Sunteți pe pagina 1din 103

INTRODUCERE

Opţiunea pentru tema “ Violenţa în familie şi abuzul asupra copilului” presupune


asumarea în mod inerent a unor provocări de factură epistemologică şi metodologică deoarece
subiectul este nu numai de actualitate ci şi de o complexitate aparte. Conştientizând faptul că
spiritul ştiinţific în cadrul căruia mă plasez, presupune o anumită rigurozitate şi implicit
etapizare, în travaliul deopotrivă analitic şi sintetic, teoretic şi aplicativ la care am recurs, voi
pune accent pe următoarele aspecte.
În capitolul I, sugestiv intitulat “Violenţa în familie- perspective teoretice” îmi propun
să trec în revistă principalele teorii referitoare la violenţa în familie. Amintindu-le din
perspectiva punctelor tari şi a celor slabe voi avea posibilitatea să le reliefez contribuţiile;
totodată creez premizele pentru propria mea perspectivă asupra acestui fenomen anomic cu un
impact deosebit încă, în societatea românească de la început de mileniu III. În cuprinsul
acestui capitol îmi propunem să prezint formele de manifestare ale violenţei domestice în
cadrul cărora se regăseşte abuzul asupra copilului. Aspectul amintit va reprezenta conţinutul
celui de-al II-lea capitol, “Abuzul asupra copilului în familie” care va avea o pondere aparte
în economia lucrării. Voi pune accent pe aspectele individualizante ale abuzului asupra
copilului pe care le consider apriori abateri de la funcţiile familiei. În momentul în care
aceasta cultivă atitudini neadecvate faţă de viitorul adult este condamnată în timp la
aneantizare. Impactul deşi nebănuit de simţul comun este însă cu mult mai mare întrucât pune
sub semnul dubitativului chiar funcţionarea în condiţii optime a organismului social.

Întrucât conştientizăm faptul că un copil abuzat poate deveni la rândul său un subiect
al unui astfel de comportament, în cuprinsul celui de-al III-lea capitol, “Prevenirea şi
combaterea violenţei asupra minorilor în familie”, voi prezenta factorii implicaţi în prevenirea
şi combaterea acestui flagel. Cum individul se realizează prin şi în cadrul societăţii, aceasta
are datoria să promoveze politici publice sociale având drept deziderat protecţia copilului.
Deoarece în orice societate democratică mass-media este considerată a patra putere în stat
consider că se impune să prezint rolul acesteia în formarea unor comportamente prosociale în
cadrul cărora se regăsesc şi aspectele ce constituie obiectul lucrării mele. Implicare
organizaţiilor publice şi private este condiţionată într-o anumită măsură de cadrul legislativ

3
centrat pe protecţia copilului; tocmai de aceea îmi propun să le prezint, deşi într-o
ordine inversată, una în completarea celeilalte.

Cel de-al IV-lea capitol va fi un studiu de caz în care voi prezenta cum se poate realiza
reinserţia socială a copilului abuzat. Procesul amintit are un impact deosebit asupra
personalităţii în formare, dar şi asupra sistemului social în integralitatea sa, căci individul şi
societate nu se pot închipui decât edificându-se unul pe celălalt după cum ar spune adepţii
interacţionalismului simbolic la ideile cărora ader.

Întrucât mă plasez într-o perspectivă ştiinţifică voi recurge la o metodologie teoretică şi


aplicativă adecvată cercetării mele. Tocmai de aceea aspectele abordate se raportează la
principiul coerenţei şi implicit la exigenţa abordării graduale, adică de la simplu la complex.
Pentru a ajunge la anumite concluzii voi recurge la o perspectivă analitică şi la corelatul său,
perspectiva sintetică. Îmi propun să valorizez nu doar modalitatea algoritmică de abordare a
temei întrucât va exista riscul să mă situiez pe căi bătătorite de alţii cu mult înaintea mea; de
aceea ori de câte ori voi avea prilejul ne voi plasa într-o perspectivă euristică din dorinţa de a
Studiul de caz în cel de-al IV-lea, va constitui metoda de cercetare pe care o voi analiza.

Nu am pretenţia să ajung la adevăruri ultime căci astfel m-aş înstrăina de esenţa


spiritului ştiinţific. Lucrarea mea se doreşte a fi mai întâi de toate o actualizare a unei
probleme perene pentru civilizaţia umană şi implicit pentru ethosul românesc. Dacă voi reuşi,
este posibil ca pe viitor copilul să fie într-o mai mică măsură o expresie a conştinţei nefericite.

4
CAP I VIOLENTA IN FAMILIE - PERSPECTIVE TEORETICE

1.1 DEFINIREA VIOLENTEI IN FAMILIE

În demersul nostru, deopotrivă explicativ şi comprehensiv, plecăm de la premisa că


„familia constituie o formă de relaţii sociale între indivizi uniţi între ei prin casatorie sau
rudenie. Într-o familie există soţii, parinţii şi copii, dar uneori, se află şi alte persoane între
care există legături de rudenie, inclusiv soţii singuri şi fără copii alcatuiesc o familie ”( I.M.
Ropoţică, 2007, p. 34). În cadrul familiei se instituie relaţii mai degrabă de comuniune sufletească; cu
toate acestea apar şi situaţii în care stările conflictuale predomină.
La întrebarea: „ce este violenţa?” răspunsurile cunosc diferenţieri de nuanţă, dar în esenţa lor
apreciază că „presupune utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ, grup sau clasă
socială în scopul impunerii asupra altora” ( S.M. Rădulescu, 1993, p. 670 în C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu coord.). Violenţa în familie se individualizează printr-un ansamblu de acţiuni
fizice sau verbale, cu un anumit grad de forţă fizică, săvârşită cu intenţie de către un membru
al familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care produce suferinţă fizică, psihică,
sexuală sau pagubă materială.1 Se poate observa că din perspectivă juridică, violenţa
desemnează folosirea forţei fizice sau a altor mijloace coercitive pentru a produce daune sau
vătămări celor apropiaţi. Actul de violenţă generează, intenţionat sau nu, o suferinţă fizică,
psihică altei persoane. Psihologii consideră că violenţa caracterizează comportamentul agresiv
exprimat, cel mai adesea, ca urmare a unor frustrări (S.M. Rădulescu, 1993, p. 670 în C.
Zamfir şi L. Vlăsceanu coord). Este considerată un exces de putere, o modalitate de
constrângere exercitată asupra celorlalţi, dar în mod paradoxal înfăţişează uneori şi lipsa de
putere; în cea de-a doua ipostază, aspiraţia persoanei agresive de a se afirma într-un anumit fel
este atât de intensă, încât manifestările se schimbă în agresivitate distructivă care generează
violenţa. (M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p.118).
Făcând recurs la istorie se poate observa că violenţa în familie a existat dintotdeauna
în cadrul societăţilor, însă, a fost recunoscută ca problemă socială abia în a doua jumătate a
secolului XX, pe fondul mutaţiilor paradigmatice, economice si ideologice produse în
Occident şi mai apoi, în ţările foste comuniste. (Idem, p.114). Problema ce constituie
obiectul analizei mele a fost conştientizată târziu în ethosul românesc, datorită faptului că

1
A se vedea legea nr.217/2003 (Monitorul Oficial, Partea I, nr.367 din 29 mai 2003)

5
familia este privită ca un spaţiu privat în care nu pot fi acceptate intervenţii din exterior.
Situaţia a avut o intensitate cu mult mai mare în fostele ţări comuniste, care nu recunoşteau
existenţa cazurilor de violenţă manifestate la nivelul familiei. (E. Zamfir, 2005, p.9). „Odata
recunoscută ca problemă socială, violenţa în familie a fost conceptualizată în mod gradual,
folosind termeni precum: bătaia soţiei, violenţa domestică, violenţa în relaţia de cuplu,
conflict conjugal, violenţa în familie, violenţa împotriva familiei” ( M. Voinea şi I. Apostu,
2008, p. 115).
În decursul timplui s-au evidenţiat opinii contradictorii referitoare la legitimitatea sau
ilegitimitatea aplicării violenţei în familie, motiv pentru care nu s-au elaborat statistici clare în
domeniu, organele abilitate evitând să intervină. Straus, Gelles şi Steinmetz ( apud Rădulescu,
2001) vădind un spirit analitic făra echivoc recomandă identificarea în cadrul conceptului de
violenţă a doua tendine: violenţa normală şi violenţa abuzivă. Prima beneficiază de o anumită
aprobare socială, presupunând acte care crează suferinţă fizică, dar aplicate corecţional.
Violenţa abuzivă atrage oprobiul social şi se defineşte prin acte care prezintă un grad ridicat
de risc în ceea ce priveşte ranirea. Opinăm că ambele forme de violenţă sunt dăunătoare prin
impactul pe care îl au asupra victimei şi prin faptul că duc la menţinerea stărilor conflictuale;
violenţa naşte violenţa, fie ca reacţie de raspuns, fie ca formă de protejare ( Idem, p.118).
Violenţa intrafamilială presupune, din exigenţe metodologice şi nu numai, prezenţa unei
tipologii diversificate. Dintre formele consacrate amintim: violenţa fizică activă, violenţa
fizică pasivă, violenţa psihologică activă, violenţa psihologică pasivă şi violenţa sexuală.
Violenţa fizică activă se individualizează prin faptul că provoacă celorlalţi membrii ai familiei
o serie de vătămări fizice; forma pasivă se remarcă prin izolarea victimei şi refuzul părintelui
de a-şi vizita copiii. Violenţa psihologică activă presupune agresarea verbală periodică şi
susţinută a victimei, inclusiv poreclirea acesteia; cea pasivă constă în blocarea sau insuficienţa
relaţiilor sociale şi sexuale, interzicerea accesului la bani sau la alte mijloace economice.
Violenţa sexuală se remarcă prin forţarea victimei la întreţinerea unor activităţi sexuale
nedorite, prin făptuirea unor gesturi ce prezintă conotaţii sexuale sau atingerea diferitelor părţi
ale corpului.. In sfera violenţei intrafamiliale se regăseşte orice acţiune violentă exercitată de
un individ din postura unui rol conjugal, parental ori de protecţie, împotriva altor persoane cu
aceleaşi roluri. Plasându-ne în acest plan explicativ şi comprehensiv considerăm că reuneşte
violenţa la stadiul legăturii de cuplu, violenţa şi abuzul asupra părinţilor, a copilului sau a
persoanelor vârstnice din aceeaşi familie (M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p. 119). Violenţa
familială se poate manifesta prin îmbinarea mai multor acţiuni, cum ar fi: „agresiune
emoţională - umilirea în faţa familiei, a rudelor, prietenilor şi chiar străinilor; agresiune prin
6
intermediul copiilor - îndepărtarea copiilor de unul din părinţi, limitarea accesului şi
întâlnirilor cu aceştia, ameninţări legate de copii; agresiunea prin control - interzicerea
întâlnirilor cu prietenii, verificarea programului zilnic, a corespondenţei sau a jurnalului intim;
agresiune prin intimidare – observaţii cu privire la orice activitate, distrugerea unor lucruri
îndragite de victimă, ameninţări; agresiune financiară – neconsultarea în problemele
financiare ale familiei, controlul banilor şi al cheltuielilor; agresiune fizică- lovirea, bătaia,
ameninţarea cu obiecte periculoase”( Idem, p. 120- 121).
Violenţa familială poate fi corelată cu anumite însuşiri structurale ale familiei precum
veniturile, statusul ocupaţional al părinţilor, sexul acestora şi al copiilor, nivelul de instrucţie
şi educaţie, modelele de autoritate parentală. Familiile în care violenţa predomină se confruntă
deseori cu obstacole insurmontabile precum: resurse materiale modeste, şomaj,
dezorganizarea familiei, abandon, alcoolism, prezenţa unor copii nedoriţi. Dincolo de
însuşirile structurale ale familiei, sunt identificabili şi alţi factori care menţin sau sporesc
violenţa familială: lipsa de ataşament între soţi, absenţa sentimentelor faţă de copii, detaşarea
socială a familiei faţă de grupul de rudenie sau de colectivitate (S.M. Rădulescu, 1998, p.114).
Într-o familie sunt deseori agresaţi minorii sau adolescenţii, vârstnicii, partenerele şi
chiar partenerii de cuplu. Violenţa se manifestă în condiţii specifice şi prezintă motive
particulare, cu toate că la originea ei se află o serie de factori comuni, ce determină existenţa
şi tendinţele fenomenului la scara întregii societăţi. Factorii fac trimitere mai întâi la
atitudinile şi standardele sociale cu privire la rolul „dominant” al bărbatului asupra femeii şi
cel „subordonat” al acesteia, precum şi la inegalitatea dintre sexe ( A. Muntean, 2003, p.680
în G. Neamţu coord). S.G. Sînziana (2006, p. 19) il citează pe Goode E. (1990), care vine cu
urmatoarele argumente: „ barbatul trebuie să exercite obligatoriu puterea şi autoritatea asupra
femeii, că întregul cămin aparţine bărbatului şi că femeia este obligată să suporte orice abuz
sau orice pedeapsă pe care i-o aplică soţul”.
Ne propunem să detaliem factorii genuini ai violenţei în familie tocmai pentru a avea
posibilitatea să reliefăm anvergura acestui fenomen anomic, în cadrul societăţii
contemporane. Factorii sociali presupun prezenţa tradiţiei de factură patriarhală potrivit
căreia bărbatul este cel care deţine puterea; în consecinţă ia toate deciziile în problemele
legate de familie. Regăsim aici şi obiceiul educaţiei minorului „prin bătaie” ( G. Văduva şi
M. Roman, 2000, p. 6) întrucât în ethosul popular se spune că „ bătaia e ruptă din rai”.
Situaţia economice precară a societăţii, de amploare în prezent, face referire la clasarea a mai
mult de jumătate dintre familii sub nivelul minim de sărăcie fapt ce duce la mărirea stress-
ului zilnic. Apreciez că violenţa se produce deseori şi în familiile cu un nivel înalt de educaţie
7
şi bunăstare, neînregistrându-se diferenţieri semnificative între familiile de muncitori sau de
intelectuali, între familiile sărace sau bogate. Săracia are totuşi rolul său, cel mai frecvent
fiind coroborată cu consumul de băuturi alcoolice, ce se instituie într-o condiţie favorizantă în
producerea violenţelor (O. Rujoiu şi V. Rujoiu, 2005, p.164). Factorii individuali ţin de
profilul personalităţii, de trăsăturile sale; în deosebi temperamentul şi caracterul se instituie în
aspecte de factură psihologică a violenţei în familie. Deseori în situaţia existenţei unei
personalităţi deficitare, cel mai puternic manifestă violenţă faţă de cel slab: părinţii asupra
copiilor, tinerii asupra vârstnicilor (G. Văduva şi M. Roman, 2000, p.6- 7). Consumul de
alcool şi alcoolismul stau la originea unui numar mare de incidente între soţi; acestea au loc
când unul dintre parteneri sau ambii consumă băuturi alcoolice. „Consumul de alcool, în
general, alcoolismul în special, conduc la violenţă, nefiind, cauza, ci factori agravanţi sau
favorizanţi ai violenţei intrafamiliale” (S.M. Rădulescu, 2001, p.84 ). Gelozia ca factor al
declanşării unor manifestări violente e indicată de numeroase studii psihologice. În multe
cazuri de gelozie, soţul este condus de un puternic sentiment de nesiguranţă şi abandon, care îi
invadează imaginaţia; de aceea devine bănuitor faţă de orice gest sau cuvânt al partenerei,
chiar dacă, în realitate, aceasta îi este fidelă (S.G. Sînziana, 2006, p.20). Gelozia mai poate
avea ca mobil şi copiii; atunci când un copil este mai ataşat de unul dintre părinţi, celălalt se
simte nedorit şi marginalizat. Problemele sexuale ale cuplului, în diversitatea formelor lor,
generează într-un număr mare de cazuri, gelozia soţului şi, implicit, tendinţe violente. Dacă
soţul este neîncrezător asupra virilităţii sale sau asupra dorinţei sexuale a partenerei, poate, să
o banuiască de infidelitate, negând chiar şi paternitatea faţă de copiii rezultaţi din convieţuirea
comună (S.M. Rădulescu, 2001, p.87).
Violenţa domestică, apreciază specialiştii în domeniu, se poate manifesta prin: „abuz
fizic, de orice formă, de la bătaie la omucidere, de la mutilare genitală feminină la uciderea
soţiei după moartea soţului sau infanticidul feminin; abuzul sexual, viol marital, obligarea
partenerei să se prostituieze; abuzul psihic şi emoţional: intimidări, ameninţări (inclusiv la
adresa copiilor sau a unor rude apropiate), agresiune verbală, umilirea constantă, distrugerea
demonstrativă a unor obiecte, şantajul, izolarea de familie, prieteni; abuz economic: lipsa de
mijloace de subzistenţă (hrană, medicamente), refuzul de a contribui la susţinerea familiei,
împiedicarea femeii să lucreze, luarea cu forţa de către partener a banilor câştigaţi de femeie,
lipsa de control a femeii asupra bugetului comun” (O. Dragomir şi M. Miroiu, 2002, p.370
apud M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p. 124). Ne propunem să reliefăm principalele forme ale
abuzului în contextul cercetat de noi si anume cel fizic, psihic, sexual si economic.

8
Abuzul fizic este deseori întâlnit în sistemul manifestărilor de violenţă matrimonială;
acest tip de violenţă este mai uşor de identificat decât abuzul psihic, deoarece există semne pe
corpul victimei care solicită îngrijiri medicale. Dar există impedimente referitoare la
depistarea victimelor. De ce anume? Intrucât acestora le este ruşine de opinia publică, le este
teama de agresor, sau consideră că nu se pot sprijini pe poliţie. De obicei, abuzul fizic este
adus la cunoştinţa autorităţilor abilitate, atunci când există forme grave care obligă la
spitalizare sau când victima îl percepe ca pe o ameninţare la adresa propriei vieţi
( A. Rădulescu, 2005, p.160).
Abuzul psihic este cu mult mai dificil de recunoscut decât celelalte forme de abuz şi
mai greu de surprins în statistici. Faptul devine comprehensibil pe de o parte graţie faptului că
simptomele (tulburări fizice sau psihice) apar ceva mai târziu, nearătând drept cauză factori
psihici; pe de altă parte pentru că victima nu identifică agresiunea manifestată, în faţa sa ori în
faţa altor persoane. De cele mai multe ori, victimele apreciază că forma de abuz prezentată
este mai gravă prin consecinţele sale decât maltratarea fizică (M. Voinea şi I. Apostu, 2008,
p.124-125).
Abuzul sexual ce desemnează contactul sexual întreţinut între parteneri fară acceptul
victimei, apare, de obicei, în mediul relaţiilor de lungă durată, când rutina sexuală ia loc
pasiunii; această formă de abuz, spun cercetătorii, poate să apară şi la începutul relaţiei
sexuale. Rareori, victima vorbeşte despre această formă de abuz a partenerului de cuplu;
motivele sunt de factură culturală deoarece se consideră cu privire la relaţiile sexuale între soţi
că soţia trebuie să se supună necondiţionat instinctelor sexuale ale soţului sau ruşinea faţă de
opinia publică, de ginecologul care trebuie să o analizeze pentru a constata săvarşirea
abuzului (S.G. Sînziana, 2006, p.13).
Abuzul economic este mai puţin întâlnit, şi se instituie într-o formă de violenţă pasivă,
care restrânge accesul victimei la bani sau la alte mijloace economice (S.M. Rădulesu, 2001,
p. 31).
Concluzionând apreciem că „violenţa domestică include toate actele de violenţă aparute
într-o relaţie de tip familial, între rude de sânge, rude prin alianţă sau concubini indiferent de
factori ca etnie, mediul cultural de provenienţă, educaţie, culoarea pielii, stare economică.
Deoarece femeile sunt victime predilecte ale violenţei domestice, sintagma de violenţă
domestică se foloseşte în vorbirea curentă pentru a desemna, de obicei, violenţa barbatului
împotriva partenerei sale” (M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p. 124). Cele mai multe femei
implicate într-o relaţie cu caracter violent conştientizează amploarea şi gravitatea violenţei pe

9
care o suportă abia în momentul în care manifestările copiilor le trezesc sentimentul
responsabilităţii parentale ( A. Muntean, 2003, p. 139 în G. Ferreol şi A. Neculau coord).
Majoritatea copiilor care au asistat la acte de violenţă între părinţi sau sunt victimele violenţei
dure exercitate asupra lor, mai ales de natură fizică, odată ajunşi adulţi vor fi implicaţi în
relaţii violente şi abuzive cu partenerul de cuplu. Violenţa în familie este plasată la originea
celor mai delicate probleme sociale ale comunităţilor. Este de necrezut faptul că interesul
public şi al specialiştilor pentru această maladie socială este de dată recentă. Pentru prevenirea
şi diminuarea manifestărilor de violenţă domestică se impune „identificarea cauzelor ce
generează violenţa împotriva femeii şi copilului, dar şi efectele acestui fenomen. Acest lucru
se poate realiza printr-un parteneriat ce trebuie să se instituie între sectorul public şi cel
privat”( O. Rujoiu şi V. Rujoiu, 2005, p.170). Autorii anterior citaţi consideră că intervenţia
presupune un cadru legislativ corespunzător în care să se regăsească sancţiuni pentru agresori
şi măsuri de susţinere şi protejare a victimelor violenţei domestice ( Ibidem).

1.2 MODELE EXPLICATIVE ALE COMPORTAMENTULUI AGRESIV IN


FAMILIE

Raportându-ne la exigenţa carnapiană potrivit căreia poţi vorbi despre orice, important
este să defineşti conceptele, considerăm că se impune mai întai să precizăm conotaţiile
termenului. „Agresivitatea este comportamentul verbal sau acţional ofensiv, care are ca scop
umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt motivate să evite acest
tratament” (S. Chelcea, 2003, p.25 în S. Chelcea şi P. Iluţ coord). Comportamentul agresiv
poate fi orientat şi spre animale sau spre lucruri. Agresivitate face referire la orice
comportament ce presupune rănirea unei persoane sau distrugerea unui lucru. In
psihosociologie, conceptul de „agresivitate” are aceleaşi sensuri cu ale sintagmei
„comportament agresiv” şi vizează, în cele mai multe cazuri, relaţiile interpersonale. În cazul
de faţă, vom raporta sensul termenului de „agresivitate” la relaţiile interpersonale şi dintre
grupurile umane; conceptul face referire la comportamentul orientat împotriva propriei
persoane care poate să ducă în cazuri limită la sinucidere. În termeni psihosociologici se face
distincţia între agresivitatea instrumentală şi emoţională. Prima diferă de agresivitatea
emoţională prin programarea acţiunii agresive; cea de-a doua se individualizează prin
direcţionarea comportamentului asupra altei persoane, pentru diminuarea tensiunii psihice

10
(Ibidem). Russel G.Geen (1990/ 2001 apud S. Chelcea, 2003, p. 25 în S. Chelcea şi P. Iluţ
coord) afirmă că majoritatea oamenilor au în minte noţiunea aplicării forţei fizice de catre
persoana care manifestă un astfel de comportament.
Îmi propun să prezint câteva definiţii ale agresivităţii din dorinţa de a reliefa
neconcordanţa opiniei specialiştilor asupra unui subiect cu deschideri multiple, dar şi pentru a
avea posibilitatea, mai apoi să integrez modelele explicative oferite asupra acestui tip de
comportament.
Arnold H. Buss (1961) apreciază că agresivitatea este „un răspuns care distribuie stimuli
dăunători unui alt organism”. John Dollard (1939), se plasează în acelaşi orizont epistemic
spunând că „ agresivitatea este un act al cărui scop este de a produce un prejudiciu unui alt
organism”. În aceaşi sferă se regăseşte şi modelul explicativ al lui Robert A. şi D. Richardson
(1994), care înţeleg prin agresivitate „orice formă de comportament direct orientat pentru a
răni sau insulta o altă fiinţă care e motivată să evite un astfel de comportament”(apud G.
Jderu, 2008, p.208 în S. Chelcea coord). Definiţia propusă de Nicolaie Mitrofan (2003), pune
accent pe faptul că „agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de
comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale,
moral-psihologice sau mixte”( N. Mitrofan, 2003, p. 161 în A. Neculau coord).
În analiza comportamentul agresiv s-au conturat modele explicative potrivit lui
Septiumiu Chelcea care în 2004 a realizat o taxonomie a acestora ( S. Chelcea, 2006, p. 91 în
S. Chelcea coord). Potrivit opiniei sale se individualizează modelul biologic-etologic,
modelul psihosociologic şi modelul socio-culturalism.
Modelul biologic-etologic consideră: comportamentul agresiv uman are rădăcini
biologice. În cadrul său se individualizează explicaţia etologică, psihanalitică şi
sociobiologistă. Explicaţia etologică priveşte agresivitatea ca expresie a unui instinct
declanşat de nevoia de teritoriu, de nevoia de dominare în cadrul erarhiei sociale sau de
nevoia de reproducere. Potrivit opiniei lui Konrad Lorenz agresivitatea este determinată de
„stimuli declanşatori”. Eliminarea acestora nu determină înlăturarea comportamentelor
declanşatoare întrucât acest tip de comportament are o natură instinctuală, organismul
orientându-se în căutarea acestor stimuli. Tipul de comportament orientat spre căutarea
stimulilor declanşatori e numit „comportament de apetenţă”. Potrivit opiniei sale inhibarea
manifestării instinctului agresiv poate să ducă la apariţia unui tip de comportament numit
„mişcare reorientată”; aceasta „este probabil soluţia genială inventată de evoluţia speciilor
pentru a îndrepta agresiunea într-o direcţie inofensivă”( K. Lorenz, 2005, p.74). Tot aici se

11
regăseşte şi teoria lui Desmond Morris care compară oamenii cu primatele, fiinţe cărora le
este proprie o ierarhie socială structurată în care rolurile sunt bine conturate. Teoreticianul
apreciază că în cazul omului supranumit „maimuţa goală” ierarhiile sociale se modifică pe
parcursul evoluţiei filogenetice datorită unor factori de diferenţiere. În acest context la oemeni
se regăseşte şi o altă formă de agresivitate care are ca deziderat apărarea teritoriului familiei.
Teritorialitatea şi nevoia de ierarhie socială acţionează, potrivit teoreticianului, în calitate de
cauze supraindividuale ale agresivităţii, refelcâtndu-se la nivel individual, în cazul
agresivităţii intraspecifice, în lupta ritualică. Consideră că sistemul nervos e constituit din
două subsisteme ce tind spre echilibru: cel simpatic, în calitate de „centru de comandă”
pregăteşte organismul pentru a acţiona agresiv; cel parasimpatic acţionează pentru stăvilirea
agresivităţii, principiul care guverneză fiind conservarea organismului. Altfel spus
„agresivitatea împinge animalul înainte, teama îl trage înapi” ( D. Morris, 1991, p.122). Intre
„ameninţare” şi „contraameninţare” efectul este „lupta de tip ritual” instinctul manifestându-
se într-un plan deplasat, ritualic. În lupta ritualică se derulează după reguli clare un spectacol
al agresivităţii; asistăm de fapt la o relaţie de comunicare între agresor şi victimă prin
intermediul unor „semnale autonome”, „semnale intenţionale”, „semnale de transfer” (Idem,
p.124-126). Ipoteza prezentată e importantă deoarece permite înţelegerea mecanismului
agresivităţii umane, dar fiind de factură funcţionalistă nu dispune de forţă predictivă, altfel
spus nu poate preciza în ce direcţie se va reorienta instinctul agresiv sub presiunile mediului
social. Explicaţia psihanalitică pune accent pe existenţa unui instinct autodistructiv, Thanatos
care se află în contradicţie cu „instinctul vieţii”, Eros. Agresivitatea umană are o orientare
exterioară, şi se exprimă în modalităţi diferite. Teoria are meritul de a reliefa caracterul
autonom al agresiunii ( S. Chelcea, 2006, p. 96 în S. Chelcea coord). Explicaţia sociobilogică
iniţiată de Edward O. Wilson are temei teza evoluţionistă orice comportament menţinut de
membrii unei specii se justifică prin valoarea adaptativă. „Agresivitatea este întregul model al
răspunsurilor care au valoare adaptativă şi a fost selectat în cursul evoluţiei” ( Ed. O. Wilson,
2003, p. 208).
Modelul psihosociologic se individualizează prin prezenţa în cadrul său a teoriilor:
frustrare- agresivitate, neoasocionaţionistă, a influienţelor dispoziţionale şi a evitării afectelor
negative. Teoria frustrare-agresivitate a fost promovată de către John L. Dollard (1937) şi
dezvoltată mai apoi în scrierea Frustration and Aggression (1939). Definind frustrarea „stare
afectivă negativă, provocată de privarea individului de bunurile sau drepturile cuvenite,
precum şi de apariţia neaşteptată a unor obstacole reale sau imaginare în calea atingerii
scopurilor” consideră că starea psihică amintită determină în mod direct comportamentul

12
agresiv (J.L. Dollard apud S. Chelecea, 2006, p. 88-89 în S. Chelcea coord). Mai apoi ipoteza
a fost nuanţată considerabil, agresivitatea fiind considerată răspunsul dominant faţă de stările
de frustrare, producerea unui anumit tip de comportament fiind influienţată şi de alţi factori ce
aparţin situaţiei. Leonard Berkowitz dezvoltă teoria luând în calcul variabile intermediare
precum atribuirile, învăţările anterioare şi mijloacele instrumentale. În acest context frustrarea
determină agresivitate prin intermediul variabilelor care se interpun. Plasându-se într-o
perspectivă sintetică prin reunirea conceptelor de referinţă ale teoriei, Morton Deuntsch şi
Robert Krauss formulează axiomele: gradul de frustrare este în funcţie de forţa impulsului
spre răspunsul frustrat, de gradul interferenţei cu răspunsul frustrat şi de numărul tentativelor
de răspunsuri eşuate; forţa de instigare la agresiune este în funcţie directă de gradul de
frustrare; instigarea cea mai puternică produsă de frustrare vizează actele de agresiune
orientate împotriva agentului frustrator; inhibarea actelor de agresiune variază direct cu forţa
de penalizare anticipată; inhibarea actelor de agresiune directă constituie o frustrare
suplimentară, care se manifestă prin forme de agresiune modificată; realizarea agresiunii
constituie un catarsis care reduce impulsurile spre alte acte de agresiune. Considerăm că teoria
explică îndeosebi cazurile de agresivitate emoţională şi mai puţin pe cele de agresivitate
instumentală. Teoria neoasociaţionistă a comportamentului agresiv consideră că reacţiile
emoţionale, în special frica sunt elemente într-o reţea de stări psihice. Activarea oricărei
componente a reţelei precum idei, memorie, emoţii, conduce la activarea celorlalte elemente.
Michael W. Eysenck raportându-se la teoria amintită consideră că modelul are două
consecinţe: comportamentul agresiv poate fi declanşat de o serie de condiţii care determină un
nivel ridicat al stărilor afective negative; emoţiile negative precum mânia pot fi determinate
de cogniţii despre agresivitate sau de agresivitate, la fel cum agresivitatea determină apariţia
unor defecte negative. Teoria evitării afectelor negative a fost propusă de către E. A. Baron şi
pleacă de la premiza următoare: creşterea în intensitate a unor stimuli trăiţi din punct de
vedere afectivi ca neplăcuţi determină o creştere a probabilităţii de apariţie a unor
comportamente agresive. Teoria influienţelor dispoziţionale a agresivităţii pune accent pe
procesul psihologic de condiţionare şi se vrea a fi o variantă îmbunătăţită a teoriei frustrare-
agresivitate. Leonard Berkowitz consideră că frustrarea determină mânia, dar această stare
emoţională nu duce necondiţionat la agresivitate. Apariţia comportamentului agresiv este
mediată de prezenţa unor indicii agresive precum ar fi prezenţa unei arme. Teoreticianul
concluzionează că armele nu numai că oferă posibilitatea apariţiei unor manifestări violente ci
pot să şi stimuleze apariţia agresivităţii ( Ibidem).

13
Modelul socioculturalist apare în deceniul al patrulea a secolului XX când sociologul
Margaret Mead considera că normele culturale se fac responsabile de reglementarea
masculinităţii şi feminităţii din societate. În cadrul său se ividenţiază teoria propusă de Albert
Bandura şi şcoala sa. Aceştia considerau că agresivitatea este rezultatul unui proces de
învăţare socială cu oamenii dobândind astfel de comportamente prin observarea şi imitarea
celorlalţi deşi recunoaşte importanţa factorilor biologici nu-i recunoaşte drept cauze directe a
comportamentului agresiv. Teoria supraestimează importanţa învăţării sociale neţinând seama
de faptul că diferenţele individuale au un rol semnificativ în manifestarea unor
comportamente agresive( G. Marshall, 2003, p. 357).
Teoriile la care am făcut referire sunt complementare, fiecare din ele având aspecte
pozitive şi negative. Cert este faptul că şi-au propus să explice comportamente umane, iar
omul este fiinţa care cu greu poate fi prezentată de modele explicative.
Dacă ar fi să realizăm un portret al agresorilor în familie ar trebui să plecăm de la
premiza că în cele mai multe cazuri au avut copilării violente. „Ei au fost victimele unor
abuzuri provocate de adulţii din jur, cei care aveau responsabilitatea de a le răspunde nevoilor.
Ei nu sunt persoane sigure pe ele, cu un clar sentiment al valorii personale. Sunt incapabili de
a-şi identifica şi manifesta o instabilitate de atitudini. Adeseori lasă impresia unui copil în
corp de adult, supărat pe lume, învinovăţindu-i pe cei din jur pentru eşecurile pe care le
înregistrează. Sunt geloşi, posesivi în relaţiile cu partenerele pe care le schimbă frecvent. In
conversaţii doresc să domine, deşi nu sunt persoane cu bune abilităţi de exprimare şi au
tendinţa de a fi ironici şi critici. In viaţa intimă manifestă un disconfort şi nu consideră că
partenera este egală lor, fiind tradiţionalişti în concepţiile privind raportul dintre barbat şi
femeie. Au, în general, o atitudine negativă faţă de femei, folosesc sexul ca pe un act de
supunere al partenerei. Sunt nemulţumiţi de locul de munca, adeseori consumă alcool şi alte
substanţe, au o atracţie deosebită faţă de arme şi sunt convinşi că puterea şi controlul se obţin
prin violenţă. Expectanţele lor faţă de parteneră sunt de a se comporta şi a-i jigni ca o mamă”
(Thomas, 2000, apud A. Muntean, 2003, p. 151 în G. Ferreol şi A. Neculau coord).
Agresorul trebuie îndrumat spre instituţii de specialitate de consiliere psihologică şi
recuperare socială, să fie ajutat să perceapă urmările faptelor sale şi să adopte o conduită
nonviolentă ( G. Văduvă şi M. Roman, 2000, p. 28).

14
1.3 FORME DE MANIFESTARE ALE VIOLENTEI DOMESTICE

Violenţa asupra copilului


Un număr mare de copii cresc şi trăiesc în variate colţuri ale lumii, în medii economice,
sociale, psihologice precare, care le ameninţă dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală. De
cele mai multe ori părinţii sunt vinovaţi de educaţia copiilor, aceştia neavând timp suficient
pentru instruirea lor; e posibil să le lipsescă abilitatea de a-şi educa proprii copii, fapt ce
contribuie la potenţarea riscurilor şi la o educaţie deficitară a minorilor. Unii părinţi renunţă
la atribuţia lor adecvată de parinte, sau recurg ei înşişi la conduite care pot pune sub semnul
întrebării sănătatea fizică ori psihică a copiilor lor. Maltratarea copilului face referire la forme
diferite de abuz, ignorare şi exploatare, făptuite de către părinţi sau alţi indivizi aflaţi în
postura de răspundere, putere sau relaţie de încredere, în contact cu un minor, care produce
traume asupra sănătaţii şi vieţii sale ( M. Roth-Szamoskozi, 2005, p. 49).
„ Definirea abuzului poate porni de la o mare varietate de concepţii teoretice care, toate,
iau drept punct comun de plecare înţelegerea acestuia ca fiind cauzarea intenţionată a unei
vătămari ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului” ( N. Frude, 1989 apud M. Roth-
Szamoskozi, 2005, p. 49). Altă sintagmă relevantă pentru definirea abuzurilor săvârşite
împotriva minorilor este diferenţă de putere sau de capacitate de înţelegere a adultului; acesta
poate să obţină un caştig de pe urma minorului, iar impactul manifestărilor sale pote fi nociv
pentru acesta. Profitul poate avea forme variate, precum: obţinerea de plăceri fizice sau
sexuale, posibilitatea descărcării iritabilităţii acumulate adesea faţă de o altă persoană
autoritară sau graţie stresului vieţii zilnice, sau mulţumirea oferită de trairea sentimentelor de
superioritate.
Popescu şi Răduţ (1998) definesc maltratarea copilului ca fiind: „orice formă voluntară
de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând
de incapacitatea copilului de a se apara, de a discerne între ceea ce este bine sau rau, de a
căuta ajutor şi de a se autoservi” ( Ibidem). Abuzurile fizice au câteodată motivaţii sexuale
sau sunt însoţite în mod anume de comportament sexual şi de cele mai multe ori prezintă
sechele psihice. Când formele de rele tratamente interrelează, cu atât mai mult coexistă
repercursiunile lor, care se răsfrâng concomitent sau succesiv asupra tuturor laturilor
personalităţii minorului şi pot induce perturbări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv,

15
psihic, sexual, moral. Aşadar, abuzul psihic (emoţional), cel fizic şi sexual poate să ducă la
întarzierea dezvoltării raţionale, la perturbări de echilibru şi lasă urmări fizice pe plan psihio-
somatic ( Idem, p.50). Abuzul asupra copilului este definit din perspectiva legislaţiei actuale
drept „ ...vătămarea fizică sau psihică, abuzul sexual sau exploatarea, neglijarea sau
maltratarea unui copil de către o persoană responsabilă pentru ocrotirea copilului, în anumite
circumstanţe, care indică vătămarea şi ameninţarea sănătăţii şi bunăstării copilului, conform
prevederilor în vigoare; termenul de „persoană responsabilă pentru ocrotirea copilului”
include orice angajat al unei instituţii de ocrotire; şi orice persoană angajată pentru a oferi
servicii de ocrotire a copilului în afara familiei” ( M. Popescu, 2002, p. 91 în L.M. Pop
coord).
În Romania, perspectiva corespunzatoare Codului Penal, violenţa asupra copilului este
definită prin raportare la „relele tratamente aplicate minorilor” şi înfăţişează „ ...aplicarea , de
către părinte sau de către persoana căruia copilul i-a fost încredinţat, de măsuri sau tratamente
de orice fel care pun în primejdie grava dezvoltare fizică, intelectuală sau morală a copilului.
Include alungarea de acasă, expunerea la îmbolnavire, aplicarea de lovituri corporale grave,
ameninţarea gravă, lipsirea de libertate, punerea minorului să cerşească, punerea unui minor
să practice prostituţia, punerea minorului să asiste la scene ori acte cu caracter obscen etc
( Ibidem).
Creşterea violenţei exercitate asupra minorului se instituie în una dintre problemele
sociale cele mai primejdioase cu care se confruntă societăţile contemporane. Deşi este greu
de evaluat numarul minorilor care sunt maltrataţţi chiar de către părinţii lor, studii şi statistici
credibile arată că acest numar este în creştere ( S.M. Rădulescu, 2001, p. 91). Părinţii în cauză
văd sancţiunile fizice drept un mijloc principal de disciplinare a minorului pentru a se supune
regulilor de conduită impuse de familie. Sancţiunile amintite depăşesc, de multe ori, graniţele
îngaduite, lăsând leziuni grave, ce merg până la fracturi şi traumatisme. Studiile arată că cea
mai mare parte a părinţilor care recurg la mijloace violente de educare au crescut la randul lor
într-un mediu familial caracterizat de violenţă, fiind supuşi chiar ei la rele tratamente. La
rândul lor, o mare parte dintre copii agresaţi de părinţi vor ajunge, ei înşişi agresori, dacă
violenţa a fost folosită ca mijloc de educaţie şi susţinută de convingeri şi norme existente în
familie ( Idem, p. 43).
Abuzul faţă de minori poate fi instanţiat oricând şi oriunde în istoria şi în prezentul
comunităţilor umane, în literatură şi artă, în legendele omenirii şi în basmele pentru copii,
fiind o expresie a dominării adultului asupra copilului. Fenomenul există şi în prezent, mai
aproape sau mai departe de locuinţa noastră, în funcţie de însuşirile adulţilor, dar şi de datinile
16
pe care le urmăm în creştrea copiilor şi de capacitatea maturului de a-şi stăpâni impulsurile
( M. Roth-Szamoskozi, 2005, p. 50).

Abuzul asupra femeii


Violenţa conjugală reprezintă una dintre problemele de anvergură cu care se confruntă,
în prezent, familiile, în comunităţile contemporane; latura constitutivă a unor probleme
sociale mai ample, face referire la toate formele de violenţă prezente în cadrul familiei.
Violenţa în familie se manifestă în multe cupluri, indiferent de varsta pe care o au partenerii;
ea pare corelată, în mod caracteristic, cu greutăţile, crizele şi frustrările care definesc vârsta
mijlocie. Cea mai cunoscută formă de violenţă în familie o constituie maltratarea partenerului,
adică baterea soţiei de către soţ, şi viceversa, a soţului de către soţie. Zilnic, un număr mare de
femei cad victime ale violenţei în propriile familii. Pentru mare parte a femeilor din diverse
locuri ale lumii, caminul nu mai înseamnă un loc al păcii şi siguranţei, ci mai degrabă un
spaţiu de confruntare zilnică cu violenţa fizică şi verbală, controlul şi desconsiderarea
bărbaţilor, în calitatea acestora de soţi. Violenţa împotriva femeii, prezintă forme din cele mai
variate, de la violenţa fizică care produce uneori rănirea, chiar moartea victimei şi până la
întreaga gamă a violenţelor psihologice, cum ar fi: jigniri, ameninţări, şantaj, defăimarea
opiniilor, valorilor şi acţiunilor femeii. De cele mai multe ori, violenţa fizică se asociază cu
agresiunile sexuale, subiect despre care femeiile refuză să vorbească, din cauza sentimentului
de ruşine pe care îl încearcă. „In definirea agresiunii sexuale, termen care în documentele
internaţionale şi în unele reglementări naţionale înlocuieşte treptat termenul de viol, legea
insistă în general asupra caracterului violent, trecând pe un plan secundar componenta
sexuală” (I.M. Zlătescu şi R. Şerbănescu, 1997, p. 39-40).
În Romania, dupa decembrie 1989 asistăm la o creştere a ponderii violenţei în cadrul
familiei, dar aceasta este cunoscută numai în stadiul formelor agravante, altfel spus a
infracţiunilor periculoase precum prejudicii corporale grave, incesturi, lovituri cauzatoare de
moarte şi omoruri, tentative de omor. Acţiunile violente au fost precedate, în majoritatea
situaţiilor, de consumul de alcool, gelozie, jocuri de noroc, discuţii contradictorii, lipsa de
ataşament între soţi, educaţia copiilor, etc. Dintre omoruri, cele mai frecvente au drept autor
soţul sau concubinul. Consumul de alcool este prezent drept cauza în cazul incesturilor,
victime fiind fiicele minore cu o vârstă cuprinsă între 12-13 ani dar şi mamele în vârstă
constrânse prin ameninţări şi violenţă fizică ( Idem, p.40- 41). Violenţa împotriva femeii se
manifestă, în toate ţările, atât în cele cu economie dezvoltată, cât şi în cele sărace. Mai mult,

17
dăinuie în toate grupurile şi categoriile sociale chiar şi acolo unde standardele de educaţie
sunt ridicate.
Definiţia cu o vocaţie universală utilizata în literatura de specialitate pentru violenţă
asupra femeii o regăsim în cadrul Declaraţiei Naţiunilor Unite ( 1993): „ orice act de violenţă
bazat pe diferenţa de gen şi care cauzează, sau ar putea cauza femeii suferinţă sau vătămare
fizică, sexuală sau psihologică, incluzând ameninţările cu astfel de acte, coerciţia şi privarea
arbitrară de libertate, fie în viaţa publică, fie în cea privată” ( The MONEE Project, UNICEF,
1999 apud M. Roth-Szamoskozi, 2005, p. 271). Plasându-se în acelaşi cadru ideatic, în opinia
Băncii Mondiale ( 1993 apud M. Roth-Szamoskozi, 2005, p. 272) „ actele de violenţă
împotriva femeilor şi fetelor constituie încălcări grave ale drepturilor omului. Ele pot avea
consecinţe severe asupra sănatăţii fizice şi mentale, contribuind la apariţia unui proces
însemnat din îmbolnăvirile la femeiile în varstă de 15- 44 de ani din ţările dezvoltate. Violenţa
împotriva femeii are consecinţe grave asupra sănătăţii lor”. Raportul Monee ( UNICEF, 1999
apud M. Roth-Szamoskozi, 2005, p.272) consideră că manifestările violente asupra femeii
prezintă consecinţe ce fac referire la sănătatea mentală, fizică şi a reproducerii. În planul
sănătăţii mentale actele de violenţă stau la originea unor stări precum depresia, frica,
anxietatea, stima de sine redusă, tulburări sexuale, de somn şi alimentaţie, obsesii, acte
impulsive, sindromul stresului post- traumatic, tentative de suicid. În privinţa sănătăţii fizice,
violenţa poate fi cauza unui comportament nesănatos (exemplu: fumat, sex neprotejat şi alte
forme de expunere la pericole precum consumul de alcool sau droguri), generează dureri de
cap, astm, colită, durere fizică a organelor sau provoacă răni, invaliditate temporară sau
permanentă, chiar moartea. Sănătatea reproducerii, ca efect al violenţei se manifestă prin
sarcina nedorită, afecţiuni ginecologice, avort, greutate scăzută a copilului la naştere; boli şi
dureri vaginale; copil mort la naştere; afecţiuni la naştere .

Maltratarea vârstnicilor
Este o formă distinctă de violenţă care se exercită în cadrul familiei fiind îndreptată
împotriva vârstnicilor şi constă în neglijarea, maltratarea sau abuzul din partea rudelor sau
din partea propriilor copii. „Ideea că cineva va escroca sau va jefui o persoană în etate este
tulburatoare; dar aceea ca un membru al familiei îşi va maltrata fizic un părinte în vârstă este
de neconceput”- (S.M. Bassis, J.R. Gelles, 1982 apud S.M. Rădulescu, 2001, p. 109).

18
Numărul de abuzuri asupra persoanelor vârstnice este aproape la fel de mare ca al
abuzurilor exercitate asupra copiilor; şi în acest caz doar o parte din cazuri ajung la autorităţi
sau la cunoştinţa publicului. Manifestările de violenţă faţă de vârstnici fac trimitere la o
multitudine de forme, de la ignorarea trebuinţelor lor mateariale şi morale, la administrarea
unor calmante sau băuturi alcoolice pentru a-i manipulat mai uşor ( de cele mai multe ori,
pentru semnarea unor acte favorabile sau trecerea testamentului pe numele lor) şi până la
violenţa fizică propriu- zisa. Formele menţionate de maltratări sunt greu de identificat sau de
prevenit, deoarece sunt ascunse, în majoritatea situaţiilor, conştinţei publice şi asistenţei
sociale de specialitate ( S.M. Rădulescu, 2001, p.109- 110).
Luând în considerare diversitatea abuzurilor şi a actelor de violenţă împotriva
vârstnicilor din familie, T. Hickey şi R. Douglas ( 1981 apud S.M. Rădulescu, 2001, p.110)
au grupat manifestările amintite faţă de vârstnici într-o tetradă ce debutează cu neglijarea
pasivă şi finalizează cu abuzul fizic. Neglijarea pasivă constă în ignorarea vârsticilor de către
proprii copii; aceştia nu le acordă nici cel mai mic ajutor material sau sprijin afectiv, nu-i
vizitează, nu se interesează de ei, atunci când locuinţele prinţilor sunt separate de acelea ale
copiilor. Abuzul verbal sau emoţional se individualizează prin faptul că presupune insultarea,
jignirea, umilirea, tratarea vârstnicilor ca fiinţe infantile, care nu au nici un drept la demnitate
personală. Neglijarea activă se situiază în continuarea formelor menţionate şi presupune
izolarea deliberarea a varstnicilor, refuzul premeditat de a le mai aduce alimente si
medicamentele necesare, internarea fără de voia lor în aziluri sau case pentru bătrâni. Abuzul
fizic este forma cea mai cunoscută de către opinia publică şi constă în maltratarea propriu-
zisă, în bătăi şi lovituri deseori, extrem de grave, ce prezintă consecinţe fatale uneori.
Toate aceste forme tipice violenţei asupra vârstnilor nu pot fi uşor analizate, pe de o
parte din cauza caracterului lor „particular”, manifestat de cele mai multe ori numai în cadrul
locuinţei familiei, cât şi pe de altă parte din cauza conţinutului confuz, ce lasă loc oricăror
interpretări, pentru conceptele menţionate. „Astfel, ceea ce pentru un vârstnic reprezintă o
insultă sau un tratament umilitor (abuzul verbal sau emoţional), pentru alţi vârstnici constituie
o conduită normală, obişnuită” ( Atchley C. Robert, 1988 apud S.M. Rădulescu, 2001, p.111).
Relele tratamente se petrec de cele mai multe ori în familiile ce se confruntă cu grave
probleme economice; în cadrul acestora formele de violenţă sunt obişnuite, fiind un efect al
problemelor cu care se confruntă aceste familii şi rezultat al unui mediu de viaţă caracterizat
de relaţii tensionate între membrii. În cele mai multe situaţii, agresorii sunt proprii lor copii,
care se confruntă cu probleme economice, adversităţi cu partenerul sau partenera, consum de
alcool; deşi sunt îndatoraţi, atât din punct de vedere legal, cât şi spiritual să-şi întreţină părinţii

19
sau părintele aceştia procedează cu totul altfel. Cercetări consacrate au arătat că o parte
semnificativă dintre cei care-şi maltratează proprii părinţi au fost, şi ei la rândul lor, victime
ale violenţelor exercitate de aceştia ( Idem, p.111-114). „Maltratarea vârstnicului este, deci, o
consecinţă a sindromului copilului bătut, cu precădere în familiile în care violenţa reprezintă o
formă de reacţie normativă la diferitele probleme frustrante şi conflictuale” ( S.M. Bassis, J.R.
Gelles, 1982 apud S.M. Rădulescu, 2001, p.114).

20
CAP II ABUZUL ASUPRA COPILULUI IN FAMILIE

2.1 FORME DE MANIFESTARE ALE ABUZULUI ASUPRA


COPILULUI

Maltratarea şi abuzul
Atunci când cercetăm violenţa asupra minorului, ne raportãm la maltratare sau abuz.
Ambele fac referire în deosebi la experienţa copilăriei, chiar dacă în literatura de specialitate
termenul de violenţă este utilizat la fel de des. Când ne raportăm cu precădere la adult, se
preferă însă noţiunea de violenţă. Orice act prin care se produc leziuni fizice, tulburări
psihoemoţionale şi expuneri la împrejurări periculoase sau percepute ca fiind periculoase de
către minor reprezintă maltratare sau abuz. Maltratare poate fi considerată orice formă de rele
tratamente fizice sau emoţionale, ignorare, incest sau tratament neglijent, exploatare
comercială sau de alt fel, ale căror urmări sunt traume actuale sau viitoare aduse sănătãţii
minorului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii sale în condiţiile în care depinde de
persoana care îi aplică rele tratamente ( A. Dumitru şi C. Acriş, 2005, p. 71).
Abuzul asupra copilului constă într-un ansamblu de conduite care împiedică dezvoltarea
armonioasă a personalităţii minorului. Se instituie într-o formă de agresiune sau acţiune
violentă de natură psihică, mentală, sexuală îndreptată asupra minorului de către persoanele
cu care se află într-o legãtură de dependenţă activă ori pasivă şi care îi provoacă o tulburare
psihică sau fizică. Comportamentul abuziv crează deseori probleme de sănătate şi de
dezvoltare, pote duce la tulburări ale conduitei , educaţionale şi psihoemoţionale în perioada
adolescenţei sau în viaţa de adult, ceea ce provoacă solicitarea unui comportament abuziv.
Mare parte a copiilor abuzaţi par la început ascultători, timizi, prietenoşi, dar această falsă
cuminţenie poate masca probleme psihologice diverse. De aceea, este esenţială detectarea
timpurie a problemelor pe care le au minorii; acestea cuprind şi pe cele privind abuzul şi
neglijarea, asigurarea împrejurărilor pentru redobândirea sănătatii fizice şi psihice necesare,
pentru a se folosi de serviciile care îl pot apăra, pentru a nu ajunge, la randul lor , părinţi
abuzivi (A. Muntean, 2003, p.694 în G. Neamţu coord).
În general, normele de convieţuire socială precum şi cele juridice interzic aplicarea
agresiunii şi a violenţei asupra membrilor comunităţii, dar nici una dintre ele nu menţionează
de la ce intensitate bătaia aplicată unui minor de către un părinte devine agresiune nepermisă

21
şi sancţionabilă din punct de vedere juridic. Codul Penal român utilizează, în acest sens
sintagma echivocă „ rele tratamente aplicate copilului”, fixând , în articolul 306, alin.1 că
„ punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, de către parinţi sau de orice persoană căreia minorului i-a
fost încredinţat spre creştere şi educare se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani” (S.M.
Rădulescu, 2001, p. 48). Definiţia este destul de ambiguă şi tocmai de aceea impune o serie de
lămuriri în legãturã cu gradul de gravitate a „ relelor tratamente „ îndreptate împotriva
minorului ( Ibidem).
Tipurile de abuz sunt, potrivit cercetărilor actuale în domeniu, fizice, psihoafective
sexuale şi neglijarea. Abuzul fizic este cea mai vizibilă formã şi constă în rănirea corporală a
copilului de către persoana care are datoria de a-i oferi protecţie şi îngrijire (A. Dumitru şi C.
Acriş, 2005, p. 72).

Abuzul fizic
Potrivit Documentelor ONU, abuzul fizic poate fi considerat ca fiind „ minor” atunci
când se observă existenţa pe piele a unor zone înroşite sau răni uşoare şi; este „major”, când
apar fracturi craniene, ale membrelor, coastelor, etc. sau arsuri. Abuzurile majore sunt
cauzate de lovituri cu mâna sau cu obiecte precum furtun , cablu, cuţit, aplicate pe oricare
din suprafeţele corpului, punerea minorului în genunchi, legarea acestuia, trasul de păr şi de
urechi, scuturarea sau lovirea cu un obiect contondent, arderea sau otrăvire lui. Se regăseşte
aici şi exploatarea minorului prin constrângerea la efectuarea unor munci fizice grele, care
întrec posibilităţile sale ( D. Buzducea şi A.N. Dan, 1997, p.121 în C. Zamfir coord. ).
Copilul este o fiinţă vulnerabilă; rănit, prezintă frecvent leziuni fizice cu grade de gravitate
diferite: hematoame, vânătăi, fracturi, arsuri, răni interne, răni deschise, dilacerări. Nu toate
rănile fizice sunt însa accidentale. Agresarea minorului în mod intenţionat de către adultul în
grija căruia se află, provocarea de răni sau otrăvirea lui, sunt considerate abuz fizic. Acesta
este însoţit de tulburări psihice imediate ori viitoare pe care trebuie sa le luăm în seamă
atunci când evaluăm gravitatea actului violent Popescu şi Răduţ ( 1998 apud M. Roth-
Szamoskozi, 2005, p. 51).
Părinţii, în general, cred că au dreptul să-şi pedepsească propriul copil ori pe cel avut în
grijă. Abuzul fizic aduce mari daune dezvoltării copilului. Cele mai puţin grave precum
tăieturi, vânătăi sau chiar bătaia care nu lasă urme pot fi la fel de dăunatoare ca şi abuzurile
mai grave dacă sunt dese. S-a confirmat că zdruncinarea unui copil este generatoare de alterări
ale vaselor fine de sânge ale creierului ( A. Dumitru şi C. Acriş, 2005, p. 72). Gravitatea

22
abuzului diferă în funcţie de trauma produsă copilului. Forme grave, periculoase pentru
sănătatea minorilor apar uneori printre modalităţile „educative” aplicate minorilor de către un
parinte, care-şi manifestă dreptul de a pedepsi copilul. Este greu de estimat unde începe
abuzul grav mai ales când este vorba de o sancţiune administrată copilului. Oricât de
îngăduitori am fi cu privire la dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi de a-şi alege metodele
educative, abuzul începe atunci când sănătatea psihică ori fizică a minorului este pusă în
pericol ( M. Roth- Szamskozi, 2005, p.52).
Din punct de vedere medical, abuzul fizic este caracterizat prin raportarea la nivelul de
gravitate al vătamării fizice determinate de vânătăi , răni, fracturi, arsuri,traumatisme.
Conduitele complementare abuzului fizic se regăsesc în categoria definită medical ca
„sindromul copilului batut”, şi implică o gamă de repercursiuni psihoemoţionale. În viziune
medicală, abuzul fizic se caracterizează în funcţie de situaţia copilului vătămat care se impune
a fi tratată şi de starea psihică a părintelui agresor, care, de asemenea, necesită intervenţia
medicului ( M. Popescu, 2002, p.94 în L.M. Pop coord.)
Din punct de vedere legal, abuzul fizic se individualizează în funcţie de intenţionalitate,
iar aceasta face trimitere la dreputirile şi sarcinile fixate prin lege pentru cei implicaţi. Astfel,
minorul este definit ca fiind victima unei conduite abuzive, în timp ce părintele este fie
agresor, prin încălcarea drepturilor minorului şi nerespectarea sarcinilor personale faţă de
copil, fie părtaş prin nereuşita de a atenua abuzul ori de a reclama comportamentul abuziv al
altora faţă de minor, factorilor de decizie. Drepturile individuale devin esenţa abordării
juridice. În legislaţia în vigoare din România abuzul fizic este definit potrivit opticii Codului
Penal prin sintagma „rele tratamente” aplicate copilului (art. 306, alin.1 din Codul Penal).
Expresia se referã la: „ aplicare de cãtre părinte sau de către persoana căruia copilul i-a fost
încredinţat, de măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie gravă dezvoltarea
fizică, intelectuală sau morală a copilului. Include alungarea de acasă, expunerea la
îmbolnăvire, aplicare de lovituri corporale grave, ameninţarea gravă, lipsirea de libertate,
punerea minorului să cerşească, punerea unui minor sa practice prostituţia , punerea minorului
să asiste la scene ori acte cu caracter obscen etc „ ( Ibidem).

23
Abuzul sexual
Conform Documentelor ONU, abuzul sexual se realizează prin supuneri la acţiuni orale,
genitale sau anale, maltratare de natură sexuală, cu relaţie gentitală sau fară, exploatare
sexuală, seducţie, expunere la acţiuni sexuale contrar vârstei, vizionarea de materiale video cu
conţinut pornografic etc (D. Buzducea şi A.N. Dan, 1997, p. 121 în C.Zamfir coord. ). Abuzul
sexual poate fi săvârşit de un adult sau de un minor mai mare ori mai dezvoltat, având un rol
de răspundere, de încredere ori putere. Consecinţele pe termen lung ale abuzului sexual
provoacă, pe lânga probleme stricte de sănătate precum perturbări de somn, atacuri de panică,
boli psihosomatice, dureri de cap, tulburări digestive, de natură sexuală şi probleme
emoţionale legate de lipsa de încredere a minorului în propria personalitate şi în ceilalţi,
teamă, frica de pedeapsă, moarte aparentă, antipatie, depresie ( A. Dumitru şi C. Acriş, 2005,
p. 72).
Incestul este considerat una dintre cele mai cunoscute forme de violenţă îndreptată
asupra minorilor, care, în ultimul timp, inclusiv în România evoluiază în cote alarmante.
Forma de violenţă, menţionată, cea mai tăinuitã opiniei publice, pare anormală şi neobişnuită,
dar studii credibile arată că este specifică multor familii în care mama fie lipseşte din cămin,
fie nu-şi poate exercita atribuţiile conjugale ( S.M. Rădulescu, 2001, p. 53). Incestul nu se
reduce numai la legăturile sexuale între tată şi fiică, întrucât există şi situaţii, mai izolate, de
relaţii sexuale între o mama şi propriul său copil, între frate-soră, unchi-nepoată ş.a.. Pe de
altă parte, spre deosebire de viol, abuzul sexual asupra propriilor copii nu presupune, în mod
obligatoriu, penetrare sau folosirea forţei fizice. În timp ce violul este un caz mai aparte, care
se manifestă violent, în cazul incestului victimizarea sexuala a minorului poate persista luni
sau ani de zile, fără ca nimeni să afle ce se întâmplă, cu adevărat, în familie ( Idem, p. 55- 56).
O serie de studii au arătat că varsta medie a fetelor, care sunt victime ale actelor de incest,
variază în jurul vârstei 10,2 ani ( D. Finkelhor, 1979 apud S.M. Rădulescu, 1998, p. 119),
deci, o vârstă foarte delicată, la care minorul nu are nici o putere de discernământ şi nici
capacitatea de a se opune.
Abuzul sexual presupune atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi
obligarea copilului să participe la acţiuni de natură sexuală ori asistarea unei alte persoane în
timpul unor acţiuni care mijlocesc realizarea de către adult a stării de plăcerii. Pe scurt, prin
definirea sa, abuzul sexual asupra minorului este constrângerea sau îndemnarea acestuia, de
către o persoana matură, să asiste la acţiuni sexuale care servesc plăceri adultului. Se regăsesc

24
în această clasă toate formele de legături şi conduite hetero ori homosexuale în care este
implicat un adult, care profită în mod conştient, din punct de vedere sexual de un copil, de la
atingerile cu caracter sexual ori filmarea cu rol pornografic, la penetrarea realizată pe cale
genitală, orală ori anală, indiferent de gradul de rudenie ori de tipul legăturilor ( M. Roth-
Szamoskozi, 2005, p. 59).
Elemente ale definirii abuzului sexual dupã U.S. Departamentul de sănătate şi servicii
umane, 2003, pot fi considerate acele: „activităţi de tip sexual care implică un copil şi care
cad sub incidenţa legii penale; activităţi de tip sexual care pot dăuna bunăstării psihice sau
fizice a copilului; neasigurarea protecţiei copilului împotriva actelor de tip sexual periculoase
pentru acesta; violenţa sexuală împotriva unui copil; atingeri sau penetrare sexuală; abuzul
sexual, exploatare, molestare, viol, molestare împotriva unui copil; implicarea unui copil în
contact sau expunere de tip sexual, viol, pornografie, prostituţie şi comiterea sau permiterea
unei vătămãri de tip sexual împotriva unui copil” ( Idem, p. 60).
Exploatarea sexuală a copilului se referă la forţarea sau la manipulare copilului pentru a
asista la anumite experienţe sexuale care au un obiectiv comercial şi anume realizarea de
materiale pornografice, implicarea minorului în reţele de prostituţie juvenilă (M.Popescu,
2002, p.97 în L.M. Pop coord. ).
Violul unui minor este considerat a fi acel act de penetrare a corpului minorului de
către o pesoana matură – definiţia conţinând mai mult decât ceea ce se percepe în mod
tradiţional prin penetrare: penetrare genitală, orală, anală, manuală (art. 197, alin. 1 din Codul
Penal).
Pedofilia este definită în Codul Penal român art. 198, alin. 1 şi în manualele de
psihiatrie ca reprezentând obţinerea gratificării sexuale de către o persoanã matură, de la un
copil. Considerată ca fiind o dereglare sexuală, în conţinutul căreia orientarea sexuală primară
a adultului este faţă de minor, înfăţişează una dintre formele de abuz sexual extrafamilial,
recunoscute şi pedepsite prin lege.
Termenul de pederastie semnifică legătura sexuală dintre un bărbat şi un minor de
aceelaşi sex ( art. 198, alin. 2).

25
Abuzul psihoemoţional
Conform Documentelor ONU, abuzul psihoemoţional presupune izolarea forţată a
minorului faţă de alţi copii ori încuierea în casã, pod, beci etc., neacordarea sprijinului
emoţional, terorizarea, refuzul de a ajuta minorul la cererea acestuia, insultarea, batjocorirea
repetată, devalorizarea, defăimarea, înfricoşarea prin închiderea în camere întunecoase,
neglijarea sentimentelor sale, jignirea ori exploatarea morală, coruperea prin învaţarea ori
răsplătirea comportamentelor rasiale, imorale sau criminale ( D. Buzducea şi A.N. Dan, 1997,
p.121 în C. Zamfir coord. ). Instituindu-se în forma de abuz cea mai greu de recunoscut,
abuzul psihoemoţional le însoţeşte pe toate celelalte forme. Mesajele emise unui minor prin
care identitatea şi valoarea sa sunt lezate, lasă tulburări mult mai severe decât loviturile fizice.
Ignorarea emoţională afectează asumarea formării ataşamentului, creând premise pentru
victimizarea ulterioară a minorului. Ignorarea emoţională vizeazã lipsa de ataşament, de
afectivitate, refuzul de a oferi ocrotire adecvată copilului ori acceptarea unor conduite
maladaptative ale acestuia, ca de exemplu, delicvenţa sau abuzul de droguri (M. Roth-
Szamoskozi, 2005, p.56).
Abuzul psihoemoţional asupra minorului cunoaşte o multitudine de forme. Ne
propunem să le amintim, cu titlu de inventar, fără a avea pretenţia unei prezentări exhaustive.
Respingerea copilului se manifestă atunci când adultul îndepărteazã copilul, nu-i recunoaşte
valoarea şi nevoile de la cele primare la cele aflate în vârful piramidei lui Maslow. Ignorarea
copilului se individualizează prin faptul că adultul nu observă sau se face cã nu observă ori nu
raspunde corespunzător progreselor unui copil. Tot aici se regăseşte lipsa voinţei sau
incapacitatea adultului de a furniza atenţie şi stimularea copilului în cursul zile. Abuzul
verbal, deseori întâlnit în medii economice şi culturale defavorizate se individualizează prin
faptul că agresorul recurge la ţipete, jigniri, înjurături, blesteme. Cercetări recente reliefează
faptul că abuzul verbal poate fi întâlnit şi în mediile în care există o discrepanţă funcciară
între standardele economice înalte şi orizontul cultural restrâns. Cerinţele excesive privind
performanţele copilului ca formă de abuz psihoemoţional denotă din partea părinţilor lipsa
disponibilităţii de a empatiza exigenţele lor sunt întemeiate pe criterii arbitrare care nu ţin
seama de factorii ce contribuie la dezvoltarea personalităţii. Penalizarea copilului pentru un
comportament pozitiv, normal ce se exprimă prin zâmbete, chicoteli, mişcări, spirit
explorator, manipularea obiectelor, vocalizare denotă incapacitatea părintelui sau a tutorelui

26
legal de a înţelege comportamentul copilului. Situându-se într-o perspectivă revolută îl
consideră pe acesta „micul adult” şi în consecinţă îi impun un comportament ce nu-i este
specific. Penalizarea copilului când manifestã semnele unei stime de sine, survine atunci când
părintele este incapabil să înţeleagă faptul că odrasla sa are un sistem de valori la care se
raportează; părintele resimte în mod paradoxal evoluţia ascendentă a copilului ca o lezare a
propriei personalităţi. Copilul în calitate de fiinţă ce tinde să-şi profileze personalitatea
dispune de abilităţi interpersonale care sunt necesare în obţinerea unor performanţe şcolare şi
pentru a se integra în grupul de prieteni ce se raportează la valori asemănătoare. Penalizarea
copilului pentru întrebuinţarea acestora poate să genereze o stare de neîncredere în modul său
de a fi, conflicte mai mult sau mai puţin latente cu părinţii. Izolarea copilul nu-i oferă acestuia
posibilitatea să stabiliească relaţii sociale şi-n consecinţă integrarea sa în alte grupuri se va
solda cu un eşec. Terorizarea copilului presupune ameninţarea acestuia cu pedeapsa,
părăsirea, alungarea, intimidarea, în timp ce degradarea copilului prezintă îndeosebi valenţe
morale deoarece este tratat ca inferior, umilit, neapreciat, ridiculizat, deprivat de demnitate.
Coruperea se individualizează prin faptul că adultul sfătuieşte copilul sau nu îl împiedică să
se angajeze în activităţi ilegale sau nepotrivite vârstei sale. Expunerea copilului la violenţă
exprimă o concepţie pedagogică învechită la care aderă unii părinţi sau pedagogul social;
când recurg la ea copiii mai mari pentru a le arăta statutul dominant celor mai mici, se poate
observa o anume intoleranţă comportamentală. Violenţa intrafamilială constrânge copilul să
trăiască într-un climat de ură, de ostilitate între părinţi, care-i creează o stare de anxietate. În
acest context, copiii îşi asumă de la vârste foarte mici responsabilităţi pentru care nu sunt
suficient de maturi să le facã faţă. Aceste situaţii sunt, de regulă, trecute cu vederea. Efectele
negative apar în timp, la aceşti copii ivindu-se de regulă probleme de identitate în ceea ce
priveşte conştientizarea propriei lor valori ai identităţii sexuale. Nu în ultimul rând părinţii
consumatori de droguri şi alcool abuzează emoţional copilul. Aceştia sunt preocupaţi de
propria lor lume, de nevoile şi problemele personale, fiind incapabili să aibă grijă de ei înşişi,
de autocontrol, fapt pe care copiii îl observă ( A. Dumitru şi C. Acriş, 2005, p. 72- 73).

Neglijara
Conform Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului din 1989, neglijarea
presupune privarea copilului de cele necesare dezvoltării sale biologice, emoţionale şi psihice.
Neglijarea fizică vizează refuzul îngrijirii sub aspectul sănãtăţii, al alimentaţiei

27
necorespunzătoare: hrană insuficientă, lipsa mâncării gătită acasă, culcatul flămând drept
consecinţă a unei pedepse, întârzierea în cererile de acordare a îngrijirilor medicale în caz de
îmbolnăvire, supraveghere neadecvată, alungarea de acasă, abandonul minorului. Neglijarea
emoţională se referă la modalităţi nepotrivite de comunicare cu copilul, nesupravegherea
acestuia faţă de influienţe negative, orientarea spre alte activităţi în dezavantajul celor şcolare
precum îngrijirea fraţilor mai mici, activităţi gospodăreşti. Neglijarea educaţională se
individualizează prin neîncadrarea minorului într-o formă adecvată de învăţământ, neglijarea
nevoilor de bază ale educaţie, lipsa de preocupare în ceea ce priveşte garantarea celor
necesare pentru urmarea şcolii, tolerarea vagabondajului ( D. Buzducea şi A.N. Dan, 1997,
p.121 în C. Zamfir coord). Neglijarea poate fi considerată o formã pasivă de violenţă a
minorului, individualizată prin omiteri intenţionate ori accidentale, dar cu o frecvenţă
semnificativă, ale părinţilor ori persoanelor implicate în protecţia minorului, în ceea ce
priveşte asumarea sarcinilor de protecţie a copilului, pentru satisfacerea nevoilor
nesubstituibile de creşterea şi dezvoltare ( M. Popesu, 2002, p. 92 în L.M. Pop coord. ).
Elemente importante/posibile ale definirii neglijării ( dupã U.S. Departamentul de
Sãnãtate şi Servicii Umane, 2003) sunt: „ neacordarea îngrijirii necesare copilului, refuzul
preocupării pentru nevoile copilului, incapacitate de a acorda îngrijiri copilului, omiterea
actelor de îngrijire, omiterea împiedicării neglijării unui copil, omiterea asigurării protecţiei şi
îngrijirii unui copil, nesupravegherea copilului, nesupravegherea modului de acoperire a
nevoilor copilului, omiterea unor acte de îngrijire care cresc posibilitatea vătămării copilului,
deprivarea copilului de modalităţile esenţiale prin care să îşi satisfacă nevoile, neasigurarea
condiţiilor de dezvoltare fizicã, mentală şi emoţională” ( M. Roth- Szamoskozi, 2005, p. 87-
88).

2.2 FUNCŢIILE FAMILIEI ŞI NEVOILE COPILULUI

Funcţiile familiei
În cadrul familiei se individualizează anumite funcţii faţă de cei care fac parte din ea,
precum şi pentru sistemul social în globalitatea sa. Familia dincolo de diferenţierile sale

28
generate de factori geografici şi culturali este o unitate generală, întâlnită oriunde şi
exercitând cu diferenţieri de nuanţă funcţii precum: transmiterea moştenirii genetice şi
culturale, asigurarea sprijinului economic şi emoţional pentru urmaşi, formarea unui climat de
dezvoltare a personalităţii tuturor membrilor ei. În orice societate familia, se deosebeşte ca
grup specific definit, printr-o puternică legătură, menţinută atât prin acţiunea unor forţe
interne, cât şi prin constrângerea exercitată de normele în vigoare ale societăţi (I. Mihăilescu,
2003, 157).
Forţele interne care unesc familia actuală sunt sentimentele de dragoste şi ataşament ale
soţilor, ale părinţilor şi copiilor, respectul mutual, legătura membrilor. Alte forţe interne pot fi
considerate nevoile de ajutor material şi psihologic- atât ale minorilor cât şi ale părinţilor.
Supravieţuirea consideră specialiştii este mai uşoară într-o familie decât pe cont propriu, în
special în comunităţile cu un nivel economic scăzut (M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p. 24).
Specificitatea familiei prin raportare la alte grupuri sociale este evidenţiată prin
complexitatea funcţilor realizate de aceasta de-a lungul istoriei, prin contribuţia sa decisivă
pentru indivizi şi sistemul societal. S-au enunţat o serie de teze referitoare la aceste funcţii, s-
au pus accente şi nunaţe diferite, au fost recunoscute criterii şi tipologii multiple, dar cele mai
multe au fost convergente, subliniind semnificaţiile lor în viaţa grupului şi în integrarea
socială a indivizilor (A. Băran-Pescaru, 2004, p. 13).
Funcţiile interne sunt considerate următoarele: biologice şi sanitare, economice si
solidaritatea familială. Primele constau în satisfacerea cerinţelor şi necesităţilor sexuale ale
partenerilor cuplului conjugal, procrearea copiilor şi asigurarea necesităţilor igienic-sanitare
de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei. Cea de-a doua funcţie,
considerată un motor pentru celelalte, se individualizează prin acumularea unor venituri
pentru întreg colectivul familial şi organizarea unei gospodãrii pe baza unui buget comun.
Funcţia de solidaritate familială include ajutorul bazat pe sentimentele de dragoste şi de
respect între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, faţă de bătrânii din familie sau faţă de bolnavi
şi infirmi” (I. Mihăilescu, 2003, p. 162).
Funcţia biologicã este o dimensiune considerabilă a familiei, în mod normal,
necesităţile sexuale ale indivizilor fiind împlinite în cadrul familiei. Deşi societăţile actuale au
devenit mai permisive în privinţa relaţiilor sexuale premaritale şi extramaritale, familia
rămâne pe locul principal de satisfacere a instinctelor sexuale şi singura modalitate de
reproducere biologicã (Idem, p. 163). Sexualitatea şi dragosteasi se împlinesc una pe alta cel
puţin din perspectiva normelor şi valorilor sociale larg acceptate. Încercarea de la sfârşitul

29
anilor `60 şi începutul anilor `70 ai secolului XX a unor tineri nonconformişti de a separa
sexualitatea de dragoste nu a produs consecinţe de proporţie şi nici de lungă durată.
Comportamentul reproducţiei ori al concepţiei, alături de cel nupţial, este forma unui tipar
complex care se constituie într-un timp îndelungat şi îndură influienţa unor factori diferiţi. La
nivelul unui cuplu, conduitele procreării poate fi influienţat de vârsta soţiei; durata căsătoriei;
starea de sănătatea a cuplului şi în special a soţiei, consumarea mijloacelor contraceptive,
aspiraţia cuplului, în special a soţiei de a avea copii, gradul de instrucţie al partenerilor,
angajarea profesională a soţiei, împărţirea rolurilor şi a autorităţii, comunicarea între
parteneri. La nivelul comunităţii, fertilitatea cuplurilor este influienţată de o succesiune de
factori precum cei financiari, demografici, legislativi, de politică socială etc ( M. Voinea şi I.
Apostu , 2008, p. 28).
Referitor la conduitele sexuale şi reproductive, există modele distincte de la o ţară la
alta, de la comunităţile tradiţionale la cele actuale. Literatura americană de specialitate pune
acentul pe diferenţele dintre femei şi bărbaţi precum şi pe diferenţele dintre clasele mijlocii
şi inferioare în problemele de sex şi atitudini reproductive. Este deseori amintit faptul că în
cadrul modelului american există „un element de „dorinţă sexuală”, dorinţa intimităţii fizice
în doi. Grija se referă la dorinţa de a da totul celuilalt, de a te sacrifica pentru celălalt şi de a fi
apărătorul celuilalt” (N. Goodman, 2003, p. 254).
Viaţa socială este extrem de activă, înscrie schimbări în formele sale de ordonare şi
asociere, inclusiv în privinţa structurii şi funcţiilor familiei. În ciuda acestui dinamism, a
modificărilor înregistrate şi a previziunilor obscure propuse de unii cercetători, familia nu a
încetat să reprezinte forma cea mai intensă de asociere a bărbatului şi a femeii şi va continua
să constituie şi în viitor „leagănul naţiunii umane” (M. Voinea şi I. Apostu, 2008, 31).
Funcţia economicã a familiei se instituie într-un sumum al mai multor componente şi
anume: de producţie, de profesionalizare a urmaşilor, de generare şi gestionare a unui buget
comun. În societaţile tradiţionale, componenta productivă era foarte importantă; mai ales în
familiile de ţărani, gospodaria, care se identifica cu familia, asigura majoritatea celor
necesare. Autarhia aproape completă, impunea organizarea resurselor de producţie internă
precum pământul, animale de muncă şi producţie, forţa de muncă umană în aşa fel încât
familia / gospodăria să depindă cât mai puţin de exterior. Familia asigura şi profesionalizarea
urmaşilor; în mod obişnuit, copiii urmau profesiile părinţilor, mobilitatea socială şi
profesională pe verticală fiind ca şi inexistentă. În familiile din societăţile contemporane,
funcţia economică a acestora şi-a diminuat mult importanţa, mai ales în ceea ce priveşte
componenta de producţie şi profesionalizare a descendenţilor. Chiar dacă unii copii
30
îmbrăţişeazã profesiile părinţilor, formarea lor profesională este asigurată în mod principal de
instituţiile educaţionale, exterioare familiei. În perioadele şi societăţile cu o puternică
mobilitate profesională şi socială, familia nici nu este capabilă să asigure profesionalizarea
descendenţilor. Rămâne încă importantă componenta economică referitoare la generarea şi
gestionarea unui buget comun. Deşi a crescut independenţa economică a soţilor, administrarea
unui buget comun în cadrul aceluiaşi menaj rămâne o trăsătură definitorie pentru majoritatea
familiilor, cel puţin pentru familiile nucleare complete, legal constituite ( I. Mihãilescu, 2003,
p. 163- 164).
Există spun specialiştii o serie de cauze care au contribuit la reducerea rolului familiei
moderne în instrucţia copiilor şi anume:
a. „Părinţii lucrează în afara familei şi sunt mai puţin timp cu copii lor care sunt
duşi, adesea, de la vârstele cele mai fragede, în creşe şi grădiniţe;
b. Munca părinţilor în domenii diferite, diversificarea ocupaţiilor şi
transformărilor lor nu mai determină cu obligativitate transmiterea „meseriei
familiale” ;
c. Copii trebuie să înveţe mai multe lucruri decât în trecut şi părinţii lor nu le mai
pot satisface nevoia de instrucţie la aceste exigenţe „ ( M. Voinea şi I. Apostu,
2008, p. 33).
Asigurarea resurselor necesare traiului se realizează altfel înt-o locuinţă corespunzătoare
cerinţelor şi aspiraţiilor membrilor grupului. Conchidem că funcţia economică influienţează şi
potenţează celelalte funcţii, contribuind astfel la solidaritatea şi intimitatea cuplului, la
socializarea descendenţilor, la procreerea şi siguranţa indivizilor ( Ibidem).
Funcţia pedagogico-educativã şi morală este definită de către S.M. Rãdulescu ca fiind
un „ proces social findamental prin care orice societate îşi protejează, reproduce şi realizează
prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ şi cultural”, socializarea însoţeşte
întreaga existenţă a omului, orientându-l spre conduite socialmente acceptabile ( M. Voinea,
1996, p. 54).
În cadrul familiei, minorul îşi însuşeşte normele şi valorile sociale, devenind apt să
relaţioneze cu ceilalţi membrii ai societãţii. Socializarea în familie presupune prezenţa mai
multor componente şi anume: normativă, prin care se transmite copilului principalele norme
şi reguli sociale, cognitivă, prin care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare
acţiunii ca adult, creativă, prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da
raspunsuri adecvate în situaţii noi şi pedagogică, prin care se dezvoltã afectivitatea necesarã
relaţionãrii cu pãrinţii, cu viitorul partener, cu proprii copii şi cu alte persoane. Ultima
31
componentă poate fi exprimată prin expresia „comunicare psihologică” (I. Mihăilescu, 2003,
p. 164).
M. Bouchard (apud M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p. 34-35) defineşte trei modele ale
conduitelor educative ale părinţilor; acestea sunt definitorii pentru stilurile educative parentale
şi pentru dezvoltarea minorului, ce face referire la spectul cognitiv, la integrarea socială şi
reuşita şcolară. Primul dintre modele este cel raţional; se defineşte prin faptul că gestiunea
activităţii educative este ierarhică, părinţii fiind cei care decid asupra devenirii copilului şi
care impun aşteptările lor acestuia. Comunicarea dintre părinţi şi copii este ierarhică, primii
având tendinţa de a le impune copiilor propriul sistem de valori, credinţe, atitudini. Modelul
umanist plasează părintele mai degrabă pe o poziţie de ghid al minorului, lăsându-l să aibă
propriile opţiuni şi să decidă autonom. Copilul deţine puterea şi gestionează resursele propriei
educaţii, în timp ce părintele îl sprijinã, încurajeazã, stimulează. Modelul simbio-sinergetic,
corespunde unei cogestiuni a puterii, părinţii şi minorii fiind parteneri în activităţi care-i
interesează în egală masură, relaţia educativă fiind întemeiată pe schimb şi reciprocitate.
Familia este considerată ca fiind unitatea educativă, ce se defineşte prin coeziune şi
flexibilitate. D.H. Olson a redactat un model format din mai multe părţi, pentru a preciza tipul
optim în dezvoltarea psiho-socială normală a minorului. Potrivit modelului amintit, coeziunea
familială, caracterizată ca fiind relaţia afectivă între membri, este calculată cu ajutorul a nouă
variabile şi anume: angajare emoţională, independenţă, frontiere, coaliţii, timp, spaţiu,
prieteni, luarea deciziilor, interese şi loisir (Ibidem).
Unii autori tratează socializarea ca acţiunea esenţială prin care se transmite moştenirea
culturală, norme şi valori durabile, ca mecanism prin care cultura unei colectivităţi crează şi
modelează personalităţile umane. Consider că omul devine om învăţând roluri sociale şi
transmiţându-le mai apoi generaţiilor următoare. Potrivit unor teorii sociologice, unitatea
procesului de socializare se aflã în faptul că: „formează educaţia, stăpânirea instinctelor şi
nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societatea respectivă; socializarea insuflă
aspiraţii şi năzuinţe în vederea obţinerii unor lucruri sau calităţi, a unui prestigiu; socializarea
permite transmiterea unor cunoştinţe şi posibilitatea satisfacerii unor roluri; socializarea
asigură o calificare profesională” ( M.Voinea, 1996, p. 55).
Familia se instituie în cadrul de stabilire a sociabilităţii, condiţie a deprinderii normelor
dorite, a modelelor de comportamente aşteptate. În cadrul familiei persoana hotărăşte primele
legături în înţelegerea noţiunilor de responsabilitate şi raţionalitate, primele comparaţii cu
situaţii supuse prevederilor, interdicţiilor, evaluării normelor şi idealurilor grupului social

32
extins ( Ibidem). În familie are loc modelarea personalităţii minorului; fiind un mediu
emoţional şi protector îi asigură siguranţă, îngrijire, hrană, susţinere materială şi morală.
Socializarea primară este stadiul procesului de socializare care îndrumă dezvoltarea minorului
în primii 6-7 ani de viaţă; îngăduie învăţarea regulilor de comportare, a normelor şi valorilor
ce pot fi dobândite la vârste mici şi care reprezintă bagajul informaţional şi emoţional al
oricărui individ (I. Mihăilescu, 2003, p. 86). „ Procesul de socializare, desfăşurat pe întreaga
durată de viaţă a individului, oferă acestuia şansa formării sale sociale, dobândirii echilibrului
emoţional, menţinerii integrităţii personalităţii, integrării sale în viaţa socială” (M. Voinea şi I.
Apostu, 2008, p. 43).
Funcţia de solidaritate familială este componenta în care afectele predomină deoarece
pentru fiecare dintre noi familia constituie un univers unic de care se leagă strâns naşterea,
creşterea, formarea şi evoluţia personalităţii, cadrul în care învaţăm să pronunţam sunete, să
descifrăm primele semne ale vieţii. Familia este ambianţa social-afectivă unică în care
minorul se pregăteşte pentru confruntarea cu viaţa, munca, cu greutăţile şi piedicile inerente
devenirii sale, oaza de linişte, bucurie, confort şi protecţie faţă de oscilaţiile societăţii. În
familie se dobândesc din timp normele şi categoriile eticii, ale comportării, se distinge binele
de rău, se formează atitudini dorite în legătură cu modele normative ale comunităţii. Prin
intermediul familiei, individul accede informaţii utile formării şi integrãrii sale în mediul
social (I. Mihăilescu, 2003, p. 164).
Unitatea şi solidaritatea familiei sunt condiţionate de motivaţia căsătoriei, de puterea şi
durabilitatea sentimentelor dintre soţi, în încredinţarea acestora fiind mobilizaţi atât factori
interni precum dragostea reciprocã, sentimentul datoriei faţă de acesta şi copii, dorinţe
comune, atenţia pentru cămin şi gospodărie, aspiraţia de a respecta aşteptările mediului social,
– cât şi factori externi, în a căror sferă putem îngloba: pedepsele vrajitoreşti ori religioase,
privitoare la greutăţile de organizare a unei gospodării în afara mariajului, ca şi cele legate de
garantarea unui cămin etc. (M. Voinea şi I. Apostu, 2008, p. 44).

Nevoiile copilului
Nevoile ivindu-se ca o stare pentru buna funcţionare a sistemului uman, se poate
observa că lista acestora poate fi imensă. Se află însă şi probabilitaea de a enunţa câteva mari
categorii de nevoi care se pot regăsi toate dorinţele particulare ce se pot ivi în situaţii reale.
Maslow identifică cinci tipuri de necesitãţi, ce se succed într-o ierarhie astfel : „fiziologice; de

33
securitate; de dragoste, afecţiune şi apartenenţă; de stimă; necesităţi de autoactualizare”(E.
Zamfir, 1997, p.78-79).
Necesitãţile fiziologice se referã la acele bunuri care menţin organismul uman; fără ele
nu am putea exista şi acestea sunt: hrana, imbrăcãmintea, adăpostul etc.
Necesităţile de securitate garantează pe termen îndelungat desfăşurarea normală, în
absolută siguranţă a existenţei; tot aici se regăseşte asigurarea economică şi socială ce face
trimitere la garantarea unor surse economice constante şi siguranţa asupra factorilor agresivi
de ordin social.
Nevoia de dragoste, afecţiune şi apartenenţă este o caracteristică cosubstanţială naturii
umane, fiecare dintre noi avem nevoie sa iubim şi să fim iubiţi, avem nevoie de relaţii care să
ne asigure un sprijin afectiv, cu alte cuvinte, avem nevoie de iubire, de familie, de amici etc.
Trebuinţele de stimă se originează în dorinţa oamenilor ca persoanele din jurul lor să-i
aprecieze, să le respecte sentimentele şi să-i autoaprecieze.
Necesitãţi de autoactualizare reprezintă punctul cel mai „tare” şi mai interesant al teoriei
lui Maslow. Autoactualizarea este considerată „ceea ce un om poate, el trebuie să fie”; se află
aici o tendinţă a fiecăruia „să devină actualizat în ceea ce el este potenţial” să devină ceea ce
este capabil să fie ( A.H. Maslow, 1968 apud E. Zamfir, 1997, p. 79- 80).
Din punctul de vedere al lui Maslow, disciplinarea se instituie într-un rezultat natural al
adaptării la lume. Pentru a-şi valorifica pe deplin capacităţile, un individ trebuie să identifice
nevoile de a se supune disciplinei unei munci aspre. În procesul de dezvoltare, copilul are
nevoie de disciplină, de reguli şi norme. Dezvoltarea implică încercări de potrivire tot mai
favorabile cu realitatea. Fără ajutorul părinţilor, copilul nu-şi poate satisface nevoile;
nesatisfacerea sau satisfacerea nelimitată a nevoilor acestuia: lipsa constrângerii a unor limite,
a unor restricţii faţă de comportamentului său Maslow le consideră ca fiind dăunătoare. Prin
intermediul limitelor care i se impun, copilul va conştientiza, că şi ceilalţi din jurul său au
nevoie de satisfacerea nevoilor, care sunt la fel de importante pentru toată lumea; va învăţa să
nu-i deranjeze pe ceilalţi din jur cu exteriorizările sale, va deveni mai îngăduitor faţă de
frustrările imediate şi mai matur, mai puţin dificil, în raporturile cu ceilalţi ( A. Muntean,
2006, p. 87).
Odată ce copilul este abuzat şi neglijat de către pãrinţi, devine nefericit, cade victimă
educaţiei parentale deficitare şi va fi abuzat psihoemoţional. Nu va avea limite, nu va ţine
seama de nevoile celorlaţi, fără de care nu poţi fiinţa ca fiinţă umană; într-un cuvânt va fi
singur pe lume. Cel care consideră că-şi poate permite orice fără să ţină cont de nimeni şi

34
nimic este întru totul singur. Părinţii, din prea multă dragoste sau din ignorarea nevoii de
limite contribuie la nefericirea copilului la fel de mult ca şi cei care nu-l iubesc. Specific
societăţii contemporane, părinţii îşi doresc pentru copilul lor o bună îngrijire, aceasta fiind cea
mai bună investiţie în viitor. Putem spune că nevoile fiziologice ale copilului sunt satisfăcute
şi cunoscute integral, însă nu putem spune acelaşi lucru despre nevoile psihologice, care sunt
satisfăcute doar prin intermediul dragostei. Dacă nevoile psihologice ar fi la fel de cunoscute
pentru părinţi, copiii ar fi mai rezistenţi şi mai puternici mai adaptabili unei lumi în continuă
schimbare; vor fi mai echilibraţi, mai competenţi, mai încrezători în ei şi mai fericiţi să
trăiască impreunã cu cei din jur ( Idem, p. 87- 88).
Exisă patru mari categorii de nevoi emoţionale şi anume: de dragoste şi securitate; de
experienţe noi, de stimulare; de a fi lăudat şi recunoscut ca fiind capabil; de responsabilităţi.
Odatã cu dezvoltarea şi evoluţia copilului nevoile se schimbă.
Nevoia de dragoste şi securitate este cea mai importantă în dezvoltarea copilului la
vârste mici, înfăţişând baza viitoarelor raporturi sociale, în familie, cu părinţii şi fraţii, cu
prietenii şi cu propria familie mai apoi. Acesta, la rândul lui va deveni un părinte iubitor,
dacă a fost crescut într-un mediu în care i-au fost satisfãcute nevoile. E o necesitate la care
orice fiinţă umană se raportează şi-n acelaşi timp esenţială pentru intregrarea copilului în
societate, pentru umanizarea lui. Satisfacerea acestor nevoi îi asigură viitorului adult protecţie
în interiorul familiei, sentimentutul siguranţei şi al încrederii în persoanele din jurul său, iar
mai târziu, al încrederii în sine. În momentul în care copilul conştientizează că este iubit de
cei din jurul său, învaţă că este valoros şi preţios. Copilul învaţă să se iubească pe sine, să se
respecte, să se considere valoros ( A. Muntean, 2003, p.675 în G. Neamţu coord). În al doilea
rând, copiii au nevoie de a explora şi de a fi stimulaţi de experienţe noi şi de o îmbogăţire a
informaţiei pentru a-şi dezvolta inteligenţa, încrederea în sine şi cunoştinţa de control asupra
lumii în care trăiesc. Jocul are un rol important în interacţiunile sociale şi în stăpânirea
limbajului; facilitează dobândirea de cunoştinţe despre lumea care înconjoarã copilul, crează
soluţii şi recurge la folosirea imginaţiei pentru lărgirea experienţei şi înţelegerii. Kellmer-
Pringle spune că, poate, factorul esenţial pentru abilitatea intelectualã este valoarea
„mediului lingvistic”. Acesta presupune calitatea discuţiei, nivelul de bogãţie al limbajului
utilizat, conţinutul şi amploarea schimburilor lingvistice. Dacă interacţionează cu cei din jurul
său copilul va deprinde un limbaj evoluat şi va avea un vocabular mai bogat; doar astfel copiii
vor ajunge să înţeleagă semnificaţia schimburilor sociale, analizând ce li se spune şi
răspunzând corespunzător ( C.R. Smith, 1993, p. 41 ).

35
Nevoia de recunoaştere a capacităţilor şi nevoia de a fi apreciat arată că orice copil
doreşte să fie încurajat şi răsplătit de cei din jurul său; astfel va deveni încrezător în
posibilităţile şi aptitudinile ce le are. Chiar şi la vârsta adultă devine sensibil la premii şi la
aprecierea meritelor. Aceste „premieri” oferite de părinţi copiilor sunt utile pentru depăşirea
obstacolelor şi conflictelor inerente dezvoltãrii. Importante sunt încurajările şi cererile
echilibrate. Nivelul optim de dificultate a sarcinii se înregistrează atunci când succesul e
realizabil, prin capacităţile copilului, ca un efort convenabil, în acord cu aceste aptitudini.
Capacitatea şi ceea ce înseamnă efort nu sunt la fel tot timpul pentru toţi copiii. Acestea
depind atât de starea de moment, cât şi de stadiu de dezvoltare al copilului. Educatorii oferă
drept recompensă pentru o conduită negativă a copilului buline neagre, pedepse şi de aici se
pot ivi atitudini de repulsie din partea minorului faţă de învăţare, faţă de şcoală, o stimă de
sine scăzută provocată de sancţiuni, un comportament de respingere faţă de efort.
Neajunsurile menţionate pe care nu le dorim, dar le întalnim tot mai des în rândul copiilor
sunt provocate de nerecunoşterea calităţilor şi de nerecompensarea copiilor de către educatori.
În România procentul de analfabetism şi abandon şcolar este în creştere. Copiii au în
majoritatea cazurilor un randament de învăţare pe care şcoala poate sa-l încurajeze,
recunoscând şi răsplãtind eforturile făcute de copil, sau sa-l schimbe în repulsie faţă de
învăţare, prin pedepsirea erorilor şi ignorarea reuşitelor ( A. Muntean, 2006, p. 89- 90).
Nevoia de responsabilitãţi şi creşterea independenţei copilului se observă încă de la
vârsta de trei ani când învaţă să se îngrijeascã singur: mănâncã, se spală, se îmbracã. Odată
cu înaintarea în vârstă a copilului cresc şi responsabilităţile, care sunt importante deoarece
confirmă sentimentul de libertate în timpul efectuării propriilor fapte. Dacă părinţii nu-l
încurajează pe copil în asumarea responsabilităţilor la vârsta când vrea să se îmbrace, să
mănânce singur, la vârsta adolescenţei când părinţii au aşteptări mult mai mari faţă de tânăr,
acesta nu va şti să-şi asume anumite sarcini, dezamagindu-şi părinţii. Dacă cei din jurul său îi
vor aprecia responsabilităţile, la maturitate individul va fi apt să-şi asume responsabilităţi şi
pentru alţii. Responsabilităţile trebuie date în cadrul şi sub îndrumarea familiei. În momentul
în care copilul îşi asumă resonsabilităţi, învaţă modul în care sunt facute anumite lucruri, ce
este permis şi ce nu. Dacã i se atribuie responsabilităţi mai complexe, copilul va trebui să
beneficieze de prezenţa părinţilor; adultul va fi pe post de ghid, expert ori partener, în funcţie
de vârsta şi maturitatea copilului. Adolescentul trebuie sã aibă ajutor afectiv, dar şi
posibilitatea şi prilejul de a lua hotărâri şi de a-şi asuma consecinţele, fie ele bune sau rele.
Şcoala, la rândul său, deţine un rol foarte important în asumarea responsabilităţilor.
Instituţiile şcolare care educă mai degrabă colaborarea decât competiţia dintre copii în cadrul

36
procesului de învăţãmânt şi nu recurg, nu stimulează sancţiunile corporale, înregistrează o
scăzută pondere a violenţi, păstrându-şi un bun nivel academic (A. Muntean, 2003, p.677 în
G. Neamţu).
Kellmer-Pringle consideră că nevoile copiilor nu pot fi satisfãcute corespunzător în
instituţii de ocrotire, ori în cazurile în care legăturile dintre copii şi părinţii lor sau tutori sunt
deseori întrerupte prin despărţirea de cei care îi îngrijesc ( C.R. Smith, 1993, p. 42).
Nevoile amintite ale copilului sunt importante pentru o dezvoltarea normală; de aceea
se poate observa că, în cazul violenţei în familie, nici una dintre aceste nevoi nu vor fi
satisfăcute. Certurile dintre părinţi, îi vor determina să fie nedisponibili pentru implicarea în
relaţii calde, apropiate, stabile cu copiii lor. Părinţii violenţi vor expune copiii la riscuri fizice,
fie lovindu-i în timpul situaţiilor de violenţă, fie ignorându-i. S-a observat faptul că minorii
care suferã arsuri grave ca urmarea a accidentelor domestice provin din familii cu un grad
ridicat de violenţă şi cu părinţi care nu le acordă atenţie. În familiile în care predomină
violenţa, nevoile copilului sunt întrerupte de asemenea episoadele şi nu există un interes
deosebit în satisfacerea acestora. Aceşti părinţi nu sunt constanţi în limitele impuse minorului
şi faptul e condiţionat mai mult de starea de moment a părinţilor decât de o structură a vieţii
de familie ( A. Muntean, 2003, p. 150 în G. Ferreol şi A. Neculau coord)

2.3 FACTORI DE RISC ŞI EFECTELE ABUZULUI ASUPRA


DEZVOLTĂRII COPILULUI

Factorii de risc
Mamele care provin din familii violente sunt de cele mai multe ori depresive, iar faptul
devine semnalabil în momentul naşterii copilului. Ele se cred neputincioase în faţa rezolvării
problemelor cu care se confruntă familia şi se plasează într-o poziţie autoritară faţã de copil
deoarece simt că acesta posedă controlul sitaţiei. Aceste mame nu-şi pot asuma în mod corect
rolul de părinte şi nu pot spera în realizarea unor satisfacţii din acesta. Constatăm faptul că
familii care maltratează au un status social scăzut iar mediul de viaţă este situat îndeosebi în
zonele periferice. Copiii maltrataţi care provin din aceste medii, le este greu ca să se sustragă
din mediului existenţial. Asta nu înseamnã că toţi copii care provin din familii violente vor
deveni la rândul lor violenţi cu familiile lor, chiar dacă au primit un model educativ negativ.

37
Astfel transmiterea intergeneraţionalã trebuie să fie considerată drept o etiologie ca oricare
alta ( Ş. Ionescu şi C. Jourdan-Ionescu, 2001, p. 23- 24 în Ş. Ionescu coord).
Cercetările lui Polansky, Ammons, Gaudin et. all (1985) au evidenţiat că familiile în
care maltratarea este cronică predomină relaţii sociale reduse şi nemulţuimitoare; de altfel
acestea nu ştiu să beneficieze de resursele comunităţii. Mai mult, părinţii care maltratează
cronic, manifestă o participare socială diminuată iar copiii acestora sunt, de asemenea, mai
puţin implicaţi social. Familia este supusă unei stări de solitudine, de izolare socială şi de
absenţa susţinerii sociale. Neputinţa părinţilor de a se integra în relaţii sociale reciproce pare a
fi responsabilă de izolarea socială în care trăiesc aceştia şi nu doar sărăcia ecologiilor sociale.
O mamă care îi lipseşte sprijinul social riscă să aibă probleme relaţionale cu copilul său, mai
mult decât o mamã care nu este izolată ( Dumans şi Wahler, 1985 apud Ş. Ionescu şi C.
Jourdan-Ionescu, 2001, p. 24 în Ş. Ionescu coord).
În opinia lui Raoult, 1999 factorii de risc apar şi în situaţiile de criză familială precum
divorţ, adopţie, recompunere familială, doliu, sinucidere, alcoolism, toxicomanie acestea sunt
purtătoare de nelinişte şi pot sta la baza maltratării. Deseori, poate fi vorba de un act de
maltratare trecător, legat de momentul de criză; de exemplu, în timpul unui divorţ, tatăl poate
deveni violent cu minorul, ori mama depresivă, din cauza siuaţiei în care se află. Dupã ce
criza trece, prinţii vor împărtăşi din nou momente plăcute cu copiii lor şi vor restabili un
sistem educativ pozitiv, fără violenţă şi ignorare. Dacă a fost supus unor acte violente de
scurtă durată, copilul va suferi mai puţin consecinţele actelor de maltratare la care a fost
supus. În schimb, dacă un copil provine din familii care se confruntă cu mai multe situaţii de
criză, pe termen îndelungat precum separarea urmată de alcoolism, apoi de sinuciderea unui
dintre părinţi, sau se recăsătoreşte celălalt, acesta va fi fără dubii, subiect al maltratării de
lungă durată. Este clar că maltratarea se instituie un fenomen care poate avea cauze multiple:
patologia părinţilor, dificienţe relaţionale dintre părinte şi copil. Regrupând factorii de risc cu
care minorul se confruntă şi regrupând-i în legătură cu copilul însuşi, cu părinţii săi sau cu
societatea în care trăieşte, putem lua în consideraţie diversele variabile etiologice ale
maltratării (Idem, p. 24- 25).
În cea mai mare parte a cercetărilor se constată: copiii maltrataţi provin din familii
destrămate, cu un grad socio-economic care lasă de dorit. Trăsăturile care influienţează
funcţionarea microsistemului familial reprezintă, de la bun început, factori de risc ai
maltratării (I.M. Ropoţică, 2006, p. 100). De altfel, un copil poate supravieţui într-un mediu în
care predomină sărăcia, există o relaţie socială compusă numai din adulţi în care să nu poată
avea încredere, diverse riscuri familiale, de exemplu: număr crescut de copii în familie, mamă
38
foarte tânără, tată alcoolic ori toxicoman şi chiar unele riscuri legate de propriile caracteristici:
sănătate fragilă, stimă de sine scăzutã, tulburări de limbaj. Printre caracteristicile individuale
ale copilului putem evidenţia şi prezenţa unui handicap sau a unei boli cronice. În momentul
în care un copil este depistat la naştere cu sindromul Down sau care suferă de anumite
malformaţii, provoacă părinţilor un şoc ce poate duce la dorinţa de abandon sau provoacă
relaţii marcate de violenţă legate de găsirea unui vinovat ( Ş. Ionescu coord, 2001, p. 25- 26).
Marceline Gabel (1999, apud S.G. Sînziana, 2006, p. 22-23 ), plasându-se într-o
perspectivă analitică, enumeră următorii factori de risc în maltratarea copiilor, pe care îi vom
prezenta într-o manieră sintetică. Factorii socio-economici atunci când au valori ce tind spre
un minim relativ generează parametrii scăzuţi de subzistenţă a familiei. În acest context stările
conflictuale tind să aibă o amploare mai mare iar principalul vinovat devine copilul, din
motive variate. Factori psihologici grupează în cadrul lor o serie de deficienţe psihice,
comportamente deviante alcoolism şi abuz de stupifiante. Se poate lesne observa că într-un
astfel de mediu un copil chiar normal la început are şanse nesemnificative de a deveni şi
rămâne normal. Factori de mediu social precum izolare şi lipsa sprijinului social condamnă
copilul la însingurare, la neîncredere în sine şi la o apreciere neadecvată a personalităţii sale.
Factori legaţi de istoria familiei între care se individualizează prin impact separare, doliu,
şomaj marchiază în plan psihoemoţional şi social personalitatea copilului. Acesta se vede pus
în situaţia de a opta pentru unul dintre cei doi părinţi deşi este ataşat de ambii; sectrul morţii şi
al neîmplinirii îl vor urma pe un parcurs existenţial mai mult sau mai puţin îndelungat. Factori
educativi, atunci când se pune accent pe pedepse corporale crează o repulsie faţă de şcoală şi
valorile pe care trebuie să le promoveze. Putem adăuga aici nivelul educaţional minim şi cel
sociocultural redus. Factori legaţi de dezvoltarea normală a unui copil mic precum generază o
atitudine de respingere din partea părinţilor fapt care se va reflecta în dimensiunea
psihoafectivă, caracterială şi comportamentală a viitorului adult. Factori ce fac trimitere la
existenţa unui copil sau la caracteristicile acestuia, ex. nu corespunde copilului imaginar sau
reparator în ceea ce priveşte sexul, o trăsătură fizică sau alte caracteristici atrag din partea
părinţilor o atitudine rezervată. Copilul simte şi mai apoi conştientizează că nu este dorit iar
faptul lasă urmări greu de prevăzut şi ameliorat. Factori de ordin interactiv ţin de aspectul
relaţional, comunicativ; în momentul în care nu se comunică, omul în devenire va fi lezat nu
numai sufleteşte ci şi existenţial. Se cunosc cazuri în care copiii mici au decedat atunci când
mama nu le-a transmis stările ei afective.
În funcţie de tipul de maltratare, pot fi asociaţi mai mulţi factori de risc. Conform
cercetãrii efectuate de Observatorul Dezoltãrii Copilului în Europa, factorii de risc în abandon
39
sunt: „prematuritatea sau greutatea la naştere mai mică de 2.000 grame; starea civilă a
părinţilor ( constituirea unui cuplu legitim reprezintă un factor de protecţie); faptul că părinţii
nu au nici o profesie; faptul că părinţii aparţin unei anumite etnii ( copiii din rangul I din
familiile de români sunt mai frecvent abandonaţi decât copiii de rromi, unde rangul IV este
prevalent)” ( Ş. Ionescu şi C. Jourdan-Ionescu, 2001, p. 26 în Ş. Ionescu coord).

Efectele abuzului asupra dezvoltãrii copilului


Funcţia principală a familiei, creşterea copilului, este distorsionată în societatea
contemporană fapt ce prezintă largi şi dramatice consecinţe pentru viitor. Perturbarea acestei
funcţii se instituie în general ca o stare de maladie cronică ce se actualizează în momentele
evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă
violentă, chiar dacă nu sunt victime directe, este mai intensă, cu consecinţe profunde şi mai de
durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea
părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999 apud A. Muntean, 2003, p. 690 în G. Neamţu coord).
Într-o familie în care violenţa deţine primatul, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor
de bază: de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste sunt neglijate în esenţ lor, funcţiile
parentale nemaifiind îndeplinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă
să asigure îngrijirea de bază a copilului: hrană, casă, igienă,haine, sănătate fizică sau să-l
protejeze pe acesta de răni, accidente, pericole,fizice sau sociale ( Idem, p. 691).
Se pot distinge consecinţe directe ale maltratării, asupra dezvoltării copilului şi
consecinţe pe termen lung. În ceea ce priveşte consecinţele directe ale maltratării, putem
menţiona pe cele fizice ale abuzului şi ale violenţei fizice ca, de exemplu, arsuri, confuzii,
fracturi repetitive şi multiple, fragilitate somatică etc. Abuzurile sexuale au diferite
consecinţe, dintre care: iritaţii, excoriaţii, infecţii sau leziuni ale organelor genitale, boli cu
transmitere sexuală, tulburări hormonale. Pe lângă consecinţele fizice, maltratarea dă naştere
şi la diferite tulburări psihopatologice la copil: tulburări psihosomatice, tulburări alimentare
precum greaţă, anorexie, bulimie, tulburări ale somnului, tulburări de comportament precum
agresivitate sau retragere, automutilare, activitate sexuală compulsivă, depresie, tulburări
nevrotice: fobii, teama de întuneric, sau psihotice: disociere, percepţie greşită a pericolului,
gânduri copleşitoare. Subliniem că tulburările psihopatologice prezentate de copiii maltrataţi
nu au nimic specific. Acestea pot fi şi semnele unei stări de disconfort psihologic a copilului,

40
fără nicio legătură cu maltratarea ( Ş.Ionescu şi C. Jourdan-Ionescu, 2001, p. 28 în Ş. Ionescu
coord).
Cea mai mare parte a cercetărilor privitoare la consecinţele relelor tratamente asupra
dezvoltării copilului au fost efectuate în Statele Unite şi se referă la maltratare în general.
Studiile care se referă la formele de maltratare ale copilul sunt rare, iar atunci când abordează
subiectul se referă în mod special la abuzul sexual.
Efectele maltratării asupra dezvoltării copilului sunt condiţionate de variabile diferite;
prima dintre acestea este tipul de maltratare. Potrivit ierarhizării realizate de Ş. Ionescu, alte
variabile importante sunt: gravitatea şi frecvenţa episoadelor de maltratare aspect puţin studiat
şi greu de definit; stadiul de dezvoltare atins de copil în momentul episodului; autorul
maltratării, aspect relevant în deosebi în cazurile de abuz sexual; plasarea în afara familiei din
motive de maltratare; sexul copilului, variabilă semnificativă cu precădere în cazurile de abuz
sexual; sprijinul existent, de exemplu, reţeaua socială a copilului; variabilele sistemului
familial etc.
De la vârste mici, maltratarea prezintă consecinţe negative asupra dezvoltării copilului
atât pe plan afectiv, cât şi asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării şi adaptării şcolare.
Mare parte a copiilor maltrataţi suferă de carenţe afective, aspect frecvente întâlnit la
copii neglijaţi. Un copil are nevoie de stimulări eficiente dozate pe plan cantitativ, al
noutăţii/familiarităţii şi potrivite momentului. Efectele carenţelor sunt variate şi afectează
dezvoltarea cognitivă, a personalităţii în ansamblu său. Aspectele vulnerabile cu precădere fac
referire la anumite procese intelectuale: însuşirea limbajului, capacitatea de abstracţie şi la
diverse aspecte ale personalităţii, precum capacitatea de a lega şi întreţine relaţii
interpersonale profunde, semnificative şi aptitudinea de a-şi stăpâni impulsurile în favoarea
unor obiective pe termen lung. Copilul mic are nevoie continuă de figura maternă până în
jurul vârstei de trei ani; de-abia în momentul în care se poate raporta cu certitudine sau
regularitate la o imagine interiorizată a obiectului afecţiunii, devine capabil să suporte, în mod
progresiv şi din ce în ce mai mult, îndepărtarea de acest obiect. Mama trebuie să aibă calitatea
de a-şi adapta răspunsurile la nevoile copilului. (Idem, p. 30)
Exprimarea emoţională este, de asemenea, influienţată de existenţa maltratării copiii
maltrataţi exprimând afecte pozitive mai puţin intense decât ceilalţi. Copiii neglijaţi manifestă
în general puţină afecţiune, în timp ce la copiii abuzaţi fizic se poate observa preponderenţa
afectelor negative ( Gaensbauer şi Hiatt, 1984 apud Ş. Ionescu şi C. Jourdan-Ionescu, 2001, p.
31 în Ş. Ionescu coord).

41
După Palacio-Quintini (1991 apud Ş. Ionescu şi C. Jourdan-Ionescu, 2001, p.32 în Ş.
Ionescu coord), copiii maltrataţi sunt percepuţi ca având comportamente preponderent
negative şi mai puţin pozitive, în comparaţie cu copiii care nu au fost supuşi relelor
tratamente. Diferitele experienţe trăite de copiii maltrataţi precum lipsa unor contacte fizice şi
emoţionale cu părinţii, faptul de a fi victimă şi/ sau martor al violenţei, contribuie la
dezvoltarea unor personalităţi socialmente anxioase, detaşate, care evită contactele cu ceilalţi
sau reacţionează inadecvat prin comportamente agresive.
Copiii expuşi la violenţă conjugală prezintă dificultăţi de învăţare care duc, de
asemenea, la eşecul şcolar. Aceste dificulăţi sunt legate de ciclul de violenţă la care sunt
martori: tensiune, agresiune, remisiune, reconciliere şi de climatul de teroare în care trăiesc.
Aceştia sunt descrişi de profesori ca fiind neatenţi, incapabili să înţeleagă ce au de facut, fără
iniţiativă, anxioşi şi dependenţi: cer ajutor, solicită aprobarea, încurajarea profesorilor. La
şcoală, copiii neglijaţi prezintă comportamente de izolare, de agresivitate, nu manifestă
empatie, nu cooperează şi, pentru că manifestă rar afecte pozitive sau simţul umorului, nu sunt
prea populari printre cei de vârsta lor. Aspecte menţionate mai sus în privinţa copiilor
maltrataţi duc la un pronostic nefavorabil pentru reuşita şcolară. Numeroase efecte ale
maltratării constatate pe termen scurt nu se atenuiează pe termen lung; dinpotrivă, de-a lungul
anilor, maltratarea va produce consecinţe care vor fi asociate marginalizării persoanei.
Adolescentul nu se va mai simţi bine cu sine însuşi şi va manifesta comportamente
antisociale. Adulţii care au fost maltrataţi trăiesc în izolare şi fug de intimitate, vorbesc foarte
puţin cu persoanele pe care le frecventează, reacţionează prin retragere sau comportamente
violente. În relaţiile de dragoste pe care le trăiesc sunt în mod frecvent subiecte ale violenţei
conjugale. Pentru că nu au avut modele educative adecvate, atitudinile parentale ale acestor
adulţi sunt nepotrivite. Consecinţele pe termen lung ale diferitelor forme de maltratare sunt,
aşa cum putem constata, multiple; îngrijorător este faptul că tind să se acumuleze de-a lungul
timpului (Idem, 34-35).
Palacio-Quintin şi colab. 1995 apud Ş. Ionescu şi C. Jourdan-Ionescu, 2001, p. 37 în Ş.
Ionescu coord), afirmă: „copilul foarte mic, victimă a neglijării şi a violenţei poate părea că
are o întârziere numai pe planul dezvoltării motorii. În schimb, crescând, însumarea diferitelor
consecinţe ale neglijării şi abuzului fizic va apărea pe diferite planuri: relaţional, al limbajului,
şcolar etc. Diversele întârzieri şi tulburări vor da naştere unui handicap social cu care se va
confrunta mai întâi copilul şi apoi adolescentul. Astfel, pe termen lung, adultul care a fost
neglijat şi abuzat în copilărie îi va fi greu să se ataşeze de altcineva şi să trăiască în intimitate.

42
Va fi izolat din punc de vedere social şi va avea tendinţa de a reproduce ciclul
intergeneraţional al maltratării”.

CAP III PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI


ASUPRA MINORILOR ÎN FAMILIE

3.1 ANALIZA LEGISLAŢIEI CENTRATE PE PROTECTIA COPILULUI AFLAT IN


DIFICULTATE

Într-o lume în care se regăsesc tradiţii culturale, istorice, sociale diferite, după cel de-al
doilea război mondial s-a făcut simţită prezenţa unor norme juridice care au în centrul lor
idealul clasic al omului după cum spune Tudor Vianu în unul din eseurile sale. În acest sens
Adunarea Generală a O.N.U. a fost preocupată încă de la originile sale de promovarea
drepturilor pozitive şi negative ale cetăţeanului, după cum se poate observa din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului adoptată la 30 decembrie 1948; nu aceeaşi atenţie a fost
acordată drepturilor copilului. Facem remarca deoarece abia pe 20 noiembrie 1989 forul
amintit a adoptat „Convenţia cu privire la drepturile copilului”. Documentul amintit cuprinde
două părţi; mai întâi o expunere de motive, iar mai apoi se succed dele 54 de articole care
instanţiază conţinutul propriu-zis al acestuia. În preambul se pleacă de la exigenţele potrivit
cărora copilul trebuie:
„să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de afectivitate, dragoste şi
înţelegere;
să fie protejat împotriva oricărei forme de discriminare;
să i se acorde o protecţie şi îngijiri speciale, în principal o protecţe juridică
ptrivită înainte şi după naştere”.2
În cuprinsul Convenţiei amintite, încă din articolul I se defineşte copilul pentru a nu
lăsa loc ambiguităţii: „ prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani”.
Semnificativ mi se pare faptul că în cel de-al doilea articol este prezentat angajamentul
statelor de a respecta drepturile copilului „indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie”; se
poate observa grija pentru a preveni orice formă de descriminare pentru personalitatea omului

2
A se vedea Convenţia cu privire la drepturile copilului în Legea 18/1990 ( Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314 din
13.06.2001)

43
în formare. Deşi drepturile pozitive sunt plasate de regulă într-un plan secund de către
democraţiile occidentale, în cuprinsul documentului cercetat se poate observa prevalenţa a
drepturilor pozitive deoarece „statele părţi se obligă să-i asigure copilului protecţia şi
îngrijirea necesară în vederea asigurării bunăstării sale”(art.3, alin.2 în ibidem). Plecându-se
de la premisa că orice individ are propria personalitate în art. 12 şi 13 se pune un accent
deosebit pe libertatea de exprimare a copilului, pe posibilitatea acestuia „de a căuta, de a primi
şi de a difuza informaţii şi idei”. Ţinându-se seama de faptul că orice copil trebuie să dispună
de o personalitate armonioasă în art. 19 se exprimă angajamentul statelor semnatare de a
proteja copilul „împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de
abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare inclusiv abuz sexual în timpul cât
se află sub îngijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor
legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat”. Articolul amintit poate fi coroborat
cu prevederile alin. 1 din art. 24 ce recunoaşte ”dreptul copilului de a se bucura de cea mai
bună stare de sănătate şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare”. Starea de
sănătate face referire în mod tacit la toate dimensiunile personalităţii şi anume biologică,
afectivă, cognitivă. Art. 37 ar trebui să aibă un impact deosebit cel puţin pentru regimurile
autoritare deoarece se spune în mod explicit că „nici un copil să nu fie supus la tortură, la
pedepse sau la tratamente crude, inumane sau degradante”. Prezenta Convenţie, novatoare
prin intenţiile sale prezintă credem noi şi un punct slab pe care-l reperăm la art. 52 deoarece
se spune că „orice stat poate denunţa prezenta Convenţie”; potrivit opiniei mele în acest caz
statul respectiv se situiază în afara legii şi dovedeşte o lipsă de perspectivă asupra viitorului
său.
Raportându-se la dezideratele promovate de către Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, la tradiţiile umaniste specifice continentului, Uniunea Europeană, entitate geografică,
spirituală şi economică apărută pe harta geopolitică după ce-a de-a doua conflagraţie
mondială este preocupată de promovarea drepturilor copiilor întrucât se pleacă de la premiza
că ei vor asigura pe viitor un rol important acesteia într-o lume globală ce tinde totodată spre
mai multe centre de putere. În 1975, la Strasbourg a fost elaborată „Convenţia europeană
asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei”. Documentul amintit a avut ca
deziderat reducerea diferenţelor între statutul juridic al acestora şi al copiilor născuţi din
căsătorie; este vizată în acelaşi timp armonizarea legislaţiei statelor membre în domeniu, după
cum se precizează chiar în preambulul acestui document. „Statele membre ale Consiliului
Europei... considerând că menirea Consiliului Europei este de a înfăptui o uniune mai strânsă
între membrii săi” acţionează pentru „armonizarea legislaţiilor în acest domeniu al statelor

44
membre”.3 Documentul amintit conţine 16 articole iar piesa sa de rezistenţă mi se pare a fi art.
6 în care se spune: „tatăl şi mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeaşi obligaţie de
întreţinere faţă de acest copil ca şi cea care există faţă de copilul născut din căsătorie”. Se
pune un accent deosebit pe nediscriminare, pe posibilitatea oricărei fiinţe de a se dezvolta în
mod plenar. Întrezărim aici dorinţa legiuitorului de a nu traumatiza fizic, afectiv, social
copilul deoarece mai apoi poate să devină un părinte ce abuzează viitoarele sale odrasle. Şi în
acest document sesizăm o anumită permisivitate a legiuitorului deoarece în art. 15 se spune că
„orice parte contractantă va putea în ceea ce o priveşte să denunţe prezenta Convenţie”. În
acest caz se mai poate vorbi oare de o armonizare a legislaţiei europene în domeniu? Cu
siguranţă răspunsul e negativ iar intenţiile legiuitorului, nobile în intenţii, anulate de către
voinţa unilaterală a unui stat.
În 1980, la 25 octombie a fost încheiată la Haga „Convenţia asupra aspectelor civile
ale răpirii internaţionale de copii” ce-şi propune „să protejeze copilul prin localizarea acestuia
atunci când a fost deplasat sau reţinut în mod ilicit, să asigure înapoierea sa fără a-i fi lezată
structura personalităţii”.4 Convenţia urmăreşte şi protecţia exercitării dreptului de vizitare
când aceasta presupune deplasarea copilului din statul în care îşi are reşedinţa. Documentul
urmăreşte instituirea unor reguli în desfăşurarea procedurilor, care să conducă la
uniformizarea practicii în soluţionarea cererilor formulate în temeiul Convenţiei precum şi să
asigure soluţionarea cu celeritate a acestora, după cum se arată în expunerea de motive.
Aplicarea prevederilor Convenţiei de la Haga în condiţii în care să conducă la un răspuns mai
complet şi eficient la cererile de înapoiere a copilului afal pe teritoriul unei ţări semnătare are
rolul de a preveni pentru viitor o condamnare eventuală a acestora de către Curtea Europeană
a Drepturilor Omului de la Strasbourg pentru violarea art. 6 referitor la dreptul la un proces
echitabil şi art. 8 ce vizează dreptul la viaţa privată, ambele din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Din dorinţa de a oferi copiilor un mediu optim de dezvoltare a personalităţii la 15 mai
2003 a fost adoptată la Strasbourg „Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii”. 5
Potrivit art.1 al documentului amintit scopul Convenţiei este următorul:

3
A se vedea Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei in
legea 101/1992 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 243 din 30.09.1992)

4
A se vedea Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii în legea 100/1992 ( Monitorul
Oficial, Partea I, nr.243 din 1992)

5
A se vedea Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii în legea 87/2007( Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 257 din 17.04.2007)

45
a. „să stabilească principiile generale care trebuie să se aplice hotărârilor privind relaţiile
personale;
b. să stabilească măsurile asiguratorii şi garanţiile adecvate pentru a asigura exercitarea
normală a relaţiilor personale şi înapoierea imediată a copiilor la terminarea perioadei
de vizită;
c. să instaureze o cooperare între autorităţile centrale, autorităţile juridiciare şi alte
organisme în scopul de a promova şi ameliora relaţiile personale dintre copii şi părinţii
lor, precum şi cu celălalte persoane care au legături de familie cu ei”.6
Observăm că documentul amintit îşi propune să protejeze copilul de eventualele
abuzuri la care ar putea fi supus din partea părinţilor sau a persoanelor responsabile cu
formarea sa. De aceea în art. 6 se face referire în mod special la dreptul copilului de a fi
informat, consultat şi de a-şi exprima opinia.
În cadrul conferinţei de la Lisabona a statelor membre U.E din 13 decembrie 2007 a
fost elaborat Tratatul. În cadrul celei de-a treia secţiuni se regăseşte Carta Drepturilor
Fundamentale a U.E. ce are rolul de a crea premize pentru a răspunde ameninţărilor la adresa
securităţii cetăţenilor europeni. Potrivit „Cartei Drepturilor Fundamentale a U.E”, art. 24, alin.
3, se stabilieşte o bază juridică pentru elaborarea şi implementarea strategiilor viitoare privind
drepturile copilului. În acest sens se precizează că „în toate acţiunile care au legătură cu
copiii, autorităţile publice sau instituţiile private trebuie să ia în primul rând în considerare
interesele copilului”.7 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este o expresie a
dorinţei popoarelor Europei de a împărtăşi un viitor paşnic întemeiat pe valorile comune.
Documentul valorifică aspecte progresiste ale legislaţiei mondiale din dorinţa ca ţările
membre să beneficieze de un potenţial uman pe măsura expectanţelor acestei realităţi aflată
în prim proces de căutare a identităţii. Documentul, în globalitatea sa se instituie într-un temei
pentru o viziune unitară asupra vieţii de familie, aceasta beneficiind de „protecţie juridică,
economică şi socială” (art.33); prin modul în care se referă la securitatea şi asistenţa socială
( art.34) la protecţia sănătăţii (art.35), la interzicerea abuzului de drept ( art.54) crează
premize pentru protejarea condiţiei umane şi în special a copiilor în calitatea lor de fiinţe ce se
vor implica în desăvârşirea proiectului amintit. Nu întâmplător Carta este o componentă a
Tratatului de la Lisabona încheiat la 13 dcembrie 2007. Documentul are drept miză punerea la
dispoziţie a Uniunii a instrumentelor juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare

6
Idem

7
Jurnalul oficial al U.E. din 14.12.2007, seria C 303/1

46
şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Tratatul, în esenţa sa se doreşte un cadru pentru o
Europă mai democratică şi mai transparentă, pentru o Europă mai ieficientă, o Europă a
drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, pentru o Europă actor important pe
scena internaţională.
Apreciem că documentele amintite deşi enumerate în mod selectiv oferă în mod
sintetic o imagine asupra modului în care legislaţia europenă în special abordează probleme
referitoare la drepturile copilului, la obligaţia instituţiilor publice şi private, a părinţilor de a-i
proteja faţă de manifestări mai mult sau mai puţin violente ce le pot leza identitatea.
România, ţară europeană cu vaste deschideri spre tradiţiile democratice, au existat şi
există preocupări referitoare la instituirea unor norme de protecţie a copilului abuzat. În acest
sens, încă din deceniul al şaselea al secolului XX în Codul Familiei, în vigoare de la 1
ianuarie 1954, au fost cuprinse reglementări referitoare la protecţia copilului valabile şi
astăzi deoarece au fost elaborate în conformitate cu exigenţele Convenţiei ONU referitoare la
drepturile copilului. Principiile, deşi valoroase prin conţinutul lor au fost viciate de doctrina
etatistă potrivit căreia statul este raţiunea ultimă, individul fiind un element constitutiv al
acesteia. Decretul nr. 31 din 1954, reglementa capacitatea de folosinţă şi exerciţiu al copilului;
acesta face trimitere la capacitatea de a avea sau exercita drepturi şi obligaţii, exigenţă ce se
regăsea în legislaţia mai multor ţări europene.8
Codul Penal adoptat în 1968 completat şi modificat până în prezent pleacă de la
premiza că toate infracţiunile în care fapta este săvârşită faţă de un minor constituie
circumstanţe agravante şi pedeapsa este mai mare, fapt prevăzut de lege în mod expres.
Printre infracţiunile principale care vizează copilul maltratat, sunt abandonul de familie, relele
tratamente (art. 180, alin. 2) nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, punerea
în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, raportul sexual cu o minoră (art. 198,
alin 1-6), seducţia (art. 199, alin. 1), corupţia sexuală (art. 202, alin 1-4). Legiuitorul defineşte
termenii tocmai pentru a nu lăsa loc pentru ubiguitate nici practiciantului şi nici persoanelor
care se dădeau la asemenea fapte întrucât se pleacă de la premiza că legea trebuie cunoscută
în mod obligatoriu de către toate persoanele. Potrivit Codului de Procedură Penală pentru a
soluţiona corespunzător o situaţie de risc sau de maltratare trebuie mai întâi ca ea să fie
semnalată organelor competente. Sesizarea poate fi făcută de către orice persoană fizică, de
autorităţile care au luat act despre un asemenea fenomen. În ultimul deceniu schimbările
mentalităţii, cunoaşterea legislaţiei şi sprijinul mass-madia a făcut ca numărul sesizărilor să
crească în privinţa faptelor abuzive comise asupra copilului ( M. Ignatovici-Lazăr, 2001, p.
8
Decretul nr. 31/1954 ( Buletinul Oficial, nr.8 din 30. 01. 1954)

47
248- 250 în Ş. Ionescu coord). În prvinţa protecţiei copilului maltratat şi abuzat serviciul
public specializat, prin specialiştii săi evaluează situaţia, face investigaţiile necesare şi
propune luarea măsurii ce se impune pentru protecţia copilului. Chiar şi atunci când minorii
sunt agresori protecţia lor este asigurată prin asistenţă juridică obligatorie pe tot parcursul
urmăririi penale şi a judecăţii.
Legea nr. 3 /1970 9, alături de art. 107-109, art. 113-116 din Codul Familiei fac
trimitere la regimul ocrotirii unor categorii de minori. Legea amintită, deşi valoroasă în
esenţa sa a accentuat tendinţa statului de a controla întregul sistem în condiţiile inexistenţei
unor prevederi care să răspundă nevoilor copilului precum: favorizarea alternativelor de
protecţie de tip familial; ignorarea rolului colectivităţii locale în formarea copilului; inxistenţa
unor servicii de prevenire a abandonului şi de susţinere a părinţilor pentru ieşirea din situaţia
de criză. Legea amintită nu încuraja menţinerea legăturilor între părinţi şi copii în vederea
reintegrării acestora în familia naturală, fiind o transpunere în manieră comunistă a unor
principii moderne de protecţie a copilului aflat în dificultate.
Codul Familiei a adoptat prin legea 4 din 4 ianuarie 1954 10, modificat şi actualizat
ulterior prevede în titlul al III-lea intitulat „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu
capacitate restrânsă şi a altor persoane” la secţiunea I, „Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă
de minori” precum şi sancţiunile referitoare la neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
drepturilor părinteşti. Acestea sunt decăderea din drepturile părinteşti reglementată de art.109-
112 din Codul Familiei şi declararea judecătorească a abandonului. Prima sancţiune, cea mai
gravă se pronunţă de instanţa judecătorească dacă se constată că dezvoltarea fizică, psihică,
sănătatea copilului sunt primejduite prin: exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti;
abandonarea copilului; purtarea abuzivă sau neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor
de părinte; neacordarea întreţinerii; lipsa de supraveghere; conduita imorală a părinţilor. Cea
de-a II-a sancţiune, declararea judecătorească a abandonului survine în momentul în care
părinţii s-au arătat dezinteresaţi faţă de copil mai mult de jumătate de an. Instanţa este
competentă să declare abandonul sau revocarea măsurii ţinând seama de interesul copilului;
excepţie face cazul în care acesta a fost deja adoptat.
Codul civil român intrăt în vigoare la 1 decembrie 1865 cuprinde principalele norme
în domeniu şi este împărţit în 3 cărţi, prima numindu-se „Despre persoane”. Aici se regăsesc o
serie de prevederi referitoare la copii, la drepturile, obligaţiile şi libertăţile acestora. Titlul al

9
A se vedea Buletinul Oficial, nr. 28/ 28 martie 1970

10
A se vedea Buletinul Oficial, nr. 1/ 4 ianuarie 1954

48
VII-lea abordează aspecte precum filiaţia copiilor legitimi, născuţi sau concepuţi în căsătorie,
despre dovedirea filiaţiei copiilor legitimi şi despre copiii naturali.Titlurile următoare: VIII,
IX, X fac referire la adopţie, la puterea părintească, minoritate, tutelă şi emancipare.
Menţionăm, că în prezent prevederile din titlurile VII-X sunt abrogate, legislaţia românească
cunoscând după 1989 mutaţii de esenţă generate de schimbările care au survenit în cadrul
sistemului social.
Contextul creat s-a instituit într-o premiză şi un factor pentru abordarea dintr-o nouă
perspectivă a drepturilor şi libertăţilor copilului. Legea 18/199011 ratifica documentul numit
„Convenţia cu privire la Drepturile Copilului” adoptată la 20 noiembie 1989 de către
Adunarea Generală a O.N.U.. Semnarea documentului are o importanţă aparte, România
aderând la cel mai important document al vremii care se referea la interesele copilului şi la
drepturile acestuia. Depunând eforturi pentru integrarea în cadrul ţărilor democratice din
Occident, România a semnat şi a aderat mai apoi la principalele tratate ce făceau referire la
protecţia copilului. Mai apoi, legea nr. 101/199212 are ca obiect aderarea României la
Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată
la Strasbourg în 1975 şi care a avut drept obiectiv reducerea diferenţelor dintre statutul juridic
al acestora şi al copiilor născuţi din căsătorie şi armonizarea legislaţiei statelor europene în
domeniu. Tot în acest an, 1992 România, a aderat la Convenţia de la Haga care avea drept
obiect aspecte civile ale răpirii internaţionale de copii. 13 Documentul pe care l-am prezentat
anterior îşi propune să protejeze copilul pe plan internaţional faţă de reţinerea şi deplasarea sa
ilicită în alt stat. Prin legea nr.87/2007 România a aderat la Convenţia asupra relaţiilor
personale care privesc copiii din 15 mai 2003, adoptată la Strasbourg.14 Aderând la Uniunea
Europeană pe 1 ianuarie 2007 România şi-a însuşit implicit „Carta Drepturilor Fundamentale
a U.E” în care se regăseşte numeroase prevederi referitoare la protejarea copilului şi la locul
său într-o societate ce se doreşte a fi întemeiată pe valorile umanismului, dreptăţii, libertăţii,
echităţii. Tratatul de la Lisabona la care România a participat în calitate de membru cu
drepturi depline al U.E. se instituie într-un cadru adecvat pentru abordarea unor aspecte
diferite ale societăţii; se regăsesc aici şi abuzurile ce fac referire la copii din dorinţa de a se
crea un mediu favorabil pentru dezvoltarea personalităţii acestora.

11
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314 din 13.06.2001

12
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 243 din 30.09.1992

13
A se vedea legea 100/1992 (Monitorul Oficial., Partea I, nr. 243 din 30.09.1992)

14
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 257/2007

49
Se poate observa că România şi-a propus încă din ultimii ani ai mileniului al II-lea şi
primii ai celui de-al III-lea să armonizeze legislaţia sa cu a statelor democratice, cu precădere
membre ale Uniunii Europene.
15
Pentru a proteja copilul aflat în dificultate, Decretul-lege nr.138/1990 îşi propune să
16
se detaşeze de legea nr.3/1970 care prevedea posibilitatea Comisiei pentru ocotirea
minorilor, să oblige părinţii la întreţinerea copilului, în limita posibilităţilor. Observăm că au
fost încălcate dispoziţiile art. 107 din Codul Familiei referitoare la obligaţia de întreţinere a
copilului; este încurajat indirect abandonul acestuia de către familie şi absolvirea de obligaţia
de a fi întreţinut.
Constituţia României adoptată pe 21 noiembie 1991 şi revizuită prin legea
nr.429/200317 cuprinde prevederi concrete la protecţia copiilor şi a tinerilor; art. 22 spune că
„dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate şi viaţă fizică ale persoanei sunt garantate.
Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant”. Articolul amintit este în spiritul art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, iar răspunderea penală în caz de încălcare se regăseşte în art.167 din Codul Penal şi
art. 5 din Codul de Procedură Penală. Articolul 49 din Constituţie numit „Protecţia copiilor şi
a tinerilor” precizează următoarele”:
1. „ copii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor.
2. statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
handicap.
3. exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţ cxare le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii
sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.
4. minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi”. Prevederile legii
fundamentale se regăsesc în spiritul legii 272/2004 referitoare la protecţia şi
prmovarea drepturilor copilului18
Legea 61/1991 referitoare la sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
19
convieţuire socială prevede şi sancţiuni pentru părinţii care nu-şi îndeplinesc în mod
15
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65/1990

16
A se vedea Buletinul Oficial, nr. 28/1970

17
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003

18
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557 din 23.06.2004

19
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr.9/1997

50
adecvat drepturile părinteşti exploatându-i, supunându-i la abuzuri emoţionale, neglijare.
Legiuitorul consideră, facând referire la opinia părintească, că „bătaia e ruptă din Rai” şi la
alte opinii revolute că reprezintă contravenţie următoarele fapte: „manifestarea unei atitudini
de dezinteres în luarea ....măsurilor necesare pentru a-l împiedica de la faptele de
vaganbondaj, cerşetorie sau prostituţie; oferirea de băuturi alcoolice spre consum unui minor
într-un local publi; îndemnul, sub orice formă a minorului de a săvârşi contravenţii; alungarea
copiilor din locuinţa comună”(art. 2).
Pentru a sancţiona părinţii ce-şi abandonează copiii şi se dezinteresează de aceştia,
precum şi pentru a oferi posibilitatea autorităţilor să ia măsură de protecţie definitivă şi în
interesul copilului, în 1993 a fost adoptată legea 47 referitoare la declararea judecătorească a
abandonului de copii.20
Ţinând seama de faptul că România a aderat încă din 1990 la „Convenţia cu privire la
Drepturile Copilului”, de faptul că în Constituţie se face în mod explicit trimitere la protejarea
personalităţii sale, prin H.G. nr. 972/1995 s-a aprobat Planul Naţional de acţiune în favoarea
copilului ce are printre alte obiective promovarea cercetării în domeniul abuzului şi al
neglijării copiluilui, inclusiv în familie şi iniţiere de măsuri, de intervenţie eficientă;
dezvoltarea educaţiei familiale şi a serviciilor sociale pentru susţinerea familiilor aflate în
dificultate; continuarea procesului de perfecţionare a legislaţiei naţionale pentru a asigura
protecţia intereselor copilului.21
Pentru îndeplinirea obiectivelor reformei în domeniul protecţiei copilului aflat în
dificultate, precum şi pentru coordonarea unitară a activităţii de protecţie a copiilor rezidenţi,
în anul 2000 a fost adoptată H.G. nr.625 privind aprobarea „Strategiei Naţionale de reformă a
sistemului de protecţie şi a drepturile copilului pentru perioada 2000-2003” 22 şi H.G. nr.261
privind reorganizarea instituţiilor, secţiilor de spital şi a celorlalte unităţi de protecţie specială
a copilului în cadrul serviciilor publice specializate.23
Pentru a preveni abandonul şi neglijarea copilului de către familia biologică sau
susţinătorii legali au fost adoptate până în prezent o serie de acte normative care vizează
familia aflată în dificultate, prevenirea instituţionalizării şi respectarea drepturilor copilului,
popularizate de către DGASPC.

20
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 153/1993

21
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 290/1995

22
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 341/2000

23
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 171/2000

51
În prezent, cadrul legal privid protecţia şi promovarea drepturilor copilului este legea
272/2004.24 Aceasta ţine seama de Convenţiile internaţionale la care România a aderat şi
deschide o nouă perspectivă asupra politicilor şi strategiilor ce se impun a fi urmate.
Documentul amintit este urmat de altele care-l completează şi dezvoltă, ţinand seama de
faptul că de la 1 ianuarie 2007 România este membru cu drepturi depline a Uniunii Europene.
Legea adoptată de Parlamentul României cu respectarea prevederilor art.75 şi ale art.76
alin.1 din Constituţie cuprinde 148 de articole grupate în 13 capitole. Capitolul I numit
„Dispoziţii generale şi definiţii” precizează încă de la început că îşi propune să respecte
Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului şi celelalte documente internaţionale la
care România a aderat. În art.1 alin.1 se menţionează explicit că legea „reglementează cadrul
legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului”. Articolele 6 şi 7 fac
referire la drepturile copilului, aspect dezbătut pe larg în cel de-al II-lea capitol al legii numit
„Drepturile copilului”. În cadrul acestui capitol mi se pare semnificativ art.34, alin.1, care
spune: „serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea
precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi
pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie”. Secţiunea
a treia a capitolului II numită „Sănătatea şi bunăstarea copilului” pune accent pe faptul că
orice copil are dreptul de a beneficia „de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge
şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării
efective a acestui drept”( art. 43 în idem). Plecându-se de la premiza că educaţia se instituie
într-un factor definitoriu pentru comportamentul viitorului adult, cea de-a patra secţiune a
capitolului este centrată pe educaţie, activităţi recreative şi culturale; acestea pot să
influienţeze în sens pozitiv comportamenutul viitorului adult chiar dacă mediul familial în
care se formează îi este ostil. Cel de-al III-lea capitol „Protecţia specială a copilului lipsit,
temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi” are rolul de a reliefa soluţionarea acelor
cazuri prevăzute de legea 61/1991; se pleacă de la premiza că întotdeauna drepturile copilului
primează. Ţinându-se seama de faptul că relaţiile internaţionale tensionate pot duce la apariţia
unor conflicte armate, legiuitorul prevede în mod expres în cel de-al IV-lea capitol al legii
modul în care se va realiza „Protecţia copiilor refugiaţi şi protecţia copiilor în caz de conflicte
armate”. Deoarece nu dispun întotdeauna de responsabilitate faţă de consecinţele nefaste ale
manifestărilor lor, unii copii comit fapte care lezează demnitatea, siguranţa şi integritatea altor
persoane; legiuitorul îşi propune să protejeze copiii care au săvârşit o faptă penală şi nu
răspund penal, tocmai din dorinţa de a se realiza o reinserţie a acestora în sistemul de valori
24
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, 272/2004

52
acceptat de comunitate la un moment dat. Capitolul al V-lea din lege îşi propune tocmai acest
fapt, făcând referire la rolul pe care îl au DGASPC-ul, Comisia pentru Protecţia Copilului şi
alte instituţii specializate. În evoluţia societăţii copilul a fost perceput deseori drept „micul
adult” şi de aceea a fost implicat în activităţi economice care depăşesc forţele sale.
Raportându-se la aspectul amintit dar şi la altele, cel de-al VI-lea capitol numit „Protecţia
copilului împotriva exploatării” spune în mod explicit că orice copil „are dreptul de a fi
protejat împotriva oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă”( art.85 în
idem). Se face referire aici la protecţia copilului împotriva exploatării economice, consumului
de droguri, abuzului sau neglijenţei, răpirii sau oricăror alte forme de traficare şi de
exploatare. Negându-se într-o anumită măsură teoria neintervenţionistă promovată de către
liberalismul clasic, cel de-al VII-lea capitol al legii face referire la instituţiile şi serviciile cu
atribuţii în domeniu protecţei copilului. Instituţiile abilitate la nivel central sunt Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului aflată în subordinea Ministerului Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei precum şi Avocatul Poporului (art.100-101 în idem). În
secţiunea a doua a capitolului sunt prezentate instituţiile şi serviciile abilitate la nivel local.
Între acestea se individualizează Comisia pentru Protecţia Copilului, care nu dispune de
personalitate juridică şi se află în subordinea Consiliului Judeţean şi Consiliilor Locale
(art.104 în idem). Dispunând de personalitate juridică DGASPC se află în subordonea
Consiliului Judeţean respectiva Consiliilor Locale şi exercită „în domeniu protecţia
drepturilor copilului, atribuţiile prevăzute de prezenta lege, precum şi de alte acte normative
în vigoare” (art.105 alin. 3 în idem). Capitolul al VIII-lea face trimitere la organismele private
„care pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi a protecţiei
speciale a acestuia” (art.113 alin.1 în idem). Capitolul al IX-lea are potrivit opiniei noastre
mai degrabă un caracter tehnic întrucât se referă în mod expres la „licenţiere şi inspecţia
serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a acelor de protecţie
specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi. Cum îndeplinirea
dezideratelor prevăzute de lege presupune pe lângă eforturile de specialitate şi resurse
financiare, capitolul următor îşi propune să expliciteze modul în care se realizează „Finanţarea
sistemului de protecţia copilului”. Capitolul al XI-lea pune accent pe regulile speciale de
procedură, iar următorul pe răspunderi şi sancţiuni. Se pot corobora prevederile acestui articol
cu dispoziţiile legii 61/1991, cu articole menţionate şi analizate din Codul Civil, Codul
Familiei şi Codul Penal. În „Dispoziţii tranzitorii şi finale” se arată că legea intră în vigoare
la1 ianuarie 2005 cu excepţia prevederilor unor articole ce intră în vigoare după 3 zile de la
publicarea legii în Monitorul Oficial al României partea I (art.48 alin.1 în idem).

53
Apreciem că până în 2002 măsurile privind protecţia copilului faţă de abuz, neglijare
şi exploatare au fost incerte şi deficitare. Cadrele legislative au fost abordate de factorul
politic în mod ineficient; de aceea până la anul amintit abuzul nu era inclus în Codul Penal
decât sub aspectul infracţional de incest, viol, corupţie, seducţie. Legislaţia românească
privind protecţia copilului nu a definit în termeni concreţi conceptele de abuz, exploatare şi
neglijarea copilului aşa cum erau operaţionalizate în documentele Uniunii Europene şi ale
O.N.U. Deseori s-a condamnat fapta şi persoana implicată în abuz fără să se acţioneze eficient
în găsirea de alternative de prevenire a acestuia şi de recuperare eficientă a victimelor. De
aceea s-a făcut resimţită nevoia elaborării unui cadru juridic destinat să explice noţiunile de
abuz, neglijare şi exploatare a copilului; totodată au fost descrise instituţiile specifice care au
rolul de a interveni în rezolvarea acestei situaţii.
Prezentând evoluţia cadrului legislativ privind protecţia copilului, considerăm că în
România au existat mai întâi dispoziţii legislative ce au pus accent pe principiul
descentralizării; în prezent există preocupări pentru satisfacerea trebuinţelor copilului şi
realizarea drepturilor sale, pentru prevenirea abandonului şi reintegrare familială, pentru
prevenirea abuzului şi neglijării dint-o perspectivă nouă în care accentul se pune pe nevoile şi
aşteptările individuale ale personalităţii în devenire.

3.2 SERVICII ŞI POLITICI SOCIALE IN DOMENIUL PROTECTIEI COPILULUI

În orice ţară sunt elaborate politici publice care-şi propun soluţionarea problemelor
micro sau macro-comunităţilor umane. Acestea au mai multe componente, însă cea socială
beneficiază de o atenţie deosebită din partea guvernanţilor şi a legislativului deoarece „au
rolul de a elabora măsuri prin intermediul cărora famila să-şi dezvolte capacităţi şi abilităţi de
a-şi soluţiona problemele cu care se confruntă”( V. Rujoiu, 2008, p.62 ). Considerăm că
politicile sociale în domeniul protecţiei copilului trebuie să intervină într-o manieră adecvată
pentru a diminua, chiar eradica fenomenele de abuz, neglijenţă şi exploatare. Politicile sociale
în domeniu presupun strategii şi obiective, aspecte pe care le vom aborda în paginile
următoare.

54
Politicile publice nu trebuie să se ocupe doar de economie, eficienţă şi eficacitate ci
deopotrivă de participare şi politică. Instituţiile publice trebuie să se asigure că deciziile luate
în legătură cu etapele ciclului unei politici publice a fost de natură participativă şi reflectă
aşteptările cetăţenilor. Prin ciclul de politici publice L.G. Popescu înţelege o succesiune de
acţiuni sociale aflate în relaţii de interdependenţă şi anume: stabilirea agendei; formularea
politicilor; luarea deciziilor; implementarea; evaluarea (L.G. Popescu, 2005, p. 13).
În prezent întregul proces de reformă a protecţiei copilului se înscrie în contextul mai
amplu al mutaţiilor de esenţă din România. Plasându-ne într-o perspectivă analitică observăm
că reforma presupune o componentă juridică şi una managerială. Prima pune accent pe
reaşezarea sau inovaţia din perspectivă legală pentru a permite realizarea unor segmente de
reformă, iar ce-a de-a doua pune accent pe construcţia normativă, pe stabilirea de reguli şi
proceduri de ”a face”, pregătirea funcţionarilor publici care să permită valorificarea eficientă a
legislaţiei ( M. Lambru şi C. Roşu, 2000, p. 143 în I. Mihăilescu coord). Prin politici sociale
înţelegem un „ansamblu de măsuri îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale”(R.
Mitulescu, 1997, p. 8 în G. Policari şi K. Garber coord ). Din definiţie observăm că se face
trimitere la efortul autorităţilor publice de a regla desfăşurarea proceselor sociale ce afectează
negativ populaţia sau o parte a acesteia, de a distribui şi redistribui resursele existente la un
moment dat în scopul asigurării bunăstării colective. Istoric, politicile sociale s-au constituit în
moduri diferite de la o ţară la alta după cum, problemele sociale concrete au cerut sau nu
intervenţia statului. În accepţiunea amintită politica socială presupune limitarea de celelalte
domenii ale politicii publice şi anume politica economică, relogioasă, culturală. Ioan
Marginean consideră în „Politica socială şi economia de piaţă în România” că „politica
socială se constituie din modul în care statul, prin instituţiile sale investite cu o autoritate
specifică la nivel naţional şi local se raportează la condiţiile de viaţă ale cetăţenilor săi”
(Idem, p. 9). În determinarea politicii sociale în domeniul protecţiei copilului se ia în calcul
ceea ce intreprind autorităţile sau se abţin să intreprindă în domeniul amintit. În privinţa
conţinutului a ceea ce se întreprinde ca politică socială, constă din acte legislative, hotărâri şi
decizii administrative, instituţii specializate, programe de intervenţie prin redistribuirea
veniturilor, finanţarea, producerea şi furnizarea de servicii. Politica socială în domeniu pe care
îl analizăm este o rezultantă a interacţiunii forţelor politice cu grupurile de interes din
societate reflectând relaţiile de putere, autoritate, competiţie, legitimitate, consens cultural
existente la un moment dat. Cum politicile sociale concepute la un nivel prea înalt şi abstract
nu se regăsesc convertite în realitate potrivit aşteptărilor, se apreciază că politicile locale în
domeniul protecţiei copilului sunt mai realiste deoarece exprimă fără dubii trebuinţele

55
acestora în cadrul grupului de partenenţă. Politicile sociale elaborate la nivel central nu exclud
posibilitatea dezvoltării de politici locale de către comunităţile şi asociaţiile competente de
aceea specialiştii consideră că între politicile locale şi cele centrale se instituie o legătură
biunivocă. Se poate observa că în politicile publice referitoare la protecţia copilului se pune
accent pe diversificarea serviciilor de specialitate, pe adaptarea instituţiilor la aşteptările
copiilor şi la ceea ce comunitatea impune ca reguli de convieţuire membrilor săi. Politicile
publice în domeniul ocrotirii copiilor pun accent pe încurajarea programelor de îngrijire de tip
familial; cu toate acestea atunci când sunt semnalate eşecuri în îngijirea de tip familial,
instituţia rezidenţială poate deveni locul în care copilul va trăi până se găseşte alternativa
potrivită pentru nevoile şi aşteptările sale. Politicile sociale din România pun accent pe
factorii preponderent economici care pot să genereze stări conflictuale în familie, şi implicit
abuzul copilului (M. Roth, 2000, p. 69 în I. Mihăilescu coord).
Politicile publice în domeniul protecţiei copilului pot fi grupate în două momente şi
anume intervalul 1990-1996, şi intervalul 1997-2009. Primul se individualizează printr-un
efort de adecvare a cadrului juridic şi de intervenţie practică pentru îmbunătăţirea sistemului
de protecţie a copilului. Etapa următoare e marcată de urgenţa reformei instituţionale în
domeniu. În ambele etape se detaşează trei opţiuni de politică publică toate vizând depăşirea
stării de criză a sistemului şi testarea unor variante de modernizare ale acestuia. Prima opţiune
pune accent pe formule de îmbunătăţire a situaţiei moştenite din perioada comunistă; e vorba
de schimbările calitative la nivelul serviciilor pentru copiii instituţionalizaţi. A doua opţiune
reprezintă formule mixte de parteneriat între instituţii publice de ocrotire şi structuri private;
cea de-a treia opţiune în vogă după 1998 pune accent pe dezinstituţionalizare în calitate de
obiectiv de referinţă al reformei. Constatăm că formulele de politică publică vizând protecţia
copilului aflat în dificultate deşi au evoluat după 1989 au fost implementate fără o analiză şi
dezbatere pertinentă asupra eficienţei şi efectivităţii lor. Se practică deseori formule mixte,
parteneriatele publice-private care reconciliază principiile şi constrângerile economiei de piaţă
cu necesitatea dezvoltării unor responsabilităţi în materie de protecţie socială. Din 1990 până
în 1997 statul s-a preocupat de modificarea parţială a cadrului normativ şi administrativ de
ocrotire a minorului. Inexistenţa unei strategii naţionale în domeniul protecţiei copilului a
făcut dificilă şi activitatea organizaţiilor nonguvernamentale (M. Lambru şi C. Roşu, 2000, p.
144 în I. Miăilescu coord).
Elaborarea Strategiei Naţionale de acţiune în favoarea copilului se instituie într-un
element de cotitură pentru politicile publice în domeniu. Măsurile legislative iniţiate începând
cu 1997 debutează cu înfiinţarea Departamentului pentru Protecţia Copilului componentă a
56
Secretariatului General al Guvernului ce propune şi implementează Strategia Naţională cu
privire la Protecţia Copilului. Serviciile Publice înfiinţate prin H.G. 205/1997 25 specializate în
protecţia copilului au drept atribuţii coordonarea acţiunilor autorităţilor publice locale în
domeniul protecţiei drepturilor copilului; coordonarea şi punerea în aplicare a strategiei
guvernamentale în domeniul protecţiei drepturilor copilului; monitorizarea drepturilor
copilului, centralizarea şi sintetizarea informaţiilor privind acest aspect; colaborarea cu
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale ale administraţiei
publice, în vederea identificării situaţiilor care apar în activitatea de protecţie a copilului, a
cauzelor apariţiei acestor situaţii şi a stabilirii măsurilor care se impun pentru îmbunătăţirea
acestei activităţi; identificarea copiilor care necesită măsuri speciale de protecţie a drepturilor
lor şi întocmirea documentelor privin situaţia lor, sesizând organele competente; sprijinirea
alternativelor de tip familial la ocrotirea de tip rezidenţial a copilului.” Atribuţiile menţionate
se regăsesc în O.U. 25 şi 26 emise în vara anului 1997 care reprezintă cadrul legislativ cu
privire la adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate.26
Legislaţie elaborată după 1997 pune accent în cadrul terminologiei pe conceptul de
„copil” în locul celui de „minor” şi mută accentul pe dezvoltarea unor măsuri alternative de
plasament sau încredinţarea, sprijinirea familiei naturale, adopţia naţională şi internaţională.
Ordonanţa 26/1997 precizează că statul „statul garantează protejarea copilului împotriva
oricărei forme de violenţă, vătămare ori abuz fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă,
exploatare, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor, a reprezentantului legal al acestuia sau
al oricărei alte persoane” (art. 3, alin. 3). In privinţa colaborării statului cu organizaţiile
nonguvernamentale, se precizeză posibilitatea autorizării/acreditării activităţii lor prin H.G.
217/1998 27; devine astfel posibilă dezvoltarea alternativelor de tip familial.
În derularea reformei s-au ivit probleme legate de implementarea noilor măsuri de
către serviciile publice descentralizate în România aspectul amintit prezentând încă anumite
ambiguităţi în privinţa modului de transpunere în viaţă. Discrepanţe apar în privinţa aplicării
prevederilor noului cadru legislativ cu privire la transferul instituţiilor de ocrotire către
autorităţile locale, altele se referă la dezvoltarea serviciului public în funcţie de realităţile
existente. Pe ansamblu problemele ivite fac referire la implementarea strategiei naţionale în
ceea ce priveşte dezvoltarea serviciilor de prevenire şi intervenţie care să ducă la reducerea

25
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 100 din 26 mai 1997

26
A se vedea Monitorul Oicial,. Partea I, nr. 120/1997 şi nr. 276/1998

27
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 152/1998

57
numărului de copii instituţionalizaţi (M. Lambru şi C. Roşu, 2000, p. 146 în I. Mihăilescu
coord).
În plan instituţional reforma se concretizează prin înfiinţare în cadrul Consiliilor
Judeţene şi a celor locale a Comisiei pentru Protecţia Copilului şi a Serviciului public
specializat în protecţia copilului.28 Comisia amintită are potrivit legii următoarele competenţe:
verifică şi ievaluiază împrejurările referitoare la încredinţarea sau plasarea copilului unei
persoane sau familii, unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat; sesizează
instanţa competentă când împrejurările ce au determinat decăderea părinţilor copilului din
drepturile părinteşti nu mai există. Serviciul public specializat are ca principal rol identificarea
familiei sau persoanei căreia să-i poată fi dată în plasament sau încredinţare copilului, să le
acorde asistenţă şi sprijin acestora cât şi părinţilor copilului după revenirea în mediul familial.
Se poate observa că eforturile depuse de cei implicaţi în activitate de restructurare şi de
organizare nu-şi regăsesc întotdeauna reflectarea în rezultatele obţinute; de aceea se impune o
mai bună coordonare a eforturilor de reformare a politicii publice cu privire la situaţia
copilului din România. Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului înfiinţată în
1999 are responsabilitatea să implementeze reforma serviciilor şi instituţiilor în domeniu în
conformitate cu programele guvernamentale şi acordurilor internaţionale ratificate de către
statul român. Constatăm că Agenţia are menirea de a asigura coerenţa Strategiei Naţionale de
reformă în domeniu; în acest sens exercită funcţii de reglementare, administrative de
reprezentare şi control. Din dorinţa ralierii la practicile internaţionale în centrul programului
de reformă cu privire la politica publică privind protecţia copilului se afirmă, ca principiu prin
descentralizarea şi teritorializarea serviciilor sociale specifice şi promovarea măsurilor
referitoare la dezinstituţionalizare. Se observă că modul de punere în practică a principiilor
este deficient, fapt ce se reflectă în calitatea serviciilor oferite. Mediatizată insuficient,
descentralizarea este considerată de unii factori politici, administrativi un panaceu universal
pentru rezolvarea problemelor (L.G. Popescu, 2003, p. 7). Abordarea oarecum idilică are
consecinţe nefaste inclusiv în domeniul pe care îl analizăm. Descentralizarea insuficient
pregătită în domeniul protecţiei copilului a dus la apariţia unor situaţii critice, generate de
lipsa finanţării, un exemplu elocvent fiind trecerea serviciilor sociale pentru copii din
competenţa administraţiei centrale în cea a administraţiei locale în plin exerciţiu bugetar pe
anul 1998. Subfinanţarea sistemului este dublată în mare parte a cazurilor şi de resursele
umane ce activează în sistem; într-o anumită măsură acestea nu manifestă deschidere faţă de
noile modalităţi ce au în centrul lor reinserţia socială a copiilor abuzaţi fie din conservatorism
28
Legea 272/2004 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/2004)

58
fie din insuficienta pregătire în domeniu. Considerăm că politicile publice în domeniu ar
trebui să pună un accent mai mare pe coroborarea factorilor manageriali, educaţionali şi
materiali pentru a se diminua ponderea aspectelor negative din sistem. La nivelul Comisiilor
pentru protecţia copilului la nivel local persistă o organizare deficitară şi personal lipsit de
specializare în domeniu, fapt care duce în mod invariabil la instituţionalizarea copilului,
practică aflată la modă odată cu adoptarea legii nr.3/1970.29
Politicile publice în domeniul protecţiei copilului ca şi legislaţia oferă un cadru optim
pentru realizarea reformei în domeniu. Modul în care se va realiza e condiţionat însă de
prestaţia administrativă, de aceea apreciem că măsura reformei e dată de calitatea
administrării. Domeniul protecţiei copilului trebuie să intervină în mod adecvat pentru a
eradica fenomenele de abuz, neglijenţă şi exploatare din nomenclatorul problemelor sociale;
numai astfel România poate să dovedească faptul că a realizat schimbări de esenţă din
mentalul colectiv.
Legislaţia existentă şi politicile publice se instituie într-un cadru generos pentru
serviciile de asistenţă socială în domeniul studiat. Având un rol de referinţă în depăşirea
obstacolelor, acestea pot fi definite ca „programe specializate, activităţi organizate, tehnici de
intervenţie socială, metode de idntificare a necesităţilor şi tipurilor specifice de
disfuncţionalităţi a persoanelor cu probleme” ( E. Zamfir, 1997, p. 443), a minorilor în cazul
de faţă. Situându-ne în planul ideatic al definiţiei amintite apreciem că serviciile de asistenţă
socială fac trimitere la sistemul instituţional, la activităţile profesionalizate, cunoştinţe, la
abilităţi practice, programe de acţiune, tehnici de intervenţie care sunt capabile să asigure
aplicarea prevederilor politicilor sociale.
Expresie a voinţei sociale, legea 272/ 2004 30 face trimitere la tipurile de servicii ce au
drept scop prevenirea separării copilului de părinţi, la cele de protecţie specială a copilului ce
a fost separat de părinţi temporar sau definitiv. Potrivit exigenţelor sale au fost organizate şi
au devenit funcţionale serviciile de zi, serviciile de tip familial şi de tip rezidenţial. Din cele
aproximativ 1718 de servicii publice referitoare la protecţia copilului cam 2/3 şi anume 1140
sunt de tip rezidenţial. Ne propunem să reliefăm în continuare prin ce se individualizează cele
3 tipuri de servicii publice.
Serviciile de zi au rolul de a menţine, reface şi dezvolta capacităţile copilului şi ale
părinţilor pentru sustragerea de la situaţiile ce ar putea determina separarea acestuia de

29
A se vedea Buletinul Oficial nr. 28/1970

30
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/2004

59
familie. În cadrul serviciilor de zi se regăsesc centre de zi, servicii de consiliere şi sprijin
pentru părinţi, centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea copiilor cu probleme psihice şi
sociale, servicii de monitorizare, asistenţă şi sprijin a femeii însărcinate predispuse să-şi
abandoneze copilul. Beneficiarii acestora sunt persoanele menţionate sau care reies din
context, serviciile de zi având potrivit unor opinii autorizate o serie de atribuţii. Aflate într-o
relaţie de interdependenţă, acestea sunt: asigurarea unui program educaţional adecvat
vârstei,trebuinţelor, potenţialului de dezvoltare şi particularităţilor copiilor; asigurarea
activităţilor recreative şi de socializare,consilierea psihologică,orientarea şcolară şi
profesională a copiilor; sprijinirea şi consilierea părinţilor; dezvoltarea unor programe
specifice pentru prevenirea comportamentelorabuzive ale părinţilor, precum şi violenţei în
familie; asigurarea unor programe de abilitate şi reabilitate; contribuie la depistarea precoce a
situaţiilor de risc ce pot determina separarea copilului de părinţi; contribuie la realizarea
obiectivelor incluse în planul de servicii sau, după caz în planul individualizat de protecţie
(http://www.copii.ro/content.aspx?id=65). Serviciile de tip familial au rolul de a asigura
creştrea şi îngijirea copilului separat temporar sau definitiv de părinţi la domiciliul unei
persoane fizice sau familii: familie extinsă, asistent maternal, altă famile/persoană.
Beneficiarii acestui tip de serviciu sunt copii ce se confruntă cu problemele amintite precum şi
tinerii ce au împlinit 18 ani dar care beneficiază de protecţie specială în condiţiile legii.
Personalul specializat care lucrează cu familiile substitutive ce îngrijesc copiii are o serie de
atribuţii de îndeplinirea cărora e condiţionată evoluţia în mod normal a acestora. Dintre
acestea amintim: formarea, informarea şi susţinerea adecvată a familiei substitutive pentru
îngrijirea copilului; evaluarea periodică a nevoilor copilului şi revizuirea planului
individualizat de protecţie în concordanţă cu acestea; menţinerea de către copil a relaţiilor cu
familia naturtală şi cu alte persoane importante din viaţa sa; prioritatea acordată interesului
superior al copilului în toate deciziile luate de familia substitutivă care afectează copilul;
implicarea altor specialişti de către familia substitutivă când nevoile copiilor o cer;
respectarea de către familia substitutivă a drepturilor şi demnităţii copilului; oferirea de
îngijire şi protecţie a copilului împotriva abuzurilor, exploatării şi neglijenţei; susţinerea de
către familia sustitutivă a exercitării drepturilor sale de către copil în conformitate cu
capacităţile şi dezvoltarea sa; menţinerea fraţilor împreună; desfăşurarea de activităţi în
vederea integrării sau reintegrării copilului în familia naturală extinsă sau subiectivă (Ibidem).
Serviciile de tip rezidenţial asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat,
temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile legii a plasamentului.
Serviciile la care facem referire presupun prezenţa centrelor de plasament inclusiv a caselor

60
de tip familial, a centrelor de primire a copilului în regim de urgenţă, precum şi centrele
maternale. Potrivit legii 272/2004 beneficiari sunt copiii separaţi temporar sau definitiv de
părinţii lor ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului în aceste servicii; copiii pentru care a
fost dispus plasamentul în regim de urgenţă; tinerii care au împlinit18 ani şi beneficiază de
protecţie specială; copiii neînsoţiţi de părinţi sau de alt reprezentant legal care solicită
protecţie în condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor; cuplurile
părinte/reprezentant legal-copil în situaţia constatării riscului de abndon a copilului din motive
neiputabile părintelui/reprezentantului legal sau în situaţia includerii acestuia într-un program
de restabilire a legăturilor familiale. Potrivit dispoziţiilor legale, serviciile de tip rezidenţial
exercită o serie de atribuţii dintre care amintim: asigură cazare, hrană, cazarmament,
echipament şi condiţii igienico-sanitare în funcţie de nevoile şi caracteristicile fiecărei
categorii de beneficiari; supravegherea stării de sănătate şi asistenţă medicală; paza şi
securitatea beneficiarilor; protecţie şi asistenţă în cunoaşterea şi exercitarea drepturilor lor;
accesul beneficiarilor la educaţie, informare, cultură; socializarea, dezvoltarea relaţiilor cu
comunitatea; un climat favorabil pentru dezvoltarea personalităţii copilului etc (Ibidem).
Serviciul de protecţie de tip rezidenţial este o formă de protecţie temporară pentru copiii aflaţi
în dificultate dezvoltată prin protecţie rezidenţială de tip clasic şi de protecţie rezidenţială de
tip familial. Când copilul se află în una din aceste forme de protecţie sau în asistenţă
maternală, personalul de specialitate al DGASPC trebuie să elaboreze un plan care poate să
aibă ca finalitate reitegrarea familială, adopţia naţională, integrarea socio profesională a
tinerilor (Ş. Cojocaru şi D. Cojocaru, 2008, p.67).
În cadrul Direcţiilor pentru Copilul Abuzat, mijloacele de prevenire sunt modeste iar
efortul colectiv de implicare a societăţii civile în procesele de diminuare a situaţiilor de risc
este mult prea scăzut faţă de problemele cu care se confruntă societatea românească. Cu toate
acestea serviciile sociale în domeniul protecţiei copilului au cunoscut mutaţii semnificative în
ultimul deceniu caracterizate prin elaborarea unor măsuri de acţiune şi intervenţie ce permit
soluţionarea problemelor celor aflaţi în dificultate. Situându-ne într-o perspectivă analitică
apreciem că sistemul de protecţie a copilului din România a acţionat în doua direcţii: pe de o
parte a trebuit să rezolve problemele trecute sub tăcere în perioada de dinainte de1990; pe de
altă parte a elaborat strategii de dezvoltare a sistemului de protecţia copilului care să
corespundă altor seturi de probleme recunoscute precum abuzul asupra copilului, neglijarea,
exploatarea, traficul de copii, abandonul şcolar etc ( A. Anghel, 2005, p. 97).
Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale elaborat de Guvernul
României în domeniul protecţiei copilului, direcţiile strategice pe termen lung, 2002-2012,
61
prevăd eradicarea abuzului, a neglijării şi exploatării copiilor, deoarece aspectele amintite sunt
percepute în România ca o problemă socială.
Pentru identificarea direcţiilor de acţiune şi intervenţie în domeniul protecţiei
copilului abuzat, neglijat, exploatat au fost elaborate o serie de acte normative: H.G.
nr.726/2004 pentru aprobarea Planului de acţiuni prioritare în domeniul protecţiei copilului
împotriva abuzului, neglijării şi exploatării pentru perioada 2004-2005; OUG nr.89/2004
privin aprobarea standardelor minime şi obligatorii privind centrul de primire în regim de
urgenţă pentru colilul abuzat, neglijat, exploatat; ordinul 177 din 16.12.2003, privind
aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de Consiliere pentru copilul abuzat,
neglijat, exploatat, precum şi a Standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse
comunitare pentru prevenirea abuzului neglijării şi exploatării 31; H.G. nr.1504/2004 privind
aprobarea Planului naţional de acţiune pentru prevenirea şi combaterea abuzului sexual asupra
copilului şi a exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale; ordinul nr.88/2004 pentru
aprobarea Standardelor minime obligatorii privin centrul de Consiliere şi sprijin pentru părinţi
şi copii.
Responsabilităţile şi atribuţiile Serviciilor Sociale privind protecţia copilului abuzat,
neglijat, exploatat sunt centrate pe următoarele tipuri de activităţi: intervenţie, soluţionare,
evaluare şi monitorizare a sesizărilor referitoare la copiii victime ale abuzului, neglijării,
exploatării; dezvoltarea şi implementarea, prin activităţi specifice a obiectivelor, strategiilor
naţionale şi judeţene privind protecţia copilului; desfăşurarea activităţilor de profil dezvoltând
şi susţinând parteneriatele intra şi interinstituţionale; coordonarea activităţilor departamentelor
aflate în subordinea Serviciului de intervenţie precum biroul „Telefonul copilului”, „Centru
de Consiliere pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat”, „Centru de resurse comunitare pentru
prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului”(A. Anghel, 2005, p. 99).
Departamentele amintite dezvoltă activităţi specifice în concordanţă cu rolurile
atribuite de legislaţia în domeniu. Departamentul „Telefonul copilului” dezvoltă activităţi de
informare şi promovare a serviciilor, consiliere telefonică nondirectivă şi consiliere în caz de
criză, utilizându-se instumente de evaluare prin care se estimează nevoile imdiate, riscul şi
gravitatea situaţiei. Departamentul semnalează şi evaluiază iniţial situaţiile abuzive,
colaborează cu specialişti din alte departamente ori instituţii care sunt abilitate să intervină
pentru rezolvarea situaţiilor de acest gen. Departamentul este abilitat şi pentru activităţi de
informare în privinţa serviciiloroferite de comunitate (Ibidem).

31
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 52 din 22.01.2004

62
Centrul de Consiliere pentru copilul abuzat, neglijat, exploatat dezvoltă activităţi de
consiliere copiilor şi abuzatorilor; informează comunitatea în privinţa activităţii si a rolului
serviciilor dezvoltate; promovează serviciile oferite şi supervizează resursele umane
implicate după cum se prescrie în art. 106 din Legea 272/2004.32
Centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării
copilului dezvoltă activităţi centrate în jurul informării, educării părinţilor şi comunităţii
despre abuzul asupra copilului şi consecinţele acestuia. În cadrul departamentului există un
grup de refecţie comunitară alcătuit din liderii formali şi informali ai comunităţii care
răspunde de identificarea nevoilor şi resurselor comunitare necesare pentru prevenirea şi
rezolvarea aspectelor pe care le abordăm. Are rolul şi de a mobiliza resursele comunitare
necesare prevenirii situaţiilorde abuz şi activităţilor pe care să le dezvolte în parteneriat cu alte
instituţii abilitate (Ibidem).
Serviciile sociale destinate protecţiei copilului abuzat,expoatat, neglijat desfăsoară
următoarele activităţi: consiliere şi asistenţă psihologică socială şi juridică; recuperare
medicală, psihologică şi socială; evaluare, monitorizare, intervenţie în regim de urgenţă şi de
control; prevenirea educarea şi informarea; consiliere, reabilitare şi integrare a persoanelor
care săvârşesc abuzul. Beneficiarii serviciilor sunt copilulabuzat, familia sau reprezentantul
legal, abuzatorul. Evaluarea serviciilor se realizează prin raportare la oserie de standarde ce
privesc: profesionalizarea sistemului de servicii; încrederea societăţii civile în activitatea
desfăşurată; comportamenul profesionist al personalului implicat; capacitatea instituţiei de a
rezolva cazurile semnalate; convingerea beneficiarilor că profesioniştii vor interveni suficient
în rezolvarea problemelor; responsabilitatea din partea specialiştilor implicaţi; credibilitatea
( A. Anghel, 2005, p. 100).
În cadrul Direcţiilor pentru Copilul Abuzat, mijloacele de prevenire sunt modeste iar
efortul colectiv de implicare a societăţii civile în procesele de diminuare a situaţiilor de risc
este mult prea scăzut. Serviciile sociale privind protecţia copilului deşi au evoluat sunt totuşi
în urma celor occidentale. Considerăm că serviciile sociale în domeniu, pentru a-şi îndeplini
misiunea de a contribui la integrarea copiilor abuzaţi în sistemul social trebuie să pună accent
în mod real pe următoarele funcţii: identificarea minorilor care au nevoie de ajutor; păstrarea
evidenţelor privind persoanele asistate şi care au nevoie de activităţi şi servicii de asistenţă
socială; reglarea diagnozei nevoilor şi a problemelor socio umane cu care se confruntă copii
într-o anumită perioadă de timp şi în condiţiile socio economice şi culturale date; identificarea
surselor de finanţare pentru serviciile şi programele de sprijin; evaluarea serviciilor şi a
32
A se vedea Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/2004

63
programelor sociale pentru a arăta eficienţa activităţilor desfăşurate; atragerea atenţiei
societăţii asupra problemelor copiilor aflaţi în situaţii de risc; apărarea drepturilor copiilor
marginalizaţi sau defavorizaţi şi promovează asigurarea unor modalităţi concrete de acces la
servicii specializate de protecţie şi asistare; dezvoltarea programlor de cercetare ştiinţifică
privind amploarea şi ecologia problemelor sociale şi a felului în care acestea sunt percepute
de societate; prin modalităţile de intervenţie să ofere sprijin, consiliere în vederea refacerii
capacităţilor de integrare socio-culturală şi economica ( M. Roth-Szamoskazi, 2003, p.36-38).
Nivelele de intervenţie pot fi la nivel individual, familial, copiii beneficiind de ajutor
ca membrii ai unei familii, din perspectivă interpersonală sau de grup şi comunitar.
Obiectivele serviciilor sociale de factură economică şi psiho-socială se regăsesc în cele patru
niveluri amintite anterior ( Idem, p. 38-39).
Serviciul de asistenţă maternală este o altă formă de protecţie temporară pentru
copiii aflaţi în dificultate. Sistemul a cunoscut o dezvoltarea accelerată încă de la apariţie,
fiind perceput ca o strategie destinată reducerii numărului de cazuri din centrele de plasament
şi unităţile de tip familial. Odată cu legea 272/2004 a început să fie argumentat ca o necesitate
pentru protecţia copiilor de vârstă mică. Se impune totuşi dezvoltarea unor servicii de
prevenire a riscului de abandon pentru copiii de 0-3 ani diminuându-se necesitatea acestui
serviciu. Cresţerea continuă a numărului copiilor aflaţi în asistenţă maternală e văzută ca o
consecinţă a restricţiilor impuse de legislaţia actuală privind interdicţia plasării în instituţii a
copiilor cu vârstă cuprinsă între 0 şi 3 ani dar şi a nevoii de protecţie pentru această categorie
de copii. Se impune consider eu, un control al extinderii reţeleii de asistenţă maternală şi
punerea accentului pe programe de prevenire a separării copilului de familie.
Reintegrarea familială a copiilor din diferite forme de protecţie, reprezintă o finalitate
a programelor; necesită mult timp şi presupune costuri suplimentare în ceea ce priveşte
susţinerea financiară a familiei precum şi organizarea unor servicii sociale comunitare care să
sprijine întoarcerea copilului în familia sa (M. Roth-Szamoskozi, 2003, p.89). Cu toate
acestea consider că merită să punem accent pe aspectul amintit în detrimentul celorlalte forme
care într-o formă sau alta şi-au dovedit limitele.

3.3 IMPLICAREA ORGANIZAŢIILOR PUBLICE ŞI PRIVATE IN


SOLUŢIONAREA MINORILOR VICTIME ALE VIOLENŢEI DOMESTICE

64
Schimbările survenite în cadrul sistemului social, în privinţa teoriei statului au
influienţat în mod decisiv modul în care statul, autorităţile locale, întreprinzătorii se implică în
asigurarea bunăstării globale şi a satisfacerii trebuinţelor individuale. Legal, relaţia de
parteneriat public-privat e definită drept colaborare între diverşi actori, în vederea atingerii
unui scop comun, cu impact sesizabil în comunitate, prin care este asigurată combinarea
avantajelor specifice sectorului privat şi celui public.
Proprietatea şi finanţarea sunt cele mai des utilizate criterii de diferenţiere a sectorului
public de cel privat. Organizaţiile publice sunt proprietatea Guvernului în timp ce
organizaţiile private sunt în proprietatea unor indivizi sau a unor grupuri din afara domeniului
guvernametal ( I. Alexandru, 2008, p. 14).
Organizaţiile publice de regula sunt finanţate după numărul de beneficiari şi rareori
după criteriul rezultatului produsului. Organizaţiile publice sunt centrate pe intrări fiind astfel
descurajate să producă rezultate. În sectorul comercial există o regulă clară şi anume
rentabilitatea, profitul acţionarilor pe fiecare resursă financiară investită. Organizaţiile private
funcţionează într-un mediu bine structurat cu reguli clare. Organizaţiile publice funcţionează
într-un mediu mai tensionat, factorul politic inpunându-şi punctul de vedere. Sectorul public
are sarcini mai complexe şi mai ambigui, mai multe probleme în implementarea unei decizii;
mai mulţi oameni angajaţi motivaţii diverse; preocupare sporită faţă de compensarea
eşecurilor pieţei. Având în vedere asigurarea interesului public, instituţia publică necesită un
nivel minimde sprijin al colectivităţii, mult mai ridicat decât celdin sectorul privat.
Organizaţiile birocratice realizează rareori obiectivele propuse în timp ce organizaţiile
antreprenoriale abordează altfel scopul activităţii lor (Idem, p. 43).
În contextul amintit în România, se observă o creştere a interesului pentru cooperarea
dintre sectorul public şi privat în domeniul politicilor sociale. Pentru un parteneriat de succes
trebuie să se ţină seama de următoarele principii ale asistenţei sociale: solidaritate socială,
universalitatea drepturilor la asitenţă socială garantarea acesibilităţii acesteia, flexibilitatea
măsurilor de asistenţă socială şi aducerea lor în concordanţă cu necesităţile reale ale copilului
sau ale familiei aflate în dificultate, recunoaşterea independenţei şi autonomiei personalităţii,
respectarea demnităţii umane. Parteneriatul public-privat în domeniul social contribuie la
realizarea funcţiilor pe care le îndeplineşte asistenţa socială în societatea modernă şi care se
referă la: identificarea segmentului polpulaţiei care face obiectul activităţilor de asistenţă
socială; diagnoza problemelor socio umane cu care se confruntă persoanele vulnerabile;
identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijin; dezvoltare unor servicii în etate

65
către prevenirea unor situaţii defavorizante ( C. Zamfir şi E. Zamfir, 1997 apud J. Costachi,
2006, p. 3).
Parteneriatul public-privat răspunde eficient nevoiii de asistenţă socială a copilului
abuzat deoarece alocă resursele necesare pentru o funcţionare socială normală neacoperită
prin efortul persoanei în cauză.Trebuinţele sale vor avea posibilitatea să fie satisfăcute şi
astfel copilul va duce o viaţă obişnuită într-un mediu de dezvoltare optimă.
Parteneriatele publice-private în domeniul protecţiei copilului cuprind forme de
cooperare generate de dinamismul dezvoltării sociale, de multitudinea particularităţilor, de
aranjamentele contractuale; cele din urmă le privim ca o opţiune viabilă printre alte modele
tradiţionale existente în prestarea serviciilor sociale. Se observă o tendinţă globală de reformă
a practicilor administrative şi de guvernare în cadrul căreia sunt reconsiderate rolul statului în
societate precum şi modalităţile prin care se pot rezolva problemele societăţii prin cooperarea
sectorială. Importantă este şi interacţiunea dintre nivelul naţional şi cel local al politicilor şi
distribuirea de responsabilităţi între structuri independenţă de anumite principii elaborate
pornind de la competenţlele instituţionale, de la tipul de suport acordatşi de la categoriile de
beneficiari ( J. Costachi, 2006, p. 5). Este necesar un mecanism de cooperare flexibil care va
crea un cadru funcţional de parteneriate în scopul instituirii suportului necesar dezvoltării
sistemului de asistenţă socială în care rolul fiecărui actor devine clar, cunoscut şi înţeles de
toate părţile. Lucrul este esenţial pentru procesele de dezvoltare a unui sistem eficient de
asistenţă şi protecţie socială. În ultimul timp instituţiile publice din domeniul social
promovează delegarea responsabilităţii de prestare a anumitot servicii sociale de către terţi.
Modalităţile de realizare a delegărilor, în funcţie de principiul ce guvernează relaţia
contractuală poartă următoarele nume: concesionare, externalizare, subvenţionare, contractare
de servicii sociale. Contractarea serviciilor sociale este considerată o formulă de succes în
aplicarea principiilor parteneriatului public-privat în domeniul social legat de dezvoltarea
aplicării parteneriatului public privat în domeniul social, asistăm la o creştere a formulelor de
contractare socială (M. Lambru şi I. Mărginean, 2004, p. 37). Contractarea socială reprezintă
un proces în care instituţiile publice sprijină aceste servicii prin contactarea unui agent privat
care va oferi cel mai bun raport calitate-cost în urma unei licitaţii. Contractarea socială a
O.N.G.-urilor a fost abordată de (L. Matei, 2007, p. 78), autoarea menţionând importanţa
principilului ce trebuie promovat fiind reprezentat de încurajarea serviciilor sociale de stat de
a „cumpăra” servicii de la organizaţii nonguvernamentale. Responsabilitatea cumpărătorului
este de a defini în mod clar ceea ce doreşte şi de a monitoriza, evalua eficienţa şi eficacitatea
producătorului, în timp ce responsabilitatea organizaţiei contractate este de a produce şi
66
furniza serviciul respectiv la standardele impuse. Se observă separarea politicului de procesul
de furnizare şi producerea serviciilor publice; se redefineşte astfel rolul funcţionarului public
iar creşterea structurilor birocratice este ameliorată. Condiţiile de reuşită ale parteneriatului
public privat se referă la procesul de contractare şi la contractul însuşi. Procedural,
contractarea de servicii sociale trebuie să se subordoneze principiilor nediscriminării
echilibrului tratamentului egal, recunoaşterea reciprocă, transparenţa, proporţionalitatea,
eficienţa utilizării fondurilor, asumarea răspunderii ( J. Costachi, 2006, p. 8).
Convenţiile de parteneriat se referă la cadrul de cooperare stabilit în urma negocierilor
dintre autoritatea subcontractantă şi furnizorul privat cu privire la scopul organizării şi
dezvoltării serviciilor sociale acordate de către furnizorii implicaţi în parteneriat. Convenţiile
de parteneriat cuprind: responsabilităţile partenerilor de la nivel local şi central implicaţi în
furnizarea serviciilor sociale; sursele de finanţare şi estimarea nivelului acestora; resursele
umane implicate în acordarea serviciilor sociale; modalităţi de sancţionare a încălcării
prevederilor convenţiei (L. Matei, 2007, p. 82).
Prin contractarea de servicii se va avea în vedere transferul dreptului şi obligaţiei de
administrarea serviciilor destinate protecţiei copiilor abuzaţi precum şi a responsabilităţii
privind acordarea serviciilor sociale de la organele administraţiei publice locale către
furnizorii privaţi acreditaţi ce acţionează asupra riscului şi răspunderiilor în interesul
beneficiarului, în vederea creşterii calităţii serviciilor. Procesul de contractare reglementat de
lege evidenţiază modul în care se derulează managementul parteneriatului public-priva;t
procesul de evaluare a cererilor de contractare de servicii de asistenţă socială; procedurile de
delurare a proiectelor; standardele de performanţă şi criteriile de evaluare a furnizorului
privat; procedurile de lucru cu administraţia publică şi cu cea privată.
Procesul de contractare se realizează în cinci etape consecutive la fel de importante,
subminarea importanţei uneia generând dificultăţi de natură diferită în implementarea
contractului (J. Costachi, 2006, p. 12-21).
Etapa I, evaluarea opţiunilor pentru un parteneriat public-privat eficient se
individualizează prin faptul că administraţia publică locală, în baza politicilor şi criteriilor
autorităţii locale, identifică serviciile care se potrivesc cel mai mult pentru a fi implementate
prin intermediul parteneriatului publi-privat şi cel mai potrivit parteneriat privat. În acest scop
se realizează un studiu de oportunitate prin care trebuie să se atingă următoarele repere:
inventarierea standardelor serviciilor existente în raport cu nevoile beneficiarilor, estimarea
costurilor necesare întreţinerii unui serviciu, evaluarea necesităţii de a transfera beneficiar

67
unui serviciu public unui privat şi costurile acestui transfer inclusiv sociale. Studiul de
oportunitate trebuie să identifice cele mai potrivite servicii care ar putea constitui obiectul
parteneriatului public-privat.
Etapa a II-a, pregătirea pentru prestarea serviiilor sau a proiectului prin intermediul
parteneriatului public-privat face referire la pregătirile necesare. Activităţile includ definirea
exactă a serviciilor ce urmează a fi prestate, selectarea metodelor preferate de a alege un
parteneriat privat în baza criteriilor de evaluare care vor fi definite şi determinate precum şi a
beneficiarului serviciului şi stabilirea strategiei de comunicare sau de implicare publică.
Etapa a III-a , proceduri specifice privind selectarea partenerului se individualizează
prin faptul că autoritatea locală face publică invitaţia de a prezenta propuneri în baza unei
licitaţii, le evaluează, selectează propunerea preferată şi candidatul potrivit în baza tenderului
competitiv. Dialogul competitiv e procedura prin care orice furnizor de servicii socialeare
drepul să-şi depună candidatura pentru dezvoltarea unui serviciu alternativ.
Etapa a IV-a, face trimitere la procedurile de semnarea contractului pentru prestarea
de servicii de asistenţă socială. In baza contractului, serviciul public de nivel judeţean sau
local transmite pentru o perioadă unui furnizor privat, acreditat în condiţiile legii dreptul şi
obligaţia de a administra şi dezvolta servicii sociale. Contractul semnat în baza respectării
standardelor va indica obiectul său, natura serviciilor oferite şi costurile acestora, drepturile şi
obligaţiile părţilor, beneficiarii contractelor, procedura de administrare a formelor contractate
de la autoritatea contractantă, coordonarea, conducerea şi controlul activităţilor acestui
serviciu, sancţiunile aplicate în condiţiile unor serviciisocialede calitate necorespunzătoare.
Cea de-a V-a etapă, implementarea şi monitorizarea contractului are drept obiective
următoarele: îmbunătăţirea calităţii şi creşterii eficienţei serviciilor sociale acordate de
furnizori; respectarea standardelor de calitate; îndrumarea şi coordonarea metodologică a
activităţii serviciului public de asistenţă socială de la nivel local şi judeţean cu privire la
acordarea serviciilor sociale; asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarului;
colectarea datelor cu privire la situaţia beneficiarilor, a furnizorilor şi a tipurilor de servicii.
Ca rezultat al redefinirii rolurilor şi resonsabilităţilor guvernelor, ale sectorului privat
şi societăţii civile se dezvoltă noi reţele având la bază un parteneriat de tip public-privat care
îşi propune soluţionarea unor probleme sociale considerate odinioară resopnsabilitatea
exclusivă a guvernului. Parteneriatul public-privat în furnizarea serviciilor sociale oferă
avantaje instituţiilor publice şi private, sistemului de asistenţă socială în globalitatea sa.
Sectorul public are posiblitatea să se concentreze asupra elaborării de servicii şi strategii

68
generale în domeniu, lăsând implementarea în seama organizaţiilor private. Asistăm la
sporirea impactului programelor de servicii sociale susţinute de bugetul de stat prin atragerea
de resurse complementare. Sporeşte controlul societăţii asupra utilizării banilor publici care
au destinaţie socială. Relaţiile de parteneriat generează eficientizarea managementului
instituţiilor publiceprin reglemetarea standardelor de calitate a serviciilor sociale permit
diversificarea acestora ceea ce conduce la creşterea numărului beneficiarilor şi contribuie la
creşterea calităţii serviciilor. Pentru organizaţii şi beneficiari este interzis accesul la fonduri
publice asigurând astfel continuitatea în furnizarea serviciilor sociale prestate de către
O.N.G.-uri ceea ce sporeşte credibilitatea pentru iniţiativele private de acumularea fondurilor.
Eforturile organizaţiilor nonguvernamentale nu pot duce la rezolvarea în întregime a unei
probleme în comunitatea locală şi nici nu vor substitui administraţia publică. Calitatea
parteneriastului public privat se instituie într-o preocupare a ultimilor ani atât pentru
organizaţiile nonguvernamentale cât şi pentru autorităţile publice. Dezvoltarea şi
îmbunătăţirea cooperării şi parteneriatul dintre sectorul public şi sectorul nonguvernamental
are ca rezultat îmbunătăţirea performanţelor guvernării şi a calităţii politicilor publice din
România prin deschiderea către societatea civilă şi aproprierea de cetăţean. Pentru a asigura
succesul cooperării se impune coordonarea activităţilor şi deciziilor; un management de
calitate al acţiunii comune; distribuirea corectă a riscurilor între parteneri; delegarea de
gestiune din partea sectorului public sectorului privat; contracte de parteneriat bine negociate
şi strucurate legal; licitarea proiectului propus pentru cofinanţare publică pentru a alege
partenerul privat cel mai convenabil; preluarea de către sectorul public a metodelor de
management privat; monitorizarea partenerului privat fapt ce solicită din partea sectorului
public cunoştinţe privind managemetul antiprenorial; capacitatea parteneriatului public privat
de a răspunde problemelor de interes public ale unei comunităţi. Deşi s-a îmbunătăţit
dimensiunea şi calitatea parteneriatului public-privat pentru valorificarea optimă a
potenţialului mai sunt multe de făcut (L. Matei, 2007, p. 95).
Concepţia despre rolul statului în furnizarea de servicii publice cunoaşte mutaţii, dar
principiile de abordare a acestora au un caracter comun pentru toate guvernele şi anume
echitatea, egalitate, democraţia. Echitatea serviciilor publice lasă să se înţeleagă că toţi
membrii comunităţii au acelaşi drept de a beneficia de serviciul respectiv. Egalitatea se
manifestă prin oferire unui serviciu de calitate pentru toţi membrii comunităţii, nici o
persoană nu trebuie să fie exclusă de la accesul la acestea. Furnizarea democratică a
serviciilor publice solicită statului un anumit grad de transparenţă şi participare a membrilor
comunităţii în administrarea procesului de furnizarea serviciilor publice dat fiinc că guvernele

69
sunt responsabile faţă de electorat. În societăţile în care necesităţiele sociale depăşesc
capacitatea instituţională a statului, implicarea unor sectoare diferite, colaborarea şi crearea
unor forme de parteneriat prin participarea organizaţiilor private la furnizarea de servicii
sociale finanţate din resurse publice pot oferi o soluţie salvatoare. Modelul pe care l-a urmat
multe guverne presupune restrângerea resonsablităţii statului de la furnizarea şi finanţarea
serviciilor sociale publice la finanţarea acestora. Prin retragerea din funcţia tradiţională de
furnizor al serviciilor publice, statul crează spaţiu atractiv pentru instituţiile societăţile civile,
pentru organizaţii private sau nonprofit. În acest context roul statului se rezumă la stabilirea
priorităţilor şi la finanţarea acestora. Strategia se încadrează în tendinţa de degravare a statului
de resopnsabilităţi, de descentralizare şi privatizare a procesului de furnizare a serviciilor
publice ( J. Costachi, 2006, p. 21).
Parteneriatl public privat stimulează controlul politic, libertatea managerială şi
transparenţa activităţii organelor administraţiei publice care trebuie să genereze o guvernare
mai ieftină cu servicii de înaltă calitate şi programe mai eficiente ( A. Grigorescu, 2007, p.41).
Parteneriatul e o modalitate de extindere a solidarităţii şi responsabilităţii pentru sfera publică;
în dezvoltarea serviciilor sociale constituie o soluţie pentru probleme şi situaţii ce vizează
diverse categorii de persoane dezavantajate sau aflate în situaţii de risc.
Capacitatea unei instituţii publice este determinată de modul de organizare internă dar
şi de măsura în care obiectivele pe care se fundamentează activitatea acesteia vizează
societatea, problemele care trebuie să fie soluţionate prin intermediul unor politici adecvate
orientate spre producerea bunăstării şi care trebuie să implice actorii comunitari. Rolul statului
şi al instituţiilor publice devine acela de formulare a strategiei monitorizând aplicarea acestora
fără a interveni direct. Statul îşi stabileşte criteriile de performanţă ce vor fi îndeplinite de cei
care vor furniza respectivul serviciu.
Organizaţiile nonguvernamentale sunt un mediator între stat şi populaţie, plasând
adoptarea deciziilor dincolo de cadrul îngust al elitei politice, origanizând un dialog public
privind subiectele cheie de dezvoltarea comunităţii. Organizaţiile nonguvernametale dispun
de o mare mobilitate privind modul şi direcţiile de acţiune. Dinamismul acestora e relevant în
prvinţa capacităţii comunităţii de a acţiona operativ la propriile nevoi, catalizând resurse pe
care administraţia publică nu le are. Datorită experienţei de autoorganizare, gestionare şi a
profesionalismului, organizaţiile nonguvernamentale reprezintă resurse semnificative care pot
contribui la elaborarea politicii statului în domenii diverse (L. Matei, 2007, p. 42).

70
Responsabilitatea O.N.G.-urilor şi a instituţiilor publice presupune o asumare a
răspunderii faţă de rezultatul acţiunii sociale a omului, aceasta fiind cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilităţii.
Implicând drepturi şi obligaţii calitatea de cetăţean presupune participarea indivizilor
la viaţa socială, consultarea cu privire la anumite decizii care se iau şi care-i vizează în mod
direct iar O.N.G-urile este cadrul ideal în care pot realiza acest lucru (J. Costachi, 2006, p.
114).
Principiile larg acceptate ale bunei guvernări sunt deschiderea, transparenţa,
responsabilitatea. Deschiderea arată că guvernul ascultă cetăţenii şi mediul de afaceri şi în
calcul sugestiile acestora în procesul de proiectare şi implementare a politicilor publice.
Transparenţa pune accent pe faptul că informaţia cu privire la activitatea guvernului ce
urmează a fi diseminată publicului trebuie să fie credibilă, relevantă şi oferită rapid.
Responsabilitatea solicită funcţionarilor publici să fie responsabili pentru acţiunile întreprinse
să elaboreze legi clare, transparente şi pe înţelesulcetăţeanului să aplice mecanisme de
consultare şi participare socială iar serviciile pe care le oferătrebuie să asugure eficienţă şi
eficacitate. Princiipiile reprezintă fundamentul pe care trebuie construită noua guvernare. In
măsura în care vor fi respectate, soarta copiilor abuzaţi va cunoaşte mutaţii semnificative.

3.4 ROLUL MASS-MEDIA IN CONŞTIENTIZAREA PROBLEMATICII


COPILULUI AFLAT IN SITUAŢIE DE RISC

În Constituţia României, art. 30 şi 31 se face referire la libertatea de exprimare şi la


rolul pe care presa îl deţine în cadrul unei societăţi ce se raportează la normele democtratice.
Ne propunem mai întâi să facem referire la concepte de opinie publică, la funcţia persuasivă a
acesteia şi la deontologia profesională pe care trebuie să o respecte cel care lucrează în
domeniu pentru a avea posibilitatea mai apoi să arătăm în ce măsură poate să influienţeze pe
cei ce constituie audienţa.
Termenul de audienţă sugerează un grup de oameni care sunt receptorii unui mesaj.
Audienţa este în mod inerent pasivă fapt ce intră în conflict cu majoritatea programelor de
relaţii publice care încearcă să stimulteze o participare puternică a audienţei. Pentru depăşirea

71
inadvertenţei semantice apare termenul de public care s-a dezvoltat pentru a distinge între
audienţele pasive şi cele active. Termenul de public cuprinde orice grup de oameni care sunt
legaţi prin interese şi preocupări comune.
Opinia publică reprezintă modul în care gândesc cei mai mulţi oameni dintr-un anumit
public. Bernard Hennessy consideră că „opinia publică este complexul de referinţe exprimată
de către un număr semnificativ de persoane pe o problemă de o importanţă generală” (B.
Hennessy 1981 apud D. Newsom est all, 2003, p. 4). Din definiţie se poate observa că opinia
publică exprimă credinţe care nu se întemeiază cu necesitate pe fapte, ci pe percepţii sau
evaluări ale evenimentelor persoanelor sau produselor. Opiniile oamenilor într-o anumită
problemă sunt condiţionate de modul în care este pusă problema şi de circumstanţele în care
sunt rugaţi să se exprime.
Persuasiunea presupune utilizarea comunicării pentru a-i câştiga pe oameni pentru o
cauză; persuadarea presupune şase paşi de urmat: prezentarea, participarea, comprehensiunea,
acceptarea, reţinerea informaţiei şi acţiunea ( D. Newsom est. all, 2003, p. 260).
În ultimul deceniu, în România, violenţa în familie a devenit tot mai mediatizată pe
toate canalele media datorită creşterii cazurilor de violenţă petrecute în familie, dar şi datorită
conştientizării eficienţei de a depăşi o mentalitate revolută. Dacă o parte a presei prezintă încă
manifestările violente ca o modalitate de atragere a cititorilor prin senzaţional, tot mai multe
mijloace de informare în masă se implică în prezent în prevenirea şi combaterea violenţei prin
publicarea unor articole ce au rolul de a atenţiona asupra gravităţii fenomenului.
Ştirile şi articolele despre actele de violenţă în familie se caracterizează, în momentul
de faţă, printr-o serie de trăsături: sunt dramatice, senzaţionale; au intensitate emoţională;
perturbă ordinea legitimă; ameninţă comunitatea; pot fi vizualizate; sunt actuale şi concrete;
concordă cu preocupările media; vând ziarul/fac audienţă ( V. Marinescu şi Ş. Ştefănescu,
2005 apud S.G. Sînziana, 2006, p. 36).
De regulă majoritatea articolelor ocupă pagina centrală a paginii, de obicei în partea
dreptă, prima vizualizată de cititori iar restul articolelor sunt situate în partea de jos sau de sus
a paginii. „Aricolele senzaţionale sunt încadrate în chenare, iar titlurile sunt scrise cu caractere
mari, îngroşate. Rubricile în care se găsesc articole ce au drept subiect violenţa în familie sunt
de tipul eveniment, actualitate, analiză. Rubricile „eveniment” sunt plasate în paginile 2-3
atent vizualizate de cititor, actualitatea la paginile 4-5, ştirile pe prima pagină în cazul ziarului
Libertatea iar „analiză” la paginile 3-5. Pentru a întări latura de senzaţional jurnaliştii folosesc
fotografia care împreună cu titlu sunt primele vizualizate de cititori. Imaginile au o pondere

72
însemnată în economia textului, oamenii având tendinţa să creadă mai mult în adevărul
acesteia. Fotografia de presă se individualizează prin faptul că în cadrul său predomină
concretul uman, viaţa socială prin îmbinarea cognitivului cu persuasivul. Fotografia de presă
are un impact emoţional deosebit întrucât impresionează şi trezeşte sentimente uneori
contradictorii. Pentru a surprinde esenţialul fotografiile care însoţesc articolele ce prezintă
cazuri de violenţă în familie înfăţişează chipul victimei al agresorului sau instrumente folosite
de acesta pentru victimizare. Mărimea fotografiilor publicate este de regulă de gravitatea şi
caracterul neobişnuit al faptei; uneori însă redactorii de presă publică fotografiile în format
mare pentru a acoperi paginile de ziar.
Principalele mijloace prin care cititorii sunt sensibilizaţi de presă fac parte din triada:
tipul de discurs folosit; publicarea unor fotografii; titlul. Titlul de discurs folosit cunoaşte
forme diferite între care se individualizează stilul ironic, agresiv, vulgar, şocant etc.
Publicarea unor fotografii sensibilizează cititorii fie prin imaginea agresorului fie prin cea a
victimei. Titlul are rolul de a atrage cititorul spre lecturare, forma şi dimensiunile sale
subliniind caracterul neobişnuit al faptelor expuse.Titlul contribuie în mod decisiv la lectura
textului fiind un element esenţial altitrării în presa scrisă. Jurnaliştii recurg de cele mai multe
ori la titlul informativ care anunţă cea mai importantă informaţie din text şi la titlul incitativ
care are rolul de a stârni curiozitatea cititorului. Spre deosebire de acestea titlul corect rare ori
folosit rezumă tot ce-i important în text fără a promite mai mult decât conţinutul acestuia.
Marea parte a presei pune accent pe elementul senzaţional neglijând faptul că asemenea
evenimente presupun mai degrabă o abordare realistă prin intermediul căreia factorii de
decizie să poată găsi soluţii adecvate. Titlul precum „mamă criminală” prizonieră în propria
casă „orgii sexuale cu minori” duc până la paroxism nevoiia de senzaţional; în acest context
măsurileluate de autorităţi nu numai că nu sunt amintite ci şi luate în derâdere fapt care
contribuie considerăm noi la autoîntreţinerea stării de autoagresivitate. Numărul articolelor
care pun accent pe rolul autorităţilorpublice în depăşirea fenomenelor anomice amintite fiind
destul de mic ne arată mai degrabă faptul că funcţia paideică a mass-madia româneşti
cunoaşte carenţe semnificative. Dramatic este faptul că libertatea de expresie înscrisă în
Constituţie în titlul al II-lea e transformată de cei ce lucrează în domeniu în libertatea de a
spune orice încălcându-se deontologia profesională şi valorile umaniste. Conţinutul articolelor
este de regulă setereotip oferind informaţii strucurate astfel: locul în care a avut loc
agresiunea; modul de realizare şi când a avut loc; actorii sociali implicaţi; vârsta victimei şi
uneori a agresorului; numele sau iniţiale acestora; cauzele agresiunii şi urmările acesteia
asupra victimei şi asupra agresorului. „Copil, bătut cu lanţul de propriul tată. Un băieţel în

73
vârstă de 7 ani a primit o bătaie soră cu moartea de la tatăl său, iar o altă fetiţă în vârstă de 8
ani a ajuns în spital după ce tatăl a bătut-o cu un lanţul. Părinţii sunt cercetaţi de poliţie
pentru abuz, violenţă fizică şi neglijare. In urma anchetelor desfăşurate de Direcţia de
Asistenţă Socială şi de poliţie, părinţii vor fi decăzuţi din drepturile părinteşti. După ce vor
ieşi din spital, copiii vor fi duşi într-un centru de primire minori în regim de urgenţă...” ( Bună
Ziua Iaşi, Margareta Nechifor, 2009).
În prezentarea cauzelor de violenţă autorii încearcă să reconstituie fapta aducând în
plus declaraţii ale victimelor, ale medicilor, poliţiei, vecinilor pentru a demonstra veridicitatea
faptei. „Copii crescuţi de Satana. De necrezut: o fetiţă a fost ţinută aproape doi ani legată în
grajd cu vacile. „Decât să o calce vreo maşină sau să se înece în apă, am legat-o în grajd. Nu
am vrut să-i fac nici un rău. Făcea în pantaloni şi am vrut să o pedepsesc”, a spus bărbatul
care urma să fie tatăl adoptiv al fetiţelor. A stat legată cu o frânghie în jurul abdomenului şi de
multe ori era nevoită să adoarmă în picioare, pentru că pe jos era doar balegă şi urină de
animale. Vacile care stăteau la iesle erau hrănite de trei ori pe zi, iar fetiţa, care are acum peste
patru ani, mânca o singură dată pe zi resturile care rămâneau în casă. „Ăştia au fost copii
crescuţi de Satana”, susţin vecinii. Mama fetiţei era înfometată şi ţinută în sclavie şi nu putea
să-şi dezlege fiica. „Mi se făcea milă de ea şi mă mai duceam din când în când să o dezleg pe
ascuns. Fugea imediat după mâncare”, a spus sora mai mare. Procurorii au demarat o anchetă
şi au trimis-o în judecată pe bunica vitregă a fetiţelor...” ( Bună Ziua Iaşi, Cătălina Boacănă,
2009).
În presa scrisă se individualizează două tipuri de articole ce au ca subiect principal
violenţa în familie: primul se rezumă la expunerea faptelor, articolele numindu-se
„descriptive”. „Fetiţă crescută în grajd, cu carne de cal. Cutremurător: o fetiţă de numai trei
ani locuieşte într-un grajd şi este hrănită doar cu carne de cal. Ştefana Postolache este crescută
într-un focar de infecţie, între mormane de gunoaie, sticle de bere şi vreascuri. Copila este
bătută şi trimisă să cerşească pentru băutură şi ţigări. Deşi au fost sesizate, autorităţile au
rămas indiferente la soarta micuţei...” ( Bună Ziua Iaşi, Ala Iachim, 2009).
Cea de-a doua categorie se numeşte „de analiză şi atitudine”, ponderea lor e mai mică
şi în acest caz presa se alătură organismelor abilitate în devenirea violenţei domestice. Deşi
rare sunt prezente în presă şi solicitări în privinţa intervenţiei autorităţilor publice pentru a
limita violenţa în familie şi consecinţele ei petermen mediu şi limitat.
În unele articole sunt dezvăluite aspecte particulare şi grave ale fenomenelor ce fac
referire la violenţa în familie cu scopul de a sensibiliza opinia publică şi pentru a limita

74
ponderea acesteia în cadrul atitudinilor deziante. „Fetiţă de un an, aproape ucisă în bătaie de
tată. O Fetiţă de un an şi jumătate a ajuns în stare groaznică la spital după ce a fost bătută
crunt de tatăl ei. Bărbatul din localitatea ieşeană Beleceşti s-a înfuriat pentru că fetiţa nu se
oprea din plâns. Astfel, acesta s-a decis să o liniştească şi puţin i-a mai trebuit până să o ucidă
în bătaie. Micuţa este acum internată în stare gravă la spital, are o costă ruptă şi o fractură la
frunte, precum şi multiple vânătăi şi contuzii. Bărbatul este recidivist, fiind condamnat pentru
viol. Acum a fost reţinut în vederea arestării preventive....” (Bună Ziua Iaşi, Margareta
Nechifor şi Iachim Ala, 2009).
„Monstrul putea fi oprit. Pare neverosimil, cum a fost lăsat în preajma copiilor atâţia
ani această bestie cu chip de om din Deleni. Inainte de a fi acuzat că şi-a violat fata şi băiatul,
individul fesese cercetat pentru că îi maltrata pe micuţi. Uneori le bătea cuie în cap. Şi totuşi a
scăpat şi a rămas în continuare lângă copiii de care apoi a abuzat sexual. Copilării distruse,
familii dezbinate şi multă suferinţă în mare parte din cauza unei legislaţii proaste sau
incomplete. Cei mai mulţi dintre părinţii care îşi agresează copiii nu pot fi traşi la răspundere
din cauza unor viduri legislative care le permite să-şi continue viaţa ca şi cum nu ar fi făcut
nimic rău. Cazurile cele mai dramatice implică abuzul sexual asupra minorilor. Unul dintre
acestea s-a petrecut la Deleni. Chiar dacă existău semne de probleme în familia Grancea încă
de acum mulţi ani autorităţile nu au putut lua nici o măsură drastică împotriva tatălui violator
decât atunci când a fost prea târziu pentru doi dintre copiii săi. Aceştia vor trăi toată viaţa de
acum încolo cu stigmatul de a fi fost abuzaţi sexual de propriul tată. Bărbatul a fost
condamnat luna trecută la 30 de ani de puşcărie pentru asta. Cazul nu este singular, iar
reprezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi au trimis la
Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse propuneri pentru a modifica Legea
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului...” ( Ziarul de Iaşi, Amalia
Dascălu, 5.05.2009).
Deşi presa românească este într-o anumită măsură o oglindă a societăţii se pare că
rolul său este din ce în ce mai mare în conştientizarea unor factori de risc pentru copilul din
România.

75
CAP IV PARTEA PRACTICĂ
EFECTELE VIOLENŢEI IN FAMILIE ASUPRA COPILULUI

Stabilirea problemei sociale (obiectul analizei)


Violenţa asupra copilului reprezintă o temă actuală pentru societatea românească
decisă să găsească modele educative, distincte în esenţa lor de cele tradiţionale, şi nu numai.
În trecut, copilul a fost de cele mai multe ori tratat într-o manieră mai puţin adecvată atât de
către părinţi cât şi de către instituţiile statului. Se pleca de la premiza falsă că în familia din
societatea socialistă stările conflictuale erau nesemnificative; opinia mea este că mai degrabă
se aşternea un văl al tăcerii peste traume care au marcat viaţa unor generaţii ajunse acum la
maturitate sau senectute. Destinul unora dintre ei a constituit o premiză pentru abordarea mai

76
apoi a condiţiei copilului din perspectiva individualităţii sale, a nevoilor şi expectanţelor
specifice.
În contextul amintit mutaţiile care au avut loc în societatea românească începând cu
ultimul deceniu al secolului XX s-au instituit într-o premiză şi un factor pentru abordarea unor
aspecte considerate odinioară tabu. Se recunoaşte în prezent că un copil traumatizat fizic,
sexual, psihoemoţional se instituie într-o problemă ce solicită conştientizarea de către
societate în globalitatea sa. În momentul în care starea de fapt este conştientizată, oamenii au
posibilitatea să ia atitudine ori de câte ori întâlnesc asemenea cazuri. Copiii vor avea şansa să-
şi formeze profilul personalităţii într-o manieră echilibrată şi astfel nu vor mai fi victime sau
actorii unor acte de violenţă după cum se poate constata cu anumită nedumerire în prezent. În
toate formele sale violenţa pune sub semnul dubitativului modul de a fi al personalităţii în
formare şi de aceea copiii respectivi vor descoperi cu mult mai greu sensul dragostei şi al
intimităţii. Copiii care trăiesc în medii violente sunt predispuşi să recurgă la violenţă mult mai
uşor decât semenii lor; în acest caz asistăm la o amplificare a răului în societate.
Supunera copiilor unor tratamente degradante neagă funcţia principală a familiei şi
anume creşterea copiilor fapt ce prezintă pe viitor consecinţe dramatice. Deseori neglijat
copilul este expus tuturor relelor; rămâne ancorat într-o singurătate în care ţipetele celor din
jur deţin primatul. Copilul îşi pierde încrederea în părinţi care în loc să-i educe instalează
teroarea ce poate leza dezvoltarea personalităţii. Copilul va învăţa din instinct de
autoconservare că trebuie să se ferească de agresiuni. Îşi va forma părerea distorsionată
potrivit căreia trebuie să se ferească de agresiuni. O altă pseudo învăţătură va fi aceea că va
învinge cel mai tare din punct de vedere fizic, cel mai slab neavând de ales decât să se supună.
Va înţelege în mod eronat că relaţiile sociale sunt întemeiate pe raportul de forţă, de supunere
a celui slab de către cel mai tare. Mintea acestuia se va centra tot mai mult pe căutarea şi
găsirea modalităţilor de a scăpa din situaţii. Relaţiile sale cu ceilalţi vor fi bazate pe strategii
ce au drept scop ori dominarea agresivă ori fuga de situaţii. Copilul nu va avea o imagine de
sine bună iar încrederea în ceilalţi şi în forţele sale devin nesigure. Cu o slabă imagine de sine,
neîncrezător în forţele sale cu mecanisme defensive deseori imature sau nevrotice copilul, ca
adult este sortit eşecului. Eşecul său nu înseamnă doar o conştiinţă nefericită ci în acelaşi timp
şi o pierdere la nivelul societăţii.
Impactul acestei probleme în societate este destul de mare, ştiut fiind faptul că în
societatea autohtonă forţa pumnului şi a cuvintelor mai puţin potrivite tind să se instituie în
argumente infailibile. Violenţa asupra copilului poate fi percepută şi ca o expresie la scară
micro a violenţei generalizate reproducând într-o manieră sau alta tendinţa de creştere
77
agresiunii în societate. Pe de altă parte violenţa în cadrul familie şi implicit asupra copilului
are un impact deosebit asupra violenţei sociale amplificâd posibilitatea de reacţie agresivă a
membrilor în momentul în care se află în situaţii conflictuale. În loc să fie un leagăn de
securitate, familia contemporană devine unul al violenţei şi astfel societatea ca întreg cunoaşte
o anumită înstrăinare faţă de valorile umaniste.
Socializarea ca fenomen de durată, complex fiind o expresie a unor determinări
multiple presupune o necontenită interacţiune între personalitatea în formare şi societate; una
se oglindeşte în cealaltă. Copiii traumatizaţi vor distorsiona echilibrul intern al comunităţii
după cum o comunitate traumatizantă lasă urme adânci asupra modului de a fi al individului.
De aceea conchid că violenţa asupra copilului nu este doar una dintre multele probleme ale
societăţii ci deţine primatul.
În calitate de garant al drepturilor pozitive şi negative statul s-a implicat într-o manieră
mai puţin adecvată până în 1989 deoarece asistenţa socială era privită cu o anume suspiciune.
Neglijându-se individul în detrimentul societăţii, modalitatea de a rezolva marea parte a
problemelor specifice vârstei juvenile erau rezolvate prin intermediul sistemului
instituţionalizat. După 1990 au fost elaborate în domeniu politici sociale pertinente, strategii,
au fost adoptate obiective strategice şi în scopul atingerii lor au fost direcţionate resurse
materiale, financiare şi umane, fapt ce a contribuit la soluţionarea multor probleme cu care se
confruntă copiii victime ale violenţei. Schimbările care au survenit nu au fost întotdeauna
coerente şi astfel asistenţa socială în domeniu nu a oferit ceea ce se oferă, de exemplu, în
statele cu experienţă.
Este de apreciat faptul că legislaţia românească este aliniată la standardele
internaţionale, îndeosebi la exigenţele Uniunii Europene. Piesa de rezistenţă mi se pare a fi
legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, document ce pleacă de la premiza
că România trebuie să promoveze drepturile acestuia în acord cu documentele O.N.U. şi cu
tratatele în domeniu la care ţara a aderat. Crearea ANPDC-ului, a unor comisii abilitate în
domeniu, la nivel local, contribuie la rezolvarea problemelor specifice ale fiecărui copil
monitorizat.
Ţin să apreciez că modul în care autorităţile publice se implică reflectă într-o anumită
măsură şi contribuţiile cercetărilor actuale în domeniu. Specialişti din marile centre
universitare, Bucureşti, Iaşi, Cluj, cercetători afiliaţi la institutele Academeiei Române
abordează tematica şi propun factorilor de decizie prin rezultatele cercetărilor lor modele de
soluţionare. Apariţia Revistei de Asistenţă Socială la care publică o mare parte a specialiştilor

78
din domeniu se instituie într-o evidenţă a dorinţei specialiştilor din ţară şi de peste hotare de a
colabora şi informa reciproc asupra aspectelor de interes comun între care se regăsesc şi cele
care fac trimitere la drama copiilor contemporani şi promovarea drepturilor lor.
Din dorinţa de a depăşi aspectele negative cu care se confruntă copiii victime ale
violenţei, mijloacele de informare în masă prezintă periodic evenimente pe tema cercetată.
Apreciez că nu există o coordonare în domeniu la nivel naţional şi de aceea efectele lor nu
sunt îmtotdeauna cele aşteptate. În unele cazuri se pune accent pe aspectul senzaţional fapt
care poate genera o nouă traumă celui lezat deja în demnitatea sa de fiinţă umană. ANPDC şi
Freedon House au organizat pe 21 septembrie 2006 campania „Copiii Nevăzuţi”ce-şi propune
azi să promoveze drepturile celor explotaţi şi abuzaţi. O altă campanie de sensibilizare a avut
loc pe 19 noiembrie 2008, Organizaţia Salvaţi Copiii, propunându-şi în acest fel să se ajungă
la o diminuare a comportamentelor abuzive. Am amintit aici două acţiuni recente de
anvergură naţională; nu putem totuşi să nu amintim faptul că şi DGASPC-ul, Fundaţia
Internaţională pentru Copil şi Familie organizează periodic manifestări ce-şi propun
schimbarea mentalului colectiv faţă de copiii victime ale violenţei.
Apreciez că societatea românească are potenţialul şi trebuie să investească în
promovarea drepturilor şi libertăţilor copilului. Aplecându-se cu responsabilitate asupra
aspectului amintit îşi creează posibilitatea de a evolua într-o manieră ascendentă în
necontenita competiţie a valorilor. În momentul în care se conştientizează că nu ne naştem
oameni ci mai degrabă devenim oameni într-un mediul de viaţă favorabil, copilul va avea
posibilitatea să ajungă adultul care va pune preţ pe cooperare şi comuniune în dauna stărilor
conflictuale şi a actelor de violenţă cu o sorginte diferită.

Analiza dimensională a conceptelor (operaţionalizarea conceptelor)


Orice demers ştiinţific presupune folosirea limbajului cu o anumită rigurozitate pentru
a nu lăsa loc ubicuităţii. În momentul în care recurgem la exigenţele coerenţei gradualităţii şi
clarităţii vom avea posibilitatea să explicităm şi să facem comprehensibil aspectul pe care îl
abordăm atât nouă cât şi celor cu preocupări similare. De aceea operaţionalizarea conceptelor
are rolul său şi-i voi acorda cuvenita atenţie.
Analiza şi operaţionalizarea conceptelor sunt operaţii de mare complexitate, aflate în
strânsă legătură, care intervin în procesul de pregătire a cercetărilor sociale concrete
(empirice) şi nu numai. Operaţionalizarea conceptelor şi elaborarea schemei operaţionale de
cercetare sociologică concretă sunt rezultatul definirii conceptelor cu mijloace diferite.

79
Schema trebuie să cuprindă, în fapt, totalitatea elementelor de conţinut ce intervin în
pregătirea cercetărilor sociologice. Este mai mult decât s-ar putea deduce din expresia larg
utilizată şi anume aceea de „operaţionalizare a conceptelor”. Conceptele reflectă caracteristici
ale fenomenelor, proceselor, relaţiilor şi activităţilor care se desfăşoară în societate, precum şi
o serie de elemente de natură ideală (I. Mărginean, 2000., p. 162-170).
Întrucât îmi propun să operaţionalizez conceptele ce se regăsesc în cadrul violenţei în
familie, consider că mai întâi trebuie să precizez ce înţeleg prin sintagma amintită. „Violenţa
în familie este un act sau un ansamblu de acte la săvârşirea cărora se foloseşte un anumit grad
de forţă fizică realizată în cadrul unui grup ce îndeplineşte funcţiile familiei” (G. Văduvă şi
M. Roman, 2000, p. 5).
Conceptele folosite în studiile de caz sunt cu precădere următoarele:
- Familia
- Copilul
- Abuz şi maltratare
- Neglijarea
- Consumarea băuturilor alcoolice
- Gelozia
- Sărăcia
- Şomajul
Familia reprezintă unitatea fundamentală a societăţii şi mediului natural pentru
creşterea, educarea dezvoltarea şi bunăstarea membrilor săi. Ea este o reuniune a unor
persoane fizice, nu are calitatea de persoană juridică, deci nu îşi poate asuma obligaţiile, după
cum nu poate dobândi nici drepturile ( F. Paşa şi L.M. Paşa, 2003, p. 119).
Termenul copil desemnează „fie un descendent, fie o persoană care nu a atins un status
economic şi juridic deplin ca adult în societate” (G. Marshall, 2003, p. 136).
Copilul are nevoile oricărei persoane, dar într-o configuraţie specială. Familia este
mediul uman cel mai bun pentru dezvoltarea copilului. În lipsa acesteia copilul are nevoie de
un substitut al familiei care să se aproprie cât mai mult de caracteristicile familiei naturale. El
are nevoie de condiţii care să-i asigure dezvoltarea: hrana, îmbrăcămintea, adăpost, mediu
sportiv. Copilul a devenit în societatea actualăsubiect direct al drepturilor umane (M.E.
Sorescu şi I. Berilă, 2005, p. 118).
Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copii, profitându-se de diferenţa de forţă
(fizică, psihică, economică, sexuală) dintre adulţi şi aceştia, provocând intenţionat afectare

80
fizică şi /sau psihică. Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele
tratamente fizice sau emoţionale, abuzul sexual, neglijarea sau tratament neglijent, exploatare
comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii
copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere,
încredere sau putere.
Neglijarea presupune privarea copilului de satisfacerea nevoilor sale biologice,
emoţionale şi de dezvoltare psihică. Neglijarea fizică se referă la privarea de alimentaţie,
îmbrăcăminte, medicamente, domiciliu. Neglijarea educaţională constă în obligarea copilului
la alte activităţi decât cele şcolare. Neglijarea emoţională presupune ignorarea evenimentelor
importante din viaţa copilului omiterea încurajărilor aşteptate de copil, modalităţi neadecvate
de răspuns la nevoile sale emoţionale.
Consumul de băuturi alcoolice duce la o diminuare a atenţiei, la o stare tipică de
confuzie mentală, la exagerarea nevoilor sexuale, conducând la o stare de delir şi agresivitate,
căreia i se atribuie o parte importantă a evenimentelor violente petrecute în familie ( I.M.
Ropoţică, 2007, p. 109). Consumul de alcool şi alcolismul stau la originea unui număr mai
mare de incidente violente între soţi şi copii (S.G. Sînziana, 2006, p. 20).
Gelozia. În multe cazuri de gelozie, soţul este condus de un puternic sentiment de
nesiguranţă şi abandon care invadează imaginaţia; de aceea devine bănuitor faţă de orice gest
sau cuvânt al partenerei, chiar dacă, în realitate aceasta îi este fidelă (S.G. Sînziana, 2006, p.
20). Gelozia mai poate interveni când copilul este mai ataşat de unul dintre părinţi ignorându-l
pe celălalt.
Şomajul reprezintă dezechilibrul macro-economic ce se manifestă atunci când oferta
de forţă de muncă este mai mică decât cererea.
Şomajul reprezintă o postură în care se regăseşte o parte în creştere a populaţiei,
situaţie ce implică, deopotrivă, dificultăţi materiale şi pierderea statutului social. Factorii
economici sunt adevărate „puncte sensibile” în declanşarea violenţei în familie, afectează
toate structurile societăţii , economia constituind viitorul unei ţări la nivel macro şi micro
social. Conform concepţiei populare, calitatea de şomer echivalează cu sărăcia (I.M.
Ropoţică, 2007, p. 117).
Sărăcia desemnează starea de lipsă a resurselor, deobicei materiale. Se face distincţie
între definiţia absolută şi relativă. În sens absolut, sărăcia reprezintă starea în care individului
îi lipsesc resursele necesare pentru supravieţuire. In sens relativ desemnează absenţa

81
resurselor unui individ sau unui grup când sunt comparate cu cele alor altor membri ai
societăţii (G. Marshall, 2003, p. 500).

Universul cercetării şi stabilirea metodei de cercetare


Am realizat 5 studii de caz, preluate de la Organizaţia Salvaţi Copiii; copiii au vârste
cuprinse între 8 şi 17 ani, patru dintre ei provin din mediul urban iar unul din mediul rural.
Familiile lor îi neglijează din diferite motive fiind totodată abuzaţi fizic şi emoţional. Părinţii
copiilor deşi nu au un mediu educaţional scăzut nu sunt conştienţi de efectele abuzului asupra
copilului sau de nevoia de educaţie pe care trebuie să o ofere în calitatea lor de părinţi. În
comportamentul copiilor se observă efecte ale abuzului asupra acestora precum diminuarea
randamentului şcolar, erascibilitate, neintegrare în grup, neîncredere în sine, încăpăţânare etc.
Studiul de caz este o tehnică specială a culegerii, a punerii în formă şi a preluării
informaţiei care încearcă să arate caracterul evolutiv şi complex al fenomenelor referitoare la
un sistem social cuprinzând propriile sale dinamici. Yin (1984 apud P. Collerette, 2002, p.
407 în A. Mucchielli coord) îl defineşte ca „o anchetă emprirică asupra unui fenomen
contemporan în contextul vieţii sale, în care limitele dintre fenomen şi context nu sunt cu totul
evidente şi în care se utilizează surse multiple de informare”. Metoda studiului de caz constă,
în a raporta o soluţie reală, luată în contextul său, şi a o analiza pentru a vedea cum se
manifestă şi cum evoluează fenomenele care-l interesează pe cercetător. Cazul studiat
furnizează de fapt un teren de observaţie ce permite identificare sau descoperirea proceselor
speciale. Cazul însuşi trebuie tratat ca un sistem integrat; chiar dacă componenetele nu
funcţionează bine sau găsim printre ele elemente care par iraţionale (Stake, 1994); important
este că el permite o mai bună pătrundere a obiectului de studiu. Deseori, cazul însuşi este de
un interes secundar; „joacă un rol de suport, uşurându-ne înţelegerea a ceva diferit” (Stake,
1994). Unul dintre avantajele studiului de caz este că furnizează o situaţie în care putem
observa jocul unui mare număr de factori care interacţionează, permiţând astfel să fie
recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiilor sociale ( P. Collerette, 2002, p. 407 în A.
Mucchielli coord). Din punct de vedere al scopului cercetării se pot distinge trei tipuri de
studii de caz: studiu de caz intrinsec, asemenea monografiilor, în care cercetătorul se
centrează pe descrierea în profunzime a unui fenomen unicat, fără a urmări testarea ipotezelor
sau generalizabilitatea (Malinowski, 1922/1984); studiul de caz instrumental, realizat în
vederea clarificării unei teorii sau a unei probleme mai generale (Lynd şi Lynd, 1929);

82
(Kozol, 1991) ne vorbeşte despre studiul unor cazuri multiple (colective), în care se încearcă
generalizarea caracteristicilor şi mecanismelor (S. Chelcea, 2001, p. 153).
Organizaţia Salvaţi Copiii România este o organizaţie neguvernamentală de utilitate
publică, neimplicată politic sau religios, bazată pe activitatea voluntară a membrilor săi.
Înfiinţată în anul 1990, are în prezent filiale în 14 judeţe, peste 6000 de membri şi beneficiază
de activitatea voluntară a peste 800 de persoane, în majoritate tineri. Organizaţia Salvaţi
Copiii lucrează împreună cu copiii, în propriile lor comunităţi, pentru a le oferi acestora
suport direct şi pentru a contribui- prin influienţarea opiniei publice şi a măsurilor luate- la
schimbarea în bine a vieţii copiilor.
Salvaţi Copiii este un membru activ al Alianţei Internaţionale Salvaţi Copiii, o mişcare
internaţională care susţine drepturile copilului, precum şi al unor importante organisme şi
reţele naţionale şi internaţionale.
Misiunea lor este de a-i face pe oameni să respecte drepturile copilului. Salvaţi Copiii
România acţionează pentru o lume:
- în care fiecare copil este apreciat şi respectat;
- care ascultă şi învaţă de la copii;
- în care fiecare copil are speranţe şi perspective;
- în care fiecare copil este protejat de orice formă de violenţă, abuz, exploatare.
Salvaţi Copiii România acţionează pentru respectarea drepturilor copilului şi a
legislaţiei în beneficiul copiilor prin organizarea campaniilor de sensibilizare a opiniei publice
şi sprijină copiii aflaţi în dificultate.
( http://www.salvaticopiii.ro/romania/despre_noi/cine_suntem/salvati_copiii.html).

Obiectivele pe care le-am urmărit pe parcursul studiilor de caz sunt următoarele: factorii
de risc la care sunt supuşi copiii de către părinţi; un alt factor este cunoaşterea cauzelor de
violenţă pentru a putea soluţiona problema cu care se confruntă familia; factorii ce pot preveni
apariţia violenţei intrafamiliale şi nu în ultimul rând efectele abuzului asupra dezvoltării
copilului.

Studiu de caz nr 1

C. are 11 ani, locuieşte în oraşul I. şi este elevă în clasa a V a. Copilul provine dintr-o
legătură anterioară a mamaei, tatăl natural al C. abandonându-şi copilul imediat după

83
nastere. Mama provine dintr-o familie cu un stil de educaţie strict, bazat pe norme şi reguli
de comportament inflexibile. Sancţiunile de tip punitiv ( pedepse şi, uneori, bătaie) erau
frecvente aplicate.
Mama s-a recăsătorit cu un bărbat mai tânăr cu 7 ani, neintegrat profesional şi cu o
vulnerabilitate crescută în condiţii de stres şi frustrare. După 2 luni de căsătorie, soţul a
înaintat o cerere de adopţie a copilului care i-a fost aprobată.
Tatăl adoptiv al C. nu a lucrat niciodată în timpul căsătoriei, motivând că „ stă acasă
să aibă grijă de copil”, iar soţia sa era nevoită să lucreze în particular pentru a asigura
veniturile familiei.
C. până la un moment dat a fost o elevă bună la învăţătură ( note de la 8 în sus),
disciplinată, sociabilă, comunicativă, bine integrată în grup. În ultima perioadă prezintă:
diminuarea randamentului şcolar, dificultăţi de cincentrare şi memorare, agitaţie psihi-
motorie, nervozitate, irascibilitate, comportament agresiv faţă de colegi şi agresivitate faţă
de obiecte, toleranţă scăzută la solicitări, stres, conflicte, excerbarea activităţii motorii,
simptomatologie somatică: greaţă, vărsături, bulimie.

Prelucrarea informaţiilor
C. în vârstă de 11 ani, locuieşte cu mama şi tatăl adoptiv în oraşul I. într-o garsonieră.
După naşterea copilei, tatăl biologic a părăsit-o pe mamă, aceasta recăsătorindu-se cu un
bărbat mai mic decât ea cu 7 ani, neintegrat profesional. Mama lui C. a fost crescută de către
părinţii ei cu un stil de educaţie strict, bazat pe pedepse şi bătăi. Până la venirea tatălui
adoptiv, C. a avut o conduită normală (sociabilă, comunicativă, cu rezultate bune la
învăţătură), ceea ce reiese că relaţia fică-mamă era una bună. După căsătoria mamei, tatăl
adoptiv a început să aibă un comportament mai puţin adecvat cu C. din cauza frustrărilor pe
plan profesional sau emoţional avute în propria copilărie (abuz fizic, psihoemoţional,
neglijare). În ceea ce priveşte starea locuinţei, este o garsonieră prost întreţinută, racordată la
reţeaua de energie electrică, la reţeaua de gaze naturale, precum şi la reţeaua de apă şi
canalizare.

Identificarea nevoilor
La numai 11 ani este prea adolescent şi la această vârstă predomină nevoile de dragoste,
afecţiune şi apartenenţă. Datorită faptului că tatăl nu lucrează trebuinţele biologice (hrană,
îmbrăcăminte, căldură) sunt satisfăcute într-o manieră precară. Într-o anumită măsură nici

84
necesităţile de securitate nu sunt satisfăcute deoarece tatăl adoptiv prin profilul personalităţii
sale nu inspiră copilului ceea ce doreşte să ofere.
Identificarea problemelor
Problemle cu care se confruntă copilul ţin în special de nereuşia şcolară, de
comportamentul antisocial pe care îl are faţă de colegi şi de simptomele simptomatolologice
somatice: greaţă, vărsături, bulimie.
Identificarea obiectivelor
Stabilirea obiectivelor pe termen scurt sunt îmbunătăţirea rezultatelor şcolare,
schimbarea atitudinii faţă de colegi; iar pe termen lung dobândirea sentimentului de siguranţă,
asigurarea afectivităţii părinţilor, dobândirea încrederii în sine.
Planul de intervenţie
În rezolvarea acestui studiu de caz, asistentul social îşi propune ca metodă de
intervenţie teoria sistemică. El intervine la nivelul întregii familii, deoarece acest grup se
confruntă cu grave probleme de comunicare între membrii, cu nereuşitele şcolare ale C., cu
probleme de sănătate cum ar fi: vărsături, greaţă, aceste disfuncţionalităţi ameninţă întregul
sistem. Din investigaţiile făcute pe teren de către asistentul social, reiese faptul că fiica, C.
Are tulburări de comportament, randament şcolar scăzut, o atitudine agresivă faţă de colegi,
se confruntă cu stres şi agitaţie, delegrări care sunt cauzate de problemele dintre părinţi. Odată
cu rezolvarea acestui comportament deviant, cu ajutorul asistentului social dispar şi
problemele dintre C. şi părinţi.
Cel care a creat probleme acestei familii este tatăl adoptiv al C., deoarece până la
venirea lui, fata avea o relaţie bună cu mama sa, un comportament plăcut cu cei din jurul său
şi rezultatele şcolare erau bune. Asistentul social are rolul de a o determina pe C. să revină la
comportamentul de dinainte, în ceea ce-l priveşte pe tată asistentul social îl îndrumă pe acesta
să-şi caute un loc de muncă şi de a crea o bună o bună comunicare între membrii familiei. O
altă intervenţie în soluţionarea acestui caz este cea personalizată asupra elevei C. pentru
îndeplinirea obiectivelor amintite anterior. Asistentul social concepe acţiunile astfel încât să
obţină cel mai înalt grad de participare al acesteia la propria schimbare. Dintre activităţile ce
se impun în acest caz amintesc următoarele: identificarea tipului dominant de vulnerabilitate;
stimularea acesteia pentru clarificarea propriului interes şi motivarea acţiunii pentru urmărirea
acestuia; sprijinirea sa pentru adoptarea propriului principiu normativ la principiile
recunoscute în mediul recunoscut social; acompanierea sa pentru a depăşi obişnuinţele
propriei ineficienţe sociale; stimularea acesteia pentru realizarea unei definiri proprii a

85
situaţiei într-o manieră care să diminuieze poziţionarea sa defavorizantă. Prin intervenţia
oportunistă, aceasta îi permite asistentului social să construiescă împreună cu C. o imagine
reală adecvată a şanselor pe care le are la şcoală şi în comunitatea în care trăieşte. Asistentul
social intervine atât asupra mediului pentru a diminua efectele discriminării şi marginalizării,
cât şi în pregătirea lui C. pentru a sesiza şi construi propriile oportunităţi. În urma acestui tip
de intervenţie la C. se produc modificări ale modului de percepere a mediului şi a sinelui.
În acest caz asistentul social a fost prin excelenţă avocat al intereselor lui C. Un alt rol
pe care şi-l asumă este acela de mediator, acesta încearcă să intervină în medierea conflictelor
apărute între membrii familiei.
Concluzii:
Deşi provine dintr-o familie ce se confruntă cu multiple probleme, reuşeşte în prezent
să facă faţă provocărilor şcolare. Manifestă o atitudine de respect faţă de comunitatea locală.
Tatăl în urma consilierii acordate a reuşit să să angajeze, trebuinţele materiale ale copilului
fiind satisfăcute într-o măsură mai bună. Simţindu-se util nu mai este frunstrat şi astfel se
simte mult mai sigură în prezenţa lui, stima faţă de sine şi faţă de părinţi fiind pe un trend
ascendent.

Studiu de caz nr. II

B. are 9 ani şi provine dintr-o familie organizată, legal-constituită. A ajuns la


Cabinetul de Consiliere în urma sesizării făcute de sora sa, A., în vârstă de 18 ani, voluntar
la Organizaţia „Salvaţi Copiii” din Suceava.
Prima întâlnire cu B. a avut loc la sediul de Poliţie din Suceava, unde fusese chemat
pentru a declara cu privire la „încercările de şantaj” ale unui băiat mai mare. La această
întâlnire au participat B., tatăl acestuia, ofiţerul de poliţie însărcinat cu investigarea cazului
şi asistentului social al Cabinetului de Consiliere, care se afla acolo la societatea A. şi a
tatălui.
Din declaraţie reieşea faptul că B. a furat timp de un an de zile bani din casă pentru
a-i da unui alt băiat, iar familia nu a ştiut nimic, deoarece B. acţiona când aveau loc
conflicte între părinţi.

86
Ca şi observaţii ale asistentului social menţionăm atitudinea dominatoare a tatălui,
tendinţa de a impune celorlalţi convingerile proprii, rigiditate în gândire şi comportament,
ego excerbat. B. afişa o atitudine calmă, uşor detaşată, aşteptând de fiecare dată confirmarea
din partea tatălui; este interiorizat şi are tendinţa de a denatura faptele pentru a ieşi în
evidenţă. Nu are încredere în ceilalţi, iar în comportamentul său se regăseşte modelul
parental. B. a continuat să vină la Cabinetul de Consiliere la solicitarea tatălui şi în urma
presiunilor A. Ea ţine legătura cu Cabinetul şi îşi doreşte ca toţi membrii familiei să poată
urma consiliere şi terapie psihologică. Tatăl şi mama au venit la o singură şedinţă.
B. continuă să îşi menţină atitudinea rezervată, suspicioasă. Deşi afirmă că îi face
plăcere să vină la Cabinet, prezenţa sa este motivată de hotărârea tatălui. Ceea ce aşteaptă
de la specialişti este „să îl înveţe să fie cuminte, să aibă note bune şi să se înţeleagă mai bine
cu ceilalţi”. Foloseşte concepte pe care apoi le interpretează („lucruri bune şi rele”,
„prieten adevărat”, „politicos”, etc.) preluate de la tată.
De la A. am aflat mai multe despre situaţia familiei. Căsătoria părinţilor (amândoi ai
studii superioare) s-a datorat faptului că mama a rămas însărcinată cu A., iar familia tatălui
nu a fost de acord. Acesta este un bărbat gelos, căruia nu-i place să fie contrazis, iar modelul
său de viaţă este cel tradiţional: femeia trebuie să asculte de bărbat şi să fie supusă. Îi place
să domine şi să aibă control, având deseori manifestări agresive (verbal şi fizic). De
asemenea, prezintă tendinţe de megalomanie şi paranoia, interpretând atitudinile celorlalţi
ca un act la propria persoană. După cele întâmplate cu B., a început să consume alcool în
cantităţ mari.
A. este cea care a preluat rolul de „salvator” al familiei, iar ceilalţi doi fraţi (B. şi A.
de 16 ani) au dezvoltat conduite de supravieţuire diferite: B. este ostil şi închis în timp ce
Andrei prezintă o agresivitate manifestată. Amândoi au o atitudine dispreţuitoare la adresa
A. şi a mamei.
B. nu participă la şedinţele de terapie (decâ fizic), iar o abordare a tatălui ridică
probleme în acest moment, deoarece nu ştim cum va reacţiona, dacă nu va întrerupe terapia.

Preluarea informaţiilor
B. este un copil de 9 ani din localitatea S., care provinde dintr-o familie legal-
constituită. Cu ajutorul soreimai mari care este voluntar la Organizaţia Salvaţii Copiii, cazul
lui B. a fost luat în vedere de Poliţia din S., cum că băiatul este şantajat cu bani de un alt băiat
mai mare. Structura sa psihoafectivă este practic dominată de părinţi şi de băiatl ce doreşte să-

87
l şantajeze. B. lua bani din casă în momentul în care părinţii se aflau într-o stare tensionatăcu
certuri şi acte de violenţă, aceştia neştiind de probleme grave cu care se confruntă băiatul. Din
declaraţiile asistentului social reiese faptul că tatăl esteo fire dominantă ce le impune celorlalţi
convingerile proprii şi rigiditate în gândire. Situaţia familială nu este una tocmai bună,
căsătoria părinţilor s-a daorat faptului că mama a rămas însărcinată. Deşi ambii părinţi au
studii superioare şi un grad ridicat de educaţie, aceştia se confrunta cu grave probleme de
personalitate, bărbatul este gelos, stilul său de viaţă este cel tradiţional cum că femeiatrebuie
să se supună bărbatului şi în ultimul timp a început să consume băuturi alcolice în cantităţi
mari după cele întâmplate cu B. , ceea ce reiese că de aicea apar certurile şi actele de violenţă
cumar fi agresiune fizică şi verbală. A. este cea care a luat rolul de „salvator” al familiei,
ducându-i pe toţi la şedinţe de consiliere.
Identificarea nevoilor
Nevoile lui B. biologice sunt satisfăcute într-o anumită măsură, întrucât ambii părinţi
au studii superioare şi locuri de muncă. Copilul nu beneficiază de dragoste, afecţiune şi
apartenenţă, trebuinţele de securitate fiind destul de mari la rândul lor.
Identificarea problemelor
Problemele cu care se confruntă elevul ţin de rezultatele şcolare, de faptul că nu se
înţelege bine cu persoanele din jurul său, nu are încredere în ceea ce spune şi în ceea ce face
aşteptând de fiecare dată confirmarea din partea celorlalţi şi se refugiază în trăiri interioare.
Identificarea obiectivelor
Stabilirea obiectivelor pe termen scurt: îmi propun schimbarea atitudinii lui B. faţă de
şcoală, părinţi, iar pe termen lung dobândirea reîncrederii celor din familie în propria persoană
şi în ceilalţi.
Planul de intervenţie
În soluţionarea acestui caz, asistentul social recurge la o intervenţie sistemică, în acest
sens apelează la forţe exterioare sau interioare familiei având drept scop echilibrarea acesteia.
Restabilirea echilibrului înseamnă atingerea unor parametrii optimi pentru ofamilie normală.
Asistentul social va avea rolul de catalizator deoarece intervine în momentul apariţiei unui
dezechilibru şi acţionează după sistem, după care odată cu stabilirea echilibrului iese din
sistemul familial. Asistentul social pentru rezolvarea acestui caz trebuie să intervină la nivelul
întregii familii, deoarece din cauza disfuncţionalităţilor apărute între părinţi, B. a început să
fure din casă în rezolvarea unor probleme personale, are o stimă de sine scăzută, nu are
încredere în el deoarece relaţia cu părinţii săi nu este una tocmai bună, lipsită de comunicare

88
şi afecţiune. Scopul intervenţiei este acela de al determina pe B. să-şi capete încrederea în el,
pentru o reuştă şcolară cât mai bună şi să se înţeleagă bine cu membrii familiei, dar şi cu cei
din afara grupului familial. Asistentul social trebuie să-l convingă pe tată să renunţe la
atitudinea lui dominantă şi să se lase de alcool, pentru că în felul acesta nu-l va ajuta pe B. să
treacă peste problemele prezentate mai sus. O altă intervenţie este cea planificată deoarece
asistentul social are posibilitatea să se plieze pe valorile personale vulnerabile care percep
situaţia în care se află ca un efect al necesităţii. Asistentul sprijină membrii familiei respective
să înţeleagă că evenimentele care au adus la apariţia problemei sunt întâmplătoare şi în
consecinţă pot fi depăşite prin activităţi planificate.
Concluzii
Copilul provine dintr-o familie în care căsătoria părinţilor a fost de conjunctură, iar
modelul paternalist predomină în relaţiile familiale. Problemele care s-au acumulat în timp
sunt greu de depăşit mai ales că tatăl a început să consume alcool după cele întâmplate cu B.,
totuşi se poate ajunge la o depăşire a problemelor dacă asistentul social, psihologul, poliţia şi
serviciile specializate de la primărie vor colabora în mod eficient. Chiar şi în familiilecu un
înaltgrad de educaţie şi cuosituaţie financiară bună apar acte de violenţă şi agresivitate.

Studiu de caz nr. III

A., în vârstă de 8 ani din localitatea F. a fost transferată în clasa a II a de la o altă


şcoală. Fetiţa provine dintr-o familie legal constituită. Mama în vârstă de 47 de ani cu studii
superioare, se află în detenţie pentru delapidare, iar tatăl de 47 de ani cu studii tehnice
postliceale, lucrează pe şantier.
Familia a pierdut locuinţa imediat după privarea de libertate a mamei ca urmare a
neplăţilor ratelor lunare către bancă.
Copilul a rămas cu tatăl, alcoolic, cu un comportament labil, crize de violenţă
alterând cu accese de iubire. Tatăl a fost obligat să locuiască cu fetiţa la diferite cunoştinţe,
uneori pe şantier sau în azilul de noapte. Fetiţa prezintă un aspect vestimentar neglijent,
carenţe în deprinderile de autoservire şi a regulilor de igienă. Expresia facială este mobilă
dar există neconcordanţă între conţinutul informaţional şi expresia feţei. Dezinhibată total în
prezenţa persoanelor străine, în special bărbaţi/băieţi pe care îi provoacă pentru jocuri
erotice, comportament sexual necorespunzător vârstei.

89
La ore se evidenţiază dificultăţi de concentrare, agitaţie psiho-motorie, neglijenţă în
îndeplinirea sarcinilor şi incapacitatea de a respecta un program impus, randament şcolar
scăzu.

Preluarea informaţiilor
A.este un copil în vârstă de 8 ani din localitatea F., care provine dintr-o familie legal-
constituită, care altădată beneficia de prestigiul social. Ambii părinţi au studii şi prezintă un
grad ridicat de educaţie. Familia şi-a pierdut locuinţa în momentul în care mama a fost
arestată în urma neplăţilor ratelor lunare către bancă. A. şi tatăl sunt nevoiţi să doarmă la
diferite cunoştinţe, pe şantierul de lucru sau în azilele de noapte. Din cauza frustrărilor şi a
problemelor cu care se confruntă, tatăl a început să consume băuturi alcoolice, are un
comportament instabil, urmat deseori de crize de violenţă, alterând cu accese de iubire.
Identificarea nevoilor şi a problemelor
Odată cu întemniţarea mamei pentru delapidare, trebuinţele sale materiale nu sunt
satisfăcute deoarece are un aspect vestimentar neglijent, carenţe în deprinderea de autoservire
şi a regulilor de igienă. Trebuinţele sale afective nu sunt satisfăcute şi de aceea se poate
observa că atitudinile sale cu persoanele din jurul său nu sunt specifice vârstei sale. Stima de
sine, nevoia de securitate sunt satisfăcute într-o manieră haotică şi de aceea copilul se
confruntă cu probleme precum randament şcolar foarte scăzut, incapacitatea de a respecta un
program, dificultăţi de concentrare şi nu în ultimul rând lipsa unei locuinţe care să-i asigure
nevoia de securitate de care are atâta nevoia la această vârstă fragedă.
Identificarea obiectivelor
Stabilirea obiectivelor pe termen scurt se impune schimbarea atitudinii faţă de şcoală şi
faţă de colegi; pe termen lung redobândirea siguranţei, a afectivităţii, a încrederii în sine şi
găsirea unei locuinţe.

Planul de intervenţie
În soluţionarea acestui caz, asistentul social îşi propune să recurgă la intervenţiei în
criză, deoarece această familie are nevoie de o rezolvare rapidă a problemelor cu care se
confruntă. Pentru ca rezultatele să fie bune, relaţia dintre beneficiarii cazului meu şi asistentul
social trebuie să se bazeze pe o bună comunicare şi încredere, numai în acest fel aceştia vor

90
depăşi perioada de criză. Principala problemă cu care se confruntă A. şi tatăl ei este aceea că
nu au o locuinţă stabilă, tatăl a început să consume alcool din cauza problemelor, are un
comportament labil faţă de A. şi urmat deseori cu crize de violenţă. Asistentul social trebuie
să recurgă la următoarele tipuri de intervenţie în rezolvarea cazului: tatăl să renunţe la alcool
şi să se concentreze mai mult pe educaţia A., să asigure familiei o locuinţă stabilă; A. să
acorde o importanţă mai mare activităţilor şcolare, aspectului vestimentar şi să respecte un
program impus. Asistentul social o va ajuta pe A. să deprindă un comportament adecvat
vârstei sale, să obţină rezultate bune la şcoală şi să se integreze mai uşor între cercurile de
prieteni. Odată cu rezolvarea acestor probleme cu care se confruntă beneficiarii cazului meu,
criza şi evenimentele neplăcute vor fi întrerupte, iar asistentul social propune pe termen lung
evitarea apariţiei unor probleme viitoare.
O altă intervenţie la care a recurs asistentul social este cea personalizată asupra elevei
pentru a avea posibilitatea să îndeplinesc obiectivele amintite. Acţiunilele concep pentru a
obţine un înalt grad de participare al elevei la propria schimbare, dintre activităţile la care
recurg amintesc următoarele: identificarea tipului dominant de vulnerabilitate; stimularea
elevei pentru adoptarea propriului principiu normativ la principiile recunoscute în
comunitatea în care trăieşte; stimularea sa pentru realizarea unei definiri a situaţiei într-o
manieră care să diminueze poziţionarea sa defavorizantă. Asistentul social recurge şi la
intervenţia globală care pune accent pe rezolvarea problemelor elevei. Apariţia unei probleme
generează alte probleme.
Asistentul social sprijină clientul pentru rezolvarea întregului registru de probleme. El
va exercita consiliere individuală atât fetiţei cât şi tatălui, va fi avocat al intereselor lui A. şi
tatălui, expert consultant şi de mediator.
Concluzii
În urma intervenţiei, copilul a cunoscut o îmbunătăţire a atitudinii sale faţă de colegi,
învaţă să respecte un program impus, iar rezultatele şcolare au cunoscut o evoluţie în sens
ascendent. Tatăl a renunţat la consumul excesiv de alcool, iar atitudinile sale faţă de fică au
devenit mult mai echilibrate astfel nevoile sale de siguranţă, afecţiune sunt satisfăcute într-o
cu totul altă manieră. Ambii beneficiază de consiliere psihologică şi cu ajutorul asistentului
social şi al primăriei şi-au găsit o locuinţă care să-i asigure fetei nevoia de securitate şi
siguranţă.

91
Studiu de caz nr. IV

V., în vârstă de 11 ani, locuieşte cu familia în comuna O. din judeţul M. Este elev în
clasa a VI a din localitate.
Mama are un diagnostic de „depresie cu elemente somatoforme pe fond de
personalitate de tip histronic”. Primul soţ al mamei (tatăl băiatului s-a sinucis), tatăl adoptiv
este consumator de băuturi alcoolice.
V. este un copil retras,timid, puţin comunicativ, neintegrat în grup, deseori are crize
de plâns iritabilitate, stare de agitaţie psihi-motorie, pierderea interesului pentru activităţile
cotidiene şi pentru activităţile şcolare.

Preluarea informaţiilor
Elevul V. locuieşte cu familia în comuna O., este un preadolescent dintr-o familie
rurală cu dificultăţi financiare. Mama lui V. are probleme grave de sănătate, aceasta fiind
diagnosticată cu depresie pe fond de personalitate, această boală a luat naştere în momentul în
care primul soţ al acesteia (tatăl băiatului) s-a sinucis fiind amplificată de actualul soţ,
consumator de băuturi alcoolice. Aceasta se află în incapacitatea de a-i oferi băiatului o
educaţie corespunzătoare şi de a avea grijă de el.
Identificarea nevoilor
Nevoile lui V. nu sunt îndeplinite din cauză că nu dispune de bunuri necesare pentru a-
şi satisface trebuinţele biologice. Tatăl său vitreg fiind alcoolic, iar mama diagnosticată de
depresie cu elemente somatoforme pe fond de personalitate de tip histronic. În contextul
amintit trebuinţele afective de apartenenţă, de securitate, de stimă faţă de sine sunt mai
degrabă nesatisfăcute.

Identificarea problemelor
Principala problemă cu care se confruntă copilul este faptul că tatăl biologic s-a sinucis,
iar mamam nu-i poate oferi stabilitate din cauza bolii pe care o prezintă şi de aicea pleacă
toate celelalte probleme cum ar fi: cele de ordin şcolar ,comunicativ, comportamental, nu se

92
integrează uşor şi de aceea nu are prieteni, are deseori crize de plâns şi o stare de agitaţie
psiho-motorie.
Identificarea obiectivelor
Stabilirea obiectivelor pe termen scurt. Îmi propun îmbunătăţirea rezultatelor şcolare, o
atitudine receptivă faţă de colegi; iar obiectivele pe termen lung sunt schimbarea atitudinii
mamei şi tatălui faţă de copil, consultarea mamei de către un medic specialist şi luarea unui
tratament.
Planul de intervenţie
Pentru soluţionarea acestui caz, asistentul social a recurs la intervenţia în criză,
deoarece această familie are nevoie de o rezolvare rapidă a problemelor cu care se confruntă.
Acest caz pentru a putea fi rezolvat are nevoie nu numai de asistentul social, ci şi de
intervenţia medicului în rezolvarea problemei de sănătate a mamei. Principala problemă cu
care se confruntă familia este aceea că mama lui V. suferă de depresie pe fond de
personalitate, tatăl adoptiv al baiatului este consumator de băuturi alcoolice, iar pe plan
economic se descurcă foarte greu.
Din investigaţiile făcute pe teren de către asistentul social, reiese faptul că tatăl
adoptiv devine violent cu V. în momentul în care acesta se află sub efectul alcoolului, de
aceea băiatul a devenit o fire retrasă, timidă şi cu un randament şcolar scăzut. Asistentul social
trebuie să recurgă la următoarele tipuri de intervenţie în soluţionarea cazului prezentat: mama
să urmeze un tratamen special pentru rezolvarea problemelor de sănătate ca pe viitor să poată
avea grijă de V., tatăl cu ajutorul şedinţelor de consiliere să accepte faptul că este alcoolic
pentru a nu opune rezistenţă la internarea unui centru de dezalcolizare, iar V. să renunţe la
timiditate, să obţină note bune la şcoală, să se integreze într-un grup de prieteni şi să aibă
încredere în forţele proprii. Odată cu rezolvarea acestor probleme cu care se confruntă familia,
criza şi evenimentele neplăcute vor fi întrerupte, iar asistentul social propune schimbări pe
termen lung, pentru ca pe viitor familia să evite apariţia unor probleme.
Cu ajutorul Organizaţiei Salvaţi Copiii, băiatul a fost instituţionalizat cu acordul
mamei care şi-a dat seama că V. are nevoie de îngrijiri speciale. Băiatul a putut fi investigat
prin intermediul unor teste psihologice, de aicea reiese faptul că V. a fost foarte afectat de
situaţia familială, lezându-i personalitatea şi identitatea,acesta fiind des agresat fizic şi verbal
de tatăl adoptiv. Instituţionalizarea lui este o măsură de protecţie urgentă, până la
însănătoşirea mamei.

93
Prin instituţionalizare copilul are şansa de a se dezvolta normal atât din punct de
vedere fizic cât şi emoţional. Centrul de plasament fiind unloc sigur, unde el poate socializa
cu alţi copii de aceeaşi vârstă şi să-şi capete interesul pentru activităţile cotidiene şi pentru
activităţile şcolare.
Asistentul social poate să recurgă la următoarele roluri: consiliere pentru persoanele
individuale, munca cu grupurile, avocat al intereselor celor ce-i asistează şi rolul de mediator.
Concluzii
Deşi copilul provine dintr-o familie modestă acesta dovedeşte o dorinţă reală de a se
sustrage condiţiei în care trăieşte momentan. Pentru al ajuta se impune să se acorde o atenţie
aparte mamei sale şi tatălui adoptiv alminteri există rscul ca realizările pe termen scurt în
privinţa personalităţii sale să fie simple experienţe. Sunt convinsă că intervenţia asupra acestei
familii trebuie să fie rapidă şi de durată pentru ca V. să poată deveni o personalitate normală
în cadrul comunităţii în care trăieşte.

Studiu de caz nr. V

I. are 17 ani şi provine dintr-o familie organizată. A ajuns la Cabinetul de Consiliere


în urma sesuzării făcute de Poliţia locală, pentru viol.
Situaţia familială:
- ambii părinţi au studii superioare (mama este medic, iar tatăl este inginer geologic);
- I. mai are un frate de 5 ani;
- relaţiile cu părinţii sunt conflictuale, datorită faptului că I. nu corespunde
„modelului” lor;
- sunt folosite etichetările ( ex. „anormală”), manipularea gândurilor şi emoţiilor prin
redefiniri şi interpretări;
- mama este figura dominantă în familie şi cea care de obicei deţine controlul, în timp
ce tatăl încearcă să-i subineze autoritatea în mod indirect,căutând „aliaţi” în familie;
- sora mai mare a mamei este responsabilizată de tată pentru faptul că intervine în
problemele familiei sale. I. spune că afost ca o mamă pentru sora mai mică.

94
În cadrul terapiei s-a constatat că imaginea de sine a I. este negativă, datorită
faptului că părinţii nu au încurajat-o niciodată, nu şi-au exprimat sentimentele de afecţiune
faţă de ea, culpabilizând-o pentru orice greşeală şi făcând-o să se simtă vinovată pentru viol.
I. nu se iubeşte pe sine şi nici nu are sentimentul propriei valori, cu toate că rezultatele
obţinute la şcoală sunt foarte bune. Atitudinea pe care o afişeazăeste de indiferenţă, apatie.
Faţă de părinţi manifestă o stare de încăpăţânare şi iritabilitate,cu izbucniri ocazionale
explozive. Se consideră un „pachet” pe care părinţii şi-l dispută în mod frecvent.
Se învinovăţeşte pentru cele întâmplate, folosind alcoolul consumat ca mecanism de
protecţie; pretinde că nu-şi aminteşte ceea ce s-a întâmplat în întregime. Are sentimente
contradictorii.
Poliţia s-a adresat Cabinetului pentru o evaluare, care să dovedească dacă I. spune
adevărul, deoarece în declaraţiile sale apar elemente noi. Când a fost întrebată, a răspuns că
pe măsură ce trece timpul îşi aminteşte tot mai multe detalii. Cu toate acestea, o abordare
directă a problemei este dificil de făcut în aceste condiţii, întrucât I. a afirmat că nu este
pregătită să vorbească despre viol.

Preluarea informaţiilor
I este la vârsta adolescenţei care se individualizează prin existenţa unui trăiri
contradictorii uneori şi a unor idealuri înalte. Deşi provine dintr-o familie organizată în care
părinţii au studii superioare între ea şi aceştia au intervenit stări conflictuale din cauza
violului.
Identificarea nevoilor
Nevoile adolescentei sunt satisfăcute într-o manieră inegală, fapt care se oglindeşte şi
în înfăţişare sa exterioară. Are o îmbrăcăminte adecvată, este hrănită corespunzător, dar
aspectele amintite nu sunt suficiente. Trauma pe care a simţit-o o face să trăiască un apud
sentiment de culpabilizare şi de aceea relaţiile sale cu părinţii sunt tensionate. Stimade sine
este la un nivel scăzut şi de aceea se refugiază în consumul de alcool. Nevoia de securitate nu
este realizată atâta timp cât părinţii nu-i oferă sprijinul de care are nevoie. Nici în privinţa
realizării de sine trebuinţele situate în vârful piramidei lui Maslow lucrurile nu stau mai bine.
Neîmplinirile sale se regăsesc potrivit opiniei mele şi la alţi adolescenţi, cauzele părându-mi-
se ilustrativ pentru societatea românească.
Identificarea problemelor

95
Problemele elevei nu sunt de factură şcolară ci mai degrabă ţin de relaţionare, ei având
sentimente contradictoriii în relaţiile cu ceilalţi. Deşi afişează indiferenţă şi tocmai de aceea
nu este înţeleasă de colegi.
Identificarea obiectivelor
Stabilirea obiectivelor: pe termen scurt sunt îmbunătăţirea propriei imagini, acceptarea
de sine, reintegrarea în mediul formal şi informal în care trăieşte. Pe termen scurt şi
îndelungat schimbarea atitudinii părinţilor faţă de I., crearea unui mediu de comuniune în
cadrul acestei familii în care există un nivel de educaţie înalt.
Planul de intervenţie
În rezolvarea acestui caz, asistentul social recurge la următoarele metode de
intervenţie: teoria comunicării şi cea sistemică, precum şi la intervenţia în criză. Teoria
comunicării în rezolvarea acestui caz se bazează pe încredere, relaţia dintre I. şi asistentul
social trebuie să fie una deschisă, fără inhibiţii, să se simtă în siguranţă pentru a putea discuta
despre trauma violului care i-a marcat viaţa până în prezent. I. are nevoie de consiliere şi
terapie psihologică pentru a putea depăşi situaţiile neplăcute în urma violului. Teoria
sistemică are rolul în soluţionarea acestui caz, să intervină la nivelul întregii familii, deoarece
acest grup familial se confruntă cu grave probleme de comunicare, relaţiile cu părinţii sunt
tensionate datorită faptului că I. nu corespunde „modelului” lor, este stigmatizată şi etichetată
ca fiind „anormală”. Rolul asistentului social este acela de a crea o bună comunicare între
membrii familiei, relaţia cu părinţii să fie una de dragoste şi afecţiune, să se iubească pe sine
şi să nu mai considere alcoolul o soluţionare a problemelor. Odată cu rezolvarea acestor
disfuncţionalităţi dispar şi problemele dintre I. şi părinţii săi. Intervenţia în criză are rolul
soluţionării rapide a problemelor cu care se confruntă I. şi familia acesteia.
Rolul asistentului social
Îşi asumă următoarele roluri în cazul de faţă: consultant pentru persoanele în cauză,
munca cu acestea, avocat al intereselor lor şinu în cele din urmă rolul de mediator.
Concluzii
Adolescenta dispune de un intelect bun, dar latura relaţională, psihoafectivă a cunoscut
carenţe semnificative. Remarcant este faptul că părinţii şi adolescenta conştientizează că
trebuie să depăşească starea în care se află şi de aceea au colaborat într-un sens pozitiv. Se
poate observa aici că nivelul de educaţie al părinţilor le oferă o mai mare flexibilitate; aceştia
acceptă faptul că se impune o stare atitudinală din partea lor după cum şi ei consideră că se
impune să-şi regândească stilul de viaţă.

96
Concluzii pe baza studiilor de caz

Raportându-mă la cele cinci studii de caz se poate spune că în momentul în care


factorii responsabili se implică, dau dovadă de devotament, au posibilitatea să aducă
schimbări de esenţă în modul de a fi şi relaţiona al persoanelor consiliate. Nu minimalizez nici
modul de a fi al acestora, valorile pe care le împărtăşesc, dorinţa de a se schimba în bine.
Abuzul fizic şi psihoafectiv, dar şi celelalte forme de abuz, sunt întâlnite în râmdul
multor copii proveniţi din toate tipurile de familii, indiferent de rasă, naţionalitate, nivel
educaţional sau statut social.
Prezenţa oricărei forme de violenţă asupra copilului determină scăderea nivelului
educaţional şi lipsa de concentrare la activităţile cotidiene.
Unii oameni au nevoie de serviciile asitenţei sociale, important este ca specialiştii în
domeniu să aibă disponibilitatea sufletească, să se transpună în fiecare caz în parte. Se va
spune astfel despre ei că au vocaţia de a remodela oamenii, de a reclădi destine pentru o
societate în care fiecare are ceva de spus.
În urma studiilor analizate pot concluziona faptul că, indiferent de statutul socio-
profesional al familiei, există totuşi pericolul apariţiei unei forme de abuz, însă frecvenţa mai
mare a apariţiei acestui fenomen se regăseşte în familiile cu o situaţie financiară scăzută şi cu
un grad de instruire scăzut.

97
CONCLUZII

Tema pe care am abordat-o este de actualitate pentru societatea contemporană,


oamenii conştientizând nevoia schimbărilor de esenţă în mentalul colectiv asupra relaţiilor în
familie şi a identităţii acesteia.
În calitate de factor socializator, familia este cadrul în care copilul îşi formează propria
identitate, sistemul de valori prin intermediul cărora se va evalua pe sine şi lumea în care
trăieşte. Un mediu psihoafectiv stabil, prezenţa normelor morale împărtăşite de membrii
familiei se vor institui în premize pentru diminuarea unor atitudini deviante din partea
adolescenţilor.
Am constatat că în cele mai multe cazuri maturii care au avut o copilărie nefericită
tind să devină părinţi abuzivi, pseudo modele pentru descendenţii lor. Dramatic este faptul că
puţine cazuri ajung în atenţia opiniei publice întrucât intervin reţineri chiar din partea

98
victimelor. Acestea sunt tentate să treacă sub semnul tăcerii aspectele neplăcute din dorinţa ca
familia din care fac parte să nu fie stigmatizată. Raportându-mă la aspectul amintit sunt
tentată să cred că şi societatea, în ansamblul ei, are partea ei de vină. A lua în derâdere
aspectul cercetat pe parcursul lucrării mele mă determină să cred că oamenii repectivi,
comunitatea ca întreg nu sunt mature încă. Nu se poate vorbi de prezenţa unor valori
democratice într-o societate dacă în familii predomină un climat de neîncredere, de teroare în
plan fizic şi psihoafectiv.
Apreciez faptul că în România există o legislaţie aliniată standardelor europene în
materie, dar dramatic este faptul că între intenţiile legiuitorului şi modul în care se regăsesc
acestea în habitatul familial se instituie discrepanţe mai mult sau mai puţin grave. Unele îşi au
sorgintea în problemele de factură economică ale societăţii româneşti, altele în calificarea
precară a celor ce lucreză în domeniu; nu lipsită de semnificaţie este şi lipsa dontologiei
profesionale, cei ce lucrează în domeniu neavând vocaţie.
Deşi nu există o tradiţie în privinţa parteneriatului public-privat apreciez modul în care
se caută modalităţi de cooperare pentru a soluţiona situaţia minorilor victime ale violenţei
intrafamiliale. Statul nu mai este un fac-totul şi acest context se crează premize pentru
intervenţii reuşite cu cheltuieli maimici. Comunităţile locale pot să-şi gestioneze mai bine
problemele întrucât au posibilitatea să cunoască mult mai bine problemele şi adevăratele
priorităţi . Apreciez faptul că dezinstituţionalizarea oferă copiilor posibilitatea de a se dezvolta
în propriul cadrul existenţial, intervenţia fiind bidirecţionată pe de o parte asupra copilului de
cealaltă parte asupra părinţilor care vor fi responsabilizaţi în privinţa rolurilor ce li se cuvine.
Mijloacele de informare în masă au dobândit în România un rol la care altădată nu se
putea gândi. Din această ipoteză ele au multiple şi reale resurse de a interveni în sensibilizarea
opiniei publice asupra subiectului pe care îl cercetăm. Modul în care sunt promovate
programele şi strategiile guvernamentale în domeniu, legislaţia, situiază România în imediata
vecinătate a democraţiilor de factură orientală. Am constatat că există şi o tratare mai puţin
profesională din partea mass-mediei,dar aspectul amintit ţine mai degrabă de presa scandal
existentă de alminteri şi în alte societăţi în care libertatea de exprimare este înscrisă în
Constituţie.
Studiilede caz pe care le-am avut la îndemână au demonstrat încă o dată dacă mai era
cazul că violenţa este prezentă în forme mai mult sau mai puţin evidente, în mediul urban sau
rural, în familii cu o educaţie mai bună sau mai puţin bună. Ideea forţă a acestora este în

99
momentul în care factorii de resort se implică în mod adecvat, problemele sunt în mare
măsură depăşite.
Stă în puterea noastră să ne modelăm şi să modelăm în sens pozitiv pe cei de lângă noi
care-şi conştientizează implicit sau explicit stările prin care trăiesc. De aceea asistenţa socială
poate fi considerată o modelatoare de oameni şi făuritoare de destine.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru, Ioan (2007), Drept administrativ, Ed. All Beack, Bucureşti


2. Anghel, A.(2005). Servicii sociale de prevenire a abuzului, neglijării şi
exploatării copilului din România, Revista de Asistenţă Socială, nr.1-2, Ed. Polirom, Iaşi
3. Băran-Pescaru, Adriana (2004), Familia azi: o perspectivă sociopedagogică,
Ed. Aramis, Bucureşti
4. Buzducea, D. şi Dan, A.N. (1997). Abuzul asupra copilului, în Zamfir, C.
(coord.), Pentru o societate centrată pe copil: Raport realizat de Institutul de Cercetare a
Calităţii Vieţii, Ed. Alternative, Bucureşti
5. Buzducea, Doru (2005), Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi
6. Chelcea, S.(2003). Agresivitatea, în Chelcea, S. Şi Iluţ, P. (coord.),
Enciclopedie de psihosociologie, Ed. Economică, Bucureşti

100
7. Chelcea, S.(2006). Comportamentul agresiv, în Chelcea, S. (coord.),
Psihologie. Teorie şi aplicaţii, Ed. Economică, Bucureşti
8. Chelcea, Septimiu (2001), Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative în România, Ed. Polirom, Iaşi
9. Cojocaru, Ştefan şi Cojocaru, Daniela (2008), Managementul de caz în
protecţia copilului. Evaluarea serviciilor şi practicilor din România, Ed. Polirom, Iaşi
10. Collerette, P.(2002). Studiilor de caz (metoda), în Mucchielli, A. (coord.),
Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Ed. Polirom, Iaşi
11. Costachi, J.(2006). Parteneriat public-privat în prestarea serviciilor publice.
Revista de Asistenţă Socială, nr.2-3, Ed. Polirom, Iaşi
12. Costachi, J.(2006). Parteneriat public-privat în prestarea serviciilor publice
(partea a II-a). Revista de Asistenţă Socială, nr.4, Ed. Polirom, Iaşi
13. Desmond, Morris (1991), Maimuţa goală, Ed. Enciclopedică, Bucureşti
14. Dong, Newsom şi Jundy, VanSlyke Turke (2003), Totul despre relaţiile
publice, Ed. Polirom, Iaşi
15. Dumitru, A. şi Acriş, C.(2005). Violenţa şi abuzul asupra copilului. Implicaţii
pentru munca socială din instituţii. Revista de Asistenţă Socială, nr.1-2, Ed. Polirom, Iaşi
16. Edward, O., Wilson (2003), Sociobiologia, Ed. Trei, Bucureşti
17. Goodman, Norman (1992), Introducere în sociologie, Ed. Lider, Bucureşti
18. Grigorescu, Adriana (2007), Managementul proiectelor-suport de curs SNSPA,
Bucureşti
19. Ignatovici-Lazăr, M (2001), Codul legislativ şi administrativ în România, în
Ionescu, Ş. (coord.), Copilul maltratat: evaluare, prevenire, intervenţie, Bucureşti, Ed.
Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie
20. Ionescu, Şerban şi Jordon-Ionescu, Colette (2001), Maltratarea: forme,
epidemiologii, etiologii şi consecinţe, în Ionescu, Ş. (coord.), Copilul maltratat. Evaluare,
prevenire, intervenţie, Ed. Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti
21. Jderu, G.(2008). Comportamentul agresiv, în Chelcea, S. (coord.).
Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Ed. Polirom, Iaşi
22. Konrad, Lorenz (2005), Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii,
Ed. Humanitas, Bucureşti
23. Lambru, Mihaela şi Mărginean, Ioan (2004), Parteneriat public privat în
furnizarea de servicii sociale, Bucureşti

101
24. Lambru, M. Şi Roşu, C. (2000). Acţiunea statului în domeniul
protecţieicopilului în dificultate din România. Profil de reformă, în Mihăilescu, I. (coord.), Un
deceniu de tranziţie-situaţia copilului şi a Familiei în România, Ed. UNICEF, Bucureşti
25. Marshall, Gordon (2003), Oxford: dicţionar de sociologie, Ed. Univers
enciclopedic, Bucureşti
26. Matei, Lucica (2007), Managementul serviciilor publice-suport de curs
SNSPA, Bucureşti, 2007
27. Mărgineanu, Ioan (2000) Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi
28. Mihăilescu, Ioan (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii
de caz, Ed. Polirom, Iaşi
29. Mitrofan, N.(2003). Agresivitatea, în Neculau, A. (coord.), Manual de
psihosociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi
30. Mitulescu, R.(1997). Politici sociale şi protecţia copilului, în Policari, G. Şi
Garber, K. (coord.), Aşezăminte sociale pentru copii, Repere manageriale, Ed. Euro Dir,
[Bucureşti]
31. Munteanu, Ana (2006), Psihosociologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iaşi
32. Munteanu, A.(2003). Violenţa în familie, în Ferréol, G. Şi Neculau, A.
(coord.), Violenţa aspecte psihosociale, Ed. Polirom, Iaşi
33. Munteanu, A.(2003). Violenţa în familie şi maltratarea copilului, în Neamţu, G.
(Coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi
34. Paşa, Florin şi Paşa, Luminiţa Mihaela (2003), Codul juridic şi organizatoric
al asistenţei sociale în România, Ed. Polirom, Iaşi
35. Popescu, M.(2002). Abuzul copilului, în Pop, L.M. (coord.), Dicţionar de
politici sociale, Ed. Expert, Bucureşti
36. Rădulescu, A.(2005). Violenţa în familie- o problemă de conştientizare socială.
Revista de Asistenţă Socială, nr.1-2, Ed. Polirom, Iaşi
37. Rădulescu, Sorin, M (1998), Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti
38. Rădulescu, Sorin, M. (2001), Sociologia violenţei intrafamiliale. Victime şi
agresori în familie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
41. Rădulescu, S.M.(1993). Violenţă, în Zamfir, C. şi Vlăsceanu, L. (coord.),
Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti
42. Ropoţică, Ina-Maria (2007), Violenţa intrafamilială, Ed. Pro Universitaria,
Bucureşti

102
43. Roth-Szamoskozi, Maria (2005), Copii şi femeii victime ale violenţei, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
44. Roth-Szamoskozi, Maria (2003), Perspective teoretice şi practice ale asistenţei
sociale, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
45. Roth-Szamoskozi, M.(2000). Protecţia copilului împotriva abuzurilor- între
tradiţie şi inovaţie, în Mihăilesci, I. (coord.), Un deceniu de tranziţie- situaţia copilului şi a
familiei în România, Ed.UNICEF, Bucureşti
46. Rujoiu, O. şi Rujoiu, V.(2005). Violenţa domestică. O perspectivă
interculturală. Revista de Asistenţă Socială, nr.1-2, Ed. Polirom, Iaşi
47. Rujoiu,V.(2008). Rolul politicilor sociale şi al serviciilorsociale în prevenirea
violenţei domestice. Protecţia socială a copilului. Revista de pedagogie şi a asistenţei sociale,
anul X, nr.3(32), Ed. Universitar, Bucureşti
48. Sînziana, SimonaGabriela (2006), Violenţa în familie prezentată în presa din
România, Ed. Polirom, Iaşi
49. Smith, Carole, R. (1993), Adopţie şi plasament familial. Cum şi de ce? , Ed.
Alternative, Bucureşti
50. Sorescu, Maria, Emilia şi Berilă, Ioan (2005), Asistenţa socială, sistem
şiprofesie, Ed.Universitaria, Craiova
51. Văduvă, Graţiele şi Roman, Maria (2000), Ghid practic de prevenire şi
intervenţie în violenţele intrafamiliale, Bucureşti: Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea
Criminalităţii; Iaşi; Centrul de Mediere şi securitate Comunitar, 2000
52. Voinea, Maria şi Apostu, Iulian (2008), Familia şi şcoala în impas?, Ed.
Universităţii, Bucureşti
53. Voinea, Maria (1996), Psihologia familiei, Ed. Universităţii, Bucureşti
54. Zamfir, Elena (1997), Psihologie socială aplicată. Texte alese, Ed. Ankarom,
Iaşi
55. Zamfir, E.(2005). Violenţa împotriva femeii. Revista de Asistenţă Socială,
nr.1-2, Ed. Polirom, Iaşi
56.Zlătescu, Irina Morianu şi Şerbănescu, Rodica (1997), Drepturile femeii egalitate şi
parteneriat, Ed. Institutului Român pentru drepturile Omului, Bucureşti

Codul civil (actualizat la 1. 09. 2007), Ed. C.A. Beck, Bucureşti, 2007
Codul familiei (actualizat la 1. 02. 2005), Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

103
Codul penal adlitteram (actualizat la 7. 04. 2008), Ed. Universul Juridic, 2008

Decretul nr. 31/1954 din Buletinul Oficial, nr. 8 din 30. 01. 1954
Hotărârea de Guvern nr. 972/1995 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 290/1995
Hotărârea de Guvern nr. 625/2000 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 341/2000
Hotărârea de Guvern nr. 261/2000 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 171/2000
Hotărârea de Guvern nr. 205/1997 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 100/26. 05.1997
Hotărârea de Guvern nr. 217/1998 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 152/1998
Hotărârea de Guvern nr. 726/2004 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 52/22. 01. 2004
Legea 18/1990 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314/13. 06. 2001
Legea 101/1992 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 243/30. 09. 1992
Legea 100/1992 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 243/30. 09. 1992
Legea 87/2007 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 257/17. 04. 2007
Legea 3/1970 din Buletinul Oficial, Partea I, nr. 28/28. 03. 1970
Legea nr. 4/1954 din Buletinul Oficial, Partea I, nr. 1/4. 01. 1954
Legea 87/2007 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 257/2007
Legea 138/1990 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65/1990
Legea 429/2003 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 758/29. 10. 2003
Legea 272/2004 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/23. 06. 2004
Legea 61/1991 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 9/1997
Legea 47/1993 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 153/1993
Legea 217/2003 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367/29. 05. 2005
Ordonanţa de Urgenţă nr. 25 şi 26/1997 din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 120/1997 şi
nr. 276/1998

http://www.bzi.ro/Copil-batut-cu-lantul-depropriul-tata-A27470.html
http://www.bzi.ro/Fetita-de-un-an-aproape-ucisa-in-bataie-de-tata-A53255.html
http://www.ziaruldeiasi.ro/local/monstrul-din-deleni--putea-fi-oprit~ni5eel
http://www.bzi.ro/Fetita-crescuta-in-grajd-cu-carne-de-cal-A50333.html
http://www.bzi.ro/Copii-crescuti-de-satana-A43036.html
http://www.copii.ro/content.aspx.?id=65
http://www.salvaticopiii.ro/romania/despre_noi/cine_suntem/salvati_copiii.html

104
105