Sunteți pe pagina 1din 58

1

Universitatea din Craiova


Facultatea de Științe Sociale

SUPORT DE CURS: INTRODUCERE IN PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Sociologie și Asistență Socială


anul I

Conf. Univ. dr. Eugenia Udangiu

Domeniul de studiu al psihologiei sociale


Motto: „Ceea ce posed pare că-mi aparține, dar sunt totdeauna stăpânit de acestă proprietate.
Singura proprietate incontestabilă ar trebui să fie Eul – totuși, dacă cercetezi cu de-amănuntul,
unde găsești un element absolut, izolat care să nu depindă de nimic?
Ceilalți, absenți sau prezenți, participa la viața noastră interioară sau exterioară. Nu-i
nicio portiță de scăpare. Chiar și în singurătatea absolută simt, cu spaimă, că nu sunt decât un
2

atom dintr-un munte, o celulă dintr-o colonie și o picătură dintr-o mare. În spiritul și în carnea
mea simt ereditartea morților; gândirea mea e datoare morților și viilor, purtarea mea e inspirată,
chiar împotriva voinței mele, de ființe pe care nu le cunosc sau pe care le disprețuiesc. (...) Sunt
silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventat-o eu; și cei dinainte de mine îmi impun, fără voia
mea, gusturile, sentimentele, prejudecățile lor. Dacă demontez Eul meu bucată cu bucată,
regăsesc mereu fragmente care provin din afară și fiecăruia aș putea să-i pun eticheta originii
sale. Aceasta o am de la mama, aceasta de la cel dintâi prieten, aceasta de la Emerson, aceasta de
la Rousseau sau de la Stirner. (...) Orice idee nu-i decât un ecou, orice gest, un plagiat. Pot să
îndepărtez prezența oamenilor, dar o mare parte din ei continuă să trăiască, invizibili, în mine,
rămas singur.” (Giovanni Papini, 1942/1990, „Nimic nu-i al meu” în Gog, București: Univers,
pp. 105-106)
„Pe de o parte, individul datorează societății partea cea mai bună din el, tot ceea ce-i conferă o
fizionomie și un loc aparte printre celelalte ființe, cultura sa intelectuală și morală. Dacă separăm
omul de limbaj, știință, artă, de credințele de tip moral, el decade la rangul animalității.
Atributele specifice naturii omenești provin de la societate. Pe de altă parte însă, societatea nu
există și nu trăiește decât în și prin indivizi. Dacă ideea de societate s-ar stinge în siritele
individuale, dacă credințele, tradițiile, aspirațiile colectivitățiiar înceta să mai fie acceptate și
împărtășite de indivizi, societatea ar muri.” (Durkheim, E. 1937/1995, Forme elementare ale
vieții religioase, Iași: Polirom, p. 318)

Def. 1: PS se ocupă cu studiul sistematic al interacțiunilor reale/imaginare, prezente/trecute ale


indivizilor aflați într-un context social dat, precum și cu studierea rezultatelor acestor interacțiuni
asupra comportamentelor și proceselor psihice umane (stări și procese colective, procese de grup,
construirea personalității, identității etc.) – S. Chelcea

Def. 2: PS studiază modul în care comportamentul uman suferă influența societății; interesul se
îndreaptă nu numai spre intercțiunea de tip față – în – față, ci și către cea mediată sau simbolică.
– Th. Newcomb
3

Def. 3: PS e știința care studiază conflictul individ – societate, opoziția lider – grup, comunicarea
ca factor de interacțiune psihică, fenomenele ideologice (atitudini, reprezentări, stereotipii),
interacțiunea între procesele de shimbare și alegere socială. – S. Moscovici

PS e un domeniu transdisciplinar care folosește concepte și teorii din sociologie, psihologie,


antropologie, științe juridice, economice și politice etc., dar dintr-o perspectivă proprie, distinctă.
Conceptele centrale în jurul cărora se construiește PS sunt: interacțiune comportamentală,
imitație, reprezentare socială, comportament prosocial. În mare, domeniul de studiu al
psihologiei sociale cuprinde:
- O problematică legată de individ: procesele de formare a personalității, relațiile individ
societate (cooperare, conflict), presiunea socială, efectele deprivării sociale și senzoriale,
fenomenele de influență socială interindividuală etc.
- O problematică legată de ”chimia” grupală: cum se formează grupul, elementele
coeziunii grupale, leadership-ul, dinamica grupurilor, relațiile dintre ele, comportamentul
colectiv, etc.

Fondatori și direcții de dezvoltare:


1. Gabriel Tarde (1880 – 1934): a sudiat fenomenul imitației sociale, considerată ca piatră
de temelie a vieții sociale;
2. Gustave Le Bon (1841 – 1931): studiază fenomenele psiho-sociale care se nasc în cadrul
mulțimilor și influența lor asupra indivizilor; pune bazele psihologiei maselor;
3. Max Ringelman, agronom francez, este primul care a încercat să măsoare performanța
individuală în grup, în timpul realizării unei sarcini simple; experimentul său, desfășurat
în 1913, a constat în următoarele: o frânghie a fost legată de axul unui manometru cu
ajutorul căruia a fost măsurată forța cu care fiecare din indivizii participanți la experiment
trăgea de frânghie; apoi, când doi indivizi au fost puși să tragă, forța utilizată a fost de
93% din cea individuală; la un grup format din 3 indivizi, forța a fost 85% iar la unul
format din 8 indivizi, forța a fost 49%. Acest fenomen, cunoscut și ca ”efectul
Ringelmann”, poartă numele de frânare socială (social loafing).
4. Norman Triplett, psiholog american, a condus în 1897 o serie de experimente care au pus
în evidență fenomenul opus ”frânării sociale”, cunoscut sub numele de ”facilitare socială”
4

sau efect de co-acțiune: creșterea preformanței individuale într-o activitate de grup.


Triplett a observat că performanța cicliștilor crește dacă se confruntă unul cu altul și nu
aleargă doar ”împotriva” ceasului. Cercetările privind facilitarea socială au fost
continuate ulterior de către F. Allport.
5. În sec. XX, cercetările s-au centrat pe studiul atitudinilor și opiniei publice care s-au
constituit în două din cele mai importante direcții de cercetare în PS. Apoi, s-au dezvoltat
permanent noi domenii de interes, cum ar fi: reprezentările sociale, identitatea personală
și identitatea socială, comportamentul prosocial, atracția interpersonală, legătura dintre
motivație și cogniție etc.

Atitudini, valori, comportamente

Atitudinile
Definiţia 1: O atitudine este o tendinţă pro sau contra faţă de un element din mediu, care devine
astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are semnificaţie numai în relaţie cu anumite
valori. (E. Bogardus)

Definiţia 2: O atitudine este o stare mintală şi nervoasă de pregătire - cristalizată pe baza


experienţei - care exercită o influenţă direcţională sau dinamică asupra răspunsurilor individului,
faţă de toate obiectele cu care el este în relatie. (G. Allport)

Definiţia 3: O atitudine este o predispoziţie mintală dobândită, mai mult sau mai puţin durabilă,
de a reacţiona într-un mod caracteristic (obişnuit favorabil sau nefavorabil) faţă de persoane,
obiecte, situaţii, idei sau idealuri cu care individul vine în contact. (Al. Roşca)
5

Definiţia 4: O atitudine este o orientare personală sau de grup ce reuneşte elemente afective,
cognitive şi conative, cu influenţe de direcţionare, motivare sau evaluare asupra
comportamentului.

Când ating un grad mai înalt de stabilitate, atitudinile se constituie ca însuşiri caracteriale ale
unei persoane. În relaţie cu valorile ele formează aşa-numitele sisteme de valori - atitudini
(Ralph Linton) care au funcţia de vectori orientativi personali (ex.: atitudinea faţă de sine, faţă de
muncă, faţă de şcoală etc.). Din ultima definiţie se observă că orice atitudine include trei tipuri de
componente:

1) Componenta cognitivă rezultă din perceperea şi conceptualizarea obiectului atitudinii. Baza


cognitivă variază calitativ şi cantitativ de la un individ la altul, deoarece unii se limitează doar la
propria experienţă de viaţă, ignorând sursele alternative de cunoaştere, pe când alţii se
documentează şi confruntă sursele şi tipurile de cunoaştere. Mai există şi o a treia categorie de
persoane care adoptă o anumită atitudine prin imitaţie sau contagiune.

2) Componenta afectivă (emoţii şi sentimente) este considerată ca dominantă în alcătuirea


psihosocială a atitudinii, are o intensitate variabilă şi o orientare pozitivă, negativă sau neutră
faţă de obiectul atitudinii.

3) Componenta conativă sau comportamentală, reprezintă obiectivarea componentelor


cognitive și afective. Comportamentul atitudinal constă în exprimarea unei atitudini prin
mijloace verbale, nonverbale sau prin alte tipuri de comunicare. În acest caz, sunt activate
componentele cognitive şi afective pentru a exprima direcţia potenţială de desfăşurare a unei
acţiuni şi nu acţiunea însăşi. De aceea G. Allport consideră atitudinea ca "o stare mentală şi
neurală de pregătire care exercită o influenţă directivă sau dinamică asupra răspunsului unui
individ la toate obiectele sau situaţiile cu care este asociat."

Variabile independente Variabile intermediare Variabile dependente

Reacţii neurovegetative
Componenta Mărturii verbale despre
afectivă emotii
6

STIMULI Percepţii
(indivizi, situaţii, Componenta Mărturii verbale despre
grupuri, date Atitudini cognitiva opinii si convingeri
sociale etc.)

Acţiuni deschise
Componenta Declaraţii verbale privind
comportamentală comportamentul

Componentele atitudinale

În mod tendenţial, atitudinea şi comportamentul asociat sunt interdependente și reciproc


consistente. Comportamentul precedent exercită o puternică influenţă asupra orientărilor
ulterioare ale atitudinilor, iar atitudinile au o funcţie de generare a comportamentelor. Deşi
relaţia pare simetrică, totuşi, predicţia atitudinilor pe baza comportamentului are un grad mai
înalt de probabilitate decât predicţia comportamentului pe baza atitudinilor. Schimbările de
comportament duc, pe termen mediu şi lung, la modificarea inevitabilă a atitudinilor
corespunzătoare, pe când una şi aceeaşi atitudine se poate asocia cu mai multe comportamente
posibile în funcţie de contextul social în care este implicată o persoană. De aici derivă două
consecinţe importante: pe de o parte, în cercetarea socială, cunoaşterea atitudinilor nu se poate
substitui cunoaşterii comportamentelor efective; pe de altă parte, schimbarea comportamentului
duce cu necesitate la schimbarea atitudinii ce-i corespunde, pe când schimbarea prealabilă a
atitudinii este numai un indiciu probabil al unei schimbări în conduită.

Atitudinile sunt asociate cu întregul univers al vieţii personale, influenând percepţia,


gândirea, voinţa şi imaginaţia. Atunci când sunt bine structurate, acţionează ca motive ale
activităţii, îndeplinind mai multe funcţii:

 de adaptare, prin dezvoltarea de înclinații favorabile faţă de obiectele


care satisfac nevoia de recompensă şi de realizare a scopurilor, şi prin
dezvoltarea de înclinații nefavorabile faţă de obiectele care blochează
iniţiativa personală sau care reprezintă surse de frustrare.
7

 de apărare a sinelui, prin cristalizarea şi manifestarea acelor atitudini


care sunt izvorâte din conflicte interioare şi se îndreaptă împotriva
factorilor care ameninţă integritatea, evaluarea şi orientarea sinelui.

 de expresivitate personală, prin faptul că atitudinile sunt încorporate în


structura sinelui şi deci fac parte din identitatea personală.

 cognitivă, prin nevoia de a căuta semnificaţii, nevoia de o mai bună


organizare a convingerilor personale, toate acestea ducând la o creştere a
consistenţei sinelui.

 de motivare şi orientare în relaţiile cu ceilalţi şi de selecţie a tipurilor de


interacţiuni sociale în care se angajează subiectul.

Achiziţionarea atitudinilor se realizează în general pe trei căi mai importante:

1. prin contactul direct cu persoane, obiecte, evenimente;

2. prin interacţiunea cu cei care şi-au format deja o atitudine;

3. prin experienţa socială asimilată în grupurile formale sau informale din care individul face
parte. Unul din grupurile cu o mare importanţă în formarea atitudinilor la vârste timpurii, este
familia: de exemplu, o atitudine autoritară a unei persoane, se datorează într-o măsură
semnificativă modelelor de autoritate pe care persoana respectivă le-a experimentat în familia
de origine.

Formarea atitudinilor ca urmare a influenţelor exercitate de alţii implică procese de:

 conformare (creşterea asemănării cu cei din jur);


 identificare (preluarea şi asumarea unor roluri sociale asociate cu prestigiul);
 interiorizare (asimilarea de atitudini şi valori pentru construcţia identităţii personale; ea
reprezintă mai mult decât simpla învăţare care se produce strict la nivel intelectual şi se poate
restructura relativ uşor).
Atitudinile dobândite în copilărie şi adolescenţă pot fi ulterior fie consolidate, fie schimbate, ca
urmare a multiplicării influenţelor la care este supusă o persoană. Grupurile din care aceasta va
face parte pe parcursul vieţii pot avea un efect de întărire a atitudinilor deja dobândite, sau
dimpotrivă, pot genera conflicte interioare între atitudinile vechi şi cele pe care grupul le
8

promovează. Schimbarea de atitudine afectează câmpul psihologic integral şi, de obicei, îşi are
originea în tensiunea psihologică produsă de inconsistenţa între informaţiile vechi şi cele noi.
Tensiunea care duce la schimbarea atitudinală este direct proporţională cu gradul de
inconsistenţă dintre informaţii, iar necesitatea de a o diminua şi a reconstrui balanţa cognitivă
face posibiă această schimbare. Există trei teorii importante care încearcă să pună în lumină
mecanismele de schimbare a atitudinilor:
1. Teoria balansării (F. Heider): pleacă de la premisa (formulată explicit în unele definiţii
ale "atitudinii") că atitudinile faţă de obiecte sau persoane au valenţe pozitive sau negative.
În continuă ajustare şi interacţiune, atitudinile se pot afla într-o stare de homeostazie sau,
dimpotrivă, într-o stare de dezechilibru, în funcţie de ponderea valenţelor pozitive şi
negative. Dezechilibrul provoacă întotdeauna o stare de disconfort psihologic pe care
indivizii o tolerează cu mare greutate. De aceea, ei sunt dispuşi ca, prin schimbarea unei
atitudini să reechilibreze sistemul.
2. Teoria congruenţei (C. Osgood şi P. Tannenbaum): încearcă să completeze prima teorie
printr-o predicţie mai exactă asupra direcţiei şi gradului schimbării atitudinale. Autorii
consideră că, odată cu accentuarea extremismului valenţei unei atitudini, creşte foarte mult
rezistenţa la schimbare şi, pentru a se menţine congruenţa sistemului cognitiv şi afectiv,
sunt anihilate atitudinile cu valenţă opusă dar cu intensitate mai mică.
Pornind de la această constatare, R. Abelson şi M. Rosenberg au formulat următoarele
reguli psihologice de interacţiune între trei persoane: 1) dacă A îl place pe B şi B îl place
pe C, atunci A îl place pe C (tranzitivitate); dacă A îl place pe B, iar B îl displace pe C,
atunci A îl displace pe C 2) dacă A îl displace pe B şi B îl displace pe C, atunci A îl place
pe C ("duşmanul duşmanului meu, este prietenul meu").
3. Teoria disonanţei cognitive (L. Festinger): consideră disonanţa a fi o stare de
inconsistenţă între două elemente cognitive (cunoştinţe, opinii, credinţe) care se dovedesc
a avea sensuri opuse ale mesajelor. Dacă proporţia elementelor disonante şi consonante
este relativ aceeaşi, disonanţa este maximă. Fiind o stare de mare disconfort psihologic,
individul va încerca să o reducă sau să o elimine, folosind anumite strategii, si anume:
a) schimbarea unor elemente comportamentale, pentru a le pune în acord cu noua tendinţă
atitudinală;
b) schimbarea unui element cognitiv, pentru a restaura coerenţa sistemului;
9

c) căutarea şi adăugarea unor noi elemente cognitive, atunci când elementele implicate în
disonanţă nu pot fi modificate;
d) schimbarea atitudinii faţă de obiectul în raport cu care comportamentul a fost deja
schimbat.
Schimbările de atitudine sunt dependente nu numai de mecanismele utilizate de subiect pentru
reducerea disonanţelor dar şi de contextul social în care intervin factorii grupali, reţelele de
comunicare interpersonală şi cele de masă. De asemenea, relaţia dintre atitudine şi comportament
nu este una chiar directă şi nemediată, deoarece factorii sociali de structură intervin întotdeauna
în această relaţie:
 atitudinea şi conduita, susţin unii autori, pot fi derivate, deduse, din structura socială (i.e.
într-o structură ierarhică rigidă, atitudinile persoanelor subordonate sunt irelevante pentru
deţinătorii puterii de decizie deoarece comportamentul acestora trebuie să se conformeze
normelor formal instituite; în acest context, atitudinilor li se conferă un rol cognitiv
minor);
 atitudinile pot fi privite ele însele ca factori mediatori între structura socială şi conduită,
în sensul că structura socială este responsabilă de adoptarea unor anumite atitudini, iar
acestea se manifestă prin tipurile corespunzătoare de comportament;
 atitudinile nu sunt determinate de structura socială ci sunt dimensiuni intrinsec asociate
factorilor structurali şi, împreună cu aceştia, generează variaţii ale conduitei personale
sau colective; pe de o parte, factorii structurali şi cei atitudinali au efecte independente în
planul conduitei, iar pe de altă parte, din interacţiunea lor rezultă efecte combinate
specifice (de exemplu, creşterea salariului nu se asociază în mod necesar cu creşterea
productivităţii muncii dacă nu se asociază şi cu schimbări în atitudinea faţă de muncă).

Valorile

Valoarea, reprezintă aprecierea pe care un subiect o manifestă faţă de un obiect (lucru,


idee, relaţie) după criteriul socialmente împărtăşit al satisfacerii unei nevoi sau unui ideal.
În filosofia culturii, studiul valorii s-a dezvoltat până la condiţia de disciplină de sine
stătătoare, sub numele de axiologie (axios, în limba greacă, înseamnă "care merită", "care e demn
de ceva"). In viziunea fondatorilor axiologiei, valorile universal umane - binele, adevărul,
10

frumosul, sacrul - constituie un fel de repere absolute, de care, în decursul istoriei, fiecare popor
se apropie în manieră culturală proprie. Dacă majoritatea abordărilor axiologice pun accentul pe
calitatea omului de a fi o fiinţă creatoare, odată cu dezvoltarea sociologiei şi antropologiei,
interesul s-a mutat spre aspectul social - relaţional al valorii. Valoarea este considerată a fi o
relaţie socială deoarece nu orice opţiune, dorinţă sau apreciere individuală se recomandă prin
consistenţă, ci numai acelea care merg în consens cu opţiunile, dorinţele sau aprecierile de grup.
Un sistem valoric angajează o comunitate umană şi o tradiţie iar aceasta scoate valoarea de sub
semnul subiectivităţii arbitrare, fără a-i anula însă condiţia de ipostază subiectivă a culturii. Spre
a fi deosebite de valorile individuale, cele de grup au fost numite "orientări valorice". Acestea, la
rândul lor, se împart în orientări dominante (categorii mari de valori) şi orientări variante
(diferenţiabile după etnie, clasă socială, poziţie de status etc.). Orientările valorice dominante
reprezintă un pattern universal al orientărilor valorice umane. F. Kluckhohn a elaborat un
asemenea pattern, compus din cinci orientări:
a) predispoziţii înnăscute: rău, bun, nici rău nici bun;
b) relaţia omului cu natura: omul supus naturii, omul integrat în natură;
c) dimensiunea timpului: orientare spre trecut, orientare spre prezent, orientare spre
viitor;
d) tipul de personalitate preţuit: care fiinţează, care fiinţează întru devenire, care
înfăptuieşte;
e) modalitatea relaţiei cu semenii: lineală, colaterală, individualistă.
Din perspectivă sociologică, valorile inculcate membrilor unui grup sau unei societăţi
asigură în mare măsură ordinea socială şi unitatea funcţională a societăţii. Valorile nu sunt deci
preferinţe subiective individuale, ci preferinţe socializate, supraindividuale, transmise şi
promovate prin mecanisme sociale. Valorile se referă la stări sau moduri de acţiune considerate
a fi social dezirabile şi au un rol esenţial în orientarea acţiunilor umane, în stabilirea obiectivelor
şi scopurilor de atins, a strategiilor, metodelor şi căilor de acţiune.
Prin însuşi caracterul lor de dezirabilitate, valorile tind să ia o formă normativă şi de
aceea se poate vorbi de un sistem valorico - normativ. Sistemul de valori al unei persoane, grup
sau colectivităţi, deşi în mod normal tinde spre o creştere a coerenţei sale interne, este
fundamental contradictoriu deoarece exprimă contradicţiile reale ale organizării sociale,
orientarea diferită a claselor şi grupurilor de status.
11

Raportul valoare - atitudine


Valorile, în calitatea lor de achiziţii individuale, se situează în aceeaşi zonă a latentului, a
virtual - subiectivului, ca şi atitudinea. Dar aceasta nu înseamnă că între valori şi atitudini nu se
pot stabili anumite diferenţe. Unii autori consideră că diferenţele decurg în primul rând din faptul
că o atitudine se referă la un complex de convingeri legate de un obiect sau o situaţie specifică,
pe când o valoare se referă la o convingere de mare generalitate, care transgresează situaţiile şi
obiectele particulare. Pe când valorile, ca principii fundamentale sau scopuri ultime ale existenţei
sunt, la nivelul individului, de ordinul zecilor, atitudinile sunt de ordinul sutelor sau chiar miilor.
Apoi, putem spune că valorile ocupă un loc mai central în configuraţia personalităţii, ghidând
deopotrivă atitudinile, judecăţile şi acţiunile, dar, în acelaşi timp, ele se exprimă într-un mod
esenţial prin intermediul atitudinilor. Plasate mai spre centrul sistemului motivaţional, valorile
determină şi asigură direct procesele de apărare şi manifestare a eului, precum şi stima de sine,
pe când atitudinile sunt legate de aceste procese doar mijlocit, ca instrumente prin care
acţionează valorile. De asemenea, atitudinile nu sunt prin ele însele standarde sau criterii ale
conduitelor, pe când valorile au această funcţie.
Profilul axiologic al indivizilor are o structură ierarhică: situate în centru şi deasupra, se
află valorile ca principii generale despre dezirabil; ele sunt apoi transcrise în norme şi atitudini
care se susţin şi se exprimă în opinii. Acest fapt poate fi identificat şi la nivel macrosocial: în
fiecare societate şi cultură funcţionează un ethos, un nucleu axiologic fundamental (valori de
bază), o mentalitate (sistem de norme, crezuri, atitudini) clădită pe acest nucleu şi o opinie
publică (reacţii consensuale sau conflictuale cu privire la anumite evenimente). Atât la nivel
individual cât şi grupal şi social, gradul de stabilitate, şi deci de rezistenţă la schimbare, merge
descrescător dinspre valori, către norme, atitudini şi opinii.
Diferenţele evidenţiate anterior, comprehensibile din punct de vedere intelectual, devin
mult mai problematice când se trece la o analiză concretă, deoarece, între sferele celor trei
concepte analizate, există numeroase interferenţe şi suprapuneri, devenind, în anumite contexte
semantice chiar interşanjabile. De exemplu, între atitudini generalizate şi valori interiorizate
diferenţele se dizolvă, mergând până la identitate totală. Idealul personal, odată constituit devine
el însuşi valoare. Până la urmă, deosebirile dintre diferite expresii sunt mai mult de accent şi
12

perspectivă: ceea ce pentru observator poate apărea ca fiind interese, trăsături sau nevoi, pentru
subiecţi ele pot apărea ca valori, convingeri, scopuri de urmărit.

Lecturi:
Chelcea, Septimiu 2010, Curs de Psihologie Socială,
http://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/10/septimiu-chelcea-curs-psihologie-
sociala.pdf, pp. 129 – 138

COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

Comportamentul prosocial este un tip de comportament orientat spre susţinerea,


conservarea şi promovarea valorilor sociale, fără aşteptarea unor recompense externe.
Ajutorarea, protejarea şi sprijinirea celorlalţi, doar pentru că aşa este considerat corect, reprezintă
diferenţa specifică dintre comportamentul prosocial şi alte tipuri de comportamente dezirabile.
Putem vorbi de "comportament prosocial" atunci când sunt îndeplinite două condiţii: 1.
comportamentul respectiv este intenţionat; 2. există libertatea de alegere a conduitei. Cu alte
cuvinte, actorul trebuie să ia o decizie conştientă, într-un spaţiu de libertate care să-i permită şi
alte tipuri de decizii. Unii cercetători consideră că putem vorbi despre comportament prosocial
dacă sunt îndeplinite trei condiţii: 1. există intenţia de a ajuta; 2. actul comportamental trebuie
iniţiat în mod voluntar; 3. cel care iniţiază acest act să nu urmărească obţinerea unei recompense.
Ţinând cont de aceste două sau trei condiţii, este evident faptul că acest tip de
comportament nu se întâlneşte foarte des în societate, ba chiar, aşa cum observă mulţi
cercetători, el pare a se manifesta din ce în ce mai rar. Indiferent de frecvenţa sa de manifestare,
rămâne însă întrebarea: ce îl face totuşi posibil? Sociobiologii şi sociologii au dat răspunsuri
diferite la această întrebare, răspunsuri care pot fi considerate nu reciproc exclusive, ci
complementare.

1. Sociobiologia şi altruismul reciproc


13

Termenul fitness este folosit în biologia genetică şi evoluţionară cu înţelesul de potenţial


evolutiv sau de supravieţuire, potenţial evaluat mai ales prin capacitatea unui individ de a-şi
prolifera genele prin intermediul descendenţilor. Fiecare individ, considerat ca organism
biologic, tinde să-şi maximizeze propriul potenţial ceea ce ar părea că duce la o scădere a
potenţialului celorlalţi. Lucrurile nu stau însă aşa: cercetările asupra insectelor sociale au dovedit
că acestea îşi maximizează potenţialul evoluţionar ca urmare a actelor "altruiste" pe care le fac
unele faţă de altele. Sacrificiul albinelor, de exemplu, care prin înţepătură mor, face posibilă nu
numai supravieţuirea grupului, dar şi reproducerea bagajului genetic al individului sacrificat, prin
intermediul consangvinilor. Deoarece 50% din gene sunt similare la fraţi şi surori, asumarea
oricărui risc de a se ajuta între ei, măreşte şansele de transmitere a genelor comune la generaţiile
următoare. Astfel, fiecare individ este motivat nu numai să trăiască cât mai mult, pentru a-şi
transmite genele urmaşilor direcţi, dar şi să contribuie la crearea unui avantaj reproductiv pentru
cei cu care împarte o anumită moştenire genetică. De aici s-a tras concluzia că egoismul şi
altruismul ar putea fi structuri comportamentale la fel de eficace pentru maximizarea
potenţialului evoluţionar sau de supravieţuire al unui individ şi că ambele structuri
comportamentale contribuie la selecţia naturală. Charles Darwin a formulat ipoteza după care
unitatea selecţiei naturale o constituie familia şi nu organismul biologic individual, acesta fiind
mecanismul care a permis supravieţuirea altruismului. Această ipoteză a fost reformulată în anii
70 de către W. D. Hamilton ca ipoteză a potenţialului inclusiv, altruismul are o bază genetică şi
este selectat deoarece potenţialul de supravieţuire al unui individ poate creşte chiar şi atunci când
acesta nu are urmaşi direcţi, cu condiţia ca el să se "sacrifice" pentru a mări potenţialul de
supravieţuire al rudelor sale. adică al celor cu care individul are în comun un anumit număr de
gene.
Principiul potenţialului inclusiv explică fundamentele genetice ale altruismului pornind
de la legea selecţiei naturale şi analizând efectele acesteia la nivelul relaţiilor de rudenie (kin
selection). Acest principiu, cum observă Ion Ungureanu, are doar o funcţie explicativă limitată la
relaţiile sociale dintre consangvini, fără a aduce nici o lămurire asupra mecanismelor de
producere a comportamentului altruist în cazul celorlalte relaţii sociale. Familia nucleară sau
lărgită, neamul etc. rămân unităţile de bază în care se formează socialitatea dar, pe de o parte,
multe din funcţiile familiei au fost preluate de alte instituţii sociale, fără ca noile relaţii să fie
14

lipsite de altruism, iar pe de altă parte, nu tocmai rar, relaţiile din cadrul familiei pot fi
tensionate, competitive şi violente.
Profesorul american Robert Trivers a încercat să demonstreze că altruismul este genetic
determinat nu numai prin potenţialul inclusiv dar şi ca altruism reciproc, adică generalizat.
Această paradigmă este o generalizare a parabolei biblice a "bunului samaritean", dar
demonstraţia ei se face pe baza unui calcul de tip cost -beneficiu:
"Astfel, dacă A plăteşte costul necesar pentru ca B să realizeze un beneficiu genetic
(calculat după succesul lui reproductiv), Trivers apreciază că A a acţionat altruist, iar
dacă acest cost este însoţit de realizarea unui beneficiu atât pentru A c`ât şi pentru B,
comportamentul social al lui A este cooperator. Atât genele care determină
comportamentul altruist al lui A, cât şi cele corespunzătoare cooperării pot fi selectate în
mod natural dacă beneficiul este mai mare decât costul. Condiţia preponderenţei
beneficiului se realizează uşor în societăţile umane, arată R. Trivers. Populaţia umană
este obligată «genetic» să acţioneze altruist şi cooperator, fiindcă selecţia naturală va
favoriza pe cei care se ajută între ci şi cooperează, şi nu pe cei care refuză cooperarea.
Condiţia ca A să fie selectat este ca beneficiul obşinut de el prin sacrificiu să fie mai mare
decât costul sacrificiului, şi este totdeauna mai mare fiindcă B este obligat să răspundă,
mai devreme sau mai târziu, acţiunii de sacrificare a lui A." (Ungureanu, 1990. p. 27)

În viziunea lui Trivers, B este obligat socialmente să răspundă prin reciprocitate, în caz contrar el
fiind pasibil de sancţiuni sociale ca marginalizarea, stigmatizarea, pierderea încrederii etc. Deci
aceia care se conformează altruismului reciproc sunt socialmente selectaţi, dar selecţia socială
întăreşte în acest caz selecţia genetică ce devine tot mai puternică pe măsură ce este socialmente
condiţionată. Multe studii de psihologie a relaţiilor interpersonale subliniază legătura dintre
comportamentele altruiste şi similitudinea membrilor unui grup, stimulaţi să-şi canalizeze actele
de agresivitate şi indignare împotriva celor care nu răspund actelor altruiste. Societăţile, în
general, dezvolă o întreagă reţea de acte emoţionale care să sprijine echitatea, onestitatea,
reciprocitatea, astfel încât, prin socializare, copilul nu deprinde numai modurile de adaptare
comportamentală la cerinţele organizării sociale, ci şi respectarea unor norme fundamentale
pentru buna funcţionare a grupurilor, cum este cea a altruismului reciproc.
15

2. Socializarea şi comportamentul altruist


Fără a intra în contradicţie cu abordarea sociobiologică, cea care pune în evidenţă
mecanismele sociale care fac posibile comportamentele altruiste, operează în fapt o deplasare a
accentului dinspre determinismul genetic înspre cel social. Multe studii experimentale au pus în
evidenţă faptul că, la fel cu alte tipuri de comportament, cel prosocial este învăţat în timpul
socializării primare. Copiii îşi însuşesc conduitele altruiste prin mecanisme de condiţionare
(recompensă, pedeapsă şi reîntărire) şi prin imitarea unor modele care le sunt accesibile.
Problema la care trebuie găsit un răspuns se referă însă nu la mecanismele de transmitere a
conduitelor prosociale ci la motivul pentru care aceste conduite sunt selectate şi transmise din
generaţie în generaţie. Daniell Campbell afirmă că societăţile produc, sau, prin difuziune, preiau
de la alte societăţi, norme cu mare valoare adaptativă şi care aduc în general beneficii importante
grupurilor. Exista trei norme fundamentale pentru funcţionarea oricărei societăţi:
1. Norma responsabilităţii sociale: postulează obligaţia celor puternici de a-i ajuta pe cei slabi,
obligaţia părinţilor de a-şi proteja copiii, obligaţia tinerilor de a îngrijii bătrânii etc. Această
normă, puternic promovată de multe din religiile lumii, dar care în creştinism capătă chiar un
caracter de poruncă, se obiectivează apoi, mai mult sau mai puţin, în sistemele juridice ale
societăţilor respective, căpătând aşadar şi un statut juridic formal. Când vorbim de
formalizare juridică nu înseamnă că o vom regăsi ca atare în codul de legi, ci se pot identifica
anumite componente legislative derivate din ea.
2. Norma reciprocităţii sau "legea de aur" a oricărei societăţi, obligă indivizii să facă bine celor
ce, la rândul lor, le-au făcut bine. Deşi pare doar un schimb echitabil care nu respectă
condiţia de "dezinteres" din definiţia comportamentului prosocial, norma nu se referă la un
schimb direct şi imediat, ci la o obligaţie pe termen potenţial foarte lung, ce trimite la o
depăşire a interesului pur personal.
3. Norma justiţiei sociale cere o distribuţie justă a resurselor şi beneficiilor între oameni şi
grupuri. John Adams (1965) a formalizat această normă ca egalitate aproximativă între două
rapoarte: raportul între investiţia mea şi beneficiul obţinut trebuie să fie egal (într-un caz mai
mult ideal) sau aproximativ egal cu raportul dintre investiţia Celuilalt şi beneficiul obţinut de
el. Dacă relaţia este percepută ca inegală, actorul social dispune de anumite strategii pentru a
o aduce mai aproape de un echilibru echitabil:
16

 el îşi poate ajusta comportamentul fie scăzând investiţia, fie majorându-şi propriul
beneficiu, fie acţionând asupra investiţiei şi beneficiului Celuilalt;
 poate să încerce să compenseze inechitatea pe plan pur psihologic, căutând
diverse justificări care să-l disculpe pe celălalt sau să se autoliniştească pe sine;
 el poate întrerupe relaţia de schimb în cazul în care nu poate recurge
la una dintre strategiile anterioare.
Revenind acum la D. Campbell, el susţine că aceste norme, indiferent dacă au sau nu susţinere
genetică, oricum ar fi selectate social deoarece fac posibilă convieţuirea şi dezvoltarea socială.
În afară de ipoteza normativă asupra emergenţei şi perpetuării comportamentului
prosocial, a fost formulată, de fapt derivată din teoria echităţii, ipoteza cost - beneficiu: acordăm
ajutor altora dacă estimăm că beneficiul, adică inclusiv sau exclusiv recompensele morale interne
vor depăşi costul implicat de ajutorul oferit. In aceste condiţii, cu cât costul este mai ridicat, cu
atât probabilitatea de apariţie a comportamentului prosocial este mai scăzută.
Într-o lectură strict economică, ipoteza cost-beneficiu desfiinţează altruismul ca virtute
socială de sine stătătoare, explicându-1 ca fiind doar o "altă faţă" a egoismului:
 cea mai mare parte a aşa - ziselor acte altruiste nu sunt decât variante mascate ale
egoismului: invitarea cuiva la masă, o recenzie laudativă, apărarea cuiva în timpul
unei discuţii, reprezintă doar "investiţii" în vederea unor beneficii ulterioare;
 actele de caritate nu reprezintă altceva decât hrănirea egoistă a stimei de sine şi
întărirea statutului personal în faţa comunităţii, marcând totodată dependenţa celorlalţi
de bunăvoinţa donatorului;
 chiar conduitele cotidiene ce par dezinteresate au la bază motivaţii egoiste cum ar fi
aceea de a scăpa de inconfortul şi teama pe care insistenţa solicitanţilor, uneori
însoţită chiar de gesturi fizice, o pot induce.

Indiferent de paradigma care încearcă să explice comportamentul prosocial, cercetările au


pus în evidenţă o serie de legături între gradul de probabilitate al apariţiei comportamentului
prosocial şi o serie de caracteristici ale situaţiei, ale beneficiarului sau ale celui care acordă
ajutor:
 cu cât sunt mai mulţi martori oculari într-o situaţie care reclamă intervenţia celor din
jur, cu atât va fi mai redusă proporţia celor care acordă ajutor şi cu atât mai lung
17

timpul de aşteptare până la intervenţia propriu - zisă (fenomenul de "difuzare a


responsabilităţii");
 emergenţa comportamentului prosocial este mai probabilă dacă se apreciază că
victima nu a putut controla factorii care au adus-o în situţia de a cere ajutor;
 simpatia sau antipatia faţă de victimă se constituie în variabile intermediare care pot
întări, respectiv slăbi, tendinţa de intervenţie;
 modul în care se solicită ajutorul poate avea şi el efecte de întărire sau slăbire a
hotărârii de a interveni: un apel imperativ poate duce, paradoxal, la amânarea actului
de intervenţie sau chiar la suspendarea lui definitivă (efectul bumerang);
 probabilitatea cea mai mare de apariţie a comportamentului prosocial se realizează la
persoanele cu o mai mare competenţă, un grad de control al evenimentelor mai ridicat
şi cu o mai accentuată stimă de sine;
 similaritatea trăsăturilor de personalitate se constituie de asemenea în predictor pentru
apariţia comportamentului prosocial.

Comportamentul antisocial: violența

Deşi atunci când vorbim despre violenţă lucrurile par clare pentru toată lumea deoarece
sfera conceptului trimite imediat şi direct la criminalitate, tortură, război, oprimare, etc., în
realitate nu s-a ajuns încă la o definiţie satisfăcătoare şi în acelaşi timp pe deplin consensuală.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin evoluţia diacronică a fenomenului căruia i se adaugă noi
dimensiuni prin "etichetări" sau "definiri ale situaţiei" specifice unui anumit context cultural (i. e.
violenţă simbolică, violenţă financiară,verbală, psihologică etc.), iar pe de altă parte prin
schimbările de perspectivă datorate fie unor discipline diferite care se ocupă de studiul
fenomenului (psihologie, sociologie, ştiinţele juridice, antropologie), fie unor abordări diferite
din cadrul aceleiaşi discipline (funcţionalistă, structuralistă, interacţionist - simbolică, etc.).
Astfel, unii cercetători pun accentul în definirea violenţei pe folosirea forţei şi pe vătămarea
corporală în timp ce alţii pun accentul pe transgresarea sau violarea normelor sociale în general
şi a celor legale în special. Din această cauză, sfera conceptului de violenţă intră în diferite
18

raporturi cu sferele altor concepte cum ar fi: delincvenţă, agresivitate, putere, putere politică,
forţă, etc. Nu este întotdeauna uşor de precizat raportul dintre diverse sfere, el putând fi de tipul
incluziune sau intersecţie.
În dicţionare, cuvântul "violenţă" trimite la acţiunile în care este folosită forţa sau
constrângerea pentru atingerea anumitor obiective: "utilizarea forţei şi a constrângerii de către un
individ, grup sau clasă socială în scopul impunerii voinţei asupra altora." (Rădulescu, 1993, p.
670) Pe de altă parte, cuvântul "agresivitate" este şi el definit în modul următor: "comportament
verbal sau acţionai ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea şi chiar suprimarea fizică a
celorlalţi." (Chelcea, 1993, p. 21) Comparând cele două definiţii observăm că utilizarea forţei şi
a unui comportament ofensiv (aggressio = atac) reprezintă "genul proxim" pe când scopurile spre
care tinde acest tip de comportament ar reprezenta "diferenţa specifică". Oricum, în majoritatea
lucrărilor de specialitate cei doi termeni sunt utilizaţi aproape ca sinonimi, agresivitatea fiind
considerată ca "violenţa în acţiune".

Forme ale agresivităţii


Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice încercare de
tipologizare îşi va avea, firesc, limitele ei. Mitrofan (1996, p. 429) propune patru tipuri de criterii
în raport cu care identifică mai multe forme de agresivitate:
1. În funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă:
 agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
 agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;
 agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
 agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată;
2. În funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive:
 agresivitate fizică şi agresivitate verbală;
 agresivitate directă şi agresivitate indirectă, atunci când între victimă şi
agresor se interpun unul sau mai mulţi intermediari;
3. În funcţie de obiectivele urmărite:
 agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, inclusiv de ordin
material;
19

 agresivitatea ce urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea


victimei.
Aceste două forme de agresivitate mai sunt cunoscute şi ca agresivitate instrumentală
respectiv agresivitate emoţională. Diferenţa constă în faptul că prima formă, cea instrumentală,
este orientată în primul rând către obţinerea de beneficii şi este premeditată, se află sub controlul
raţiunii. Gradul de raţionalitate în aceste decizii depinde însă de mai multe variabile: putem vorbi
în acest sens de un continuum ce are la una dintre extreme reacţii de agresivitate spontane iar la
cealaltă comportamente antisociale calculate până la cele mai mici detalii. Un tip aparte de
violenţă instrumentală este cel numit de Levine şi Campbell (1972, apud Radu, Iluţ, Matei, 1996)
conflict realistic de grup: are loc atunci când grupuri sociale de mici sau mari dimensiuni se află
în competiţie pentru o resursă de existenţă limitată: teritoriu, locuri de muncă, influenţă,etc.
Acest tip de conflicte aduc mai multe pierderi decât c`ştiguri pentru toate părţile în conflict şi, de
aceea, cooperarea şi înţelegerea prin compromisuri constructive sunt preferabile, atât din punctul
de vedere al individului cât şi din punctul de vedere al colectivităţii.
A doua formă de agresivitate se datorează afectelor, supărării sau mâniei (angry
aggression) şi este preponderent spontană, fără a exclude însă formele premeditate.
4. În funcţie de forma de manifestare a agresivităţii:
 agresivitatea violentă şi agresivitatea nonviolentă;
 agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.
Autorul subliniază faptul că tipologia adoptată de el nu epuizează nici pe departe toate
criteriile de clasificare posibile dar acesta este deja un loc comun în domeniul taxinomiei. El face
însă o observaţie foarte interesantă în privinţa relaţiei agresor - victimă şi a co-participării lor la
fenomenul psihosocial denumit "agresiune": nu întotdeauna rol - statusul victimei şi cel al
agresorului sunt uşor de înţeles şi de definit. În limbajul dreptului penal, agresorul este
infractorul care produce daune victimei, astfel încât vina pare de la început clar distribuită, dar
în realitate lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Redăm cele două exemple oferite de autor pentru că
ilustrează foarte bine "co-participarea" ca împărţire a responsabilităţii în declanşarea
evenimentelor şi în acelaşi timp sunt semnificative pentru tema lucrării noastre:
"1. Soţul rămâne infirm pe viaţă în urma unui act de agresiune din partea soţiei (în faţa
instanţei juridice soţul apare în calitate de victimă iar soţia în calitate de infractor). Se află
însă că actul de agresiune al soţiei a fost consecinţa bătăilor repetate din partea soţului şi,
20

mai ales, a încercărilor acestuia de a viola fetiţa în faţa ei (deci, anterior actului de
agresiune al soţiei, rolurile celor doi erau schimbate);
2. O femeie tânără, sub influenţa alcoolului, intră în miez de noapte într-un bar în care
erau numai bărbaţi şi adoptă o atitudine provocatoare (dansează obscen şi se dezbracă
parţial); bărbaţii o atacă şi are loc un viol colectiv. Deci, în urma acestui act de agresiune,
bărbaţii apar în calitate de infractori iar femeia în calitate de victimă. Care este însă
gradul ei de participare şi de răspundere privitor la actul de agresiune produs?" (Mitrofan,
op. cit., p. 430)
Datorită situaţiilor descrise mai sus, s-au produs rafinări ale limbajului juridic care identifică
victima provocatoare (anterior victimizării ei a comis ceva care să-1 instige pe agresor:
încălcarea unui angajament, atitudine arogantă, legături nepermise cu alţi indivizi, etc.) şi
victima care precipită declanşarea evenimentelor (prin conduita ei exercită o influenţă decisivă
asupra celui ce va deveni infractor). (idem) Concluzia este că, de multe ori, comportamentul
agresiv este stimulat, provocat, declanşat, întreţinut de conduita partenerului relaţiei
interpersonale ce suportă consecinţele agresiunii. De aici, ideea clară pentru psihologia aplicată
(cum este cazul psihoterapiei) de a acţiona nu numai unilateral, asupra agresatului sau
agresorului, ci şi asupra cuplului (marital, parental, profesional, etc.) care capătă în timp
proprietatea de a oferi "cadrul" manifestării agresivităţii; cel agresat poate, direct sau indirect,
voluntar sau involuntar, să se constituie într-un factor de potenţare a conduitei agresive a
partenerului.
Adrian Neculau (Ferreol şi Neculau, 2003, p.6) ne propune o altă tipologie pentru
violenţă, tipologie care are la bază două criterii principale şi mai multe subcriterii:
I. Violenţa privată
1. Violenţa criminală
a) mortală: omoruri, asasinate, otrăviri (sunt incluse aici paricidul şi infanticidul), execuţii
capitale, etc.
b) corporală: lovituri şi răniri voluntare
c) sexuală: violuri
2. Violenţa non-criminală
a) suicidară (suicidul şi tentativa de suicid)
b) accidentală (cum ar fi accidentele de automobil)
21

II. Violenţa colectivă


1. Violenţa cetăţenilor împotriva puterii
a) terorismul
b) grevele şi revoluţiile
2. Violenţa puterii împotriva cetăţenilor
a) terorismul de stat
b) violenţa industrială
3. Violenţa paroxistică, războiul

Paradigme explicative privind comportamentul agresiv


Cu riscul unor simplificări inevitabile putem vorbi de trei paradigme explicative
importante cu privire la agresivitatea individuală şi interpersonală. Prima perspectivă este cea
biofiziologică: instinctul, pulsiunea, instinctul agresiv de supravieţuire sunt conceptele de bază.
Cauzele biofiziologice invocate în general, mai mult sau mai puţin acceptate de majoritatea
oamenilor de ştiinţă, sunt: agresivitatea înnăscută (Konrad Lorentz), pulsiunea morţii (Sigmund
Freud), cromozomul suplimentar (Patricia Jacobs), saturnismul (Derek Bryce Smith) sau
malformaţiile cortexului şi influenţa substanţelor chimice. Unii cercetători consideră că
personalitatea agresivă, având la bază dispoziţiile genetice se construieşte chiar din primii ani ai
copilăriei. Al doilea tip de abordare a agresivităţii, cu tendinţe psihanalitice, o consideră ca fiind
o reacţie specifică la frustrare, iar al treilea tip de abordare o consideră ca fiind rezultatul
învăţării sociale. (Amirou, 2003) Simplificările în aceste cazuri provin din faptul că toate sunt
abordări monocauzale, deci reducţioniste, în condiţiile în care astăzi ştim că orice fenomen are la
bază un complex cauzal şi nu o singură cauză. De asemenea, putem observa că prima paradigmă
consideră agresivitatea ca fiind parte din bagajul genetic al individului pe când celelalte două o
consideră fie ca o formă de reacţie la presiunile mediului, fie ca rezultat al învăţării.

1. Agresivitatea este înnăscută


Sigmund Freud consideră că oamenii se nasc cu instinctul de a agresa şi de a fi violenţi ca
o consecinţă a tensiunii dintre cei doi poli între care se desfăşoară dinamica psihicului uman:
Eros, instinctul vieţii şi Thanatos, instinctul morţii. Deoarece această "tensiune" ereditară nu
poate fi înlăturată, este necesară utilizarea unei metode nedistructive, de influenţare culturală,
care să canalizeze tendinţele agresive utilizându-se energia lor în alte moduri. Pe de altă parte,
22

cunoscutul etolog Konrad Lorentz (1966 apud Mitrofan, 1996, p.431) accentuează şi el ideea
naturii biologic - instinctuale a comportamentului agresiv pe care îl regăsim şi la nivel infra -
uman, dar spre deosebire de Freud la care agresivitatea este predominant distructivă, Lorentz
consideră că mai ales agresivitatea interspecii are o valoare adaptativă, fiind esenţială pentru
supravieţuire. Animalul îşi apără teritoriul şi resursele de hrană şi, îndepărtându-i pe alţii previne
supraaglomerarea. În plus, datorită faptului că cel puternic şi viguros îl învinge pe cel slab şi
neputincios, se produce o selecţie naturală a celor cu un potenţial genetic mai bun, fapt ce duce şi
la reproducerea agresivităţii. În cadrul aceleiaşi specii, este posibil însă ca agresivitatea
(conspecifică) să fie dublată de un alt instinct ce inhibă distrugerea totală a adversarului,
înlăurându-se astfel pericolul diminuării drastice a unei specii. De aceea multe specii de animale
dispun de un comportament agresiv ritualizat (Iluţ, 1994 apud Mitrofan, 1996) ceea ce înseamnă
că în timpul unei lupte de exemplu, atunci când şansele de câştig ale unui individ devin evidente,
celălalt dă semne de retragere iar învingătorul îşi încetează atacul permitându-i să părăsească
scena luptei. Teoriile ce au abordat agresivitatea doar ca pe un instinct au fost bineînţeles supuse
la numeroase critici. Se pare că şi la animale chiar, agresivitatea este influenţabilă şi modificabilă
în mai mare măsură decât sugerează aceste teorii. Totuşi, din punct de vedere biologic, nu pot fi
respinse următoarele tipuri de influenţă:

a) influenţa neurofiziologică: există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării
electrice, se constituie în factor determinant pentru adoptarea unui comportament agresiv;
b) influenţa hormonală: testosteronul este cel care determină o agresivitate sporită la
bărbaţi, fapt pus în evidenţă de numeroase studii empirice;
c) influenţa biochimică: alcoolul, ingerarea de substanţe psihotrope, scăderea glicemiei,
sporesc tendinţele de comportament agresiv.

2. Agresivitatea este un răspuns la frustrare


Acest tip de abordare consideră că elementele hotărâtoare în declanşarea
comportamentului agresiv sunt de ordin extern, aparţinând aşadar mediului. În acest sens, cea
mai cunoscută teorie a fost formulată de John Dollard şi grupul de cercetători de la Yale
University (apud Mitrofan, op. cit., p. 432), teorie care se bazează pe următoarele postulate:

 agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării;


23

 frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.


Blocarea căilor de atingere a unui anumit scop creează frustrări, care, la rândul lor, se
constituie în sursă de manifestare a agresivităţii. Nu în toate cazurile însă agresivitatea este
îndreptată direct asupra sursei cauzatoare de frustrare ci, destul de des ea este reorientată,
redirecţionată către o ţintă mai sigură adică mai puţin capabilă de replici la fel de dure. 2 Ulterior,
premisele teoriei lui Dollard au fost mai relaxate, în sensul că legătura dintre frustrare şi
agresivitate nu a mai fost considerată una directă ci a fost introdus un factor mediator: frustrarea
produce supărare care reprezintă o stare de pregătire emoţională în vederea agresiunii. O
persoană frustrată poate să dea curs furiei atunci când sunt prezente şi anumite semne ale
agresivităţii în comportamentul celuilalt, şi, atunci, stimulii asociaţi pot amplifica reacţia sau,
persoana respectivă poate deveni agresivă ţi în lipsa stimulilor suplimentari. (Berkowitz, 1988
apud Mitrofan, op. cit., p.432).

O perspectivă interesantă în această dezbatere o propune Rachid Amirou (op. cit., pp. 41-
44) care observă că gestul de violenţă verbală sau fizică apare în general şi ca răspuns la sensul
pe care îl dăm unui act, la interpretarea sa prin raportare la o grilă de lectură, la un cod cultural
sau societal. Acest gest nu pare a fi legat de vreo emoţie sau scop ci este mai degrabă cerut de o
valoare culturală, de o "datorie" socială sau de o tradiţie: "Reprezentările şi cogniţiile sociale sau
individuale legate de valoarea de egalitate sau de noţiunea de justiţie pot genera acte de violenţă
săvârşite fără ură (ucigaş plătit, lunetist) şi fără vreo finalitate materială sau practică aparentă
(actele de vandalism); emoţia şi instrumentalitatea sunt implicate doar ca factori adiacenţi sau
concomitenţi cu el." (Amirou, op. cit., p. 41) Miza conflictului social şi a utilizării violenţei pare
a fi, în multe cazuri, recunoşterea individuală (stima de sine) sau/şi recunoaşterea colectivă
(identitatea colectivă). Distorsiunile recunoaşterii antrenează, printre consecinţe de natură
psihopatologică, şi o recrudescenţă a agresivităţii faţă de sine, faţă de celălalt sau faţă de mediu.
Noţiunea de recunoaştere "culturală" (inclusiv în sens comunitar sau etnic), susţine Amirou,
începe să aibă statut de concept central, în jurul căruia se articulează conceptele de "identitate",
de "suferinţă", de "realizare de sine", pornind de la care se analizează raporturile între conştient
şi câmpul social, între subiectivităţi precum şi între ordinea individuală şi ordinea colectivă:

„Recunoaşterea, la nivel personal, este conexă ideii de stimă de sine; ea presupune de


asemenea şi mai ales, stima celorlalţi: psihosociologii vorbesc de „dezirabilitate socială"
24

(a avea sentimentul de a fi înseamnă a avea valoare pentru un altul care este o persoană
importantă din punct de vedere social şi demnă de interes). Or, această stimă este adesea
nutrită faţă de un grup, în timp ce societatea primeşte sau generează subculturi sau
minorităţi. Indivizii intră în conflict în anumite cazuri pentru a salva „onoarea", în sensul
aproximativ de blazon al grupului de care aparţine - ceea ce se observă în războaiele
dintre bandele rivale în cartierele muncitoreşti - sau al culturii sau etniei lor, cum se
întâmplă în Anglia sau în India şi Africa." (idem, p. 42)

Cum nici un grup nu trăieşte izolat, fiecare tinde să se compare cu altele (la fel stau lucrurile şi la
nivel individual de altfel) iar comparaţia socială are ca efect devalorizarea celuilalt în favoarea
propriului grup. S-a constatat că aceste atitudini de discriminare sunt adesea prezente în formarea
stimei de sine şi sunt de asemenea sursa unor numeroase conflicte intra sau intergrupale. Astfel,
competiţia şi rivalitatea intra sau intergrupală nu sunt condiţionate de existenţa unui conflict
obiectiv de interese, chiar dacă ele pot fi puternic accentuate de a astfel de condiţie:

"În consecinţă, agresivitatea poate să devină în anumite cazuri simbolică (s.n), incluzând
sensul prim al termenului: a agresa semnul sau obiectul care materializează identitatea
celuilalt detestat (profanarea cimitirelor, atacarea locurilor de cult, etc.). Mai banal,
semnele puterii - sau ceea ce este definit ca atare, băncile, inclusiv bancomatele - dintr-un
parc sau un telefon public sunt atacate şi distruse pentru a semnifica o opoziţie faţă de
valorile pe care le vehiculează aceste simboluri. (...) Să nu uităm, de asemenea că
simbolul, din punct de vedere etimologic este ceea ce uneşte. O mare parte a violenţei
urbane, derulându-se într-un mediu impersonal, denotă adesea, după opinia psihanaliştilor
şi a câtorva sociologi, în mod paradoxal, dorinţa de a intra în contact cu celălalt, chiar
dacă îl distruge. Setea de recunoaştere poate fi uneori mai puternică şi mai periculoasă
decât foamea - inutil să revenim asupra scrierilor lui Frantz Fanon şi ale altor intelectuali
cu privire la mişcările anticolonialiste, antisclavagiste şi feministe ale secolului trecut"
(ibidem, p. 43)

Observăm aşadar că această paradigmă având în centrul ei conceptul de frustrare a fost


dezvoltată şi rafinată prin adăugarea conceptelor de frustrare relativă şi comparaţie socială
deschizând astfel o nouă perspectivă asupra legăturii dintre violenţă, construirea identităţii şi
rolul conflictului în societate.
25

3. Agresivitatea este un comportament social care se învaţă

Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea poate fi dobândită şi prin


învăţare socială. Procesul de socializare înseamnă şi achiziţia de răspunsuri agresive, fie prin
învăţare directă (condiţionare recompensă - pedeapsă), fie prin observarea conduitelor şi a
consecinţelor lor la alţii. Experimentele lui Albert Bandura (1963 apud Iluţ, 1994) au demonstrat
rolul adultului ca model în însuşirea comportamentului agresiv la copil. O grupă de copii au
văzut cum un adult agresează o păpuşă iar o altă grupă a urmărit un joc liniştit, normal: cei care
au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat şi ei agresiv; mai mult,
s-a observat că agresivitatea a crescut atunci când modelul a fost recompensat, când modelul a
fost de acelaşi sex ca şi copilul sau când avusese legături anterioare cu subiectul (părinte, prieten
de familie, învăţător, etc.). Astfel, chiar dacă modelul cultural al societăţii este unul neviolent,
comportamentul agresiv se poate învăţa din experienţă proprie prin reîntărire sau prin imitarea
unor persoane semnificative sau autoritare. Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de
conduită agresivă pot fi întâlnite în:

 familie: părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi provin adesea ei înşişi din
familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică;
 mediul social: în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate şi
admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii (e. g. subcultura violentă a unor
grupuri de adolescenţi ce devin grupuri de referinţă pentru aspiranţii care îi imită);
 mass - media: în special televiziunea care oferă zilnic modele de conduită agresivă fizică sau
verbală;
Cel din urmă punct, şi anume că cinematograful şi televiziunea produc sau sporesc violenţa, este
încă un subiect destul de controversat. Experimentele de laborator şi de teren, studiile de
corelaţie bazate pe anchete psihosociale constată existenţa unei legături între volumul expunerii
la violenţa transmisă prin mass - media şi un comportament agresiv deschis dar problema aflată
în dispută se referă la cât de semnificativă este această corelaţie, care este sensul cauzalităţii şi
care sunt mecanismele care operează în acest caz. Majoritatea rezultatelor studiilor concrete ce
privesc relaţia dintre expunerea la violenţă şi comportamentul agresiv par să îndreptăţească
afirmaţia lui Liebert (1989) că violenţa mediata are un mare efect asupra unui procentaj mic de
26

tineri şi un efect mic asupra unui mare procentaj dintre ei. (apud Iluţ, op. cit. p.283) în orice caz,
fie că admit o influenţă slabă, ori una puternică a mass - mediei asupra comportamentului agresiv
efectiv, problema centrală pentru psihologia socială rămne cea a mecanismelor prin care se
produce această influenţă. Iată câteva din răspunsurile obţinute până acum (ibidem, pp. 283-
285):
 prin dezinhibiţie: deşi multe acte agresive sunt prezentate ca reprobabile şi autorii lor sunt
pedepsiţi, există şi acte de violenţă care apar ca mijloace de satisfacere a intereselor şi ca
aducătoare de câstiguri (violenţa instrumentală); mai mult, asociate cu personaje pozitive,
astfel de comportamente sunt recompensate şi recomandate ca model, slăbind astfel
constrângerile şi reţinerile faţă de agresiune, inculcate anterior prin socializare şi educaţie;
 expunerea la violenţă prin mass - media mai înseamnă şi contactul apropiat cu diferite tehnici
de luptă şi mijloace de agresiune la care altfel, mare parte din public nu ar fi avut acces; la
copii şi tineri mai ales, caracterul spectacular al multor tehnici violente este un stimulent
suplimentar pentru învăţarea şi reproducerea lor în viaţa reală;
 studiile experimentale arată că vizionarea frecventă de filme şi programe TV saturate de
agresivitate, afectează procesele cognitive responsabile la rândul lor, pentru acţiunile noastre;
încărcate cu conţinuturi informaţionale pe tema violenţei, gândirea şi memoria indivizilor
este orientată în sensul violenţei (creşte accesibilitatea din memorie a conţinuturilor cu
caracter violent) iar itemii şi scenele de violenţă uşor accesibile din memorie mobilizează la
rândul lor cogniţia, conştient sau subliminal, spre anumite tipuri de interpretări şi acţiuni
agresive;
 vizionarea sistematică a unor scene violente în care se insistă asupra actelor de cruzime şi
asupra detaliilor lor fiziologice produce o desensibilizare emoţională, reducându-se treptat
sentimentele de milă faţă de victimă şi de oroare faţă de aceste acte; desensibilizarea are un
efect sporit în cazul violenţei sexuale, expunerea de lungă durată şi sistematică la scene cu
bătăi, răpiri şi violuri precum şi la scene de pornografie asociată cu violenţa, duce la slăbirea
inhibiţiilor care reglează comportamentul în aceste situaţii.
O schemă a mecanismelor care intră în funcţiune atunci când expunerea subiecţilor la
violenţa prezentată prin mass - media este sistematică şi de durată, evidenţiază corelarea pozitivă
cu comportamentul agresiv a elementelor prezentate anterior. Ea conţine în plus catharsisul,
27

singurul mecanism care are efect de diminuare asupra tendinţelor agresive, tocmai prin faptul că
ele sunt experiate la nivel simbolic în faţa ecranelor sau a scenelor.

Dezinhibiţie

Agresiune

Expunerea la violenţa Afectează


operaţionalitatea Agresivitate
mass - medială
sistemului cognitiv

Desensibilizare faţă de
victimă

Catharsis

Efectele mass - media asupra agresivităţii (după Baron şi Byrne apud Iluţ, op. cit., p.284)
Ipoteza catharsisului afirmă că tendinţele agresive, fie ele înnăscute sau dobândite prin
socializare, pot fi satisfăcute prin intermediul unor acţiuni substitutive care să nu producă
prejudicii nici autorilor lor şi nici altora, acţiuni care reduc tensiunea emoţională şi astfel,
probabilitatea de a fi comise acte antisociale. Efectul catharsis pare a opera pe trei căi, dar
fiecare ipoteză este contrazisă fie de consideraţii teoretice care abordează fenomenul din altă
perspectivă, fie de anumite experimente întreprinse în vederea testării ipotezelor: 1) vizionarea
de materiale ce conţin scene violente: piese de teatru, filme, jocuri sportive, etc. (ideea este
preluată de la Aristotel); majoritatea cercetărilor indică faptul că expunerea la acest tip de
violenţă nu numai că nu reduce tendinţele agresive dar în realitate le şi întăreşte; 2) consumarea
tendinţelor agresive la nivelul imaginarului (conform psihanalizei freudiene); în acest caz
rezultatele investigaţiilor empirice sunt contradictorii dar nu se poate totuşi nega faptul că
frustrarea, mânia şi revolta se pot consuma în teritoriul fanteziilor mentale pure sau în cel al
literaturii, picturii, muzicii, etc. 3) angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au
consecinţe antisociale cum ar fi sporturile sau agresivitatea faţă de obiecte neînsufleţite (ideea
provine de la Platon); cercetările empirice constată în acest caz că, într-adevăr, micşorarea
tendinţelor agresive are loc, dar numai pe termen scurt; pe termen lung se pare că orice formă de
28

comportament agresiv substituant, inclusiv cel verbal, mai degrabă sporeşte probabilitatea unor
acte violente antisociale, (e. g.: s-a constatat de exemplu, o puternică corelaţie pozitivă între
violenţa verbală şi cea fizică la cuplurile maritale, ceea ce infirmă ipoteza catharsisului în care
prima formă de violenţă ar putea fi un substitut pentru cea de-a doua, mult mai gravă. Este foarte
probabil ca violenţa verbală în loc să o atenueze sau să o diminueze pe cea fizică, de fapt să o
potenţeze.)
Trebuie totuşi să subliniem faptul că experimentele întreprinse au limitele lor, provenite în
primul rând din neputinţa de a lua în calcul toate variabilele care intervin în dinamica vieţii reale.

Factori care influenţează agresivitatea


Deşi extrem de numeroşi, aceşti factori pot fi grupaţi în trei mari categorii şi
anume:
a) factori ce ţin mai mult de individ, de conduita şi reactivitatea lui comportamentală:
> frustrarea şi frustrarea relativă;
> atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală (atrage la rândul său un răspuns similar
care poate conduce la o spirală a violenţei);
> durerea fizică poate fi uneori mai stimulativă pentru comportamentul violent decât
frustrarea;
> căldura stimulează atât agresivitatea individuală cât şi pe cea colectivă;
> aglomeraţia, în calitate de factor de stres;
> alcoolul şi drogurile: consumat în cantităţi mari, alcoolul reduce mult luciditatea şi
realismul perceptiv, contribuind la accentuarea agresivităţii atât prin potenţarea ei directă
cât şi prin incapacitatea de a estima efectele ulterioare ale acţiunilor; acelaşi lucru este
valabil în cazul anumitor tipuri de droguri;
> materialele sexi şi pornografice: experimentele în acest caz au oferit rezultate
contradictorii în sensul că, anumite tipuri de astfel de materiale potenţează agresivitatea
în timp ce altele o inhibă;
b) surse ale agresivităţii în cadrul familiei:
> bătaia şi incestul: acestea au consecinţe uneori dezastruoase asupra dezvoltării şi
maturizării psihocomportamentale a copiilor; există voci printre cei care studiază efectele
aplicării pedepselor corporale, care susşin că "metoda" are o valoare retroactivă (durerea
29

fizică şi umilirea resimţită pentru o conduită greşită) şi o valoare proactivă (inhibarea în


viitor a unei asemenea conduite); ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să
dureze pedeapsa, cât de mare trebuie să fie durerea pricinuită, sunt întrebări la care cei ce
susţin acest tip de educaţie nu pot şi nici nu vor putea să răspundă.
Majoritatea cercetătorilor au încercat însă să evidenţieze structurile de personalitate,
dispozitivele şi mecanismele motivaţionale care determină o conduită agresivă din partea
părinţilor precum şi să estimeze cât mai corect consecinţele imediate şi pe termen lung ale
acestei conduite, asupra copiilor. Astfel, unii autori au evidenţiat următoarele tipuri de
caracteristici (Gelles, 1973 apud Mitrofan, op. cit., p. 434):
1. Caracteristici demografice: cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj
instabil, care au divorţat sau sunt separaţi; copilul bătut este adesea rezultatul unei naşteri
nedorite şi cea mai periculoasă perioadă pentru aceşti copii este cea a primilor trei ani.
2. Istoria propriei vieţi a părinţilor: majoritatea au fost supuşi ei înşişi unui tratament similar
în copilărie, adică au fost agresaţi sau neglijaţi emoţional de către propri părinţi.
3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copiilor: acest tip de părinţi privesc copilul ca pe
o modalitate de a-şi satisface propriile lor nevoi, impunându-i activităţi ce depăşesc posibilităţile
şi abilităţile lui fizice şi psihice; nu reuşesc să stabilească legături empatice cu proprii copii şi
nici să răspundă satisfăcător la nevoia lor de dependenţă şi ocrotire.
4. Tulburări psihologice şi psihiatrice.
O altă încercare de tipologizare a adulţilor cu comportament agresiv faţă de copii a fost
făcută de Merrill şi este cea mai utilizată în prezent (apud Mitrofan, op. cit., p. 435):
1. Părinţi ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate manifestată continuu, focalizată
sau difuză; supărarea şi enervarea lor scapă controlului în prezenţa unui stimul minimal;
majoritatea au trăit experienţe similare în copilăria timpurie.
2. Părinţii sunt rigizi, compulsivi şi reci în interacţiunea cu copiii, acordându-le foarte puţină
atenţie şi fiind preocupaţi mai ales de propriul lor confort.
3. Părinţii sunt persoane pasive şi dependente, reticenţi şi şovăielnici în exprimarea sentimentelor
şi dorinţelor; aparent sunt neagresivi dar adesea intră în competiţie cu copiii pentru câştigarea
atenţiei partenerului; sunt de obicei depresivi, imaturi şi capricioşi.
4.Părinţii sunt frustraţi de lipsa anumitor abilităţi fizice sau psihologice, lipsă care-i plasează pe o
poziţie de inferioritate faţă de alţi membrii ai familiei; de obicei taţii care rămân acasă pentru a
30

îngriji copiii în timp ce soţia este la serviciu tind să-şi manifeste frustrarea prin pedepsele foarte
severe pe care le administrează.
c) surse ce ţin de mijloacele de comunicare în masă

Agresor, victimă şi context


Comportamentele antisociale concrete sunt, aşa cum am văzut din teoriile expuse
anterior, rezultanta interacţiunii dintre tendinţele agresive înnăscute şi factorii ambientali şi
sociali. În ciuda unei mari varietăţi de posibile configuraţii factoriale ce ţin de personalitatea
agresorului, de personalitatea celui agresat precum şi de natura situaţiei de interacţiune, se pot
desprinde totuşi câteva constatări generale bazate pe observaţia fundamentală că de foarte multe
ori violenţa nu este doar o simplă secvenţă agresor - victimă, ci la agresiune se răspunde prin
agresiune, ajungându-se în cele din urmă la o escaladare a violenţei:
a) Se pare că dihotomia stabilită de Glass (1977 apud Iluţ, op. cit, p. 285) între persoane
ce pot fi caracterizate ca foarte competitive, iritabile şi agresive - tipul A - şi cele ce nu deţin
aceste trăsături - tipul B - este reală şi operantă în descrierea şi predicţia comportamentului
agresiv. Persoanele de tip A nu numai că reacţionează cu violenţă supradimensionată la acte
minore de provocare, intenţionate sau neintenţionate, dar sunt înclinate în mai mare măsură decât
cele de tip B să iniţieze acţiuni agresive de tip instrumental sau ostil. Totuşi, şi aici se vede cum
anumite trăsături de personalitate se manifestă în funcţie de situaţie şi de caracteristicile celui cu
care interacţionează:
"Într-un studiu, R. Baron (1989) a rugat un grup mare de manageri să indice frecvenţa
conflictelor avute cu subordonaţii, cu cei ce aveau aceeaşi pozitie ca ei (egali ca statut) şi
cu superiorii. Indivizii clasaţi ca tip A au menţionat mult mai multe conflicte cu egalii şi
subordonaţii lor decât tipul B, dar nu s-a constatat nici o diferenţă între cele două tipuri în
conflictele cu superiorii. Această asimetrie de comportament dovedeşte cât de mult este
legată şi agresivitatea de statutul social şi, în ultimă analiză, de putere." (idem)
b) Cel ce agresează ţine seama, într-o anumită măsură de reacţiile celui agresat. Dacă
acesta din urmă arată îngrijorare, frică, durere, probabilitatea ca acţiunea agresivă să înceteze
este mai mare, din cauză că agresorul şi-a atins cumva scopul producându-i victimei suficient
rău, moment în care intervine şi sentimentul de milă. Această relaţie nu este însă liniară: când
31

agresiunea este răspunsul la o provocare severă, semnele că provocatorul suferă nu întrerup şi


nici nu atenuează agresiunea.
c) In mod obişnuit, potenţialul agresor are în vedere, înaintea declanşării acţiunii sale,
capacităţile de ripostă ale agresorului. Numeroase studii de laborator arată că există o relaţie
invers proporţională între angajarea în acte agresive sau conduite antisociale în general, şi
posibilităţile de reacţie ale celui agresat, aşa cum sunt ele percepute de potenţialul agresor. Se
pune aici problema estimării raportului dintre costuri şi beneficii dar, în stări de puternică mânie,
ebrietate sau sub influenţa drogurilor, subiecţii au capacitatea de a raţiona mult diminuată şi
devin aproape indiferenţi la caracteristicile persoanelor cu care vor intra în conflict.
d) Cel ce se află într-o situaţie frustrantă sau a avut un incident direct cu cineva, este
foarte sensibil la motivele pentru care se află în această situaţie şi la intenţiile persoanei în cauză.
Dacă el atribuie cauzele situaţiei în care se află unor factori "obiectivi" care nu se înscriu în
câmpul responsabilităţii persoanelor implicate, pornirea lui spre agresivitate va fi mult redusă.
Atunci când atacul sau frustrarea provocate de o persoană sunt percepute ca intenţionate, mânia
şi tendinţele agresive sunt mult mai puternice decât în caz contrar. Natura şi intensitatea răului
provocat poate trece pe un plan secundar dacă sunt percepute ca neintenţionate.
e) Aşa cum am mai arătat, factorii de mediu fizic au şi ei o importantă contribuţie la
iniţierea şi menţinerea unei dispoziţii agresive. Astfel, temperatura înaltă, mirosurile neplăcute
sau fumul de ţigară, produc o stare de iritare care, la rândul ei, sporeşte tendinţa spre agresivitate.
Studiile de laborator nu au ajuns la concluzii univoce privind influenţa factorilor menţionaţi mai
sus, dar majoritatea confirmă ideea că în condiţii de stres fizic, dacă subiecţii nu se pot sustrage
situaţiei, sunt înclinaţi, mai mult decât de obicei, să dezvolte un comportament ofensiv.

GRUPUL

"Omul este o fiinţă socială" spunea Aristotel, subliniind astfel faptul că indivizii nu pot
trăi izolaţi, ci numai în relaţie unii cu alţii. Cele mai multe dintre fenomenele şi manifestările
sociale sunt efecte de grup, deoarece grupul reprezintă matricea generatoare a personalităţii
umane şi cadrul ulterior de dezvoltare a acesteia. În literatura de specialitate sunt cunoscute
multe cazuri de copii abandonaţi în pădure şi crescuţi de animale sălbatice. Când aceştia au fost
32

mutaţi în colectivităţi umane, chiar în condiţii de protecţie deosebită, nu s-au mai putut adapta şi
au murit la scurt timp după aceea. Atenţia acordată de cercetătorii din diverse domenii -
psihologie, sociologie, etnologie - grupurilor, este deci pe deplin justificată şi a dus la
identificarea funcţiilor pe care grupurile le îndeplinesc în viaţa socială:
> Grupul reprezintă mediul existenţial al indivizilor, cadrul în care ei
interacţionează şi în care se manifestă ca actori sociali.
> Grupul este principalul mijloc de socializare a indivizilor. Socializarea
reprezintă procesul de reproducere culturală a unei societăţi. În timpul acestui
proces, început încă de la naştere în propria familie şi continuat apoi tot restul
vieţii, individul îşi formează şi modelează propria personalitate prin însuşirea
limbajului, valorilor şi normelor specifice grupului căruia îi aparţine şi societăţii în
care trăieşte, asigurându-se astfel integrarea sa socială şi capacitatea de adaptare.
> Grupul condiţionează şi chiar determină modurile de acţiune ale oamenilor,
comportamentelor dezirabile sau indezirabile asociate acestor acţiuni.
> Grupul reprezintă cadrul pentru dezvoltarea sau schimbarea personalităţii
oamenilor, fiind o componentă importantă a propriei identităţi. Din punct de
vedere social, indivizii se definesc prin apartenenţa lor la un grup sau altul
(familie, profesie, prieteni, popor, etc.)
Grupul social reprezintă un ansamblu de oameni ce au în comun modele organizate
de interacţiune recurentă. Faptul că membrii unui grup împărtăşesc aceste modele de
interacţiune, înseamnă că ei îşi însuşesc de fapt o cultură specifică care este produsul relaţiilor şi
proceselor psihosociale dezvoltate în interiorul grupului. De aceea, grupul este ireductibil la
simpla însumare sau juxtapunere a persoanelor, deoarece, dincolo de deosebirile şi
particularităţile membrilor săi, se naşte o cultură comună care-i înglobează pe toţi. Ca orice
întreg, grupul este mai mult decât suma părţilor sale: un sac plin de cartofi rămâne ceea ce este,
deoarece cartofii nu interacţionează unii cu alţii; H şi 02 sunt două elemente diferite dar care,
combinate în anumite proporţii dau naştere apei, ale cărei proprietăţi se deosebesc de cele ale
componentelor sale.
Aşa se întâmplă şi cu chimismul de grup. De aceea, nu constituie grupuri:
> Simplele aglomerări umane: cumpărătorii dintru-n magazin, pasagerii dintr-un tren, cei
ce stau la o coadă, etc. Aici este vorba doar de proximitate spaţială şi de o anumită
33

similitudine a motivelor de a se afla în acel loc; lipseşte interacţiunea sistematică între ei,
atitudinile şi interesele comune care să-i ţină laolaltă un timp îndelungat.
> Publicul prezent la spectacole, conferinţe, expoziţii, nu este structurat pe un model de
interacţiune recurentă (repetitivă); la sfârşit, indivizii se despart fără ca măcar să se
cunoască. Acestea reprezintă colecţii fizice de oameni, aglomerări, dar nu grupuri.
Insistăm asupra faptului că un grup nu înseamnă simpla interacţiune sau contactul între
oameni ci trebuie să existe o relaţie de interdependenţă între ei, un set interrelat de statusuri şi
roluri, schimburi şi interacţiuni, viaţă afectivă comună, obiective comune, participare generală la
anumite activităţi, chiar dacă existenţa grupală nu este pe deplin conştientizată sau nu a căpătat
consacrare oficială. Grupul dezvoltă norme, valori, credinţe, mituri şi odată format, exercită
presiuni spre conformare asupra membrilor săi.
În general, toate grupurile sociale au în componenţă următoarele elemente:
1. un anumit număr de membri cu caracteristici şi interese comune (membrii grupului);
2. un anumit set de relaţii cognitive, comunicative şi afective între membrii grupului;
comunicarea este cel mai studiat proces de grup datorită importanţei deosebite în
menţinerea şi în eficientizarea activității grupului; reţelele de comunicare pot fi
caracterizate prin centralitate (există o persoană "filtru" prin intermediul căreia circulă
toată informaţia) sau lateralitate (comunicare personală directă între toţi membrii
grupului); durabilitatea sau stabilitatea grupului depinde de calitatea acestor relații;
3. o parte din acţiuni desfășurate în comun;
4. o anumită ierarhie şi diviziune a activităţii între membrii grupului; aceasta dă naştere la
stratificare, adică la diferenţierea pe verticală şi pe orizontală a membrilor grupului;
5. reţele specifice de statusuri şi roluri (rezultă din 4.);
6. norme şi valori specifice, parţial sau total conştientizate de membri, trăiri afective
comune;
7. forme de control grupal sau de presiune, exercitate de grup;
8. conştiinţă de grup, adică identificarea fiecărui individ cu grupul ca întreg;
9. relaţii cu alte grupuri sau cu societatea: admitere, eliminare, integrare, competiţie,
cooperare, etc.
34

Pentru identificarea şi diferenţierea grupurilor sociale pot fi folosite diferite elemente cum
ar fi: mărimea, durata, stabilitatea lor, tipul de relaţii între membri, obiectivele urmărite, modul
de admitere în grup, modalităţile de colaborare, sancţiunile, forma de coeziune între membrii etc.
În literatura de specialitate, există numeroase taxonomii în funcţie de criteriile mai sus
menţionate dar vom folosi în continuare o clasificare simplă și frecvent utilizată, după doar
două dimensiuni, datorată lui Charles Cooley:
1. după mărimea grupului şi tipul de relaţii între membrii:
• grupuri primare: sunt grupuri mici, caracterizate de relaţii inter-personale
directe, faţă - în - faţă, şi de asocierea strânsă între persoane; dezvoltă mai ales
relaţii de cooperare;
• grupuri secundare: sunt grupuri mari, de peste patruzeci de indivizi,
caracterizate de preponderenţa relaţiilor formale, contractuale, asupra celor
afective; dezvoltă atât relaţii de cooperare cât şi de competiţie; conflictul se
manifestă mult mai frecvent.
2. după tipul de normativitate, există:
• grupuri formale
• grupuri informale
• grupuri nonformale
Interesul cursului nostru se centrează mai ales asupra grupului mic şi a dinamicii sale,
deoarece grupurile de muncă în organizaţie sunt grupuri mici, familiile de asemenea, iar
dinamica acestora se reproduce parțial și in grupurile mari.
Grupul mic este un ansamblu de persoane (între trei şi patruzeci după unii
specialişti, până la douăzeci, după alţii) între care se stabilesc relaţii interindividuale
directe şi statornice, pe baza unor activităţi menite să îndeplinească obiective comune.
Structura grupului, adică tipurile de relaţii stabile şi directe rezultă din asamblarea
următoarelor componente: indivizi, norme şi valori, scopuri, motivaţii şi activităţi. Prin însăşi
apartenenţa sa la grup, individul este supus influenţelor şi modelelor de comportare promovate
de grup. Fiecare membru trece prin stadii progresive de integrare: de la acomodarea cu atmosfera
internă, până la conformism şi însuşirea unor competenţe interpersonale ce conferă posibilitatea
de transpunere în rolurile altora şi de asumare a unor roluri alternative în diferite contexte sociale
sau grupale. Deşi o persoană aparţine concomitent mai multor grupuri, intensitatea participării la
35

viaţa acestora nu e deloc uniformă, ci depinde atât de opţiunile şi interesele individuale cât şi de
climatul cultural al grupului. De obicei, intensitatea participării la un grup este direct
proporţională cu gradul de coeziune al acestuia.
Coeziunea grupală este o rezultantă a tuturor forţelor ce acţionează asupra
membrilor, pentru a-i determina să rămână în grup: atracţia interpersonală, gradul de
identificare cu grupul, dorinţa expresă de a nu fi exclus. (L. Festinger)
Coeziunea este de asemenea în strânsă relaţie cu consensul grupal (similitudinea
atitudinilor şi opţiunilor personale) şi cu gradul de conformitate (supunerea, acceptarea şi
respectarea prescripţiilor normative întărite de mecanismele de sancţiune şi recompensă.). Toate
aceste componente şi forţe dau naştere sintalităţii grupului, adică personalităţii unui grup ca
întreg. Presiunea creată de personalitatea grupului asupra individului, are ca efecte pozitive
satisfacerea trebuinţelor individuale de afiliere, afecţiune, securitate şi recunoaştere. Ea are însă
şi efecte negative, atunci când conformarea devine conform-ism gradul de uniformizare în
interiorul grupului este atât de mare, încât inhibă orice tendință creatoare.
Un exemplu bun în acest sens, îl reprezintă ceea ce L. Janis a numit "gândire de grup"
(groupthink). El a făcut un studiu de caz al acţiunii militare de la Bay of Pigs (Cuba), din 17
aprilie 1961, în care administraţia Kennedy a suferit un eşec total în încercarea de a-1 răsturna de
la putere pe Fidel Castro cu ajutorul exilaţilor cubanezi. Studiul relevă greşelile decizionale ale
grupului de experţi care au fost victime ale "gândirii de grup" manifestată prin preocupările
excesive de a ajunge la un acord complet între ei, prin tendinţa de a se autocenzura şi de a-şi
anihila complet atitudinile critice. Gândirea de grup poate fi însoţită şi de alte efecte, cum ar fi:
iluzia invulnerabilităţii, supraîncrederea, credinţa în justeţea absolută a cauzei, minimalizarea
adversarului, etc.

Dinamica grupului mic


Pentru a înţelege mai bine fenomenele şi procesele ce au loc în cadrul grupului, vom
folosi metafora împrumutată de psihologul K. Lewin din fizică: grupul funcţionează într-un
"câmp social" care îşi constituie o dinamică proprie ce rezultă din interacţiunea tuturor forţelor
externe şi interne. Rezultanta acestor forţe va determina trecerea grupului printr-o succesiune de
poziţii cvasistaţionare, menite să păstreze un echilibru dinamic în interior şi să evite
dezmembrarea grupului.
36

În orice grup restrâns regăsim trei zone dinamice în jurul cărora se articulează întreaga
viaţă a grupului. Acestea sunt: zona afectivităţii, zona puterii şi zona sarcinii. Orice grup încearcă
să se structureze în funcţie de aceste trei dimensiuni, care, deşi distincte, nu sunt independente
una faţă de cealaltă. În zona afectivităţii, grupul vizează organizarea unei reţele de relaţii afective
satisfăcătoare între membrii săi; ca grup, el încearcă să atingă coeziunea şi să o menţină. În zona
puterii, grupul încearcă să-şi creeze o structură a puterii care să răspundă nevoilor şi obiectivelor
sale de sarcină şi să o menţină. În zona sarcinii, grupul încearcă să-şi creeze mijloacele pentru a
realiza sarcina pe care şi-a atribuit-o sau care i-a fost desemnată. Modul în care fiecare grup va
face faţă acestor mize interpersonale şi de grup va avea o influenţă importantă aspra nivelului său
de maturitate.
Foarte mulţi dintre cei care au dorit să formuleze reţete pentru eficientizarea grupurilor, s-
au bazat pe postulatul raţionalităţii. Plecând de la acest postulat, au fost elaborate multiple
metode de rezolvare a problemelor sau de învăţare, ale căror etape au fost uneori precizate cu o
extraordinară minuţie. În spiritul creatorilor acestei metode, se consideră că grupurile care
deviază oricât de puţin de la evoluţia prescrisă greşesc şi trebuie aduse rapid pe calea dreaptă a
demersului raţional. În ciuda acestui fapt, grupurile nu urmează decât în cazuri excepţionale pas
cu pas etapele care le sunt propuse. Unui observator preocupat doar de realizarea sarcinii, i se va
părea că este alocat mult timp vorbăriei fără nici un rezultat, unor controverse legate de
procedură, unor devieri de la subiect atunci când acesta devine prea arzător şi unei întregi game
de alte activităţi care îi par simple pierderi de timp.
Foarte adesea, ceea ce se întâmplă în timpul acestor divergenţe are legătură cu mizele
zonelor de afectivitate sau de putere. De exemplu, o anumită conversaţie "de salon" la începutul
vieţii grupului, îndeplineşte funcţia de a permite membrilor să se cunoască mai bine şi să se
închege astfel structura afectivă a grupului; o dispută legată de procedură poate face să avanseze
lupta pentru leadership. Grupul trebuie să progreseze simultan pe toate cele trei dimensiuni,
pentru că, dacă există tensiuni în zona afectivă, nu se va putea lucra cu bune rezultate în ce
priveşte sarcina; la fel, dacă grupul a ales prea repede un lider care nu corespunde nevoilor sale,
dificultăţile pe care le va cunoaşte la nivelul executării sarcinii îi vor indica imediat că trebuie să
analizeze structura puterii.
Nu este întotdeauna uşor să şti ce preocupă grupul la un moment dat - afectivitatea,
puterea sau sarcina - căci o mare parte din acţiunile lui pot fi în aparenţă legate direct de sarcină.
37

De exemplu, grupul poate rezolva problema leadership-ului, acceptând aproape spontan


sugestiile unuia dintre cei doi pretendenţi şi ignorându-le pe ale celuilalt; cuvântul "leadership"
nu va fi fost pronunţat, şi totuşi, la sfârşitul sarcinii, grupul îşi va fi ales conducătorul, avansând
în acelaşi timp şi în efectuarea sarcinii. Grupul va progresa deci în toate cele trei zone, în funcţie
de mizele fundamentale. Nu o va face însă în mod sistematic, iar evoluţia lui va semăna mai
degrabă cu o spirală decât cu o linie dreaptă sau cu trei linii paralele.

Evoluţia grupului în zona afectivităţii


Prin sintagma "zona afectivităţii" denumim un ansamblu de fenomene care au legătură cu
viaţa afectivă a grupului: este deci vorba de relaţii afective între membrii (simpatie, antipatie,
ignorare reciprocă, etc.) şi de modul în care acestea se structurează; este vorba de emoţii trăite de
către fiecare dintre membrii în legătură cu ceea ce se întâmplă în grup (bucurie, mânie, frustrare,
nelinişte, anxietate, calm, oboseală, destindere, etc.); este vorba de emoţii pe care grupul le
trăieşte ca grup (tensiune primară, euforie, tensiune secundară şi toată gama de emoţii umane
care se pot trăi colectiv, devenind astfel emoţii de grup); este vorba şi de "moralul" grupului, de
solidaritatea sa , de sentimentul de apartenenţă sau, într-un cuvânt, de coeziunea sa. Iată acum,
puţin simplificat desigur, etapele evoluţiei grupului în această zonă:
a) O anumită stinghereală şi o anumită rigiditate însoţesc primele luări de contact între
membrii grupului. Această stare se numeşte "tensiune primară". Politeţea extremă, plictiseala sau
oboseala aparentă, tăcerile lungi, conversaţiile pe un ton blând, toate acestea caracterizează etapa
tensiunii primare. Această tensiune poate fi comparată cu tracul: miza este reprezentată aici de
ansamblul relaţiilor interpersonale care se vor dezvolta, cu implicaţiile lor pentru fiecare dintre
membrii, în termeni de stimă, aprobare, prietenie.
Tensiunea primară va continua până ce ansamblul membrilor grupului a primit suficiente
indicii că nevoile sociale şi nevoile de stimă vor putea fi satisfăcute în grup. Un lucru interesant
este că această tensiune primară va reapărea la începutul fiecăreia dintre întâlnirile grupului, dar
durata sa se va micşora pe măsură ce se vor stabili relaţii mai strânse între membrii şi se va
dezvolta coeziunea grupului. Există mai multe mijloace de a rezolva tensiunea primară: membrii
grupului pot fi lăsaţi câtva timp să se angajeze în discuţii fără legătură cu sarcina, prin care să se
cunoască unii pe alţii; se poate de asemenea alege o activitate de început care să le permită să-şi
38

satisfacă nevoia de a se cunoaşte; problema poate fi rezolvată şi direct, discutând deschis despre
această problemă.
b) Odată tensiunea primară rezolvată, începe să se creeze în cadrul grupului o reţea de
legături afective dinamice: fiecare începe să cunoască pe fiecare, comunicarea se dezgheaţă, se
precizează curentele de simpatie şi de antipatie.
c) Membrii încep să simtă că fac parte din acelaşi grup. Se simt integraţi într-o nouă
colectivitate. Se dezvoltă un sentiment de solidaritate. În această etapă, membrii vor vorbi
deschis despre grup ca despre "grupul nostru". Este ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre un
început de coeziune, adică apare forţa al cărei efect este de a ţine împreună membrii grupului
pentru a rezista dezintegrării. Totuşi, nu în această etapă se dobândeşte coeziunea, chiar dacă este
foarte aproape.
d) În etapa următoare, grupul este cuprins de un sentiment de fuziune care aboleşte
diferenţele dintre membri. Un fel de euforie colectivă pune stăpânire pe grup. Elementul
important aici este negarea diferenţelor individuale. Membrii grupului accentuează verbal toate
elementele comune pe care le au. Intrarea în scenă în acest moment a unei persoane străine de
grup şi care îşi permite să-l critice, poate antrena cristalizarea tuturor sentimentelor negative,
ocultate până atunci: este fenomenul "ţapului ispăşitor" care, de altfel, poate apărea în orice alt
moment al vieţii grupului.
Coeziunea grupului este extrem de fragilă în acest moment - putându-se vorbi chiar de
falsă coeziune - căci sentimentele pe care ea se bazează nu au trecut prin filtrul realităţii. Este
vorba totuşi de o fază foarte importantă în viaţa afectivă a grupului, căci ea rămâne în memoria
acestuia ca un moment preţios al istoriei sale.
e) Este de la sine înţeles că reluarea contactului cu realitatea, conştientizarea faptului că
există diferenţe între membrii grupului, că nimeni nu îi simpatizează pe toţi ceilalţi în aceeaşi
măsură, chiar că unii le sunt antipatici altora, produce o decepţie profundă care se va traduce
diferit la fiecare dintre membrii: retragere, ostilitate, tristeţe. Într-un grup de lucru, această fază
este una în care membrii se simt striviţi sub o greutate neobişnuită. Nu avansează în rezolvarea
sarcinii, înfruntă tensiuni secundare deosebit de puternice. Aceste tensiuni sunt legate de
probleme importante: conflicte de personalitate, valori diferite, atitudini diferite. Grupul trebuie
să aleagă între exploatarea acestor divergenţe şi conflicte, şi negarea lor. Negarea lor ar însemna
însă o stagnare a grupului, din toate punctele de vedere. Dacă membrii grupului aleg să nu se
39

confrunte, să nu dea pe faţă diferendele, atunci se întorc la relaţii de o politeţe formală,


superficiale şi plicticoase.
f) Tensiunile secundare dintr-un grup generează un climat diferit de al celor primare.
Acum, grupul este mai plin de viaţă, mai dinamic. Pot exista tăceri, dar se întâmplă adesea ca
două sau mai multe persoane să vorbească în acelaşi timp. Nimeni nu pare plictisit sau obosit.
Dimpotrivă, în cadrul grupului domneşte o anumită stare de agitaţie. Fiecare grup dezvoltă
propriile mecanisme de depăşire a tensiunilor secundare, factorul esenţial fiind însă consecvenţa
cu care se urmăreşte depăşirea acestei stări. Grupul va putea alege, de exemplu, abordarea
acestor tensiuni într-o manieră umoristică, care să dezamorseze situaţia, urmând apoi corectarea
comportamentului care a generat-o. În alte grupuri, problema se va rezolva cu ajutorul
întâlnirilor neoficiale între fiecare dintre protagonişti şi un prieten comun, în afara şedinţelor
grupului. În sfârşit, alte grupuri pot alege confruntarea directă pentru a rezolva problema. Aceste
mijloace pot reuşi sau eşua, în funcţie de un ansamblu de factori, cum ar fi: amploarea
conflictului, gradul de coeziune la care a ajuns grupul, importanţa sarcinii în ochii membrilor etc.
Trebuie subliniat că tensiunile secundare apar şi dispar din cadrul grupului în funcţie de
evenimentele pe care le trăieşte acesta, că ele pot fi rezolvate pe nesimţite sau se pot amplifica
până la un nivel la care nu mai pot fi ignorate.
g) Odată tensiunea secundară rezolvată, grupul are o coeziune crescută, fondată pe baze
mai solide decât falsa coeziune din etapa d). Dacă această problemă este cu adevărat rezolvată, ar
trebui ca de aici să derive o deschidere mai mare între membrii, o mai mare toleranţă în faţa
conflictelor.
Grupul care a ştiut să-şi aleagă mecanismele potrivite pentru a-şi rezolva problemele, care
a ştiut să treacă peste greutăţile primelor conflicte, iese din acestea mai puternic şi mai apt de a
face faţă unor noi dificultăţi. Dezacordurile dintre membrii se vor putea manifesta deschis şi, la
nevoie, chiar cu vehemenţă. Fiecare se va simţi destul de în largul său, destul de în siguranţă şi
va şti că exprimarea opiniilor sale nu va provoca respingerea celor din grup, şi nici destrămarea
acestuia. Acest tip de coeziune nu se dobândeşte de azi pe mâine; ea se construieşte pe măsură ce
se dezvoltă şi se precizează structura socio-afectivă a grupului şi chiar structura sa normativă.
Ultimele trei etape ale evoluţiei, se pot repeta de mai multe ori în viaţa grupului. Imaginea unei
spirale traduce bine această mişcare care este una de repetiţie, dar şi de progresie: relaţiile dintre
membri se îmbogăţesc şi se aprofundează, reţeaua socio-afectivă se structurează. Armonia şi
40

echilibrul structurii socio-afective a unui grup are un impact puternic asupra coeziunii grupului.
Stabilitatea şi armonia acestei structuri nu sunt niciodată definitiv dobândite, ci rămâne
permanent în sarcina grupului păstrarea lor (funcţia de întreţinere).

Evoluţia grupului în zona puterii


Vom folosi aici conceptul de "putere" pentru a numi capacitatea pe care o are un individ
sau un grup de a determina un alt individ sau grup să acţioneze cum vrea el. Există şase surse
ale puterii care dau naştere la şase forme de putere:
 puterea de recompensă, bazată pe capacitatea pe care o are A de a-1 recompensa pe B,
material sau psihologic;
 puterea de coerciţie, bazată pe capacitatea pe care o are A de a-1 pedepsi pe B, material
sau psihologic;
 puterea legitimă, bazată pe valorile şi normele interiorizate ale lui B, care îi spun că A are
dreptul de a-i pretinde un anumit comportament;
 puterea de referinţă, bazată pe prietenia pe care B o simte pentru A;
 puterea de expert, bazată pe percepţia lui B că A are cunoştinţe sau competenţe
specifice:
 puterea informaţională, bazată pe percepţia lui B că A are acces la surse sau reţele de
informare valoroase;
Influenţarea conștientă nu este altceva decât exercitarea puterii.
Leadership-ul este influenţa exercitată în cadrul unui grup de către membrul sau
membrii care au cea mai mare putere.
Autoritatea este puterea legată de un post oficial într-o organizaţie sau de un rol oficial
într-un grup.
Problema leadership-ului şi a autorităţii este de o importanţă primordială pentru membrii
unui grup ca indivizi, dar şi pentru grupul însuşi. Pentru ca unul dintre ei să ia conducerea,
membrii grupului trebuie să îi recunoască acestuia puterea legitimă de a-i conduce. În general,
persoana astfel aleasă este cea pe care membrii grupului o socotesc ca fiind cea mai aptă să îi
ajute să atingă obiectivele muncii de grup. Aceasta înseamnă că grupul îi recunoaşte competenţa
necesară pentru a duce sarcina la bun sfârşit (putere de expert). De obicei, grupul are încredere în
această persoană şi îi arată prietenie, ceea ce îi conferă o nouă sursă de putere (putere de
41

referinţă). Prin puterea sa legitima, liderul posedă de asemenea și putere de recompensă, mai ales
psihologică, şi putere de coerciţie, a cărei utilizare greşită (după părerea grupului) poate să-i
determine căderea. Destul de repede, persoana care accede la leadership devine oarecum
purtătorul de cuvânt al grupului în relaţiile cu alte grupuri sau organisme prezente în mediul său.
Ea dobândeşte de asemenea acces la surse şi reţele de informare care nu le sunt neapărat
accesibile celorlalţi membrii. Puterea informaţională vine deci să se adauge la celelalte forme de
putere de care dispune liderul.
Grupul restrâns îi conferă liderului său un statut special şi este de la sine înţeles că
alegerea celui ce se va bucura de acest statut nu se poate face fără tensiuni secundare, uneori
chiar importante.

Evoluţia grupului în zona sarcinii


În această zonă, evoluţia parcurge următoarele etape:
a) La început, se desfăşoară discuţii în care participanţii vorbesc mai mult despre ei decât
despre sarcina de efectuat. Totuşi, informaţiile pe care le schimbă sunt legate de tema discuţiei
sau de problema de soluţionat, dar nu sunt criticate sau evaluate de către ceilalţi membri ai
grupului. Munca efectuată în ceea ce priveşte sarcina este foarte superficială în această etapă.
b) Cea de-a doua etapă debutează atunci când participanţii încep să se interogheze în
legătură cu informaţiile comunicate. În această etapă, membrii cer ca propunerile sau sugestiile
să fie motivate. Totuşi, se mulţumesc cu răspunsuri mai degrabă stereotipe şi convenţionale şi se
sprijină pe opiniile şi cunoştinţele comune. Nu acum apar ideile cele mai originale. Discuţiile se
învârt mai ales în jurul justificărilor ideilor fiecăruia şi, în acest sens rămân mai mult egocentrice.
c) În cursul celei de-a treia etape, participanţii ridică probleme fundamentale. Zăbovesc
mai mult asupra fiecăruia dintre subiectele de discuţie. Fiecare îşi comunică poziţia asupra
problemelor importante şi grupul explorează diferitele modalităţi posibile de a îndeplini sarcina.
d) Cea de-a patra etapă este caracterizată de o colaborare reală a membrilor grupului în
vederea realizării sarcinii. Membrii sunt deschişi şi nu au nevoie să-şi ascundă părerile. Spun
ceea ce gândesc şi neînţelegerile sunt repede clarificate. Se stimulează acum unii pe alţii să vină
cu idei noi care vor fi imediat examinate şi evaluate în funcţie de obiectivele grupului.
42

Roluri, norme şi metafore grupale

Rolurile
În evoluţia grupului înspre atingerea ţintei sale comune, există un anumit număr de
sarcini precise de îndeplinit. Membrii grupului trebuie să îşi împartă aceste sarcini. Specializarea
lor se va face în funcţie de abilităţile pe care le au, de caracteristicile personalităţii lor, dar mai
ales în funcţie de nevoile grupului. Cercetătorii fenomenelor de grup afirmă că "grupurile îi
învaţă pe membrii să-şi joace rolurile". Aceasta înseamnă că fiecare membru va face diverse
tentative într-o direcţie sau alta şi, după cum aceste tentative vor fi sau nu acceptate de grup, ele
vor fi repetate sau nu. Dacă grupul refuză în mod sistematic tentativele unui membru de a se
afirma ca lider, este sigur că acesta nu va putea deveni liderul grupului. Un asemenea candidat la
conducere respins, va găsi cu ajutorul grupului o altă funcţie, un alt rol care va putea fi, de
exemplu, cel de expert în proceduri ori de persoană care rezolvă tensiunile. După cum se
observă, există roluri specifice pentru fiecare dintre zonele unui grup de lucru. Dar există şi unele
roluri care vizează satisfacerea nevoilor individuale ale membrilor grupului şi care pot constitui
un obstacol în calea coeziunii grupului şi a evoluţiei sale.
Nomenclaturile rolurilor sunt numeroase şi variate dar vom încerca, cu titlu de exemplu,
să redăm mai jos câteva:
 în zona afectivă: eliberatorul de tensiuni, persoana populară, jovialul, bufonul, pacificatorul,
cel care face compromisuri, consolatorul, moralizatorul, cenzorul, victima, ţapul ispăşitor,
demoralizatorul;
 în zona puterii: liderul, asistentul, candidatul învins, supusul necondiţionat, autoritarul,
supusul, dependentul;
 în zona sarcinii: specialistul, expertul, expertul în procedură, clarificatorul, cel care frânează,
cel care critică, cel care accelerează finalizarea;
 în zona nevoilor individuale: agresivul, oponentul sistematic, interesantul, manipulatorul,
învinsul din start, avocatul intereselor particulare, deviantul inflexibilul.
După cum observăm, unele din aceste roluri sunt utile şi necesare grupului, altele mai puţin utile
iar altele chiar dăunătoare.

Normele
43

Normele sunt nişte reguli implicite (informale) sau explicite (formale) pe care grupul şi le
dă pentru a-şi gestiona funcţionarea internă şi relaţiile cu mediul. Aceasta înseamnă că grupul va
avea norme mai clare sau mai puţin clare în cele trei zone fundamentale. Aceste norme se
stabilesc pe măsură ce grupul evoluează în fiecare din dimensiunile sale.
Liderul grupului şi acei membrii care fac parte din a doua clasă de statute (a doua poziţie
de autoritate) joacă de obicei un rol important în stabilirea normelor. Aceasta nu le permite însă
să nu le respecte, ci dimpotrivă, nerespectarea normelor este mai bine tolerată când vine din
partea membrilor care au un statut inferior, decât atunci când vine din partea unor membri cu un
statut mai înalt. Grupul exercită presiuni mai mult sau mai puţin voalate asupra membrilor pentru
ca aceştia să se conformeze normelor. Aceste presiuni vor fi cu atât mai puternice cu cât normele
vor fi legate de probleme importante pentru grup.
Dacă nerespectarea normelor este sistematică, putem vorbi de deviaţii. Aceste deviaţii vor
antrena un proces gradat de presiuni din partea celorlalţi membri ai grupului, îndreptate înspre
persoana deviantă, vizându-se modificarea comportamentului acesteia. Presiunile pot avea la
început o tentă ironică, apoi devin mai severe, putându-se ajunge până la excluderea celui
deviant, dacă atitudinea sa e percepută ca prea dăunătoare. Motivele de nerespectare a normelor
pot fi multiple, mergând de la simpla afirmare, mai mult sau mai puţin conştientă, a autonomiei
personale în faţa unor norme puţin valorizate, până la contestarea sistematică a orientărilor
grupului, a mijloacelor pe care preconizează să le folosească pentru a-şi atinge scopurile sau a
sistemului de relaţii din interior.
Normele unui grup nu sunt imuabile. Într-un grup flexibil şi capabil de autoreglare,
normele vor fi revizuite în funcţie de evoluţia nevoilor grupului. Cele care vor fi socotite desuete
vor fi abandonate, altele vor fi formulate pentru a răspunde noilor exigenţe. Schimbarea se poate
produce deci fără mari bulversări într-un asemenea grup, pe când în grupurile mai rigide ea poate
întâmpina o rezistenţă foarte serioasă, producându-se în final cu victime şi sacrificii.

Metaforele grupale
Se întâmplă destul de des, ca în cadrul unui grup, cineva să vorbească despre un
eveniment care aparent, nu are nimic de-a face prin conţinutul său cu problemele imediate ale
grupului. Această categorie de discuţii este numită "dramatizare". Aceste dramatizări devin
metafore grupale atunci când şi alţi membri ai grupului intră în joc, fie punând întrebări, fie
44

brodând ei înşişi pe tema astfel abordată. Unul dintre indicii care permite recunoaşterea unui
început de metaforă grupală constă în lansarea unei teme dramatice de către unul din membri
grupului, temă care suscită imediat interesul celorlalţi membri, care devin mai activi, mai
vorbăreţi. Unele dramatizări se dezvoltă şi devin metafore de grup deoarece ele vorbesc la modul
simbolic despre ceea ce se întâmplă de fapt în grup. Ele constituie pentru grup o modalitate de a
aborda anumite probleme, cum ar fi conflictele de personalitate sau de valori, dificultăţile în
definirea rolurilor, tensiunile legate de lupta pentru conducere, etc. Metaforele sunt deci extrem
de importante pentru viaţa grupului pentru că ele îi permit să avanseze în soluţionarea unor
probleme, făcând posibilă, pe de o parte, exprimarea emoţiilor încercate în faţa problemei
respective ca şi cum ar fi vorba despre altceva şi, pe de altă parte, punând problema în dezbatere
publică, ceea ce îi permite fiecăruia să îşi exprime părerea mai deschis şi mai curajos. Prin aceste
metafore, grupul are acces la un nou limbaj, foarte preţios, care îi permite să abordeze toate
problemele cu care se poate întâlni.
Glumele, povestirile, experienţele personale povestite în cadrul grupului şi preluate de
către acesta, fac parte din metaforele grupale. În memoria şi istoria grupului, aceste evenimente
iau o dimensiune importantă, deoarece ele reprezintă simbolic fie o parte din viaţa grupului, fie
un eveniment major, un punct de cotitură. Grupurile în care există puţine metafore sunt rareori
atrăgătoare pentru membri lor, sunt mai puţin coezive. Acestea sunt grupuri "plictisitoare şi
obişnuite". Dacă de obicei metaforele reprezintă un factor evolutiv pozitiv, se întâmplă totuşi ca
unele grupuri să aibă metafore mai degrabă morbide şi distructive. Și aici metaforele reflectă
ceea ce se întâmplă în grup şi se poate spune că un grup care produce asemenea metafore o face
pentru că nu poate rezolva nişte probleme fundamentale pe care încearcă astfel să le
minimalizeze.

Leadership-ul ca fenomen generic

Se afirmă în mod curent că există o criză de leadership în societatea actuală şi aceasta nu


din cauză că lipsesc reflecţiile şi cercetările legate de această temă. Din contră, este una din
temele cele mai studiate atât de psihologi, cât şi de specialiştii în ştiinţe manageriale, din cauză
că leadership-ul a fost întotdeauna o funcţie importantă în toate activităţile sociale.
45

În decursul ultimilor treizeci de ani au apărut schimbări în ceea ce priveşte modul de


exercitare a leadership-ului în societăţile occidentale şi mai ales în S.U.A. Între aceste schimbări,
se constată că numeroase eforturi au fost depuse în ansamblul organizaţiilor pentru
democratizarea leadership-ului, practică ce a fost introdusă apoi peste tot. Astfel susţinătorii
teoriei "Y" au devenit mult mai numeroşi decât susţinătorii teoriei "X". Principalele postulate ale
teoriei "X" susţin că oamenii sunt prin natura lor leneşi, detestă munca şi se străduiesc să o evite;
de aceea, ei au nevoie sş fie controlaţi şi chiar ameninţaţi cu pedepse pentru a avea un randament
mulţumitor în muncă. Aceste persoane nu sunt ambiţioase şi caută înainte de toate securitatea. La
polul opus, teoria "Y" presupune că oamenii investesc în mod natural energie în muncă şi că
lucrătorul mijlociu este capabil de autocontrol şi de iniţiative personale pentru a-şi atinge
obiectivele fixate, în măsura în care este recompensat pentru realizarea acestor obiective. În acest
din urmă context, imaginaţia, ingeniozitatea şi creativitatea sunt calităţi larg răspândite, cu toate
că sunt doar parţial folosite în mediul industriei moderne. (Douglas McGregor)
Contrar anilor '60, mulţi conducători din societatea noastră cunosc limitele şi avantajele
leadership-ului democratic, ca şi mijlocul de a dirija echipele de lucru. Asocierea, până atunci
inexistentă, a făcut carieră şi nimeni nu se mai miră acum să vadă un preşedinte de companie
participând la adunări de informare şi răspunzând deschis la întrebările personalului privind
politicile sau proiectele de viitor ale întreprinderii. Ceea ce constituia înainte "secret de stat" este
acum larg difuzat. Sistemele de valori s-au modificat; de exemplu, interesarea personalului
asupra anumitor aspecte ale managementului şi asupra împărţirii profiturilor, nu mai sunt acţiuni
izolate, ci semne evidente că participarea şi productivitatea fac acum parte din postulatele de
bază ale unui mare număr de conducători şi lideri. Și totuşi, în ciuda acestor noi modele de
conducere se vorbeşte încă de criză în leadership. Dar ce este leadership-ul?
Observând evenimentele care au loc într-un grup, se pot detecta recurenţe sau constante
care ne permit să stabilim raporturi de influenţă durabile între membrii grupului. Se va observa
că anumite persoane influenţează totdeauna grupul mai mult decât altele. Leadership-ul este deci
un atribut al indivizilor şi un element important în structura informală a grupului. Teoretic, se
poate presupune că toţi membrii grupului exercită influenţă asupra grupului, că au deci toți
atributul desemnat prin termenul de "lider". În realitate, ei îl au în grade foarte variabile, fiindcă
anumite persoane au mai multă putere decât altele. În această perspectivă, leadership-ul este o
realitate difuză, împărtăşită de membrii grupului. Anumite tehnici de măsurare (sociometria)
46

permit stabilirea unui indice cantitativ al gradului relativ de leadership exercitat de fiecare dintre
membrii grupului. Chiar dacă toţi indivizii unui grup au un anumit grad de leadership asupra
grupului, există tendinţa de împărţire a indivizilor în două categorii: lideri şi urmăritori. Aproape
toate teoriile psihosociale văd aici o funcţie a grupului împărţită inegal între membrii grupului şi
nu o funcţie exercitată de un singur individ.
Nu se poate înţelege marea complexitate a factorilor care interacţionează în determinarea
comportamentelor umane, fără a face analiza la trei niveluri distincte. Primul dintre cele trei
niveluri tratează aspectul individual al comportamentului iar celelalte două se situează pe terenul
realităţii sociale. În afara diferenţelor individuale atribuite personalităţii, comportamentele
persoanelor confruntate cu situaţii echivalente tind adesea să se asemene. Această convergenţă
decurge din faptul că multe comportamente iau aspectul răspunsurilor la incitări de origine
socială. Aceste incitări sociale (norme, valori, roluri, presiuni de grup, etc.) conferă un sens mai
precis sau mai puţin precis situaţiilor şi, prin mecanisme de control social, delimitează
posibilităţile de conduită de care se pot prevala indivizii în multiplele lor acţiuni sociale.
Incitaţiile sociale din care derivă în mare parte comportamentul indivizilor nu sunt toate
de acelaşi ordin. În afara aspectului individual (primul nivel de analiză) trebuie vorbit de o dublă
determinare socială a comportamentului, informală şi formală (al doilea şi al treilea nivel de
analiză).
Influenţa socială informală
Leadership-ul este funcţie de raporturile de influenţă care nasc interacţiuni între membrii
grupului. În virtutea efectelor favorabile pe care comportamentul și personalitatea unui individ le
au asupra celorlalţi membrii ai grupului, acest individ dobândeşte o poziţie implicând raporturi
de influenţă care îl avantajează. Viaţa internă a grupului şi circumstanţele interpersonale care o
definesc fac ca influenţa să se împartă inegal între membrii și anumite categorii de persoane să
fie percepute ca lideri.
Un lider nu se impune într-un grup din exterior. Prin definiţie, leadership-ul este o formă
de influenţă socială care necesită participarea totală la viaţa reală a grupului. Fiindcă se naşte din
interacţiunea din sânul grupului, leadership-ul este o funcţie continuă şi directă, constituie un
fenomen social foarte labil şi schimbător. Cei care vor să şi-1 atribuie trebuie să-şi păstreze
comportamentele la înălţimea exigenţelor care au cucerit iniţial membrii grupului. Dacă valorile
sau nevoile grupului se modifică, repartiţia leadership-ului tinde şi ea să se modifice până ce un
47

individ are suficiente resurse pentru a face faţă noii situaţii. Odată ales liderul (ceea ce nu
echivalează cu o nominalizare, grupurile făcând întotdeauna aceste alegeri implicit, adesea
inconştient), el nu va rămâne decât dacă grupul continuă să-1 recunoască. Valoarea şi încrederea
pe care membrii grupului o acordă unui individ sunt originea directă a leadership-ului.
Influenţa socială formală - funcţia de conducere
Când se elaborează organigrama unei organizaţii, se creează posturi al căror statut oficial
implică mai multă influenţă asupra vieţii organizaţionale şi posturi al căror statut implică mai
puţină influenţă. Se structurează astfel raportul de influenţă între funcţii şi statute, indiferent de
persoanele care le vor ocupa. Liniile de control vor funcţiona exact în direcţia care li se imprimă,
fără ca forţe străine să le devieze sau să le paralizeze. În regulamentul unei organizaţii, descrierea
jurisdicţiilor pune anumite persoane sub influenţa altor persoane şi aceasta indiferent de
raporturile reale pe care le vor avea între ele.
Pe când leadership-ul rezultă din viaţa internă a grupurilor şi preferinţele membrilor îl
regularizează, funcţia de conducere este atribuită unei persoane de elemente străine grupului,
situate pe trepte superioare ale ierarhiei. Maiştrii dintr-o întreprindere nu sunt aleşi de subalterni,
ci de superiori. Ei nu răspund în faţa grupului pentru responsabilităţile lor, ci în faţa autorităţii
ierarhice. În asemenea organizaţii, puterea nu aparţine subgrupurilor care o compun: ea este în
mâna indivizilor care ocupă posturi superioare; aceştia deleagă puterea conducătorilor şi menţin
raporturile de influenţă făcând să se respecte, prin convingere sau coerciţie, normele care îi
susţin.
Această distribuţie de influenţă este adesea inevitabilă. Ea pune două probleme majore:
selecţia indivizilor pentru un post de conducere şi distanţa socială care se poate stabili între
conducător şi grupul de subordonaţi. Se va ajunge la alegerea lucidă a conducătorilor,
minimalizând riscurile de erori, dacă se va ţine seama de elementele care caracterizează situaţiile
interpersonale în care vor trebui să-şi exercite influenta. Când grupurile îşi aleg singure liderii, o
fac în funcţie de nevoile şi de valorile lor. Dacă un agent exterior alege un conducător pentru
grup, el va câştiga în eficacitate dacă va ţine cont de aceste nevoi şi valori.
Se întâmplă foarte des ca responsabilii dintr-o întreprindere, care numesc conducători
pentru anumite subgrupuri din organizaţia lor, să fie prea departe de viaţa reală a acestor
subgrupuri pentru a cunoaşte nevoile şi valorile lor. Foarte des, raporturile candidatului cu
conducerea superioară contează mai mult decât raporturile lui cu grupul în cauză. Conducerea
48

superioară este adesea străină de viaţa reală a subgrupurilor care constituie organizaţia. Multe
fapte care exprimă viaţa reală a grupului nu sunt transmise în afara lui. Această cenzură se
manifestă foarte puternic faţă de conducere fiindcă aceasta este percepută ca ameninţătoare.
Mulţi conducători aleşi în asemenea condiţii, ajung în sânul grupurilor pe care le au de dirijat ca
adevărate corpuri străine. Ei simt aceste bariere, adesea rigide, care îi izolează dar , au tendinţa să
le întreţină, fie pentru că văd în ele simbolul statutului lor, fie pentru că găsesc confortabil să
rămână în afara grupului.
Foarte des, un conducător nu este omul situaţiei în momentul nominalizării lui şi nici nu
se străduieşte să devină. Sprijinit de ierarhie, activitatea lui cotidiană nu va părea compromisă de
ignoranţa lui asupra situaţiei interpersonale în care evoluează. Mai devreme sau mai târziu,
totuşi, circumstanţele vor dezvălui efectele perturbatoare ale lipsurilor lui în cunoaşterea intimă a
vieţii grupului şi slaba lui inserţie în reţeaua afectivă interpersonală. El va putea face erori grave
regrupând, la nivelul sarcinii, anumite elemente incompatibile sau. să se lase influenţat de
indivizi care vor să compenseze respingerea lor din grup prin asocierea la autoritate. În alte
momente, când va trebui să impună anumite constrângeri grupului, ele vor fi cu atât mai rău
primite cu cât cel care le impune nu este cu adevărat acceptat de grup. Se poate manevra un grup
de la distanţă, fără angajare în viaţa lui reală, la nivelul rutinei şi cu ajutorul prestigiului sau
puterii de coerciţie ataşate poziţiei. Acest control din exterior riscă însă să fie foarte fragil.
Distanţa socială sfâărşeşte întotdeauna prin neînţelegeri şi tensiuni care pot merge până la
paralizarea eficacităţii unui grup. În situaţii ambigue şi generatoare de nelinişti suntem tentaşi să
interpretăm favorabil conduita oamenilor pe care îi cunoaştem bine şi îi acceptăm. Suntem, de
obicei, mai înclinaţi să presupunem o intenţie rău voitoare la necunoscuţi sau la oameni pe care
abia îi tolerăm.
Când şefii ierarhici ai unei organizaţii nu reuşesc să se integreze în viaţa reală a
grupurilor pe care le dirijează, dublarea influenţei lor statutare cu un adevărat leadership
consimţit de membrii grupurilor în virtutea a ceea ce este în ochii lor persoana conducătorului şi
nu în virtutea a ceea ce reprezintă el la nivelul puterii coercitive, face ca jocul normal de
raporturi de influenţare în sânul grupului, să continue să existe. Se regăsesc atunci liderii reali
care încearcă să interpreteze situaţiile trăite de grup respectând valorile şi nevoile lui. Această
dedublare a raporturilor de influenţă poate fi la originea unor rele profunde în organizaţie. Foarte
des, liderii reali ai grupului îi propun perspective şi norme de conduităcare deviază sensibil de la
49

aşteptările şi normele formulate de conducerea ierarhică. Mai multe cercetări de psihologie


socială în industrie relevă că, foarte des, leadership-ul natural al unui grup se poate exercita în
sens opus prescripţiilor ierarhiei. Existenţa normelor duble produce numai o adeziune aparentă la
normele oficiale. Cu cât conducătorul este mai puţin integrat în grup, cu atât el va părea mai
capricios, arbitrar, injust şi cu atât mai mult grupul se va orienta spre alţi lideri care vor exprima
voinţa colectivă în legătură cu anumite probleme. În măsura în care structurile formale de
influenţă într-o organizaţie nu se sprijină pe structurile informale, riscurile de tensiuni şi
dificultăţi se multiplică şi rezistenţele grupului boicotează influenţa conducerii.

Stiluri de leadership
În literatura de specialitate, cea mai des întâlnită clasificare a stilurilor de leadership
menţionează trei tipuri: autoritar, democratic şi laxist. Vom face o sumară descriere a lor
orientându-ne după patru direcţii: determinarea politicilor, alegerea tehnicilor şi elaborarea
etapelor activităţii, repartizarea sarcinilor şi colegilor de lucru şi atitudinea în raport cu criticile şi
elogiile.
Stilul autocratic
 Toate politicile sunt determinate de manager.
 Tehnicile şi etapele sunt dictate una câte una de autoritate, grupul nu ştie
dinainte ce va face.
 Responsabilul impune fiecăruia sarcina şi colegul de lucru.
 Responsabilul "personalizează" criticile şi elogiile.
Autocraţii dau mai des ordin decât celelalte două tipuri de conducători: această atitudine
derivă din voinţa lor de a controla scopurile urmărita de grup şi mijloacele de a ajunge la ele. Ei
merg până la a da comenzi ce slăbesc voinţa grupului. Prin elogii sau prin critici aceştia au
tendinţa de a evalua munca membrilor plecând de la propria lor perspectivă şi nu de la exigenţele
sarcinii, cum fac conducătorii democratici. Autocraţii consideră că statutul în cadrul grupului le
permite să-i aprobe sau să-i dezaprobe pe toţi ceilalţi.
Stilul democratic
 Toate politicile dau naştere la discuţii şi decizii în grup. Responsabilul
încurajează discuţia şi ajută grupul.
50

 Desfăşurarea etapelor este fructul discuţiilor în grup. Dacă autoritatea propune


tehnici, ea indică mai multe posibilităţi şi lasă alegerea grupului.
 Membrii pot lucra cu cine vor. Repartiţia sarcinilor este discutată în grup.
 Responsabilul este obiectiv şi funcţional. Se străduieşte să fie un membru
funcţional al grupului, evitând să concentreze prea multă atenţie în jurul său.
Democraţii oferă numeroase sugestii grupului pentru a-1 ghida în muncă; ei se deosebesc
de autocraţi şi de laxişti deoarece, acolo unde autocraţii ordonă, ei sugerează, respectând
libertatea grupului dar fără să-1 abandoneze, aşa cum fac laxiştii. Cantitativ, munca făcută sub un
regim democratic s-a dovedit mai susţinută şi, în acelaşi timp, mai originală.

Stilul laxist (laissez-faire)


 Libertate completă lăsată oricărei decizii de grup sau individuale, fără ca
responsabilul
să intervină.
 Autoritatea procură anumite instrumente grupului şi furnizează informaţii doar
la cerere. Ea nu ia iniţiativa de a participa la discuţii.
 Autoritatea nu se implică nici în repartiţia sarcinilor, nici în cea a colegilor de
lucru.
 Autoritatea face rar comentarii asupra activităţii membrilor. Ea nu intervine
decât la solicitare, fără să încerce să evalueze sau să regleze cursul
evenimentelor.
Munca efectuată sub o autoritate laxistă s-a dovedit în timp a fi inferioară atât cantitativ
cât şi calitativ celei efectuate sub o autoritate democratică. Grupul are tendinţa mai mult să se
joace decât să lucreze, ceea ce duce la acumulare de tensiuni.

Moduri de structurare a comunicării în grup


Configurația canalelor de comunicare între diferite persoane din grup constituie rețeaua
de comunicare. Aceste canale se formează pe parcursul interacțiunii și, în funcție de evoluția
grupului, de sarcinile de îndeplinit precum și din considerente de economicitate, unele vor fi
puțin utilizate sau chiar deloc, pe când altele vor fi saturate. Într-un grup formal, canalele de
comunicare pot fi impuse prin regulament. Să luăm exemplul unui grup social alcătuit din cinci
51

membri (N=5) care poate crea trei tipuri de structuri ale rețelei de comunicare, de diverse forme
(Radu, Iluț, Matei, 1994, 198-206):
a) Structura centralizată: N-1 membri ai grupului trimit mesaje la cel de-al șaselea membru
care le centralizează, găsește soluția și o comunică celorlalți.
b) Structura omogenă: fiecare din membri transmite celorlalți mesajele sale și fiecare
încearcă să găsească soluția de rezolvare a sarcinii, pe care o comunică și celorlalți.
c) Structură intermediară: poate avea în acest caz o configurație în diagonală cu două puncte
de regrupare la extremitățile diagonalei.

Structura de comunicare relevă statusul fiecărui membru al grupului: cu cât un individ


primește și emite mai multe mesaje, cu atât importanța sa în grup este mai mare, deci statusul
mai înalt. În grupurile formale unde statusurile sunt diferențiate potrivit unei organigrame
impuse, fluxul de comunicare este mai mare de la inferior la superior tinzând să suprasatureze
canalele disponibile. De aceea informația ascendentă este parțial filtrată de ierarhia intermediară.
Se întâmplă însă ca filtrul să funcționeze și pentru mesajele de sus în jos, caz în care activitatea
grupului poate fi serios perturbată.
Grupul de muncă are nevoie de o informație minimală despre celelate grupuri din
organizație cu care intră în contact, pentru a putea înțelege mecanismul general din care face
parte și pentru a-și putea coordona eforturile cu ceilalți. Datele referitoare la modul de executare
a sarcinii constituie informația operațională. Pentru a fi eficace ea trebuie difuzată la timp și în
volumul necesar fiecărui post de lucru. Dacă volumul este prea mare, se pierde timp pentru
analizarea sa și scade eficiența. Dacă este prea mic, crează zone de incertitudine care de
asemenea scad eficiența muncii.
Pe lângă informația operațională, în întreprinderi trebuie să circule și o informație
motivațională care are ca scop integrarea grupului în sarcinile și obiectivele unității mai mari.
Rețeaua de comunicare prefigurează modul de structurare a schimbului de mesaje într-un grup,
putând fi considerată o structură a priori a comunicațiilor de grup. Iată câteva tipuri de rețele:
52

Rețeaua în formă de X este mai centralizată decât cea în formă de Y. Poziția cea mai centrală în
primele trei rețele o are persoana C. În interiorul rețelei vecinii pot comunica direct, în timp ce
legătura cu alții mai îndepărtați este mijlocită (releată): în rețeaua în X, comunicarea dintre B și
D este mediată de C care joacă rolul de „releu”. În rețeaua în formă de lanț, comunicarea între E
și B este mijlocită de două relee: D și C.
În rețelele cu o centralitate ridicată și precis localizată, organizarea se produce rapid, este stabilă
și cota de erori este mai redusă. Ele sunt performante în cazul sarcinilor simple. În schimb,
nivelul de satisfacție a membrilor tinde să scadă pe termen lung, producând și scăderea eficienței
în muncă. Tot pe termen lung, trecerea unui mare număr de mesaje printr-un singur punct
produce o saturație a acestuia și o deteriorare a rezultatelor.
Rețelele descentralizate sunt mai eficiente în rezolvarea sarcinilor complexe și păstrează un nivel
de satisfacție mai ridicat.
Relația dintre rețeaua și structura grupală de comunicare: deși se reprezintă grafic în același fel,
rețeaua și structura sunt distincte.
- Un grup poate alege să lucreze în cadrul unei rețele omogene după tiparul unei structuri
centralizate; va trebui să-și aleagă un centralizator și să renunțe la canalele care leagă
indivizii periferici.
- Un grup poate alege să lucreze într-o rețea centralizată, după o structură omogenă; în
acest caz, un număr de comunicări trebuie releate iar centralizatorul va mijlocii schimbul
de mesaje cu subiecții periferici.
În general însă, alegerea structurii tinde tinde spre izomorfism cu rețeaua după un principiu
în egală măsură economic (micșorarea cheltuielilor) și rațional (maximizarea efectelor). Dacă
ele sunt antagoniste, se înregistrează un mare număr de comunicări redundante și de control
care perturbă realizarea sarcinii.

Grupuri etnice. Stereotipuri. Discriminări. Prejudecăți


53

Grupurile etnice se numără printre cele mai vechi grupuri sociale. Formarea lor se sprijină
pe relațiile de rudenie sau pe descendența reală sau imaginată dintr-un strămoș comun. Istoric
vorbind, unitățile etnice cele mai simple sunt familiile și grupurile de rude care au de la câteva
zeci la câteva sute de persoane. Acestea s-au dezvoltat transformându-se în triburi, ginți,
seminții, popoare națiuni, care ajung la milioane de membri. Grupurile se caracterizează printr-o
viață spirituală cu trăsături specifice, o conștiință puternică a apartenenței și un atașament
profund al membrilor față de grup. La toate acestea contribuie comunitatea de limbă, de teritoriu,
de religie, de obiceiuri și idealuri colective, care conferă etniei un caracter unitar. (Otovescu,
2012, pp.344-345)
Din perspectivă politică, grupurile etnice reprezintă minorități naționale în cadrul unui
stat în care populația majoritară aparține unei etnii diferite. Ele au o puternică conștiință de sine
și trăiesc parțial concentrate pe un anumit teritoriu de care sunt legate istoric, parțial dispersate
pe cuprinsul întregului stat.
Exemple:
- Circa șase milioane de evrei sunt răspândiți în multe țări din lume, majoritatea dezvoltate,
și în toate straturile sociale, fără a-și pierde calitatea de grup etnic;
- În România, cea mai numeroasă etnie minoritată este a maghiarilor; ea are caracter
concentrat, majoritar, în trei județe (Mureș, Harghita, Covasna) dar se află și dispersată
pe întregul teritoriu național; alte grupuri etnice conlocuitoare sunt germanii, evreii,
turcii, romii și alții (15 minorități);
- În fosta Uniune Sovietică erau peste 200 de popoare (sau naționalități sau populații
etnice) distincte;
- În S.U.A. există numeroase minorități etnice, rasiale, religioase, dintre care negrii și
hispanicii formează cele mai puternice gupuri minoritare (aprox. 45 milioane);
- Astăzi, se apreciază că există în lume 12 000 de etnii.
Ponderea diferitelor grupuri etnice dintr-o societate determină gradul de omogenitate al
acesteia. Danemarca, Suedia și Norvegia sunt considerate societăți omogene pe când
Federația Rusă care reunește peste 100 de popoare este considerată o populație eterogenă,
chair dacă rușii au o majoritate de 81%.
Psihologia socială se ocupă cu cercetarea relațiilor interetnice în scopul facilitării
proceselor de integrare, al aplanării situațiilor conflictuale și al menținerii stabilității sociale.
54

Cercetările au pus în evidență rolul de catalizator social, cultural și economic al grupurilor


minoritare dintr-o societate dacă se găsește formula potrivită de armonizare a intereselor
generale.

Stereotipul
Termenul a fost consacrat de W. Lippmann în lucrarea Public Opinion (1922). El a
teoretizat stereotipurile ca elemente ale cogniției sociale care ne ajută să interpretăm
realitatea socială, intuind valoarea funcțională a acestora ca mijloc rapid de interpretare a
informațiilor.
Stereotipurile = constructe mentale care definesc realitatea înconjurătoare, fără ca
indivizii să o perceapă în fapt; o „scurtătură mentală” capabilă să orienteze rapid individul în
mediul său de viață. Atunci când experiența contrazice stereotipul, indivizii preferă să filtreze
informația, să o reorganizeze astfel încât să conserve stereotopul inițial. (Lippmann apud
Chelcea, p. 187)
Stereotipuri = „generalizări lipsite de fundament care se referă la toți membrii unui grup
social, fără a lua în considerare diferențele individuale din cadrul grupului” (David Schaefer)
Aceste erori de generalizare au fost puse în evidență prin metoda listei de atribute
consacrată de D. Katz și V. Braly. Aceștia au cerut unor grupe de studenți să prezinte
trăsăturile cele mai reprezentative ale americanilor, negrilor, chinezilor, enflezilor,
germanilor și altor cinci grupuri etnice. Apoi, au alcătuit o listă cu cele mai frecvent utilizate
atribute și a rezultat următorul tabel:
Grup etnic Caracteristici atribuite
Americani Muncitori, inteligenți, materialiști
Germani Spirit științific, muncitori, încăpățânați
Japonezi Inteligenți, muncitori, progresiști
Chinezi Superstițioși, vicleni, conservatori
Englezi Sportivi, inteligenți, convenționali
Italieni Simț artistic, impulsivi, pasionați
Evrei Vicleni, mercantili, muncitori
Negrii Superstițioși, leneși, ignoranți

(Chelcea, 2006, pp.186)


55

Cu toate acestea, nu se poate spune că nu există în stereotip niciun sâmbure de adevăr, în


sensul că în grupurile vizate există cu siguranță membri care prezintă aceste caracteristici, însă el
își pierde din validitate prin generalizarea nefondată. În realitate, trăsăturile pozitive și negative
sunt distribuite relativ uniform într-o populație.
 Efectul „amenințării stereotipului” se referă la faptul că activarea stereotipului
într-o anumită situație duce la adoptarea unor strategii de apărare, unor încercări de a demonta
stereotipul, care pot avea ca efect pervers tocmai confirmarea sa. În cazul streotipurilor pozitive,
mecanismul cognitiv este unul de urmărire a succesului, urmat de o scădere a atenției și o
creștere a numărului de erori. Efectul se observă nu doar în cazul stereotipurilor rasiale ci și în
cazul celor de de gen sau etnice.
 Teoria identității sociale (H. Tajfel, 1971) pleacă de la observația că în distincția
între ingroup (noi) și outgrup (ei) există întotdeauna o eroare a individului (bias) în favoarea
ingroup-ului: urmărind o identitate socială pozitivă, individul utilizează stereotipuri pozitive în
evaluarea propriului grup. De exemplu, oricine a călătorit fie și pentru două zile la Londra
răspunde promt la înterbarea „cum sunt englezii?” doar pe baza câtorva englezi cu care a
interacționat în timpul călătoriei. Dacă însă ar fi întrebat la rândul său „cum sunt românii?”ar
întâmpina dificultăți gândindu-se la ansamblul eterogen de persoane cu care a avut de-a face.
(ibidem, p. 191).
 Teoria încălcării așteptărilor arată ce se întâmplă dacă suntem confruntați cu
membri contrastereotipi ai unui gruo social. De obicei, se încearcă filtrarea informațiilor
disonante cu ceea ce știm deja, tratându-i pe aceștia ca „excepții care confirmă regula”. Dar când
contrastul social (similar celui perceptiv) este mare atunci vom crește importanța noilor
caracteristici observate. Cu cât nivelul așteptărilor este mai ridicat, cu atât contrastul social
negativ va afecta conținutul stereotipului; dacă nivelul așteptărilor este modest, un contrast social
pozitiv poate determina pozitivarea stereotipului inițial.

Prejudecățile: „în timp ce stereotipul se referă la componenta cognitivă, prejudecata reprezintă


componenta afectivă (emoțională), iar discriminarea – componenta comportamentală, reacțiile pe
care le avem față de indivizi aparținând altor grupuri sociale, percepute ca semnificativ diferite
de al nostru.” (S. Fiske apud Chelcea, 2006, p. 193).
56

Așadar, prejudecățile sunt opinii apriori bazate pe afecte negative despre un anumit grup social,
netrecute prin filtrul rațiunii. Ele pot lua forma sexismului, rasismului, xenofobiei, în funcție de
grupul țintă. Rasismul de exemplu, atât de puternic sancționat social în majoritatea societăților
moderne, poate îmbrăca forme mai discrete cum ar fi „rasismul simbolic” (respingerea
discriminării directe, simultan cu manifestarea subtilă a prejudecății) sau „rasismul ambivalent”
(presupune simpatie pentru cei care suferă discriminarea dar și dispreț deoarece se presupune că
au o vină pentru situația în care se află).
E. Goffman (ibidem, 197) observă că prejudecata se asociază deseori cu un alt fenomen
social și anume stigmatizarea: „o descalificare a individului și o respingere socială a acestuia”.
Indivizii care suferă stigmatizarea adoptă în general una din următoarele trei strategii: fie
încearcă în permanență să dovedească aptitudini deosebite care să contrazică stigma, fie să o
folosească pentru a-și justifica eșecurile, fie creându-și propriile asociații, cluburi, reviste etc.
pentru a combate marginalizarea prin crearea unui mediu în care nu mai sunt diferiți.

Discriminarea: reprezintă consecința practică a prejudecății. Gordon Allport (1954) identifică


patru stadii ale discriminării: 1. atacul verbal; 2. evitarea; 3. discriminarea propriu-zisă (celălalt
este tratat diferit sub aspectul drepturilor, oportunităților, câștigurilor etc.); 4. exterminare:
încercare deliberată de a ucide o persoană sau a suprima un întreg grup.
Discriminarea este alimentată de prejudecăți și legitimează gândirea stereotipică.

Controlul stereotipurilor și combaterea discriminării


 Informațiile care confirmă stereotipurile unei persoane sunt sunt reținute mai ușor, pe
termen mai lung și sunt mai ușor de reactualizat în comparație cu cele care produc
disonanță.
 Efectul priming: se referă la rolul mass-media în controlul gândirii stereotipe. Prin
expunere frecventă se poate mări accesibilitatea din memorie a clișeelor sau, dimpotrivă,
prin difuzare redusă.
 Stereotipuri sunt ușor de conservat și pentru că sunt utilizate în procesul atribuirii.
Oridecâte ori cauza pentru un anumit eveniment neplăcut nu poate fi identificată cu
suficientă precizie, apelăm la stereotipuri.
57

Din perspectiva teoriei încălcării așteptărilor sau a teoriei contrastului social una din
modalitățile de combatere a stereotipurilor poate fi confruntarea indivizilor cu membri
contrastereotipi ai grupurilor discriminate. Cercetătorii au observat că, de multe ori îndemnurile
susținute de a nu discrimina și a evita stereotipurile și prejudecățile, au succes pe termen scurt,
dar apoi apare efectul contrar datorită creșterii anxietății sociale și a accesibilității acestora din
memorie.
Tversky și Kahneman (1973) au pus în evidență efectul diluției ca modalitate de slăbire a
stereotipului: activarea acestuia este inhibată dacă sunt oferite informații suplimentare
contrastereotipice despre persoanele respective, determinând subiectul să se raprteze altfel la
acele persoane.
Faptul că stereotipurile fac parte din moștenirea cunoașterii comune le face foarte greu de
combătut. Individul care încalcă stereotipurile grupului său de apartenență poate fi acuzat de
lipsă de loialitate față de grup (eroarea loialistă).

Bibliografie
Albrecht, K., 2006, Inteligenţa socială, București: Editura Curtea Veche
Chelcea, S., 2006, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii Iaşi: Editura Polirom
Chelcea, S.; Iluţ, P., 2003, Enciclopedie de psihosociologie, București: Editura Economică
Chelcea, S., 2008, Psihosociologie, Iași: Editura Polirom
Cosnier, J., 2007, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Iași: Editura Polirom
Doise, W., Mugny, G., 1996, Psihologie socială experimentală, Iași: Editura Polirom
Drozda – Senkowska, E., 1999/2000, Psihologie socială experimentală, Polirom, Iaşi
Gardner, H., 1983, Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences, New York: Basic
Books
Goleman D., 2008, Inteligența emoțională, București: Editura Curtea Veche
Golu P., 1973, Psihologie socială, București: Editura Didactică şi Pedagogică
58

Iluţ, P. 2004, Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie,


Polirom, Iaşi
Kihlstrom, J.F., & Cantor, N., 2000, Social intelligence în Handbook of intelligence, 2nd ed
Cambridge University Press
Linton, R., 1986, Fundamentul cultural al personalităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Moreno, J.L., 2013, The Future of Man's World, North-West Psychodrama Association
Moscovici, S., 1994/1997, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei, Polirom, Iaşi
Neculau, A., 2004, Manual de psihologie socială, Iași: Editura Polirom
Neculau, A. (coord) 1996, Psihologie socială – Aspecte contemporane, Polirom, Iaşi
Pascaru, Mihai 2012, Efectul Pygmalion- sinteze de psihologie socială aplicată, Ed. Eikon,
Cluj-Napoca
Radu, I (coord.); Iluț, P; Matei, L. 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca: Ed. Exe S. R. L.
Ralea, M.; Herseni, T., 1966, Introducere în psihologia socialǎ, București: Editura Științifică
Ribot, T., 1996, Logica sentimentelor, București: Editura IRI
Roco, M., 2001, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Iași: Editura Polirom
Saint-Arnaud, Y. (et al) (2001) Dinamica grupurilor: Texte de bază, Iași:Editura Polirom
Salovey, P.; Mayer, J., 1997, What is emotional intelligence? Implications for educators, New
York: Basic Books
Sternberg, R.J., 1996, Successful Intelligence, New York: Plume, 1996
Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr (1998) Dicționar de sociologie, București: Editura Babei
Wechsler, D., 1958, The Measurement and Appraisal of Adult Intelligence , Baltimore:
Williams & Witkins
Webografie:
www.academia.edu
www.sciencedirect.com
www.rcsedu.info
www.scrigroup.com