altuia;
- să înstrăineze bunurile minorului;
- să gajeze bunurile minorului;
- să renunțe la drepturile patrimoniale ale minorului;
- să încheie acte care depășesc dreptul de a administra.
Numirea tutorelui se poate face de către părinte fie prin testament sau prin contract de mandate,
fie prin act unilateral, tutela fiind, în principiu, o sarcină gratuită.
Dacă părintele nu desemnează un tutore, conform art 118 din NCC instanţa de tutelă este cea care
numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al
familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de relaţiile
personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă
cel chemat la tutelă.
Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă nu se face în ședință publică ci în camera de consiliu,
fiind necesar acordul persoanei desemnate ca tutore.
Dacă vârsta minorului, ce urmează a fi pus sub tutelă este mai mare de10 ani, este obligatorie
ascultarea acestuia de către instanţa de tutelă.
În această situație, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui trebuie
să se facă numai după consultarea acestuia.

Consiliul de familie
Consiliul de familie este o instituţie juridică nou introdusă şi îşi găseşte reglementarea în mod
expres la art.124-132 Cod Civil, fiind strâns legată de instituţia tutelei.
Rolul Consiliul de familie constă în supravegherea modului în care tutorele îşi exercită drepturile
şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului. În cazul ocrotirii minorului
prin părinţi, prin dare în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de
lege, nu se va institui consiliul de familie.
Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la cererea persoanelor
interesate. În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de
către instanţa de tutelă.
Din conţinutul textelor care se referă la consiliul de familie rezultă că acesta este un organ
consultativ (fără personalitate juridică) constituit de instanţa de tutelă, cu rolul de a supraveghea modul
în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile
minorului
Constituirea consiliului de familie se face de către instanța de tutelă tot în cadrul unei proceduri
necontencioase. Pentru identificarea persoanelor care să fie membri ai consiliului de familie, instanța va
putea solicita sprijinul autorității tutelare sau al Direcției generale pentru protecția copilului, după caz.
Componența consiliul de familie
Pot alcătui consiliul de familie rudele, afinii, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile
personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut
legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia. Soţul şi
soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.
Instanţa de tutelă constituie consiliul de familie format din trei persoane dintre cele cu vocaţie, ţinând
seama de gradul de rudenie al membrilor şi de relaţiile personale cu familia minorului.
Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora. Minorul care a împlinit vârsta de
10 ani este ascultat. Pe lângă cei trei membri ai consiliului de familie, instanţa de tutelă numeşte şi 2
supleanţi.
Consiliul de familie, este condus de persoana cea mai vârsnică.
NU pot fi membri în consiliul de familie:
– tutorele;
– minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;
37
– cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
– cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
– cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158 CC;
– cel aflat în stare de insolvabilitate;
– cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
– cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul
morţii, autoritatea părintească.
Poate refuza să facă parte din Consiliul de familie cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului
activităţilor desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte
motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.
Care este procedura constituirii consiliului de familie?
Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la cererea persoanelor interesate
persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri ai consiliului de familie sunt convocate la
domiciliul minorului de către instanţa de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a
împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia
minorului.

Atribuţiile consiliului de familie sunt următoarele:


1. Dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă, şi ia decizii, în cazurile
prevăzute de lege. Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor
săi. La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat. Deciziile consiliului de
familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit, ţinut de unul dintre membrii
consiliului, desemnat în acest scop de instanţa de tutelă.
În cazul recunoaşterii capacităţii depline de exerciţiu minorului pus sub tutelă, care a împlinit vârsta de
16 ani, instanţa de tutelă va cere şi avizul consiliului de familie. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului
de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca
administrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei
persoane fizice sau persoane juridice specializate.
Deşi tutela este o sarcină gratuită, totuşi, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, tutorele poate primi o
remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie şi tot cu
avizul acestuia instanţa de tutelă va putea modifica sau suprima această remuneraţie.
2. Exercită acţiuni sau formulează cereri la instanţa de tutelă. Consiliul de familie poate face
plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor. Consiliul
de familie sau oricare membru al acestuia pot promova acţiunea în anularea actelor de dispoziţie sau care
depăşesc dreptul de administrare făcute de tutore. La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, consiliul
de familie poate formula o cerere la instanţa de tutelă pentru ca tutorele să dea garanţii reale sau
personale.
3. Membrii consiliului de familie trebuie să fie prezenţi la inventarierea bunurilor minorului. 4.
Membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului
instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor. Dacă în aceste
condiţii nu le-a declarat se înţelege că eu renunţat la ele.
Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile, iar încheierea actului cu
nerespectarea avizului atrage răspunderea tutorelui (art.130 alin. 1-4 CC).
Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii de către tutore, din
proprie iniţiativă sau la cererea oricăruia dintre membri acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14
ani sau a instanţei de tutelă. Convocarea se poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile
dinainte de data întrunirii, dar cu acordul tuturor membrilor.
Alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, decât numai dacă interesele
minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi
necesară completarea (art. 127 CC).
Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, în cazul în care dacă în plângerile formulate instanţa a
hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie. În situaţia în
38
care nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul contrarietăţii de interese dintre minor şi
toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a
exercita singur tutela (art. 131-132 CC).
Controlul efectuat de instanța de tutelă prevăzut de art. 151 CC se referă la îndeplinirea
atribuțiilor privind tutela, atât în ceea ce priveste ocrotirea persoanei minorului, cât si administrarea
bunurilor acestuia.
Legea prevede că acest control trebuie să fie „efectiv si continuu”. Considerăm că el se
concretizează în îndeplinirea atribuȚiilor referitoare la autorizarea si verificarea actelor pe care tutorele
le îndeplineste în această calitate, precum si în coordonarea activităȚii consiliului de familie.
Spre exemplu, controlul activității tutorelui se va materializa în verificarea dărilor de seamă
periodice ale tutorelui si descărcarea acestuia de gestiune, autorizarea actelor de dispoziție ale tutorelui
cu privire la bunurile minorului etc.
Conform art 119 alin. 5 din NCC, data de la care tutorele își poate exercita atribuțiile este data
comunicării încheierii de numire.
Prima sarcină pe care o are tutorele după numirea sa este aceea de a întocmi un inventar al
bunurilor minorului, iar ulterior, anual, va prezenta autorității tutelare o dare de seamă despre activitatea
sa.
Tutela încetează în momentul în care tutorele este descărcat de gestiune de către autoritatea
tutelară.
Descărcarea de gestiune presupune ca tutorele să predea bunurile minorului, iar autoritatea tutelară
să verifice socotelile și să le aprobe.

Secțiunea 2 - Curatela
Instituirea curatelei se face tot de către autoritatea tutelară.
Distincția dintre tutelă și curatelă este în principal aceea că, pe când tutela se aplică, în principiu,
pe o perioadă de timp îndelungată (până la atingerea majoratului de către minor), curatela se aplică pe o
perioadă mai scurtă (în principiu până la 3 ani), dar și datorită stării de urgență, ce necesită luare unor
măsuri imediate.
Față de procedura de instituire a tutelei, curatela se aplică foarte repede, cum ar fi în cazul în care
tutorele săvârșește un abuz în exercitarea tutelei, iar până la numirea noului tutor minorul va fi ocrotit de
către un curator120.
Ca și tutela, curatela poate fi instituită din oficiu sau la anumitor persoane (a celui ce urmează a fi
reprezentat, a soțului, a rudelor etc.).
Conform art. 152 din Codul familiei, autoritatea tutelară va putea institui curatela în următoarele
cazuri:
- dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate
personal să-și administreze bunurile sau să-și apere interesele în condiții mulțumitoare și, din motive
temeinice nu-și poate numi un reprezentant;
- dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal și nici
prin reprezentanți să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
- dacă din cauza unei boli sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează;
- dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar general;
- dacă o persoană a dispărut fără a se avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general. În cazul
nostru curatela se aplică atunci când persoana respectivă are unul sau mai mulți copii minori și nu are soț
sau soție.
Curatela este guvernată de regulile contractului de mandat.

Secțiunea 3 - Protecția drepturilor copilului prin intermediul normelor dreptului penal

120
Codul familiei, art. 138-139.
39
Dreptul penal este definit ca fiind "ansamblul normelor juridice ce reglementează relațiile sociale
existente într-o anumită perioadă istorică prin care se apără valorile sociale, prin prevenirea sau aplicarea
pedepselor pentru acțiunile sau inacțiunile care vatamă aceste valori"121.
Relațiile sociale existente în cadrul colectivității umane nu se pot manifesta cu pregnanță dacă nu
este instituit un sistem de apărare împotriva manifestărilor abuzive care au la bază motive și scopuri
individuale mai mult sau mai puțin licite.
Acest sistem de apărare socială constă într-o serie de reguli, mijloace și metode pe care societatea
umană le folosește pentru protecția sa, exercitând în același timp o acțiune coercitivă asupra acelor
indivizi, care nu se conformează modelelor de comportament impuse de societate.
Importanța dreptului penal în materia protecției drepturilor copilului rezidă tocmai din cele
prezentate anterior întrucât datorită faptului că dreptul penal incriminează anumite fapte, care aduc
atingere valorilor sociale fundamentale implicit ocrotește și drepturile și libertățile copilului.
Protecția efectivă a acestora se realizează prin intermediul incriminării unor infracțiuni precum:
- violul;
- raportul sexual cu o minoră;
- seducția;
- corupția sexuală;
- relațiile sexuale între persoanele de același sex;
- determinarea sau înlesnirea sinuciderii;
- lipsirea de libertate în mod ilegal;
- relele tratamente aplicate minorului;
- nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului;
- proxenetismul.

A) Reglementări privind situația minorului care săvârșește o infracțiune


În partea generală a Codului penal există anumite reglementări juridice, care se aplică în situația în
care infractorul este minor.
Tratamentul juridic al infractorului minor diferă de cel al infractorului adult, în principal, datorită
faptului că infractorul minor are șanse mai mari de a se reabilita și că săvârșirea infracțiunii a fost
favorizată și de faptul că la acea dată, capacitatea sa psihică nu era dezvoltată corespunzător pentru a-i
furniza toate informațiile referitoare la consecințele la care se expune în cazul săvârșirii unei fapte
antisociale.
Odată cu dezvoltarea fizico-psihică a minorului se formează și evoluează aptitudinea psihică a
acestuia de a-și da seama și a înțelege ceea ce este bine și ceea ce este rău, ceea ce are voie să facă și
ceea ce nu are voie să facă.
Această aptitudine psihică ajunge la apogeu la vârsta maturității.
Având în vedere cele menționate anterior legiuitorul a făcut o clasificare a minorilor în două mari
categorii și anume;
- minori care răspund penal;
- minori care nu răspund penal.
Criteriul, care s-a avut în vedere de către legiuitor, atunci când a realizat această clasificare, este
acela al vârstei, întrucât acesta este în strânsă corelație cu dezvoltarea capacității psihice a minorului.
Cu cât vârsta este mai mică, cu atât minorii nu-și pot da seama de caracterul antisocial al faptelor
lor și implicit nu percep în mod corespunzător gravitatea sancțiunilor la care se expun.

a) Răspunderea penală a minorilor


Codul penal face o clasificare a minorilor, care au săvârșit o infracțiune și, în funcție de categoria
în care aceștia se află, ei răspund sau nu penal.
Conform art. 99 din Codul penal, care prevede limitele răspunderii penale, cele trei categorii sunt:
a) minorii care nu au împlinit 14 ani (nu răspund penal);

121
C.Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Edit. Șansa SRL, București, 1992, pag. 7.
40
b) minorii care au vârsta între 14 și 16 ani (răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit
fapta cu discernământ);
c) minorii peste 16 ani (răspund penal).
Conform art. 5 din Codul penal "nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde
penal", caz în care este vorba de minorii care nu au împlinit 14 ani.
După cum rezultă din prevederile art. 50 din Codul penal minoritatea făptuitorului constituie o
cauză, care înlătură caracterul penal al faptei.
Întrucât prima categorie de minori nu răspunde penal, ceea ce prezintă relevanță din punctul nostru
de vedere sunt categoriile II și III.
La categoria a II-a în care intră minorii între 14 și 16 ani trebuie făcută o precizare.
În principiu, acești minori nu răspund penal, ei răspund totuși în situația în care se face dovada că
au săvârșit fapta cu discernământ. Existența discernământului trebuie dovedită în raport de natura faptei
săvârșite, avându-se în vedere toate împrejurările concrete ale acesteia, luându-se în același timp în
considerație datele legate de persoana făptuitorului.
Cea de-a III-a categorie de minori este cea mai des întâlnită în practică și ea are un regim juridic
asemănător cu cel al infractorilor majori, cu precizarea că primii beneficiază de dispozițiile art. 109 Cod
penal, conform cărora pentru minori "limitele pedepselor se reduc la jumătate".

b) Măsurile educative aplicate minorului


Măsurile educative constituie o formă specifică de sancțiune de drept penal, aplicându-se
minorilor, care au săvârșit infracțiuni, însă al căror pericol social este scăzut. Conținutul măsurilor
educative implică restrângerea independenței minorului în acțiune și gândire, totuși rolul principal al
acestora constă în reformarea conduitei deviante a minorului, în reeducarea sub supravegherea socială a
acestuia, în sensul prevenirii săvârșirii unor infracțiuni grave, care să necesite intervenția forței coercitive
a pedepsei penale122.
Aceste măsuri se iau față de minorii care au săvârșit o infracțiune și răspund penal. Este vorba de
ultimele două categorii de minori din clasificarea arătată anterior.
Față de acești minori se pot lua o serie de măsuri educative, măsuri tratate anterior.

c) Pedepsele aplicate minorilor


Conform legislației României, singurele pedepse ce pot fi aplicate minorilor sunt închisoarea sau
amenda.
Închisoarea reprezintă singura pedeapsă privativă de libertate, care poate fi aplicată minorilor.
Trebuie făcută precizarea că, în cazul minorilor conform articolului 109 din Codul penal limitele
pedepselor se reduc la jumătate. Este vorba în acest caz de limita minimă și limita maximă a pedepsei.
Tot legea123 precizează că limita minimă a pedepsei nu poate depăși 5 ani.
În situația în care minorul săvârșește o infracțiune, pentru care este prevăzută pedeapsa detențiunii
pe viață, aceasta va fi transformată pentru minor în închisoare de la 5 la 20 de ani.
Instanța stabilește, în primul rând, limita minimă și maxima pedepsei ce o va aplica minorului,
după care trece la individualizarea pedepsei având în vedere atât circumstanțele agravante cât și cele
atenunate.
Executarea pedepsei închisorii de către minori se face separat de infractorii majori, în cele mai
mult cazuri în locuri de deținere speciale numite penitenciare pentru minori.
În aceste locuri de deținere minorii pot continua învățământul general obligatoriu sau pot dobândi
o pregătire profesională adecvată.
Amenda reprezintă cea de-a doua pedeapsă principală care poate fi aplicată minorilor. Și în acest
caz limitele pedepsei se reduc la jumătate conform art. 109 din Codul penal.
Această pedeapsă se aplică, de regulă, în situația în care minorii se apropie de vârsta majoratului,
când luarea măsurilor educative nu este eficientă iar aplicarea pedepsei închisorii este prea severă.

122
Iancu Tănăsescu, Drept penal, Parte generală, Edit. Ins, Craiova, 1996, pag. 197.
123
Codul penal, art. 109.
41
B. Prevederea în Codul penal a infracțiunilor care aduc atingere drepturilor copilului
Codul penal reprezintă una dintre principalele legi de sinteză prin intermediul căreia se acordă
protecție drepturilor copilului.
Practic această protecție se acordă prin incriminarea unor infracțiuni care aduc atingere anumitor
drepturi și libertăți fundamentale ale copilului.
Aceste infracțiuni sunt următoarele:
a) violul - prevăzut și pedepsit de art. 197, alin. 2, lit. b, alin. 3 Cod penal;
b) raportul sexual cu o minoră - prev. și ped. de art. 198 Cod penal;
c) seducția - prev. și ped. de art. 199 Cod penal;
d) corupția sexuală - prev. și ped.. de art. 202 Cod penal;
e) abandonul de familie - prev. și ped. de art. 305 Cod penal;
f) relele tratamente aplicate minorului - prev. și ped. de art. 306 Cod penal;
g) nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului - prev. și ped. de art. 307. Cod penal.

a) Violul în formă agravantă - prevăzut și pedepsit de art. 197 alin.2 lit. b și alin. 3 Cod penal
Libertatea sexuală reprezintă o latură a libertății individuale. Ea implică dreptul oricărei persoane
de a lua hotărâri referitoare la viața sa sexuală fără nici un amestec din exterior, hotărâri care trebuie să
fie luate în conformitate cu reglementările legale.
Violul reprezintă o formă brutală de încălcare a libertăților sexuale.
Consecințele acestuia în plan psihic pot fi foarte grave mergând de la dezechilibru moral până la
moartea sau sinuciderea victimei.
Victima nu poate fi decât o persoană de sex feminin.
Legiuitorul a definit violul ca fiind "raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința"124.
Doctrina de specialitate prin "raport sexual" înțelege un act sexual firesc efectuat între două
persoane de sex opus.
Prezintă relevanță pentru materia noastră art. 197 alin. 2, lit. b, conform căruia victima trebuia să
se afle în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului. În acest caz, trebuia ca
subiectul pasiv să fie o persoană de sex feminin cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani. Dacă victima nu
împlinise vârsta de 14 ani, această formă agravantă intră în concurs cu alin. 3 din același articol conform
căruia făptuitorul este pedepsit cu închisoare "de la 10 la 20 de ani, dacă victima nu a împlinit vârsta de
14 ani"125.
Conform art. 197, alin. 2, lit. b, pedeapsa este mai severă în acest caz, deoarece făptuitorul a
abuzat de relațiile sale speciale cu victima întrucât el avea obligația de a o îngriji, păzi, educa, ocroti sau
de a o trata medical.
În situația prevăzută de art. 197, alin. 3, conform căreia victima nu împlinise vârsta de 14 ani, este
necesar pentru existența agravantei ca făptuitorul să fi cunoscut această împrejurare.
Atunci când infractorul nu a cunoscut această împrejurare și nici nu și-a dat seama de acest lucru,
întrucât dezvoltarea fizică a victimei nu indica acest fapt suntem în situația infracțiunii tip, prevăzută și
pedepsită de art. 197, alin. 1 Cod penal.

b) Raportul sexual cu o minoră - prevăzut și pedepsit de art. 198 Cod penal


Această infracțiune a fost introdusă în Codul penal pentru a ocroti persoanele de sex feminin, care
se află la o vârstă fragedă, respectiv ele nu au împlinit vârsta de 14 ani.
Ceea ce diferențiază violul de raportul sexual cu o minoră este consimțământul. Dacă primul caz
se se concretizează prin lipsa consimțământului de a întreține relații sexuale, cel de-al doilea caz
respectiv raportul sexual cu o minoră se bazează pe existența consimțământului dat de către victimă.

124
Codul penal, art. 197, alin. 1.
125
Codul penal, art. 197, alin. 3.
42
Cu toate că există consimțământul, legiuitorul a considerat că datorită vârstei fragede, aceasta
poate fi determinată mai ușor să întrețină un raport sexual, fapt ce ar avea implicații negative asupra
dezvoltării normale, fizice și psihice a victimei.
Legea diferențiază pedeapsa în funcție de calitatea persoanei făptuitorului și de vârsta victimei.
Astfel, există mai multe variante, și anume;
1) când victima are până la 14 ani, iar făptuitorul nu are nici o calitate specială - (art. 198, alin.1)-
pedeapsa este de la 1 la 5 ani;
2) când victima are până la 14 ani iar făptuitorul are calitatea de tutore, curator, supraveghetor,
îngrijitor, medic curant, profesor, educator și se folosește în săvârșirea infracțiunii de această calitate -
(art. 198, alin. 3 Cod penal) - pedeapsa este de la 3 la 12 ani;
3) dacă victima are între 14 și 18 ani, iar făptuitorul are calitatea de tutore, curator, supraveghetor,
îngrijitor, medic curant, profesor, educator și se folosește în săvârșirea infracțiunii de această calitate -
(art. 198 alin.2 Cod penal) - pedeapsa este de la 1 la 5 ani.
Legiuitorul a incriminat și fapta persoanei, care se folosește de calitatea sa pentru a întreține relații
sexuale cu o minoră, pe considerentul că datorită acestei calități, infractorul are un ascendente asupra
victimei putând obține în mod facil consimțământul victimei.

c) Seducția - prevăzută și pedepsită de art. 199, Cod penal


Legiuitorul a incriminat sub denumirea de seducție fapta acelei persoane, care prin promisiuni de
căsătorie, determină o persoană de sex feminin, mai mică de 18 ani, de a avea cu el un raport sexual126.
Datorită faptului că atât prin promisiuni de căsătorie victima poate fi determinată să întrețină un
raport sexual cu făptuitorul cât și datorită insuficientei experiențe de viață a victimei, legiuitorul a inclus
această faptă în categoria infracțiunilor care aduc atingere vieții sexuale.
În cazul seducției, persoana de sex feminin trebuie să aibă între 14 și 18 ani, să nu fie căsătorită,
iar făptuitorul să nu aibă calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau
educator.
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții nu suntem în situația prevăzută și pedepsită de art. 199,
Cod penal.
Atunci când făptuitorul o determină pe minoră să întrețină relații sexuale cu el prin alte promisiuni
sau mijloace și nu promisiuni de căsătorie nu ne mai aflăm în situația seducției.
În ceea ce privește primisiunile, acestea trebuie să fie nesincere, dar este necesar să fie făcute
aparent cu toată seriozitatea pentru a putea induce în eroare victima.
Atunci când aceste promisiuni au fost făcute de bună credință de către bărbat, dar încheierea
căsătoriei nu a avut loc datorită unor cauze obiective, fapta nu mai constituie infracțiunea de seducție.

d) Corupția sexuală - prevăzută și pedepsită de art. 202 Cod penal


Codul penal definește corupția sexuală ca fiind săvârșirea de acte cu caracter obscen asupra unui
minor sau în prezența unui minor.
Incriminarea acestei fapte a fost făcută pe considerentul că dezvoltarea normală a minorului ar fi
afectată dacă ar lua contact prea timpuriu și în mod brutal cu unele aspecte intime ale vieții sexuale.
Acest fapt și-ar putea pune amprenta în mod negativ asupra vieții sale sexuale ulterioare, care
trebuie să se caracterizeze prin pudoare și decență.
Pedepasa aplicată în cazul acestei infracțiuni este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

e) Abandonul de familie - prevăzut și pedepsit de art. 305 Cod penal


Statul prin intermediul instituțiilor abilitate ocrotește familia.
Relațiile de familie, fiind o componentă a relațiilor referitoare la conviețuirea socială sunt
reglementate de norme care prevăd atât drepturi cât și obligații pentru cei care participă la aceste relații.
Încălcarea normelor juridice, care au menirea de a ocroti și consolida familia atrage de regulă, aplicarea

126
Codul penal, art. 199.
43
unor sancțiuni de drept civil. Relațiile privind conviețuirea socială în cadrul familiei sunt ocrotite însă și
penal, prin incriminarea faptelor de o mai mare gravitate care le aduc atingere.127
Conform art. 2 din Codul familiei, relațiile de familie se se bazează pe prietenia și afecțiunea
reciprocă între membrii acesteia care sunt datori să-și acorde sprijin material și moral.
Incriminarea acestui fapt are la bază neacordarea sprijinului material, care se caracterizează sub
forma obligației de întreținere.
Codul penal definește abandonul de familie ca fiind: "Săvârșirea de către persoana, care are
obligația legală de a întreține, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege;
c) neplata cu rea-credință, timp de 2 luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească".
Pentru existența infracțiunii în prima variantă (art. 305, lit. a, C.p.), legea cere, în primul rând, ca
făptuitorul, adică persoana care are obligația legală de întreținere, să-l părăsească, să-l alunge sau să-l
lase fără ajutor pe cel îndreptățit la întreținere. Părăsirea implică o acțiune de îndepărtare de la domiciliu
a celui obligat la întreținere, iar alungarea presupune, dimpotrivă îndepărtarea de către făptuitor a celui
îndreptățit la întreținere de la domiciliul său. În sfârșit, lăsarea fără ajutor implică din partea celui obligat
la întreținere o atitudine de pasivitate; acesta nu pleacă de la domiciliu și nici nu-l îndepărtează de la
domiciliu pe cel îndreptățit la întreținere, ci, continuând să stea împreună, nu-i furnizează mijloacele de
trai necesare128.
În cazul prevăzut de art. 305, lit. b, Cod penal, referitor la neîndeplinirea cu rea credință a
obligației de întreținere prevăzute de lege, atunci când persoana aflată în întreținere este un minor se va
ține seama dacă acesta s-a aflat în nevoie, indiferent care ar fi pricina nevoii în care s-a aflat.
Ultima variantă a abandonului de familie referitoare la neplata cu rea-credință, timp de două luni, a
pensiei de întreținere a pus în discuție faptul dacă o plată parțială a pensiei de întreținere într-o lună are
sau nu influență asupra existenței infracțiunii.
Majoritatea practicienilor și doctrinarilor au opinat că "plata parțială a pensiei de întreținere
echivalează cu neplata acesteia deoarece într-un asemenea caz pensia plătită nu este cea stabilită de
instanța de judecată"129.

f) Relele tratamente aplicate minorului - prevăzut și pedepsit de art. 306 Cod penal
Legiuitorul a definit această faptă ca fiind punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente
de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau de orice persoană
căruia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educație130.
Creșterea și educația unui minor impune de multe ori folosirea unor mijloace mai severe în scopul
corijării educației minorului.
Legea permite părinților sau reprezentanților legali ai minorului să folosească asemenea măsuri
energice asupra minorului, dar cu condiția să nu primejduiască sănătatea și dezvoltarea fizico-
intelectuală sau morală a minorului.
Depășirea acestei limite intră sub incidența infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 306 Cod
penal.
În momentul actual se constată o recrudescență a acestor infracțiuni, fapt ce impune luarea unor
măsuri mai ferme pentru atragerea acestui fenomen.
Un accent deosebit trebuie pus pe activitatea de prevenție, care trebuie să se concretizeze în
informarea populației prin intermediul unor programe, a căror finalitate trebuie să fie aceea de a oferi
modelele și informațiile necesare pentru o mai bună educație care trebuie acordată minorului.
Pedeapsa în cazul acestei infracțiuni este închisoarea de la 2 la 12 ani.

127
Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Stănoiu, Edit. Academiei R.S.R., București, 1969, pag. 594.
128
Drept penal român. Partea specială, O. Loghin, A.Filipaș, Edit. Șansa S.R.L., București, 1992, pag. 297-298.
129
V.Dongoroz, S.Kahane ș.a., Op.cit., vol.IV, pag. 571.
130
Codul penal, art. 306.
44
g) Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului - prevăzută și pedepsită de art.
307, Cod penal
În situația în care un minor este îndepărtat în mod abuziv de un părinte sau de ambii părinți, fapt
care este de natură să slăbească relațiile de familie și în același timp să primejduiască creșterea și
educarea minorului, avem de a face cu infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 307, Cod penal.
Legiuitorul a definit această infracțiuni ca fiind reținerea de către un părinte a copilului său minor,
fără consimțământul celuilalt părinte ori al persoanei căruia i-a fost încredințat minorul potrivit legii131.
De asemenea, intră tot în conținutul aceleiași infracțiuni și fapta persoanei căreia i s-a încredințat
minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare
dintre părinți să aibă legături personale cu minorul132.
În principiu suntem în situația în care părinții divorțează, iar minorul este încredințat unuia dintre
ei sau unei terțe persoane.
Dacă copilul este încredințat unuia dintre părinți, celălalt, în mod automat are dreptul de a lua
legătura cu minorul, dar acest drept este consființit pe cale judecătorească.
Alineatul 1 al art. 307 se referă la fapta ilegală a părintelui, care are dreptul de a lua legătura cu
minorul, iar alin. 2 se referă la fapta ilegală a părintelui căuia i s-a încredințat copilul prin hotărâre
judecătorească.
Pedeapsa în cazul acestei infracțiuni este închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda.

Secțiunea 4 - Protecția drepturilor copilului prin intermediul normelor dreptului procesual


penal
Codul de procedură penală care reprezintă fundamentul legal al dreptului procesual penal, în art. 1
ne înfățișează legătura dintre dreptul procesual penal și protecția drepturilor copilului. Astfel, în acest
articol se arată că "procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei,
a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în
spiritul respectării legilor"133.
Codul procesual penal este cel care conține procedura ce trebuie urmată în cazul urmăririi judecării
și executării pedepsei de către făptuitor.
Astfel, în cauzele cu minori există o procedură de judecată specială, prevăzută în art. 480-493 din
Codul de procedură penală.
Instituirea unui regim special pentru minori își găsește justificarea în faptul că aceștia, datorită
experienței sumare despre viață, nu pot, de multe ori, aprecia la justa valoare faptele ilegale săvârșite și
consecințele lor.
Datorită acestui lucru legiuitorul a considerat necesar să instituie o procedură specială, care se va
aplica în cazurile cu infractori minori, avându-se în vedere și respectarea drepturilor fundamentale ale
acestora.
Astfel, în timpul urmăririi penale, organul de urmărire, atunci când urmează să audieze un minor,
care nu a împlinit vârsta de 16 ani, citează alături de minori și pe reprezentantul legal al acestuia.
Citarea reprezentantului legal este obligatorie cu ocazia prezentării infractorului minor a
materialului de urmărire penală, situație în care reprezentantul legal va semna alături de minor în
procesul verbal încheiat cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.
O altă obligație care revine, după caz, organului de urmărire penală sau instanței de judecată este
aceea de a dispune efectuarea anchetei sociale.
Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod
obișnuit, la starea fizică și mentală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și a
trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul își îndeplinesc
îndatoririle față de acesta și în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unor măsuri
sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor134.

131
Codul penal, art. 307, alin.1.
132
Codul penal, art. 307, alin. 2.
133
Codul de procedură penală, art.1.
134
Codul de procedură penală, art. 482.
45
Competența de a efectua ancheta socială o are autoritatea tutelară din cadrul consiliului local în
raza căruia își are domiciliul minorul.
Completul de judecată, care judecă cazurile cu minori, este format din judecători desemnați de
către Ministrul Justiției.
O situație specială este aceea în care pe timpul judecății inculpatul devine major.
Codul de procedură penală prevede în mod expres faptul că instanța competentă să judece procesul
în această situație este vechea instanță și mai mult chiar, vechiul complet continuă judecarea cauzei,
rămânând totuși să aplice dispozițiile speciale privitoare la minori.
Judecarea cauzelor cu minori se desfășoară separat de celelalte ședințe de judecată. În acest caz
ședința nu este publică, la ea participând instanța, reprezentantul parchetului, părțile, apărătorii părților
precum și alte persoane (dar numai cu îngăduirea instanței).
Atunci când minorul nu a împlinit vârsta de 16 ani, iar instanța consideră că cercetarea
judecătorească poate avea o influență negativă asupra acestuia, după ascultarea minorului, instanța poate
dispune îndepărtarea lui din ședință.
Codul de procedură penală prevede că în situația în care s-a luat față de minor măsura educativă a
mustrării, executarea acesteia se va face de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea135.
În mod excepțional, dacă mustrarea nu poate fi executată imediat după pronunțare, instanța va fixa
un nou termen în vederea executării măsurii educative, dispunând alături de aducerea minorului și citarea
reprezentanților legali.
Codul de procedură penală prevede modul în care se execută măsura educativă a libertății
supravegheate. Astfel, această măsură se pune în executare chiar în ședința în care a fost pronunțată, dar
cu condiția ca minorul și persoana căreia i s-a încredințat supravegherea să fie prezente în momentul
citirii hotărârii.
În mod excepțional judecătorul poate fixa un nou termen când aceste persoane nu sunt prezente,
dispunând aducerea minorului și chemarea persoanei căruia i-a fost încredințată supravegherea.
Atunci când s-a luat față de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare,
punerea în executare a acestei măsuri se face de către organul de poliție. Procedura în acest caz este
următoarea: se remite organului de poliție de la locul de deținere al minorului o copie după hotărârea
prin care a fost luată măsura educativă.
Organul de poliție transferă minorul în centrul de reeducare, predând cu această ocazie copia după
hotărârea judecătorească.
La rândul său centrul de reeducare este obligat să comunice instanței aducerea la îndeplinire a
măsurii educative.
Alinierea României la cadrul juridic internațional referitor la protecția drepturilor copilului
reprezintă un pas important în ceea ce privește necesitatea armonizării legislației noastre cu
reglementările juridice internaționale.
De lege ferenda, se impune în această materie elaborarea unui Cod al copilului, care să cuprindă
tot setul de legi referitoare la protecția drepturilor copilului.
Cu toate că drepturile copilului au căpătat o recunoaștere internațională mult mai târzie,
comparativ cu drepturile omului, totuși, în prezent se constată o evoluție accelerată a acestora,
fundamentată pe considerentul că nevoia de protecție specială a copilului derivă, în primul rând, din lipsa
de maturitate fizică și intelectuală a copilului și, în subsidiar, că toți copii din ziua de astăzi vor asigura
progresul viitor al umanității și, în consecință, pentru evoluția rasei umane este necesar să se creeze
anumite drepturi și facilități de care aceștia să se bucure.

135
Codul de procedură penală art, 487.
46
CAPITOLUL VI

APLICAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN ROM~NIA


Protecția drepturilor omului presupune existența unei serii de mijloace, menite să reducă și să
înlăture toate abuzurile, cum ar fi: avocatul poporului, acțiunea politică, contenciosul administrativ,
controlul constituționalității legilor, mijloacele judiciare, recursul la organismele internaționale.

1. Avocatul poporului, care mai este denumit în legislațiile țărilor scandinave, de unde noi l-am
preluat - ombudsman.
Pe plan internațional în noiembrie 1992 a fost adoptat Statutul Institutului Internațional al
Ombudsmanului.
Institutul Internațional al Ombudsmanului (I.I.O.) este o organizație internațională cu vocație
universală, care acționează în domeniul protecției drepturilor omului.
Sediul Institutului se află la Centrul de Drept al Universității din Alberta. Acesta poate înființa și
alte sucursale sau agenții în Canada ori în străinătate, în funcție de necesități, prin hotărâre a Consiliului
director. .
Limbile engleză, franceză și spaniolă, precum și oricare altă limbă pe care Consiliul director o
consideră necesară pentru promovarea scopurilor asociației și a intereselor membrilor acesteia vor fi
limbile oficiale folosite în mod treptat de către I.I.O. pentru desfășurarea activităților sale, inclusiv a
operațiunilor curente, ca și pentru publicații.
Scopurile organizației sunt: .
a) promovarea conceptului de ombudsman și a instituției sale, precum și încurajarea dezvoltării
acesteia în întreaga lume;
.b) dezvoltarea și aplicarea de programe, care să permită schimbul de informații și de experiență
între ombudsmanii din întreaga lume
c) dezvoltarea și aplicarea programelor educative pentru ombudsmani, pentru personalul acestora
și pentru alte persoane interesate; .
d) încurajarea și susținerea cercetării și a studiilor în domeniul instituției ombudsmanului;
.e) colectarea, stocarea și difuzarea informațiilor și a datelor cercetărilor cu privire la instituția
ombudsmanului;
.f) acordarea de burse școlare, burse universitare, granturi și de alte forme de sprijin financiar
pentru persoane din întreaga lume, în scopul încurajării dezvoltării conceptului de ombudsman, ca și
pentru încurajarea studiului și cercetării în domeniul instituției ombudsmanului; .
g) planificarea, organizarea și supervizarea conferințelor internaționale ale ombudsmanului;
.h) inițierea altor acțiuni considerate necesare pentru realizarea obiectivelor de mai sus.
Pe plan regional a fost înființat "Institutul European al Ombudsmanului". Sediul asociației se află
la Innsbruck, Austria.136
Asociația este o organizație științifică independentă, nonprofit, având următoarele obiective:
. 1) abordarea în mod științific a problemelor care privesc drepturile omului, protecția drepturilor
civile și instituțiile ombudsman la nivel regional, național, european și internațional;
2) implicarea în activitatea de cercetare în acest domeniu;
3) propagarea și promovarea conceptului de ombudsman; .
4) cooperarea cu instituțiile din Austria, din Europa și cu cele internaționale care împărtășesc un scop
identic sau similar; .
5) acordarea de sprijin științific instituțiilor ombudsman din Austria și din străinătate;
6) promovarea schimburilor de experiență la nivel național, european și internațional.137
Pentru a-și îndeplini obiectivele, asociația:
- editează și promovează publicații; .
- organizează sau participă la evenimente importante;

136
Statutul asociației "Institutul European al Ombudsmanului", art. 1.
137
Statutul asociației "Institutul European al Ombudsmanului", art. 2.
47
- emite avize consultative; .
- urmărește desfășurarea activităților care vin în sprijinul asociației și corespund obiectivelor acesteia;
- realizează o arhivă științifică.138
În desfășurarea activităților sale, asociația trebuie să se conducă după următoarele principii:
. - caracterul științific: asociația va face apel la argumente raționale în formularea opiniilor și a avizelor
consultative și în realizarea dezbaterilor; .
- serviciul public: asociația va presta activități în beneficiul publicului larg; .
- autonomia: asociația își va stabili propriile priorități în programul de activități și va decide singură
asupra modului de realizare a acestora; .
139
- internaționalism.
Pe plan intern instituția avocatului poporului este prevăzută în Constituție în capitolul IV.
Scopul pentru care a fost înființată această instituție este acela de a exercita un control asupra
actelor emise de către legiuitor cât și de către administrația de stat.
În urma controlului efectuat, Avocatul Poporului face niște recomandări, în legătură cu abuzurile
constatate, pe care le trimite organelor, ce se fac vinovate de abuzurile respective.
Aceste organe, în termen de 30 de zile sunt obligate să răspundă la recomandările făcute, iar în caz
de refuz se pot sesiza organele lor ierarhic superioare, respectiv Guvernul sau chiar Parlamentul.
Numirea Avocatului Poporului - se face de către Senat, iar mandatul său este de 5 ani. El este
ajutat de 2 adjuncți și de personalul de specialitate, care se află sub directa sa conducere și îndrumare.
Sesizarea Avocatului Poporului - se poate face din oficiu sau la cererea persoanelor care sunt lezate
în drepturile sau libertățile lor fundamentale. Sesizarea se poate face atât de cetățenii români cât și de
către cetățenii străini sau de către apatrizi.
Competența materială - cad sub incidența acțiunii instituției Avocatului Poporului toate cauzele
referitoare la încălcarea drepturilor omului. Excepție, de la această regulă, face cazul în care sunt
implicate Parlamentul, Președintele și Justiția.
În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului are dreptul să ceară sprijinul autorităților
publice, iar acestea sunt obligate să i-l acorde.
Trebuie remarcat faptul că Avocatul Poporului nu are la dispoziție un drept de inițiativă legislativă.
Pentru a modifica o lege el trebuie să recurgă la factorii competenți să declanșeze procedura legislativă.
Avocatul Poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele
pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege. Pe durata exercitării mandatului, atât
Avocatul Poporului cât și adjuncții săi nu pot fi reținuti, percheziționați, arestați sau trimiși în judecată
penală sau contravențională, fără încuviințarea Senatului. În cazul infracțiunilor flagrante intenționate,
Ministrul Justiției v-a informa neîntârziat pe Președintele Senatului asupra reținerii sau arestării, Senatul
putând încuviința arestarea sau trimiterea în judecată cu votul majorității senatorilor140.
Printre obligațiile Avocatului Poporului este și aceea de a prezenta anual rapoarte Parlamentului și
în mod excepțional, poate prezenta rapoarte la cererea Parlamentului.
Rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau recomandări de altă natură pentru
ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor141.
Lipsa măsurilor coercitive, în cazul în care nu sunt respectate recomandările acestei instituții,
reprezintă o deficiență majoră, întrucât, datorită acestui fapt nu se ajunge la finalitatea măsurilor luate.

2. Acțiunea politică constă în acțiunile pe care reprezentanții partidelor politice sau ai altor factori
de opinie publică le întreprind în cadrul forului legislativ.
Alături de aceste acțiuni, în aceeași categorie se înscriu și activitățile desfășurate de instituții și
organizații care au atribuții în domeniul drepturilor omului, printre care amintim:
Institutul Român pentru Drepturile Omului;
Centrul pentru Drepturile Omului;

138
Statutul asociației "Institutul European al Ombudsmanului", art. 3.
139
Statutul asociației "Institutul European al Ombudsmanului", art. 4.
140
V.Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Edit. Lumina Lex, București, 1998, pag. 226.
141
Constituția României, art. 57.
48
Societatea Independentă Română a Drepturilor Omului;
Liga Apărării Drepturilor Omului;
Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România etc.
O modalitate prin care se exercită acțiunea politică o reprezintă interpelarea executivului, prin
intermediul căreia, factorii de decizie de la nivelul puterii executive, sunt chemați să explice motivațiile
pentru care s-au luat anumite măsuri cu incidență asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului.
Ca factor de promovare și garantare a drepturilor omului, acțiunea politică se poate manifesta,
după părerea noastră, la trei nivele;
 la nivelul partidelor politice. În toate societățile democratice, partidele politice sunt chemate să joace
un rol esențial, în orientarea comportamentului politic și în promovarea unor idei de organizare politică
întemeiate pe respectul ferm al drepturilor omului. În România contribuția partidelor politice la
edificarea Statului de Drept este indisolubil legată de promovarea drepturilor omului. Mijloacele de
realizare a scopurilor partidelor politice și organizațiilor obștești trebuie să fie în conformitate cu ordinea
de stat și de drept din România. Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și
funcționarea partidelor politice a prevăzut în mod expres în art. 2 , alin. 3 că: scopurile partidelor
politice și organizațiilor obștești trebuie să se întemeieze pe respectul suveranității, independenții și
integrității naționale, al democrației, în vederea asigurării libertăților și drepturilor cetățenești și afirmării
demnității națiunii române.
 acțiunea parlamentară - care reprezintă un cadru deosebit de propice, prin care pot fi avansate și
promovate o serie de idei cu privire la drepturile omului. Parlamentele constituie, în toate societățile
democratice, arene ale confruntării între forțele politice, unde se promovează disputele de idei, în scopul
finalizării acestora, prin măsuri constructive de natură să ducă la perfecționarea cadrului legislativ.
Alături de acțiunea de elaborare a legilor și concomitent cu această acțiune care are, evident, un caracter
precumpănitor juridic, în cadrul Parlamentului se desfășoară și o amplă activitate politică popriu-zisă, nu
mai puțin importantă pentru respectul drepturilor omului și promovarea încrederii în valorile
democrației.
 organizațiile și instituțiile având atribuțiuni în domeniul drepturilor omului. În activitatea de
promovare a drepturilor omului un rol nu mai puțin important îl au organizațiile științifice, sociale,
instituțiile de drept public și cele cu caracter neguvernamental care desfășoară activități pe linia
drepturilor omului142.

3. Contenciosul administrativ.
Această formă de control reprezintă o modalitate de jurisdicție pe calea unei acțiuni directe în fața
justiției. Potrivit dispozițiilor constituționale, rezolvarea litigiilor juridice în care se află administrația
publică și cei administrați este de competența puterii judecătorești. Totalitatea litigiilor ce apar între
guvernanți și guvernați reprezintă contenciosul administrativ143.
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
Instituția contenciosului administrativ creează posibilitatea ca persoanele cărora le-a fost încălcat
vreun drept sau vreo libertate fundamentală de către o autoritate administrativă să se adreseze justiției
pentru repunerea în drepturi și sancționarea celor ce abuzează de competența de a emite acte
administrative.
Din punct de vedere istoric, instituția a fost preluată din dreptul francez și a fost aplicată pentru
prima dată în 1864 în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin înființarea în cadrul puterii
executive a Consiliului de Stat.
Realizarea deplină a contenciosului administrativ prin puterea judecătorească este pasul cel mai
important în materializarea principiului separării puterilor în stat, care constituie principiul fundamental
al existenței statului de drept și în care personajul central îl reprezintă judecătorul . Astfel, Legea nr.
29/1990 îmbină contenciosul de anulare cu contenciosul de plină jurisdicție. Principiul separației
puterilor în stat nu este considerat în concepția legii contenciosului administrativ ca o modalitate de

142
V.Duculescu, Op. cit. pag. 231-233.
143
Iulian Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Edit. Oltenia, Craiova, 1994.
49
izolare între puterile statului, ci ca una de interdependență și de control reciproc, astfel completându-se
caracterizarea generală a contenciosului administrativ românesc, care-l particularizează în cadrul
diferitelor sisteme de contencios administrativ existent în lume144.
Acțiunea în contencios administrativ poate viza două aspecte:
anularea pe cale judecătorească a actului administrativ emis abuziv;
repararea pagubei.

4. Controlul constituționalității legilor - se realizează prin intermediul Curții Constituționale a


României.
Instituirea acestui control vizează modul în care legile ordinare respectă Constituția, iar în situația
în care unele prevederi din legile ordinare încalcă legea fundamentală prin intermediul Curții
Constituționale se poate emite o decizie de neconstituționalitate a legii respective sau a unor prevederi
din lege, fapt ce are ca finalitate neaplicarea acelor dispoziții declarate neconstituționale.
Drepturile și libertățile fundamentale fiind garantate prin Constituție implicit sunt protejate prin
controlul constituționalității legilor.
Necesitatea creării Curții Constituționale se fundamentează pe două motivații:
în primul rând este vorba de imperativul asigurării unei concordanțe între legile ordinare și
Constituție;
în al doilea rând pentru moderarea unor inițiative legislative venite atât din partea parlamentarilor
cât și din partea membrilor Guvernului României, inițiative care ar putea contraveni legii fundamentale a
țării noastre.
Constituind o instituție nou creată tocmai în scopul apărării statului de drept, Curtea
Constituțională se înfățișează ca având un sistem de proceduri și un mecanism de funcționare care, dacă
vor fi eficient folosite, vor putea să asigure respectarea principiilor Constituției și apărarea drepturilor și
libertăților cetățenilor. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm unele norme de funcționare, care ar
putea fi revizuite, în perspectiva unei eventuale perfecționări a mecanismului Curții. Astfel, primind o
încheiere din partea unei instanțe judecătorești în legătură cu ridicarea unei excepții de
neconstituționalitate, președintele Curții Constituționale urmează să desemneze un complet de 3
judecători, inclusiv pe președintele acestuia care, la rândul său, va desemna pe unul dintre judecători ca
raportor. Potrivit prevederilor art. 24 alin.2, dacă judecătorul desemnat ca raportor consideră că excepția
este vădit nefondată, înștiințează președintele completului pentru a convoca completul de judecată,
care poate hotărî cu unanimitate de voturi să respingă excepția fără citarea părților. O asemenea
procedură de urgență ni se pare contraindicată, deoarece conferă, practice, instanței posibilitatea de a
decide fără cunoaștera totalității elementelor pe care numai părțile legal citate i le-ar putea oferi145.

5. Mijloacele judiciare
Justiția reprezintă în perioada actuală cel mai important mijloc de protecție a drepturilor omului
întrucât, drepturile și libertățile fundamentale ale omului au fost înscrise atât în Constituție cât și într-o
serie de legi ordinare.
Încălcarea acestor drepturi și libertăți fundamentale acordă posibilitatea celor lezați să acționeze în
justiție persoanele sau organizațiile vinovate și să obțină sancționarea celor vinovați și restabilirea
drepturilor încălcate.
La baza realizării actului de justiție se înscriu anumite garanții și anume:
- inamovibilitatea judecătorilor, fapt ce presupune realizarea în condiții bune a actului de justiție
întrucât judecătorii sunt independenți și nu se supun decât legii;
- publicitatea ședințelor de judecată;
- garantarea dreptului la apărare tuturor persoanelor învinute sau inculpate;
- prezumția de nevinovăție, fapt ce face ca sarcina probei să aparțină celui care afirmă ceva sau
acuză;
- utilizarea interpretului pentru persoanele ce nu vorbesc limba română etc.

144
Iulian Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Edit. Oltenia, Craiova, 1994, pag. 123.
145
V. Duculescu, Op. cit. pag. 176.
50
Justiția are în componența sa instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Suprem al
Magistraturii.
Instanțele judecătorești se structurează pe 4 nivele, respectiv:
 Judecătoriile;
 Tribunalele;
 Curțile de Apel
 Înalta Curte de Casație și Justiție146
Regulamentul de funcționare al acestor instanțe este stabilit prin Legea nr. 92/1992 privind
organizarea judecătorească.
Excepție face Înalta Curte de Casație șI Justiție care are o lege de funcționare proprie, respectiv
Legea nr. 56/1993.
Una din funcțiile speciale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție este aceea că ea trebuie să asigure
aplicarea în mod unitar a legilor, aspect prin care se urmărește eliminarea oricărui tratament
discriminator sau inegal.
O altă atribuție a Înaltei Curți este aceea că poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu
anumite aspecte ale unor legi, cu condiția ca acestea să nu fi fost încă pronunțate de Președintele
României.
Instanțele judecătorești au obligația să garanteze drepturile fundamentale ale omului în funcție de
competența lor.

6. Recursul la organismele internaționale a devenit posibil odată cu ratificarea de către România


a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale precum și a Protocoalelor
adiționale prin adoptarea Legii nr. 30/1994.
Prin intermediul acestei legi, cu unele excepții, românii se pot adresa cu plângeri la organismele
internaționale din domeniul protecției drepturilor omului cum ar fi:
a) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caz în care plângerea trebuie să îndeplinească anumite
condiții:
 să fie epuizate căile de atac interne;
 să nu fie depășit termenul de 6 luni, ce curge de la data rămânerii definitive a hotărârii interne
recurate;
 să nu existe identitate de obiect și subiecți cu alte plângeri soluționate sau în curs de soluționare
la alte organisme internaționale;
 obiectul plângerii să fie compatibil cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
b) Comitetul Drepturilor Omului care prin Protocolul facultativ la Pactul internațional privind
drepturile civile și politice recunoaște capacitatea individului de a-și apăra drepturile pe plan
internațional.
Deși Comitetul nu are atribuții jurisdicționale și deciziile sale nu sunt obligatorii pentru state,
totuși, prin impactul pe care îl produce asupra opiniei publice, poate rezolva plângerile, cu care a fost
sesizat.
Analizând mijloacele de apărare a drepturilor omului din țara noastră se impune precizarea că
acestea trebuie să fie perfecționate, mai ales sub aspectul asigurării finalizării măsurilor luate de către
organismele respective.
De lege ferenda, ar fi binevenită o reglementare, care să pună la dispoziția Avocatul Poporului
unele mijloace coercitive eficiente, pe care să le folosească în cazul în care recomandările făcute de către
el sunt ignorate.

146
Prin Constituția României din 2003, Curtea Supremă de Justiție și-a schimbat titulatura în Înalta Curte de Casație și
Justiție.
51